Capitolul 5

1. Caracteristici de ordin economic și fiscal ale mijloacelor fixe.

Sunt considerate mijloace fixe obiectele singulare sau complexele de obiecte care sunt
caracterizate prin următoarele:
a) Caracteristici de ordin economic:
 în cadrul proceselor economice participă la mai multe cicluri de exploatare. În timp pot fi
afectate de uzură (tehnică sau morală);
 asupra producţiei executate, serviciilor prestate sau altor activităţi desfăşurate ele îşi
transmit valoarea treptat (recuperarea acesteia face obiectul amortizării, adică al trecerii
treptate pe cheltuieli a valorii astfel pierdute).
b) Caracteristici de ordin fiscal:
 au o valoare nominală mai mare decât pragul stabilit prin lege (H.G. nr. 105 / 2007 l-a
stabilit la nivelul de 1800 lei; de la 1 iulie 2013 a fost majorat, cf. H.G. nr. 276 / 2013, la
2500 lei,);
 au o durată de utilizare îndelungată (mai mare de 1 an).

2. Analiza dinamicii mijloacelor fixe în corelație cu rezultatele economice obținute pe

seama acestora.
Trebuie analizată cel puțin corelația dinamicii mijloacelor fixe cu producția marfă fabricată
sau cu cifra de afaceri aferentă activității de bază. O analiză extinsă poate să aibă în vedere și
corelația dinamicii mijloacelor fixe cu valoarea adaugată sau cu profitul din activitatea de
exploatare.
În fiecare dintre aceste cazuri, funcția de regresie statistică este de regulă una liniară:

3. Coeficientul mijloacelor fixe productive (compoziția tehnologică); corelația dintre

ponderea mijloacelor fixe productive și diferiții indicatori de eficiență.

Fp = Valoarea (medie) a mijloacelor fixe productive;

F = Valoarea (medie) a mijloacelor fixe totale.
 Pentru analiza eficienței economice a activității unei firme este important să se urmărească
corelația dintre ponderea mijloacelor fixe productive și diferiții indicatori de eficiență. Astfel, o
pondere mai mare a echipamentelor industriale și utilajelor in totalul mijloacelor fixe poate
determina valori mai mari ale indicatorilor de eficiență. Cum însă pentru buna desfășurare a
activității productive este nevoie și de alte
categorii de mijloace fixe (aparate şi instalaţii de măsură, control şi reglare, mijloace de transport
etc.), dincolo de un anumit prag al coeficientului Fp corelația dintre compoziția tehnologică și
indicatorii de eficiență poate deveni una negativă. Prin urmare, această corelație se poate modela
printr-o funcție de regresie parabolică:

4. Factori de care depinde mărimea capacității de producție.

Mărimea capacității de producție depinde de factori precum:
1. Mărimea suprafețelor de producție și a parcului de utilaje (factor
extensiv).

2. Normele tehnice de folosire a utilajelor și a suprafețelor de producție.

Aceste norme tehnice pot fi:
a) Norme tehnice de utilizare intensivă. Printr-o normă tehnică de utilizare intensivă se înțelege
producția maximă care se poate realiza într-o unitate de timp, raportat la unitatea dimensională
specifică. De exemplu, în sectorul siderurgic o normă tehnică de utilizare intensivă poate fi cea
care
exprimă producția maximă de fontă ce poate fi obținută la un metru cub de volum al furnalului;
b) Norme tehnice de utilizare extensivă. O astfel de normă exprimă timpul de folosire a unui
anumit mijloc de producție. Mărimea normelor tehnice de utilizare extensivă depinde de factori
precum: numărul de zile lucrătoare, regimul de schimburi, întreruperile necesare pentru reparații
etc.
Cunoscându-se capacitatea maximă teoretică de producție se poate determina gradul de utilizare
a acesteia într-o anumită perioadă de timp:
unde:
GUC reprezintă gradul de utilizare a capacității de producție într-o anumită perioadă de timp;
Q = producția obținută în perioada de timp considerată;
Cmax = capacitatea maximă teoretică de producție pentru perioada de timp considerată.

5. Enumerați și descrieți pe scurt cei 3 factori ai modelului „GUC = GUD x GUT x

GRN” de analiză pe baza metodei substituirilor în lanț a gradului de utilizare a
capacității de producție într-o anumită perioadă de timp.

unde:
GUC reprezintă gradul de utilizare a capacității de producție într-o anumită perioadă de timp;
GUD = gradul de utilizare a dotării tehnice, dat de raportul dintre numărul de utilaje active (Nua)
și numărul total de utilaje (Nu). GUD este un factor de utilizare extensivă a utilajelor;
GUT = gradul de utilizare a timpului maxim disponibil, dat de raportul dintre timpul efectiv
lucrat (Te) și timpului maxim disponibil (Tmax). GUT este tot un factor de utilizare extensivă a
utilajelor și se exprimă în unități de măsură complexe (de exemplu în ore-utilaj);
GRN= gradul de realizare a normei tehnice de utilizare intensivă, dat de raportul dintre producția
efectivă obținută pe unitatea de timp considerată (qe) și norma tehnică specifică de utilizare
intensivă, echivalentă cu producția maximă care se poate realiza în unitatea de timp considerată
(qn).
În ce privește indicatorul GUD (gradul de utilizare a dotării tehnice) este de interes analiza
rezervelor sale de creștere:
• reducerea perioadelor de efectuare a reparațiilor;
• extinderea perioadelor de exploatare între reparații.
În legătură cu indicatorul GUT (gradul de utilizare a timpului maxim disponibil) este utilă pentru
analiza economică cunoașterea factorilor care-și pot exercita influența asupra acestuia:
• nivelul de asigurare a comenzilor;
• mărimea perioadelor de montaj, reglaj și/sau recepție;
• gradul de asigurare a stocurilor de materii prime și/sau materiale;
• gradul de asigurare a forței de muncă cu calificarea necesară;
• frecvența deteriorării echipamentelor;
• mărimea perioadelor de reparații.
O analiză a indicatorului GRN trebuie să aibă în vedere corelarea acestuia cu indicatorii de
productivitate a muncii.
6. -
7. Aspecte importante privind indicatorii „GUD” și „GUT”:
a) rezerve de creștere care pot fi avute în vedere în analiza indicatorului „GUD”
(gradul de utilizare a dotării tehnice);
b) factori care-și pot exercita influența asupra indicatorului „GUT” (gradul de
utilizare a timpului maxim disponibil).
a. Rezerve ale creșterii GUD:
 reducerea perioadelor de efectuare a reparațiilor;
 extinderea perioadelor de exploatare între reparații.
b. Factori de influență asupra nivelului GUT:
 nivelul de asigurare a comenzilor;
 mărimea perioadelor de montaj, reglaj și/sau recepție;
 gradul de asigurare a stocurilor de materii prime și/sau materiale;
 gradul de asigurare a forței de muncă cu calificarea necesară;
 frecvența deteriorării echipamentelor;
 mărimea perioadelor de reparații.

8. Modelul general de analiză a eficienţei utilizării mijloacelor fixe.

RF = Randamentul în utilizarea mijloacelor fix;

f(F) = Rezultat obținut în funcție de mijloacele fixe folosite;
F = Valoarea (medie) a mijloacelor fixe utilizate (de ex.: suprafaţa medie comercială sau
suprafaţa medie
de vânzare pentru activitatea comercială; numărul mediu de locuri de cazare pentru activitatea
turistică etc.).
 9. Modele de analiză factorială a eficienţei utilizării mijloacelor fixe. Descrieți, la
alegere, unul dintre acestea.

Unde:
RF = Randamentul în utilizarea mijloacelor fix;
F = Valoarea (medie) a mijloacelor fixe utilizate
CA = cifra de afaceri
FA = ?

10. Factori de influență în determinarea mărimii stocurilor.

 factori în legătură cu livrarea (frecvența livrărilor, gradul de siguranță a livrărilor, cantitatea

minimă care poate fi comandată etc.);
 factori în legătură cu transportul stocurilor (durata medie a unui transport, mărimea
cheltuielilor de transport etc);
 factori în legătură cu depozitarea (mărimea spațiului disponibil pentru depozitare, mărimea
cheltuielilor de depozitare etc.);
 factori în legătură cu producția (volumul și structura acesteia, normele de consum);
 factori în legătură cu vânzările firmei (frecvență, sezonalitate etc.).

11. Modele de analiză economică a stocurilor. Descrieți, la alegere, unul dintre acestea.

Unde:
St = Stoc final;
Si = Stoc iniţial;
ΣI = Fluxul intrărilor de stoc;
ΣO = Fluxul ieşirilor de stoc.

Capitolul 6:

1. Informațiile și valoarea lor economică.

Informaţiile se referă la context (descriere, definire sau perspectivă). Ele fac legătura între
răspunsurile la întrebările privitoare la faptele consumate (ce?, cine?, când?, unde?, cât? etc.).
Valoarea economică a informațiilor este în legătură cu faptul că ele procură mijloace
(constând în indiciile pe care le oferă) pentru atingerea unor obiective, ceea ce explică de ce
informaţiile
constituie resurse economice esențiale pentru managementul firmei.
Putând avea valoare economică, informațiile pot face obiectul cumpărării, adică pot
deveni mărfuri.
În condițiile în care monopolul informațional se poate configura ca o sursă esențială de
avantaj competitiv, valoarea economică a unei informații poate depinde în foarte mare măsură de
exclusivitatea asupra ei, care, la rândul ei, poate deveni, din acest motiv, o marfă.

2. Elemente în care se reflectă valoarea economică a cunoștințelor la nivelul unei

firme.

 Circuitele informaționale, adică mijloacele de vehiculare a fluxurilor informaționale;

 Procedurile informaționale, prin care se stabilesc reguli privind gestiunea resurselor
informaționale;
 Mijloacele de tratare a datelor și informațiilor, adică instrumentele disponibile pentru
culegerea, înregistrarea, prelucrarea primară și stocarea datelor, precum și pentru obținerea
(prin prelucrarea bazelor de date), selecția și transmiterea informațiilor.

3. Categorii de cunoaștere cu relevanță economică.

Cunoașterea se poate diferenția în următoarele 4 categorii cu relevanță economică:

• cunoașterea de tipul Know-what (cunoașterea faptelor);
• cunoașterea de tipul Know-why (cunoașterea principiilor și legilor care stau la baza
schimbărilor din natură, societate sau mintea umană);
• cunoașterea de tipul Know-how (abilitatea de a face un anumit lucru, rezultând prin combinarea
părții teoretice cu cea practică în procesul de învățare prin acumularea de experiență);
• cunoașterea de tipul Know-who (abilitatea de a identifica și a conecta - într-o rețea, „network” -
actorii importanți în cadrul unui anumit proces cu implicații economice).

4. Funcții îndeplinite de resursele de cunoaștere la nivelul unei firme.

Resursele de cunoaștere sunt chemate să îndeplinească următoarele funcții:

• Funcția de cunoaștere în ansamblu, dar și în detaliu, a situației firmei, precum și a mediului său
concurențial;
• Funcția de previziune a schimbărilor viitoare cu impact asupra activității economice a firmei;
• Funcția de fundamentare a deciziilor;
• Funcția de reglare în timp a disfuncționalităților.

Capitolul 7:

1. Criterii de analiză economico-financiară a solvabilităţii unei firme avute în vedere

în construcţia sistemului indicatorilor de echilibru financiar.

 Lichiditatea – criteriu economic, echivalent cu viteza cu care elementele de activ patrimonial

pot fi transformate în bani. Caracterul esenţial economic al acestei variabile impune
necesitatea ca în interpretarea ratelor de solvabilitate determinate la nivelul unei firme să se
ţină cont de factori de natură economică, precum: sectorul de activitate (producţie, comerţ,
servicii etc.); faza de dezvoltare a afacerii (lansare, creştere, maturitate, declin) etc.;
 Exigibilitatea – criteriu juridico-financiar, prin care se înțelege urgenţa cu care trebuie stinse
datoriile firmei.

2. Ratele de solvabilitate privind datoriile curente.

 Rata lichidității curente („current ratio”) – se recomandă să fie cuprinsă între 1 și 2;

 Rata lichidității imediate („quick ratio”, rata „testului acid”) – se recomandă să fie în jurul
valorii de 1, putând coborî în anumite situații până la 0,8;
 Rata lichidității la vedere;
 Rata cash-flow-ului operaţional prin raportare la obligaţiile curente fixe.

3. Ratele de solvabilitate pe termen lung.

 Rata solvabilităţii generale = Active totale / Datorii totale. Evidenţiază măsura în care
datoriile pot fi acoperite pe seama activelor, fiind de dorit ca el să înregistreze valori
supraunitare;
 Rata solvabilităţii patrimoniale = Capital propriu / Capital permanent. Pentru asigurarea pe
termen lung a bunului mers al activității economice a firmei sunt necesare valori ale acestei
rate cuprinse între 0,3 şi 0,5.

4. Ratele de gestiune a datoriilor.

 Rata datoriei totale (datorii totale în total capitaluri). O valoare ridicată a indicatorului
evidențiază utilizarea „levierului” sau „pârghiei” financiare la creşterea profiturilor;
 Rata levierului financiar prin raportare la capitalul propriu. Se consideră că un procent de 25-
30% este limita minimă necesară pentru onorarea datoriilor firmei pe seama capacității sale
de autofinanţare;
 Rata capacității de autofinanțare în raport cu datoriile firmei;
 Rata de acoperire a obligaţiilor fixe din profitul înainte de deducerea dobânzilor şi a
datoriilor fiscale.

5. Indicatori de gestiune a activelor.

 Indicatori care exprimă numărul de rotaţii ale activelor (per total sau pentru fiecare
componentă specifică) în perioada analizată;
 Indicatori care exprimă durata medie a unei rotații a activelor (per total sau pentru fiecare
componentă specifică) pe parcursul perioadei analizate.
Capitolul 8:

1. Tipologia cheltuielilor după criteriul omogenității conținutului lor.

 SIMPLE sau PRIMARE (cu conținut omogen; de exemplu: cheltuielile cu materiile prime,
cheltuielile cu energia, cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile cu dobânzile etc.)
 COMPLEXE (cu conținut eterogen; de exemplu: cheltuielile cu întreținerea și funcționarea
utilajelor, cheltuielile pentru studii, experiențe și cercetări în scopul activității productive,
cheltuielile cu transportul de bunuri și personal, cheltuielile cu protecția mediului
înconjurător, cheltuielile cu deplasările, cheltuielile de administrație, etc.)
2. Tipologia cheltuielilor după criteriul importanţei pe care o au în procesul de
producţie.

 Cheltuieli DE BAZĂ, sau TEHNOLOGICE

 Cheltuieli DE REGIE sau GENERALE („overhead” în limba engleză)

3. Cheltuieli neîncorporabile în costuri.

 nu au legătură directă cu activitatea întreprinderii (amenzi, penalizări, sconturi etc.);

 nu sunt aferente activităţii curente (de exemplu: cheltuielile extraordinare);
 nu pot fi relaţionate cu obţinerea unor beneficii economice (de exemplu: cheltuielile cu
amortizarea cheltuielilor de constituire, cheltuielile în legătură cu impozitul pe profit);
 cheltuieli care de regula figurează la nivelul contabilităţii financiare mai mult din
considerente fiscale decât economice (provizioane pentru creşteri de preţuri, provizioane
pentru fluctuaţii de curs valutar, provizioane pentru litigii si alte riscuri etc.).

4. Descrieți, la alegere, componența a 4 tipuri de cheltuieli de exploatare (cel puțin 2

componente pentru fiecare tip descris).

 cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de achiziţie al obiectelor de

inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; valoarea animalelor şi păsărilor;
costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;
 cheltuieli cu serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii; prime de
asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terţi (colaboratori);
 comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri şi
personal; deplasări, detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii,
servicii bancare şi altele;
 cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli cu
personalul, suportate de entitate);
 ajustări de valoare aferente activităţii de exploatare;
 alte cheltuieli de exploatare (cheltuielile legate de protejarea mediului înconjurător, aferente
perioadei; pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii,
sponsorizări şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de
capital; creanţe prescrise potrivit legii; certificatele de emisii de gaze cu efect de seră
achiziţionate potrivit legislaţiei în vigoare şi ale căror costuri pot fi determinate, aferente
perioadei curente etc.).

5. Dați cel puțin 5 exemple de cheltuieli financiare.

 pierderi din creanţe legate de participaţii;

 cheltuieli privind investiţiile financiare cedate;
 diferenţele nefavorabile de curs valutar;
 dobânzile privind exerciţiul financiar în curs;
 sconturile acordate clienţilor;
 pierderi din creanţe de natură financiară;
 ajustări de valoare aferente activităţii financiare.

6. Cheltuielile extraordinare.

Cheltuielile extraordinare sunt rezultate din evenimente sau tranzacţii ce sunt clar diferite de
acţiunile curente şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat
(calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

Cheltuielile extraodinare pot fi generate de:

 Operații de GESTIUNE (pierderi de stocuri din cauza calamităților; pierderi din creanțe
prescrise sau din debitori insolvabili și scoși din evidență; despăgubiri, amenzi și penalități;
donații de active circulante)
 Operații de CAPITAL (aferente activelor imobilizate ieșite din patrimoniu )
 AMORTIZĂRI ȘI PROVIZIOANE cu caracter excepțional
 7. Tipologia cheltuielilor în funcție de modul de înregistrare a lor.

 Constatate în momentul plății (înregistrate in corespondență cu conturile de trezorerie)

 Angajate, cu plata ulterioară (înregistrate in corespondență cu conturile de terți)
 Calculate pentru a estima deprecierile definitive sau latente, fara a angaja o plată (amortizări
și provizioane)

8. Tipologia cheltuielilor după criteriul legăturii lor cu valoarea adăugată.

 Cheltuieli aferente consumurilor intermediare de la terți (cheltuieli pentru asigurarea

resurselor materiale necesare activității economice)
 Cheltuieli care pot genera valoare adăugată la valoarea consumurilor intermediare de la terți

9. Tipologia cheltuielilor în funcție de relaţia de determinare dintre consumul de

resurse şi efectele acestuia.

 Determinate (în relaţie directă cu efectul obţinut)

 Discreţionare (în relaţie confuză cu efectul obţinut – de pildă, cheltuielile cu reclama)

10. Tipologia cheltuielilor din punct de vedere fiscal (principiu de bază: cauzalitatea
cheltuieli-venituri).

 Deductibile (admise la calculul profitului impozabil)

 Nedeductibile (nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi scăzute din venituri la
determinarea profitului impozabil – de exemplu: cheltuielile cu lipsuri nejustificate la
inventar; cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele
reprezentând diferențe din anii precedenți sau din anul curent etc.)
 Cu deductibilitate limitată (conform limitei legale; de exemplu: suma cheltuielilor cu
indemnizaţia de deplasare)
 11. Dați cel puțin 5 exemple de cheltuieli fixe.

 amortizarea liniară a mijloacelor fixe;

 întreţinerea clădirilor (iluminat, încălzire, curăţenie etc.);
 asigurările;
 chiriile
 dobânzile;
 serviciile telefonice;
 abonamentele radio-tv şi de presă scrisă;
 furniturile de birou;
 salariile personalului T.E.S.A. („gulerele albe”);
 protecţia mediului înconjurător (taxe de mediu, certificate de emisii de gaze cu efect de seră).

12. Cheltuieli fixe propriu-zise și cheltuieli relativ fixe.

Cheltuieli propriu-zise:
 parte din aceste cheltuieli sunt cerute de simpla existenţă a întreprinderii, ele fiind înregistrate
chiar şi în perioadele de oprire temporară a producţiei acesteia (este vorba, de exemplu, de
cheltuielile legate de conservarea capacității de producție).
Cheltuieli relativ fixe:
 altă parte din aceste cheltuieli pot manifesta o anumită sensibilitate la modificarea volumului
producţiei (este cazul, de pildă, a cheltuielilor cu salariile personalului tehnic, cu furniturile
de birou sau cu protecţia mediului înconjurător).

13. Argumente privind importanța cunoaşterea ponderii cheltuielilor fixe în cheltuielile

totale ale întreprinderii.

Cunoaşterea ponderii cheltuielilor fixe în cheltuielile totale ale întreprinderii este esenţială
pentru:
 fundamentarea deciziilor de preţ ale întreprinderii (ponderea cheltuielilor fixe în cheltuielile
totale determină în mod direct nivelul de profit corespunzător unui anumit nivel de preț; la un
nivel de preț dat, o pondere mai mare a cheltuielilor fixe se traduce într-o diminuare a
profitului);
 determinarea pragului de rentabilitate şi, implicit, a riscului de exploatare a întreprinderii;
 analiza rivalităţii în sectorul de activitate al întreprinderii (ponderi mai mari ale cheltuielilor
fixe în cheltuielile totale ale firmelor dintr-un anumit sector de activitate determină valori
relative mai mari ale pragului de rentabilitate față de gradul de utilizare a capacităţilor de
producţie, ceea ce înseamnă că aceste firme sunt obligate pentru a supraviețui să facă eforturi
de a-şi vinde mai accelerat stocurile de produse finite, în scopul depășirii pragului de
rentabilitate, având ca și consecință un grad sporit de rivalitate între ele).

14. Tipologia cheltuielilor variabile în funcție de valoarea indicelui Icv.

 Proporționale
 Degresive
 Regresive
 Progresive
 Flexibile

15. Dați câte un exemplu de cheltuieli fixe directe și, respectiv, cheltuieli variabile
indirecte.

Cheltuieli fixe directe: Amortizarea maşinilor şi utilajelor folosite la realizarea unui singur
produs.
Cheltuieli variabile indirecte: Consumuri de combustibil şi energie pentru secţii unde se fabrică
mai multe produse.

16. Descrieți, la alegere, 2 modele de analiză factorială a cheltuielilor.

Q = producția obținută în perioada de timp considerată;

CA = Cifra de afaceri
Ch = cheltuielile din perioada de timp considerată
RCh = rata medie a cheltuielilor

17. Analiza economică a cheltuielilor în corelație cu veniturile.

Obiectivul general al rentabilității presupune ca analiza cheltuielilor să fie realizată în corelație

cu veniturile care le corespund din punctul de vedere al activității economice.
Pentru astfel de analize sunt disponibile următoarele 2 metode:
• Metoda comparației indicilor de dinamică;
• Metoda coeficientului de elasticitate.

Capitolul 9:

1. Enumerați și descrieți 4 tipuri de indicatori care se pot folosi pentru analiza calității
producției nediferențiate pe clase de calitate.

1)Coeficientul echivalenței tehnice sau al parametrului unic. Cu ajutorul acestui indicator,

calitatea este măsurată în funcție de un parametru tehnic considerat esențial pentru beneficiarii
produselor;
2) Indici de dinamică ai refuzurilor absolute sau procentuale din partea beneficiarilor produselor;
3) Indici de dinamică ai reclamațiilor primite în legătură cu produsele realizate sau serviciile
prestate. Se poate avea în vedere numărul reclamațiilor, dar și valoarea produselor reclamate;
4) Indici de dinamică ai cheltuielilor cu remedierile produselor în termenul de garanție. Se poate
avea în vedere fie suma lor absolută, fie expresia lor relativă, obținută prin raportarea la valoarea
producției obținute;
5) Coeficientul de reînnoire a producției, obținut ca și raport între valoarea produselor noi și
valoarea totală a producției fabricate;
6) Indicatori specifici la nivel de ramură sau sector economic. Se pot menționa aici, de pildă:
gradul de finisare; durabilitatea etc.
 2. Enumerați 5 tipuri de criterii avute în vedere în diferențierea produselor pe clase de
calitate.

 calitatea materiilor prime și materialelor utilizate în procesulde fabricație;

 caracteristici ale tehnologiilor de fabricație folosite;
 standarde prevăzute în normele interne de reglementare acalității producției;
 standarde naționale de reglementare a calității producției;
 standarde internaționale de reglementare a calitățiiproducției;

3. Descrieți relațiile de calcul pentru coeficientul mediu simplu și coeficientul mediu

echivalent de calitate.

Coeficientul mediu simplu de calitate reprezintă media aritmetică a calității produsului

considerat:

unde:
k = reprezintă coeficientul mediu simplu de calitate;
qi = cantitatea de produse realizate pentru clasa decalitate ki;
gi = ponderea deținută de clasa de calitate ki învolumul fizic total al producției obținute
pentruprodusul considerat.
Coeficientul mediu echivalent de calitate reprezintă media aritmetică a calității echivalente a
produsului considerat:

unde:
ke = reprezintă coeficientul mediu echivalent de calitate;
qi = cantitatea de produse realizate pentru clasa de calitate cucoeficientul de echivalență kei;
kei = coeficientul de echivalență pentru clasa de calitate ki, egal cu raportul dintre prețul unitar
de vânzare al produsului din clasa de calitate ki și prețul unitar de vânzare al produsului de cea
mai înaltă calitate;
gi = ponderea deținută de clasa de calitate ki în volumul fizic total alproducției obținute pentru
produsul considerat.

4. Coeficientul mediu global de calitate.

Coeficientul mediu global de calitate reprezintă media aritmetică ponderată a calității la nivelul
firmei:

unde:
kg = reprezintă coeficientul mediu global de calitate;
gi = structura producției la nivel de firmă pe grupele „j” de produse;
kj = coeficientul mediu simplu de calitate pentru grupa „j” de produse.
În analiza calității producției la nivel de firmă pe baza coeficientului mediu global de calitate se
poate folosi metoda substituțiilor în lanț.

Capitolul 10:
1. Metode de determinare a valorii adăugate.
Valoarea adăugată se poate determina prin două metode:
a) Metoda sintetică, folosită și în tabloul soldurilor intermediare de gestiune:

b) Metoda analitică, potrivit căreia valoarea adăugată se determină prin însumarea

remunerațiilor tuturor factorilor care contribuie (direct sau indirect) la obținerea sa:
 2. Descrieți relațiile de determinare a profitului marginal.

Profitul marginal este îndeobște utilizat pentru a determina dacă este cazul extinderii sau,
din contră, al contractării sau chiar al opririi producției.
Conform teoriei economice acceptate de mainstream, o firmă își va maximiza profitul său
global atunci când costul marginal ajunge egal cu venitul marginal, adică atunci când profitul
marginal ajunge egal cu 0.
 3. Descrieți relațiile de determinare a coeficientului de elasticitate a profitului la
modificarea producției vândute.

4. Descrieți tipurile de analize a riscului asociat rentabilității economice în funcție de

criteriul realizării lor în timp în raport cu desfășurarea fenomenelor economice
vizate.

- Analize previzionale (bazate pe metode probabilistice). Un exemplu de analiză previzională

constă în analiza volatilității rentabilității la modificarea veniturilor pentru diferite valori ale
ponderii cheltuielilor fixe în structura costului, metoda folosită fiind cea a coeficientului de
variație statistico-probabilistică ;
- Analize-diagnostic (rezultate ale combinării analizelor post-factum cu analize previzionale);
- Analize în timp real, adică odată cu obținerea datelor privitoare la desfășurarea activităților sau
fenomenelor urmărite.