Metode și procedee pentru formarea diferitelor mecanisme ale

comportamentului pianistic

- metodele și prodeele a pedagogiei pianistice cuprinde o diversitate de mijloace de acționare nu

numai asupra tânărului pianist, dar și asupra oricărui pianist profesionist.
- aceste procedee nu pot fi enumerate la întâmplare, ci trebuie clasificate după experiența
profesorului.
- există mai multe clasificări ale metodelor:
a) După criteriul scopului didactic:
– metode de comunicare a cunoștințelor
– metode de fixare sai consolidare
– metode de formare a unor priceperi și deprinderi
– metode de verificare sau de control
– metode de apreciere sau stimulare
b) Clasificarea aceasta nu este riguroasă, pentru că o singură metodă poate fi folosită pentru
realizarea mai multor scopuri didactice. Există o altă clasificare:
– metode de asimilare
– metode de control
– metode de stimulare
- în funcție de metodele folosite pentru instruirea și formarea elevilor, metodele de asimilare pot fi:
– active
– intuitive
-mulțumită acestor clasificări cu caracter universal întâlnim în planurile de lecție, prezentate de
studenți și de tineri profesori, la capitolul de metode ca: comunicarea unor cunoștințe noi,
conversația, demonstrația, fixarea și verificarea cunoștințelor, etc.
-uneori aceste titluri sunt folosite formal, dar datorită menționării metodelor respective, lecția
devine mai diversă, mai creatoare sau mai sistematică.
-dacă vrem să clasificăm procedeele pedagogiei pianistice, este bine să pornim de la anumite criterii
legate de specificul acțiunii de instruire pianistică.
-procedeele intrate în practica pedagigică, vom observa ele urmăresc să acționeze asupra diferitelor
mecanisme ale comportamentului pianistic.
-multe procedee experimentate care duc la rezultate bune sau rezolvă parțial un anumit aspect al
cântatului atacă problema interpretării pe diferite fronturi.
-o conturare foarte clară în reprezentări a sunetelelor, cu toate calitățile lor, e ușurată de auzirea
acestora și în realitate.
-aceasta duce însă pe unii profesori să piardă din vedere educarea mecanismelor în ordine.
-din cauza folosirii combinat în aceeași perioadă de timp a procedeelor acționând asupra diverselor
mecanisme ale cântatului la pian, profesori mai neexperimentați asistă la apariția la elevi a unor
defecțiuni
-o folosire combinată poate fi duce la rezultate bune cu condiția, ca profesorul să evite continuu
ivirea unor dereglări în ordinea recodificărilor informației muzicale.
-sunetul pianului poate stimula reprezentările și provoca o justă intuire a ultimelor finisaje ale unei
imagini, concepute la început corect și logic, numai dacă scara dinamică folosită în raporturi de la
sunet la sunet îndeplinește de la început anumite condiții de omogenitate, de dinamizare, în raport
cu registrul.

Procedee pentru formarea mecanismului de traducere a textului muzical în

reprezentări auditive

-în principiu formarea unor reprezentări auditive este favorizată de înmagazinarea în depozitele
memoriei a unor senzații privind sunete cu diverse calități.
-reprezentările auditive muzicale nu sunt doar imagini, amintiri ale unor vechi senzații auditive
izolate, fără legătură între ele.
-dacă logica sunetelor vii este deplină atunci recodificarea textului în reprezentări este spontană.
-obținerea unor anumite contururi sonore care să sune logic este condiționată de producerrea unor
operații audio-mentale specifice.
-analizând mai adânc fenomenele, vedem că și deprinderea vorbirii, pe când perfecționarea
operațiilor mentale prin care se exprimă judecăți cu putere de generalizare este alta, și nu se obține
fără procese complexe de învățare, decât în cazul unor copii minune.
-vom împărți procedeele pentru formarea unor reprezentări auditive, pentru educarea capacității de
reprezentare auditivă a textului în:
a) procedee pentru îmbogățirea experienței auditive:
– audierea muzicii interpretate la diferite instrumente și în diferite combinații
– audierile pe bandă prezintă avantajul că permit întreruperea audierii, comentarea celor
auzite, reluarea fragmentului respectiv permitând observarea lui din nou cu o atenție
auditivă sporită
– un procedeu care ține de metoda modelării constă în intonarea cu glasul a unor pasaje
din piesa studiată.
 b) procedee pentru intuirea și înțelegerea modului de funcționare a mecanismului de
reprezentare auditivă
– procedeul de intonare cu glasul a diferite fraze din piesa studiată, există și în categoria
procedeelor care au darul de a pune în evidență modul cum trece o comandă auditivă în
sunet
– pentru înțelegerea însă a modului cum iau naștere reprezentatările în legătură cu un text
muzical, profesorul trebuie să predea elevilor anumite cunoștințe privitoare la
comportamentul pianistic și anumite cunoștințe privind latura comunicațională a
structurilor muzical
– predarea trebuie necesarmente să aibă o aplicabilitate practică; elevul trebuie astfel
format încât să nu gândească numai în cuvinte despre muzică, ci să gândească muzica
– în procesul instruirii profesorul trebuie să vegheze cu grijă ca în momentul execuției să
funcționeze gândirea muzicală, să se desfășoară în mintea elevului reprezentări auditive

c) procedeele pentru stimularea formării reprezentărilor auditive

– operațiile de dinamizare și de colorare timbrală legate de intonarea intervalului melodic
– pentru elevii începători sunt necesare explicații care să facă apel la intuiția lor, la
capacitatea lor de a face asociații cu alte fenomene cunoscute, subliniindu-se
asemănările și deosebirile între aspectul despre care se discută și cel folosit ca
termen de comparație
– la începutul acestei educații elevii deprind de obicei mai ușor modul de dinamizare al
intervalelor componente ale unui acord și sunt mai puțin sensibili la schimbările de
dinamică și timbru ale căror funcții nu le sunt atât de clare
– simțul culorilor și al posibilelor diferențe timbrale ce apar odată cu diferențierile
dinamice poate fi educat prin mărirea treptată a ambitusului în care se desfășoară
deplasările intervalice, sau prin deprinderea operației de repetare a unei teme la alt
registru
– operațiile de dinamizare și de colorare timbrală legate de intonarea intervalelor armonice
– există o strânsă intercondiționare între procedeele pentru formarea deprinderii de a
valorifica prin dinamică potențialul expresiv al unui interval melodic și formarea
deprinderii de a concepe două sau mai multe sunete concomitente, puse în valoare
unul față de celălalt prin anumite raporturi dinamice
– pentru simularea reprezentării întregului raport armonic real este recomandabilă
execuția la instrument, însă nu cu o singură mână, ci cu două mâini
– procedeele pentru dezvoltarea simțului ritmic în formarea reprezentărilor auditive
 – un precedeu este acela al comparației unei soluții corecte cu una incorectă,
exagerând deosebirile și facând cât mai ușor observabile procesele psiho-energetice
interioare
– un alt mecanism care trebuie deprins este acela de a grupa sunetele în diferite
formule, creând diferite legături între ele.
– atenția distributive în urmărirea deodată a mai multor planuri sonore
– mecanusmul de distribuire a atenției în cântul polifonic cu greu s-ar putea forma în
lipsa studiului la instrument
– fiecare voce trebuie astfel construită încât să permită alternarea unor momente de
maximă conștientizare
– operațiunile de construire a formei
– pentru copiii de vârste mici, simțul construirii formei se poate dezvolta prin
comparații cu modul de construire a unor edificii, secțiunile în diferite tonalități fiind
asemuite cu diferite etaje
– elevii trebuie învățați să speculeze, în construirea piesei, memoria ascultătorului, și
respectiv propria lor memorie
– mecanismele atribuirii unor sensuri
– prelucrările imaginii muzicale la nivelul analizelor semantice nu trebuie să aibă loc
decât după ce elevul s-a obișnuit cu mecanismele logicii muzicale
– profesorul trebuie să sublinieze continuu deosebirea între a manifesta și a semnifica
– studiul la instrument
– procedeul este deosebit de important în perioada formării deprinderilor de
reprezentare auditivă în legătură cu un text, în perioada începuturilor redării unor
texte la instrument, a începuturilor instruirii pianistice
– pentru memorarea piesei, pentru formarea deprinderilor auditive și tehnice, studiul
piesei se va axa practic pe trei mari modalități de a aborda materialul muzical:
1. Studiul pe fragmente mai mici, pe secțiuni ale piesei, alternat cu
studiul piesei în întregime
2. alternarea studiului cu ambele mâini cu acela pe mâini separate, sau
pe partide muzicale, pe voci, pe planuri sonore
3. Studiul în diverse tempo-uri mai lente dacât cel real, până la revenirea
la acesta din urmă

d) procedee pentru înlăturarea unor defecțiuni ce se ivesc în mod obișnuit în instruirea

pianistică
 – procedeul de a studia la instrument, încă înainte de definitivarea imaginii auditive,
prezintă unele avantaje deosebite; cu toate acestea unele lucrări de pedagogie pianistică
îl consideră contraindicat în perioada de început a studiului unei piese
1. O primă dereglare constituie în stabilirea unor legături incorecte văz-motoric.
Sunetul este clămpănit pe clape, nu există diferențieri dinamice care să dea
sunetelor calitatea cerută de raportul de frecvență, de raporturi ritmice
2. Cântatul la pian cu mâinile împreună duce de multe ori la o influențare
kinestezică a unei mâini de către alta.
3. O defecțiune legată de cea precedentă o prezintă cântărirea de către elev, în
mod involuntar desigur, a energiilor ce trebuie aplicate clapelor, înaintea
evaluării dinamicii, înaintea imaginării unui sunet de o anumită intensitate.
4. O altă deformare a reprezentărilor auditive apare din cauza faptului că în
studiu elevul acordă mai multă importanță planului sonor cu mai multe note,
mai greu tehnic, dar care de obicei constituie acompaniamentul, figurația, o
linie secundară.
5. O altă deformare legată tot de cântatul cu mâinile împreună apare prin acel
cântat în balanță când vocea principală, având valori mari, iar
acompaniamentul o repetare de figurații sau de acorduri, elevul, fără să vrea ,
merge cu mintea în zig-zag de la mâna dreaptă la mâna stângă.
6. Mulți elevi cântă din gură în timpul execuției instrumentale ce stă uneori într-
o greșită traducere a unei anticipări auditive în energii, ele transimțându-se,
din lipsă de concentrare glasului, în loc de a se transforma în reacții motorii
la nivelul aparatului pianistic.
7. Profesoul va avea deseori prilejul să remarce o inerție în gândirea chiar și a
celor mai dotați elevi; ea provine dintr-o lipsă de antrenaament și soncentrare
în schimbarea caracterului unei fraze față de cea precedentă, după structurile
lor diferite.

Procedee pentru formarea deprinderilor de a traduce reprezentările auditive în sunteul

pianului să în mișcări adecvate obținerii acestor sunete

– cele două oeprațiunni de traducere a mesajului cuprins în sunetele din reprezentări în suntele
reale ale pianului și în mișcări adecvate obținerii acestor sunete, deși teoretic analizabile ca
două operațiuni distincte, nu se deprind în procesul instruirii pianistice ca două mecanisme
separate
– elevilor mici, profesorul nu trebuie să le vorbească anume de microagogică, deoarece aceștia
riscă să cânte perceptibil inegal
– în însușirea unei technici corecte de către elev, profesorul trebuie să fie conștient în primul
rând de faptul că anumite prejudecăți inerente ăn tehnică pot dăuna formării reprezentărilor
auditive
– în legătură cu problema comenzilor auditive asupra unor mișcări ăn emisie, trebuie să
amintim și problema pedalei. Mulți elevi pun pedala de rezonanță legat ritmic de mișcările
mâinilor
– tot astfel, în interpretare, auzul de control are rol complex:
1. o funcție de constatare a unor nepotriviri între imaginea dorită și cea reală
ducând la corectări pe parcursul a sonorității, dacă e vorba de momentul
execuției în examen, în concert, sau la reluarea efectivă a pasajului respectiv
și corectării lui dacă e vorba de studiu
2. o funcție de permanentă reorganizare a imaginilor în curs de reprezentare,
astfel ca ele să se lege logic de sunetele deja produse
– cât privește auzul de control în momentul cântatului, sunt necesare demanstrații practice
la lecție pentru a face elevul să observe importanța organizării anticipative a frazei
următoare în funcție de cea anterioară deja executată.