Sunteți pe pagina 1din 292

CUPRINS

CUPRINS ........................................................................................................................ 1
CAPITOLUL I RELAŢII MULŢIMI NUMĂRABILE ŞI NENUMĂRABILE........................... 2
1. Relaţii. Definiţie. Proprietăţi generale ....................................................................... 2
2. Tipuri de relaţii ......................................................................................................... 3
3. Numere cardinale..................................................................................................... 5
4. Exerciţii rezolvate..................................................................................................... 7
CAPITOLUL II SPAŢIU TOPOLOGIC. SPAŢIU METRIC. SPAŢIU BANACH ............... 14
1. Spaţiu topologic ..................................................................................................... 14
2. Caracterizarea topologică a punctelor unei mulţimi ............................................... 16
3. Spaţiu metric .......................................................................................................... 18
4. Normă. Spaţiu vectorial normat.............................................................................. 20
5. Exerciţii rezolvate................................................................................................... 24

1
CAPITOLUL I
RELAŢII MULŢIMI NUMĂRABILE ŞI NENUMĂRABILE

1. Relaţii. Definiţie. Proprietăţi generale


Se consideră cunoscute noţiunile de: mulţime, clasă, operaţii cu mulţimi şi logică
matematică.

Definiţia 1.1.1. Fie A şi B două mulţimi oarecare. Se numeşte relaţie de


corespondenţă între mulţimile A şi B tripletul notat astfel: ℜ = (G ; A ; B ) unde:
G = A × B , numit graficul (graful) relaţiei ℜ ;
A - domeniul de definiţie sau sursa relaţiei ℜ ;
B - codomeniul sau adresa relaţiei ℜ ;

Observaţia 1.1.1.
a) Dacă B ≡ A atunci relaţia ℜ este notată cu (G , A ) şi se numeşte relaţie în
A , iar graficul său este mulţimea G ⊆ A 2 .
b) ( x , y ) ∈G dacă şi numai dacă x ℜy ; ( x este în relaţia ℜ cu y );
c) ( x , y ) ∉G dacă şi numai dacă x ℜy ; ( x nu este în relaţia ℜ cu y );
d) Fie P ( A × B ) numărul părţilor mulţimii A × B . Mulţimea tuturor relaţiilor
ℜ = (G ; A ; B ) este în corespondenţă biunivocă cu mulţimea P ( A × B ) .
e) Dacă cardA = n , atunci cardP ( A) = 2n . Într-adevăr C nk prin definiţie
reprezintă mulţimea tuturor submulţimilor cu k elemente formate dintr-o
mulţime cu n elemente şi C n0 + C n1 + ... + C nk + ... + C nn = 2n

Exemplu:
a) A = {1, 2,3} , P ( A ) = {1, {1} , {2} , {3} , {1, 2} , {1,3} , {2,3} , {1, 2,3}}
{2} ∈ P ( A ) , {2} ⊂ A , 2∈ A
b) Dacă M este o mulţime şi P ( M ) mulţimea părţilor lui M , atunci
mulţimea G = {( a, A ) ∈ A × P ( M ) a ∈ A } este graficul relaţiei de
apartenenţă.

Definiţia 1.1.2. Fie A şi B două mulţimi oarecare şi ℜ = (G ; A ; B ) o relaţie între


cele două mulţimi. Se numeşte relaţie inversă (reciprocă sau simetrică) a relaţiei ℜ
relaţia ℜ−1 = ( G −1 ; B; A ) definită astfel:
( x , y ) ∈G −1 dacă şi numai dacă ( x , y ) ∈G sau y ℜ −1x dacă şi numai dacă x ℜy .

2
Definiţia 1.1.3. Fie A, B, C trei mulţimi oarecare şi ℜ1 = (G1 ; A ; B ) şi
ℜ 2 = ( G2 ; B; C ) două relaţii oarecare. Relaţia ℜ = ℜ2 ℜ1 , dată de tripletul (G , A ,C ) , în
cazul în care există, se numeşte compusa relaţiilor ℜ1 şi ℜ 2 şi este definită astfel:
x ℜz dacă şi numai dacă există y ∈ B astfel încât x ℜ1 y şi yℜ 2 z .

Propoziţia 1.1.1. Dacă ℜ1 = (G1 ; A ; B ) , ℜ 2 = (G 2 ; B ;C ) şi există ℜ = ℜ 2 ℜ1 ,


atunci există ℜ−1 şi are loc relaţia:
ℜ −1 = ( ℜ 2 ℜ1 ) = ℜ1−1 ℜ −21
−1

Propoziţia 1.1.2. Compunerea relaţiilor este o operaţia asociativă, adică, dacă


ℜ1 , ℜ2 , ℜ3 sunt relaţii care se pot compune în ordinea ℜ3 ℜ 2 ℜ1 atunci:
( ℜ3 ℜ 2 ) ℜ1 = ℜ3 ( ℜ2 ℜ1 ) = ℜ3 ℜ 2 ℜ1

Observaţia 1.1.2. Relaţia este generalizarea noţiunii de funcţie, adică:


Fie ℜ = (G ; A ; B ) o relaţie care verifică proprietatea:
x ℜy şi x ℜz rezultă y = z , atunci relaţia ℜ este funcţia f : A → B .

2. Tipuri de relaţii
Aici se definesc câteva tipuri de relaţii care sunt foarte întâlnite în practică.

Definiţia 1.2.1. Dacă ℜ = (G , A ) îndeplineşte următoarele proprietăţi:


10 x ℜy implică yℜx , pentru orice x , y ∈ A (simetria);
20 x ℜx , pentru orice x ∈ A (reflexivitatea);
30 x ℜy şi yℜz implică xℜz , oricare ar fi x , y , z ∈ A (tranzitivitatea), atunci ℜ se
numeşte relaţie de echivalenţă în mulţimea A .

Definiţia 1.2.2. Dacă relaţia ℜ = (G , A ) verifică proprietatea [ x ℜy şi y ℜx ,


implică x = y ] atunci relaţia ℜ este o relaţie antisimetrică.

Definiţia 1.2.3. O relaţie ℜ definită în mulţimea A care este reflexivă şi


antisimetrică se numeşte relaţie de preordine.
Orice relaţie de preordine care este şi tranzitivă se numeşte relaţie de ordine.

Exemple:
a) Fie A şi B două mulţimi oarecare, relaţia " ∼ " numită relaţia de echipotenţă
definită astfel:
A ∼ B dacă şi numai dacă există f : A → B , f bijectivă; este o relaţie de
echivalenţă.
Rezolvare:

3
10 A ∼ A Într-adevăr dacă se consideră funcţia identică:
1A : A → A , 1A ( x ) = x
Este evident că această funcţie este o funcţie bijectivă.
Conform cu definiţia relaţiei " ∼ " se obţine: A ∼ A .
20 A ∼ B implică B ∼ A .
Într-adevăr din A ∼ B rezultă că există f : A → B bijectivă; dar se ştie că orice
funcţie bijectivă este şi inversabilă şi inversa sa este bijectivă. Deci există f −1 : B → A
bijectivă din care rezultă B ∼ A .
30 Trebuie arătat că A ∼ B şi B ∼ C implică A ∼ C .Într-adevăr din faptul că
A ∼ B şi B ∼ C rezultă că există f : A → B bijectivă şi g : B → C bijectivă; deci există
h : A → C ; h = g f bijectivă. Atunci A ∼ C . Verificând 10 − 30 din definiţia 1.2.1. s-a
demonstrat că relaţia de echipotenţă este o relaţie echivalentă.

b) În mulţimea numerelor reale se ştie că există relaţia " ≤ " definită astfel:
x ≤ y dacă x are imaginea pe axa reală la stânga imaginii lui y .
Relaţia " ≤ " este o relaţie de ordine pe mulţimea numerelor reale.
10 x ≤ x (reflexivitatea):
20 x ≤ y şi y ≤ x implică x = y (antisimetria);
30 x ≤ y şi y ≤ z implică x ≤ z (tranzitivitatea).
Orice mulţime înzestrată cu o relaţie de ordine de numeşte mulţime ordonată.

Definiţia 1.2.4. Fie ℜ = (G , A ) o relaţie de echivalenţă definită în mulţimea A şi


x ∈ A , un element oarecare a lui A , atunci mulţimea notată astfel xˆ sau C x şi definită
astfel xˆ = C x = { y ∈ A / yℜx} poartă denumirea de clasă de echivalenţă a elementului x ,
definită de relaţia de echivalenţă ℜ .

Definiţia 1.2.5. Mulţimea tuturor claselor de echivalenţă a mulţimii A definită de


relaţia de echivalenţă ℜ se numeşte mulţimea cât a mulţimii A , determinată de relaţia
de echivalenţă ℜ şi se notează astfel: A / ℜ ( A factorizat la ℜ ) .

Propoziţia 1.2.1. Fie ℜ = (G , A ) o relaţie de echivalenţă a mulţimii A ; atunci au


loc relaţiile:
a) x ∈C 2 = xˆ , pentru orice x ∈ A ;
b) xˆ = yˆ dacă şi numai dacă x ℜy .
Demonstraţie:
a) Fie x ∈ A un element oarecare, deoarece ℜ = (G , A ) este o relaţie de
echivalenţă, datorită reflexivităţii acestei relaţii se poate scrie că x ℜx deci
x ∈ xˆ .
b) " ⇒ " Se presupune că xˆ = yˆ ; rezultă x , y ∈ yˆ rezultă x ℜy sau y ℜx .
" ⇐ " Să presupunem că x ℜy şi trebuie să demonstrăm că xˆ ≡ yˆ , dar pentru
aceasta trebuie arătat că:

4
⎧ yˆ ⊆ xˆ

⎩ xˆ ⊆ yˆ .
Fie z ∈ xˆ trebuie arătat că z ∈ yˆ ; într-adevăr din faptul că z ∈ xˆ rezultă zℜx , dar
din ipoteză se ştie că x ℜy , cum relaţia ℜ este o relaţie de echivalenţă ea este şi
tranzitivă rezultă zℜy . Deci z ∈ yˆ rezultă xˆ ⊆ yˆ .
Cealaltă incluziune se demonstrează în mod asemănător.

Observaţia 1.2.1.
a) Din propoziţia 1.2.1 rezultă că două clase de echivalenţă ori sunt disjuncte ori
sunt egale şi este evident că A = ∪ xˆ .
x ∈A
b) Orice relaţie de echivalenţă pe A determină o partiţie a acestei mulţimi în
clase de echivalenţă modulo ℜ .

3. Numere cardinale
Într-unul din exemplele anterioare s-a definit noţiunea de “echipotenţă” şi s-a
arătat că această relaţie este o relaţie de echivalenţă. Cu ajutorul acestei relaţii se
definesc numerele cardinale şi se clasifică mulţimile după numărul elementelor lor.

Definiţia 1.3.1. Fie A o mulţime oarecare, dacă A ∼ N se spune că A este o


mulţime numărabilă. (Orice mulţime echipotentă cu mulţimea numerelor naturale este
o mulţime numărabilă).

Exemplu:
1. 2 P , 2 p +1 - sunt mulţimi numărabile
2. mulţime numărabilă (Exerciţiu)
Rezolvare:
1. După cum se ştie, pentru a arăta că mulţimea 2p este numărabilă trebuie
arătat că este echipotentă cu ; adică trebuie construită o funcţie cu domeniul şi
codomeniul 2 p funcţie care să fie bijectivă.
Fie f : → 2p , f ( n ) = 2n este evident că această funcţie este atât injectivă, cât
şi bijectivă.
În mod asemănător se arată că ∼ 2 p +1 , construind funcţia
f: → 2 p +1 , f ( n ) = 2n + 1 .
Fie T mulţimea totală şi P (T ) mulţimea părţilor acestei mulţimi. Fie A ∈ P (T ) o
mulţime oarecare.

Definiţia 1.3.2. Mulţimea A = { B ∈ P (T ) / B ~ A} se numeşte cardinalul mulţimii


A sau clasa de echivalenţă definită de A în mulţimea P (T ) .
Dacă:

5
A are un element rezultă A =1
A are două elemente A = 2
A ~ , atunci A = ℵ0 se citeşte “alef zero” şi reprezintă cel mai mic infinit.
A ~ , atunci A = ℵ0 se citeşte “puterea continuului” şi este un infinit mai mare
decât ℵ0 .

Definiţia 1.3.3. O mulţime infinită care nu este echipotentă cu mulţimea


numerelor naturale se numeşte mulţime nenumărabilă.
O categorie foarte importantă de mulţimi nenumărabile sunt mulţimile sin clasa de
echivalenţă puterea continuului, adică cele echipotente cu mulţimea numerelor reale.
Cu numerele cardinale se pot defini operaţii de adunare, înmulţire şi ridicare la
putere (când numerele cardinale sunt finite aceste operaţii se cunosc). Definiţia ce
urmează pentru aceste operaţii poate fi folosită şi în cazul în care numerele cardinale
sunt infinite.

Definiţia 1.3.4. Fie n = card A , m = card B , unde A şi B sunt două mulţimi


oarecare din P (T ) .
10 n + m = card ( A ∪ B ) ; A ∩ B = φ
20 n × m = card ( A × B )
30 n m = card AB
AB = { f / f : B → A} - mulţimea tuturor funcţiilor ce pot fi definite p ∈ B cu valori în A .
Exemplu: ℵ0 +ℵ0 = ℵ0 A= 2p ,B = 2 p +1

A∪ B = 2p ∪ 2 p +1 =

Mulţimea tuturor numerelor cardinale infinite este o mulţime ordonată care are un
prim element şi aceste este ℵ0 , dar care nu are un ultim element (deci cu alte cuvinte
mulţimea numerelor cardinale infinite nu este mărginită superior, vezi exerciţiul 5b).

Propoziţia 1.3.4. (TEOREMA LUI CANTOR): Mulţimea tuturor numerelor reale


cuprinse în intervalul [ 0,1] este o mulţime nenumărabilă.
Demonstraţie: Se presupune prin absurd că mulţimea numerelor reale din
intervalul [ 0,1] este numărabilă; atunci aceste numere pot fi puse în corespondenţă
biunivocă cu termenii unui şir după cum urmează:
b1 = 0, a11a12 a31 ...a1n ...
b2 = 0, a12 a22 a32 ...an2 ...

bn = 0, a1n a2n a3n ...ann ...

unde: aij ∈ {0,1, 2,3,...,9}

6
Se arată prin construcţie că mai există încă un număr subunitar care nu face
parte din şirul anterior. Într-adevăr dacă se consideră numerele:
b = 0, a1 a2a3 ...an ...
unde:
a1 ≠ 0; a1 ≠ 9; a1 ≠ a11

a2 ≠ 0; a2 ≠ 9; a2 ≠ a22

an ≠ 0; an ≠ 9; an ≠ ann

Se observă că:
b ≠ b1 cel puţin prin prima cifră
b ≠ b2 cel puţin prin a doua cifră

b ≠ bn cel puţin prin a n -a cifră

Deci acest număr b este subunitar, dar nu face parte din mulţimea {bn }n ≥1 , ceea
ce arată că presupunerea că numerele reale din intervalul [0,1] este o mulţime
numărabilă este falsă.

4. Exerciţii rezolvate
Exerciţiul 1.4.1. Fie relaţiile binare R1, R2 , R3 care au următoarele grafice:
GR1 = {(1,1) , (1,2 ) , ( 2,2 ) , ( 3,2 )}
GR2 = {(1,2 ) , (1,3 ) , ( 2,2 )}
GR3 = {(1,2 ) , ( 2,3 )}
a) Să se determine domeniul, codomeniul şi simetricile acestor relaţii
b) Să se studieze reflexivitatea, simetria, antisimetria şi tranzitivitatea acestor
relaţii
Rezolvare:
a) Fie A şi B două mulţimi. Dacă ∀x ∈ A şi ∀y ∈ B , x R y atunci A = DomR
(domeniul lui R ), B = RanR (codomeniul lui R ).
Ţinând cont de acestea se observă că:
GR −1 = {(1,1) , ( 2,1) , ( 2,2 ) , ( 2,3 )}
1

GR −1 = {( 2,1) , ( 3,1) , ( 2,2 )}


2

GR −1 = {( 3,1) , ( 3,2 )}
3

Dom R1 = {1,2,3} ; DomR2 = {1,2} ; DomR3 = {1,2} .

7
RanR1 = {1,2} ; RanR2 = {2,3} ; RanR3 = {2,3} .
b) R este simetrică dacă GR −1 ⊆ GR
1

R este reflexivă dacă Gi A ⊂ GR


R este antisimetrică dacă GR ∩ GR −1 ⊆ Gi A
R este tranzitivă dacă GR R ⊆ GR
Este evident că GR −1 ⊄ GR1 ; GR −1 ⊄ GR2 şi GR −1 ⊄ GR3 . Deci relaţiile R1, R2 , R3 nu
1 2 3

sunt simetrice.
S-a arătat că Dom R1 = {1,2,3} = A1 .
Gi A = {(1,1) , ( 2,2 ) , ( 3,3 )}
1

Cum GR1 ∩ GR −1 = {(1,1) , ( 2,2 )} ⊂ Gi A rezultă că R1 este antisimetrică.


1 1

Analog se arată că R2 şi R3 sunt antisimetrice.


Cum GiA = {(1,1) , ( 2, 2 )( 3,3)} ⊄ {(1,1) , (1, 2 )( 2, 2 ) , ( 3, 2 )} = GR1 rezultă că R1 nu este
1

reflexivă. Analog se arată că R2 şi R3 nu sunt reflexive.


Cum GR1 R1 = {(1,1) , (1,2 )( 2,2 ) , ( 3,2 )} = GR1 atunci R1 este tranzitivă. Se observă că
(1,2) ∈ GR , ( 2,3 ) ∈ GR , (1,3 ) ∉ GR
3 3 3
. Deci GR3 R3 ⊄ GR3 . Aşadar, R3 nu este tranzitivă.

Exerciţiul 1.4.2. Fie relaţia R care are următorul grafic:


{ }
GR = ( m, n ) m, n ∈ , m n . Să se arate că R este o relaţie de preordine pe .
Rezolvare:
Pentru ca relaţia R să fie relaţie de preordine trebuie ca R să fie reflexivă şi
tranzitivă.
Este evident că Gi = {( m, n ) m ∈ } şi de asemenea este evident că Gi ⊆ GR .
Deci R este tranzitivă. Cum R este reflexivă şi tranzitivă, rezultă că R este o relaţie de
preordine.

Exerciţiul 1.4.3. Fie R o relaţie al cărei grafic este


{
GR = ( m, n ) m ∈ , n ∈ ; 3 m − n . }
Să se arate că:
a) R este o relaţie de echivalenţă pe .
b) Să se scrie clasa de echivalenţă xˆ, x ∈
c) Să se determine mulţimea factor R .
Rezolvare:
a) Trebuie arătat că R este reflexivă, simetrică şi tranzitivă.
Cum 3 x − x ( ∀ ) x ∈ se obţine că Gi ⊂ GR . De aici rezultă că R este reflexivă.
Cum 3 m − n ⇒ 3 n − m se obţine că GR −1 = GR . De aici rezultă că R este
simetrică.

8
Deoarece 3 m − n şi 3 n − p implică 3 m − p se obţine că GR R ⊆ GR . De aici
rezultă că R este reflexivă, simetrică şi tranzitivă. Deci R este relaţie de echivalenţă.
{ }
b) xˆ = y ∈ 3 y − z, x ∈ = {3k + x k ∈ , x ∈ }
c) Dacă x > 3 atunci x = 3k + r , r ∈ {0,1,2} . Atunci x − r = 3k .
⇒ rˆ = { x ∈ x − r = 3k } = xˆ . Deci x̂ = rˆ
Dar 0̂ = {3k }k∈ ; 1̂ = {3k + 1}k∈ ; 2̂ = {3k + 2}k∈ .
De aici rezultă că mulţimea factor R este {
ˆ ˆ ˆ .
R = 0,1,2 }
Observaţie:
Relaţia R al cărei grafic este dat în acest exerciţiu se poate generaliza la relaţia
R * al cărei grafic este GR * = {( m, n ) p m − n, m, n ∈ , p∈ *
}.
Se arată în mod analog că această relaţie este o relaţie de echivalenţă şi
{
ˆ ˆˆ
R = 0,1,2,...,
*
p −1 . }
Această relaţie R * este relaţia de congruenţă modulo p.

Exerciţiul 1.4.4. Fie A ⊂ X şi ϕ A : X → S = {0,1} astfel încât


⎧1, dacă x ∈ A
ϕA ( x ) = ⎨
⎩0,dacă x ∈ X \ A
Să se arate că pentru A, B ⊂ X au loc proprietăţile:
a) A = B ⇔ ϕ A = ϕB
b) ϕ A∩B = ϕ A ⋅ ϕB
c) A ∩ B = φ ⇔ ϕ A∪B = ϕ A ⋅ ϕB
d) ϕCA = 1 − ϕ A
e) ϕ A \ B = ϕ A − ϕ A ⋅ ϕB
f) ϕ A∪B = ϕ A + ϕB − ϕ A ⋅ ϕB
Rezolvare:
a) Din definiţia funcţiei caracteristice este evident că A = B ⇔ ϕ A = ϕB .
b) Din x ∈ A ∩ B ⇒ x ∈ A şi x ∈ B ⇒ ϕ A∩B ( x ) = 1 ⇒ ϕ A ( x ) = 1 şi
ϕ B ( x ) = 1 ⇒ ϕ A ∩B ( x ) = ϕ A ( x ) ⋅ ϕ B ( x ) .
Dacă x ∉ A ∩ B ⇒ x ∈ A şi x ∉ B sau x ∉ A şi x ∈ B sau x ∉ A şi x ∉ B .
Deci x ∉ A ∩ B ⇒ ϕ A∩B ( x ) = 0 şi ϕ A ( x ) ⋅ ϕB ( x ) = 0 .
Deci x ∉ A ∩ B ⇒ ϕ A∩B ( x ) = ϕ A ( x ) ⋅ ϕB ( x ) .
c) Se raţionează ca la a).
d) A ∪ CA = X ; A ∩ CA = φ . Ţinând cont de c) se obţine
ϕ A + ϕCA = 1 ⇒ ϕCA = 1 − ϕ A .

9
e) Deoarece A − B = A ∩ CB ⇒ ϕ A \ B = ϕ A∩CB = ϕ A ⋅ ϕB = ϕ A (1 − ϕB ) = ϕ A − ϕ A ⋅ ϕB .
f) Deoarece A ∪ B = ( A \ B ) ∪ ( B \ A ) ∪ ( A ∩ B ) se obţine:
ϕ A ∪ B = ϕ A \ B + ϕ B \ A + ϕ A ∩B = ϕ A − ϕ A ⋅ ϕ B + ϕ B − ϕ A ⋅ ϕ B + ϕ A ⋅ ϕ B = ϕ A + ϕ B − ϕ A ⋅ ϕ B .

Exerciţiul 1.4.5. Fie M o mulţime oarecare. Să se arate că:


card P ( M ) = 2cardM
Rezolvare:
Fie mulţimea S = {0,1} şi S M mulţimea funcţiilor definite pe M cu valori în A .
Se consideră funcţia f : P ( M ) → S M definită astfel f ( A ) = ϕ A ( ∀ ) A ⊂ M .
Este evident că proprietatea A = B ⇔ ϕ A = ϕB arată că f este injectivă.
Surjectivitatea este evidentă. Deci f este bijectivă. Atunci card P ( M ) = card S M =2cardM .
Observaţie:
Din rezolvarea anterioară rezultă că egalitatea card P ( M ) = 2cardM este adevărată
atât pentru card M finit cât şi infinit. În cazul în care card M este finit adică card M = n
atunci card P ( M ) = 2n se poate demonstra şi astfel:
Se ştie că P ( M ) este formată din toate submulţimile mulţimii M . Conform cu
definiţia combinărilor, numărul submulţimilor cu k elemente 0 ≤ k ≤ n care se pot forma
dintr-o mulţime cu n elemente este Cnk .
Atunci card P ( M ) = Cn0 + Cn1 + Cn2 + ... + Cnn = 2n .

Exerciţiul 1.4.6. Orice reuniune finită sau numărabilă de mulţimi numărabile este
o mulţime numărabilă.
Rezolvare:
Exerciţiul se mai poate scrie şi astfel:
ℵ0 +ℵ0 + ... +ℵ0 = ℵ0
şi
ℵ0 +ℵ0 + ... +ℵ0 + ... = ℵ0
Prima egalitate se arată inductiv.
Se ştie că: = 2 n ∪ 2 n +1 şi 2n ∩ 2 n +1 = φ unde 2 n este mulţimea numerelor
naturale pare şi 2n +1 este mulţimea numerelor naturale impare. Se aici rezultă că
ℵ0 +ℵ0 = ℵ0 . (1) Se presupune adevărat că ℵ0 +ℵ0 + ... +ℵ0 = ℵ0 şi se demonstrează că
n −1 ori

ℵ0 +ℵ0 + ... +ℵ0 = ℵ0 .


n ori

⎛ ⎞
Într-adevăr ℵ0 +ℵ0 + ... +ℵ0 = ⎜ ℵ0 +ℵ0 + ... +ℵ0 ⎟ +ℵ0 = ℵ0 +ℵ0 = ℵ0 . Atunci conform
⎜ ⎟
n ori ⎝ n −1 ori ⎠
cu principiul inducţiei ℵ0 +ℵ0 + ... +ℵ0 = ℵ0 pentru orice n finit.
n ori

10
Pentru a demonstra a doua egalitate se procedează astfel:
{ }
Fie Ak = a0k , a1k ,..., akk ,... , k = 1,2,... o familie numărabilă disjunctă de mulţimi
numărabile.

Se consideră funcţia f : ∪ Ak → × ( )
definită astfel f aij = ( i , j ) . Este evident că
k =0
această funcţie este bijectivă. Dacă se arată că mulţimea × este numărabilă
problema este rezolvată.
Dacă se consideră funcţia g : → × unde g ( n ) = ( n,0 ) este evident că
această funcţie este injectivă. Deci card × ≥ ℵ0 . (1)
Fie h : × → definită astfel:

h ( n, m ) = n +
( m + n )( m + n + 1)
2
Se arată că această funcţie este injectivă.
Fie ( m, n ) ≠ ( m ', n ' ) ⇒ m + n ≠ m '+ n '. Fără a micşora generalitatea se consideră

m '+ n ' = m + n + 1 , h ( m ', n ' ) >


( m + n )( m + n + 1) + n = h
( m, n ) .
2
Deci ( m, n ) ≠ ( m ', n ' ) ⇒ h ( m, n ) ≠ h ( m ', n ' ) . Astfel rezultă că funcţia h este
injectivă.
Deci card × ≤ ℵ0 . (2)
Din (1) şi (2) rezultă că × este numărabilă.

Exerciţiul 1.4.7. Să se arate că orice două intervale de numere reale cu capete


finite sunt echipotente.
Rezolvare:
Se arată că [0,1] ∼ [a, b ] .
Într-adevăr funcţia f : [0,1] → [a, b ] definită prin f ( x ) = a + x ( b − a ) este bijectivă.
Deci [0,1] ∼ [a, b ] (1).
Analog se arată că [0,1] ∼ [c, d ] (2).
Cum relaţia " ∼ " este tranzitivă din (1) şi (2) se obţine că [a, b ] ∼ [c, d ] .

Exerciţiul 1.4.8. Orice interval este de puterea continuului.


Rezolvare:
Pentru a rezolva această problemă trebuie arătat că ( a, b ) ∼ (card = ℵc ; ℵc
este numărul cardinal infinit numit puterea continuului).
⎛ π π⎞
Se consideră funcţia f : ⎜ − , ⎟ → , f ( x ) = tgx . Această funcţie este evident
⎝ 2 2⎠
⎛ π π⎞ ⎛ π π⎞
bijectivă. Deci ⎜ − , ⎟ ∼ . Cum ( a, b ) ∼ ⎜ − , ⎟ (conform cu exerciţiul 7) datorită
⎝ 2 2⎠ ⎝ 2 2⎠
tranzitivităţii relaţiei de echipotenţă ( a, b ) ∼ . Se mai poate spune că ( a, b ) ∈ℵc .

11
Exerciţiul 1.4.9. Să se arate că mulţimea numerelor raţionale este
numărabilă.
Rezolvare:
⎧m ⎫
Fie Ak = ⎨ n = 0, ± 1, ± 2, ± 3,...⎬ k ∈ .
⎩k ⎭

Este evident că = ∪ Ak .
k =1

Cum Ak ∈ℵ0 , conform cu Exerciţiul 1.4.6. ∪A
k =1
k ∈ℵ0 .

Deci este o mulţime numărabilă.

Exerciţiul 1.4.10. Să se arate că mulţimea numerelor prime p este o mulţime


numărabilă.
Rezolvare:
Pentru a arăta că P este numărabilă, trebuie arătat că P nu este finită ( P ⊂
evident).
Se presupune P = { p1, p2 ,..., pn } . Fie q = p1p2 ...pn + 1 . q este evident prim şi este
mai mare decât toate numerele prime p1, p2 ,..., pn . Deci q ∈ P . Aşadar mulţimea
numerelor prime nu poate fi finită. Atunci P este numărabilă.

Exerciţiul 1.4.11. Să se arate că produsul cartezian al unui număr finit de mulţimi


numărabile este o mulţime numărabilă.
Rezolvare:
Ţinând cont de operaţiile cu numere cardinale, exerciţiul se reduce la egalitatea
ℵ0 = ℵ0 , n finit.
n

Se demonstrează inductiv.
În rezolvarea exerciţiului 1.4.6. s-a arătat că × este numărabilă, adică ℵ0 ⋅ℵ0
este numărabilă. Se presupune adevărat că ℵ0n−1 = ℵ0 şi se demonstrează că ℵ0n = ℵ0 .
Într-adevăr ℵ0n = ℵ0n−1 ⋅ℵ0 = ℵ0 ⋅ℵ0 = ℵ0 . Atunci conform inducţiei ℵ0n = ℵ0 , pentru
orice n finit.

Exerciţiul 1.4.12. Mulţimea şirurilor de numere naturale este o mulţime de


puterea continuului.
Rezolvare:
Deoarece mulţimea şirurilor de numere naturale este , atunci exerciţiul se
ℵ0
reduce la egalitatea ℵ0 = ℵc .
Deoarece mulţimea conţine mulţimea funcţiilor constante, atunci evident că
ℵ0
ℵ ≥ ℵ0 .
0

Se presupune că este o mulţime numărabilă, adică = {fn }n∈ .


Se consideră funcţia g = 1 + fn .

12
Deoarece g ∈ şi numărabilă, există n ∈ astfel încât g = fn , atunci
fn ( n ) = 1 + fn ( n ) ⇒ 1 = 0 absurd.
Deci nu este numărabilă. Aşadar, ℵℵ0 0 > ℵ0 . Deci ℵℵ0 0 = ℵc .

13
CAPITOLUL II
SPAŢIU TOPOLOGIC. SPAŢIU METRIC. SPAŢIU
BANACH

1. Spaţiu topologic
În matematică există două categorii de structuri:
- structuri algebrice;
- structuri topologice.
Cu ajutorul structurilor algebrice după cum se ştie, plecând de la elementele
cunoscute ale unei mulţimi, se generează alte elemente ale acesteia.
În cadrul structurilor topologice poate fi definită noţiunea de vecinătate, noţiune
cu ajutorul căreia poate fi definită noţiunea de limită, care după cum se ştie este o
noţiune fundamentală a analizei matematice.

Definiţia 2.1.1. Fie E o mulţime oarecare şi P ( E ) mulţimea părţilor acestei


mulţimi.
Dacă τ ⊆ P ( E )  satisface proprietăţile:
1° Φ ∈ τ ; E ∈ τ
2° Fie ℑ o mulţime de indici şi Ai ∈ τ , oricare ar fi i ∈ ℑ rezultă ∪ A ∈τ
i ∈ℑ
i

(Orice reuniune de mulţimi din τ aparţine tot lui τ ).


n
3° Fie Ai ∈ τ , i = 1, n rezultă ∩ A ∈τ
i =1
i

(Orice intersecţie finită de mulţimi din τ este tot o mulţime din τ ), atunci τ se
numeşte topologie a mulţimii E .
Cupletul ( E,τ ) se numeşte spaţiu topologic.

Exemplu:
a) τ = {Φ; E } este o topologie a mulţimii E .
b) τ = P ( E ) este o topologie a mulţimii E .
Rezolvare:
Pentru a arăta că aceste mulţimi sunt topologii trebuie verificate cele trei axiome
din definiţia 2.1.1.
a) 1° Φ ∈ τ ; E ∈ τ în mod evident.
2° Mulţimea maximală de indici este ℑ = {1,2} pentru că τ are două elemente.
Φ ∪ E = E ∈τ
Φ ∩ E = Φ ∈τ
b) 1° Φ ∈ τ şi E ∈ τ în mod evident ţinând cont de forma lui P ( E ) .

14
2° Fie Ai ∈ P ( E ) , pentru orice i ∈ ℑ avem ∪ A ∈ P (E ) = τ
i ∈ℑ
i

n
3° Fie Ai ∈ P ( E ) , pentru orice i ∈ 1, n rezultă ∩ A ∈ P (E ) = τ
i =1
i

Observaţia 2.1.1.:
a) Mulţimile oricărei topologii se numesc mulţimi deschise în topologia dată.
b) Topologia τ = {Φ; E } se numeşte topologie banală a mulţimii E , iar topologia
τ = P ( E ) se numeşte topologie discretă a mulţimii E .
c) Oricare ar fi E ea poate fi înzestrată cu o structură de spaţiu topologic
deoarece i se pot asocia cel puţin topologia banală şi topologia discretă.

Definiţia 2.1.2. Fie τ 1 şi τ 2 , două topologii ale mulţimii E . Se spune că topologia


τ 2este mai fină decât topologia τ 1 , dacă are loc relaţia τ 2 ⊃ τ 1 şi se notează astfel:
τ 2 ≥ τ1 .
Relaţia de fineţe definită de definiţia 2.1.2 este o relaţie de ordine pe mulţimea
tuturor topologiilor mulţimii E . În raport cu această relaţie de ordine, topologia banală
este un prim element în mulţimea topologiilor, iar topologia discretă este un ultim
element în mulţimea topologiilor.

Definiţia 2.1.3. Fie E o mulţime înzestrată cu topologia τ şi x0 ∈ E un punct


oarecare; mulţimea V este o vecinătate a punctului x0 , dacă există o mulţime G ∈ τ
astfel încât x0 ∈ G ⊂ V .

Exemplu:
Dacă E ≡ atunci τ ( x ) = {( x − ε , x + ε ) x ∈ , ε ≥ 0} este o topologie pe
mulţimea numerelor reale. Această topologie este topologia naturală a numerelor
reale.
Se verifică 1° - 3° din definiţia 2.1.1.
Ţinând cont de definiţia 2.1.3 rezultă că orice interval deschis este o vecinătate
pentru orice punct conţinut de acest interval.
Fie:
⎛ 1 1⎞
V0 = ( −2;4 ) ; x0 = 0 ; G = ⎜ − ; ⎟ rezultă 0 ∈ G ⊂ V0 .
⎝ 2 2⎠
În spaţiul topologic ( ,τ ( x ) ) se poate defini noţiunea de mulţime deschisă astfel:

Definiţia 2.1.4. E ⊂ este mulţime deschisă dacă E = φ sau oricare ar fi


x ∈ E există r > 0 astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ E .
O noţiune importantă este noţiunea de topologie indusă. Cu ajutorul acestei
noţiuni, pornind de la o topologie dată τ se pot crea alte topologii, conform următoarei
propoziţii:

15
Propoziţia 2.1.1. (TOPOLOGIA INDUSĂ). Fie ( E,τ ) - spaţiu topologic şi F ⊂ E
o submulţime oarecare a acestuia, ( τ restrâns la F ), τ / F = {F ∩ D, D ∈ τ } este o
topologie pe mulţimea F şi se numeşte topologia indusă pe F de topologia τ .
Demonstraţie:
Trebuie verificate cele trei axiome din definiţia topologiei.
10 Φ ∈ τ / F şi F ∈ τ / F . Între-adevăr, deoarece τ este o topologie a mulţimii E şi
Φ ∈ τ şi E ∈ τ , deci pe rolul lui D pot fi considerate:
Φ=D
sau
E = D rezultă F ∩ D = F ∩ Φ ∈ τ / F
sau
F ∩ D = F ∩ E ∈τ / F
20 Fie Gi ∈ τ / F oricare ar fi i ∈ ℑ rezultă ∪G ∈τ
i ∈ℑ
i /F

Într-adevăr, dacă Gi ∈ τ / F , oricare ar fi i ∈ ℑ rezultă că există Di ∈ τ astfel încât


Gi = F ∩ Di , pentru orice i ∈ ℑ ; atunci
⎛ ⎞
∪G = ∪ (F ∩ D ) = F ∩ ⎜ ∪ D ⎟ ∈τ
i i i /F .
i ∈ℑ i ∈ℑ ⎝ i∈ℑ ⎠
n
30 Fie Gi ∈ τ / F , pentru orice i = 1, n rezultă ∩G ∈τ
i =1
i /F .

Într-adevăr, dacă Gi ∈ τ / F , pentru orice i = 1, n există Di ∈ τ astfel încât


Gi = F ∩ Di , pentru orice i = 1, n .
n n
⎛ n ⎞
∩ Gi = ∩ ( F ∩ Di) = F ∩ ⎜ ∩ Di ⎟ ∈ τ / F
i =1 i =1 ⎝ i =1 ⎠

2. Caracterizarea topologică a punctelor unei mulţimi


Noţiunea de vecinătate permite clasificarea punctelor unei mulţimi în puncte, în
raport cu care se poate defini noţiunea de limită pe mulţimea respectivă.

Definiţia 2.2.1. Fie ( E,τ ) un spaţiu topologic şi A ⊂ E o mulţime oarecare.


1. Punctul x0 ∈ E se numeşte punct interior al mulţimii A , dacă există Vx0
(vecinătatea punctului x0 ) astfel încât Vx0 ⊂ A .
2. Punctul x0 ∈ E se numeşte punct exterior al mulţimii A , dacă există Vx0
(vecinătatea punctului x0 ) astfel încât Vx0 ⊂ CA (complementara lui A ).
3. Punctul x0 ∈ E se numeşte punct frontieră al mulţimii A , dacă pentru orice
Vx0 (vecinătate a punctului x0 ) are loc relaţia:

16
Vx0 ∩ A ≠ Φ ≠ Vx0 ∩ CA .
4. Punctul x0 ∈ E se numeşte punct aderent pentru mulţimea A , dacă pentru
orice Vx0 (vecinătate a punctului x0 ) are loc relaţia:
Vx0 ∩ A ≠ Φ .
5. Punctul x0 ∈ E se numeşte punct de acumulare pentru mulţimea A , dacă
pentru orice Vx0 (vecinătate a punctului x0 ) are loc relaţia:
Vx0 ∩ A \ { x0 } ≠ Φ .
6. Punctul x0 ∈ E se numeşte punct izolat al mulţimii A , dacă există Vx0
(vecinătate a punctului x0 ) astfel încât Vx0 ∩ A = { x0 } .

Observaţia 2.2.1.
1. Mulţimea tuturor punctelor interioare mulţimii A formează interiorul mulţimii
0
A şi se notează astfel: IntA sau A .
2. Mulţimea tuturor punctelor exterioare mulţimii A formează exteriorul lui A şi
se notează astfel: ExtA .
3. Mulţimea tuturor punctelor frontieră ale mulţimii A formează frontiera lui A şi
se notează FrA sau ∂A .
4. Mulţimea tuturor punctelor aderente mulţimii A formează închiderea sau
aderenţa mulţimii A şi se notează astfel: A .
5. Mulţimea tuturor punctelor de acumulare ale mulţimii A formează derivata
mulţimii A şi se notează astfel: A ' .
6. Mulţimea tuturor punctelor izolate ale mulţimii A formează partea discretă a
mulţimii A şi se notează astfel: IzA .
Dacă se consideră E ≡ şi τ topologia naturală, adică topologia intervalelor
deschise simetrice, atunci are loc următoarea propoziţie:

Propoziţia 2.2.1.
a) În topologia naturală a lui interiorul oricărui interval de numere reale este
intervalul deschis.
b) Interiorul oricărei reuniuni de intervale din este reuniunea intervalelor
deschise.
Demonstraţie:
0
Fie A = [a, b ] rezultă A = ( a, b ) . Este evident că spaţiul topologic în care se află
intervalul [a, b ] este înzestrat cu topologia naturală a intervalelor deschise simetrice.
Punctele lui raportate la intervalul [a, b ] sunt de mai multe tipuri după cum urmează:
1° x ∈ x<a
2° x ∈ x ∈ [a, b ]
3° x ∈ x>b

17
1° Punctele x ∈ x < a , nu pot să fie puncte interioare ale intervalului [a, b ] .
Într-adevăr, oricare ar fi x0 ∈ cu x0 < a rezultă
a − x0
( x0 − d, x0 + d ) ⊄ A, d=
2
Orice interval deschis de acest tip nu poate să fie inclus în mulţimea A . Ceea ce
arată că aceste puncte nu sunt puncte interioare lui [a, b ] .
Se consideră x0 = a ; în topologia naturală a lui , orice vecinătate a lui x0 este
de forma ( a − ε , a + ε ) , ε > 0 .
Dar se observă că pentru orice ε > 0 ( a − ε , a + ε ) ⊄ [a, b ] , ceea ce arată că nu
este un punct interior.
În mod asemănător se arată că punctul x0 = b nu este un punct interior al
intervalului [a, b ] .
Se arată că oricare ar fi x > b acesta nu este punct interior al intervalului [a, b ] .
2° Fie x0 ∈ a < x0 < b se notează cu d = inf { x0 − a , x0 − b } , atunci este evident că
⎛ d d⎞
intervalul ⎜ x0 − , x0 + ⎟ ⊂ [a, b ] = A . Deci rezultă că x0 este punct interior al
⎝ 2 2⎠
0
0
intervalului [a, b ] rezultă A = [a, b ] = ( a, b ) . Interiorul oricărui interval de numere reale
este intervalul deschis de numerele reale.
Mulţimea vecinătăţilor în topologia naturală este mult mai bogată decât mulţimea
tuturor intervalelor deschise simetrice, centrate în x .
Dar Ι x (mulţimea tuturor intervalelor deschise simetrice) este un sistem
fundamental de vecinătăţi pe x .

3. Spaţiu metric
Dacă în cadrul structurii de spaţiu topologic densitatea elementelor putea fi dată
numai cu ajutorul vecinătăţilor fără a se putea stabili “distanţa” dintre acestea în cadrul
structurii de spaţiu metric va putea fi stabilită şi această “distanţa”.

Definiţia 2.3.1. (NOŢIUNEA DE DISTANŢĂ SAU METRICĂ) Fie E o mulţime


oarecare şi aplicaţia d : E × E → + .
Dacă:
1° d ( x, y ) > 0 oricare ar fi x, y ∈ E şi d ( x, y ) = 0 dacă şi numai dacă x = y .
2° d ( x, y ) = d ( y , x ) , oricare ar fi x, y ∈ E
3° d ( x, y ) ≤ d ( x, z ) + d ( z, y ) , (∀) x, y , z ∈ E (inegalitatea triunghiului), atunci
aplicaţia d este distanţă sau metrică pe mulţimea E .
Cupletul (E, d ) poartă denumirea de spaţiu metric.

18
Propoziţia 2.3.1. Orice mulţime E poate fi metrizabilă (înzestrată cu structură de
spaţiu metric).
Demonstraţie:
Pentru a arăta această afirmaţie este suficient să se construiască pe E × E o
aplicaţie d , care să verifice axiomele definiţiei 2.3.1. Într-adevăr dacă se consideră:
⎧1, x ≠ y
d : E × E → + , d ( x, y ) = ⎨
⎩0, x = y
d este o distanţă pe E deoarece verifică toate cele trei axiome.
1° Axioma 1 este evidentă din modulul de construcţie;
2° Pentru orice x, y ∈ E x ≠ y rezultă d(x,y) = 1= d(y,x) ;
3° Pentru cazul 3 pot exista mai multe posibilităţi:
x ≠ y ≠ z ≠ x sau x ≠ y = z sau y ≠ x = z sau x = y = z etc.
Pentru x ≠ y ≠ z ≠ x avem
d(x,y) = 1, d(x,z) = 1, d(z,y) = 1
rezultă
d ( x, y ) = 1 ≤ 1 + 1 = d ( x, z ) + d ( z, y ) .
În mod analog se demonstrează axioma 3 pentru celelalte cazuri, astfel rezultă că
orice mulţime poate fi metrizabilă.

Observaţia 2.3.1. Pe o mulţime E pot fi considerate mai multe metrici care au


proprietatea că pe acea mulţime una măsoară mai fin decât cealaltă.

Exemple:
Aplicaţiile definite mai jos sunt metrici sau distanţe pe mulţimile specificate:
a) d : 2 → + d(x,y) = x - y este metrică pe .

( x1 − y1 ) + ( x 2 − y 2 ) , unde x = (x1,x 2 ) , y = (y1,y 2 ) este


2 2
b) d : 2
→ + d(x,y) =
2
metrică pe
( x1 − y 1 ) + ( x2 − y 2 ) + ( x3 − y 3 ) ,
2 2 2
c) d : 3
→ + d(x,y) = unde x = (x1,x 2 ,x 3 ) ,
3
y = (y1,y 2 ,y 3 ) este metrică pe
m

∑(x - y )
2
d) d : m
→ + d(x,y) = i i , unde x = (x1,x 2 ,...,xm ) , y = (y1,y 2 ,...,ym ) este
i=1

metrică pe m
Aceste distanţe se numesc distanţe euclidiene.

Definiţia 2.3.2. Fie (E, d ) spaţiu numeric. Mulţimile


S(x 0 ,r) = {x ∈ E d(x 0 ,r) < r;r ≥ 0,x 0 ∈ E fixat}
şi
S(x 0 ,r) = {x ∈ E d(x 0 ,r) < r;r ≥ 0,x 0 ∈ E fixat}
se numesc sferele deschise respectiv închise ale spaţiului metric (E, d ) .

19
Observaţia 2.3.2.
a) E ≡ , d metrică euclidiană, atunci:
S(x 0 ,r) = (x 0 - r,x 0 + r) şi S(x 0 ,r) = [ x 0 - r,x 0 + r ] .
b) E ≡ 2
şi d metrică euclidiană, atunci:
{
S(x 0 ,r) = (x1,x 2 ) = x ∈ 2 (x1 - x 01 )2 + (x 2 - x 02 )2 < r 2 } şi se numeşte discul plan
deschis, iar
{
S(x 0 ,r) = (x1,x 2 ) = x ∈ 2
(x1 - x 01 )2 + (x 2 - x 02 )2 ≤ r 2 } şi se numeşte discul plan
închis.
{
c) S(x 0 ,r) = (x1,x 2 ,x 3 ) = x ∈ 3
}
(x1 - x 01 )2 + (x 2 - x 02 )2 + (x 3 - x 03 )2 < r 2 şi se numeşte
3
sfera deschisă din .
{
S(x 0 ,r) = (x1,x 2 ,x 3 ) = x ∈ 3
(x1 - x 01 )2 + (x 2 - x 02 )2 + (x 3 - x 03 )2 ≤ r 2 } şi se numeşte
3
sfera închisă din .

Propoziţia 2.3.2. Orice spaţiu metric (E, d ) este un spaţiu topologic. Reciproca
nu este în general adevărată.
Demonstraţie:
Se arată că τ M = {S( x, r ) x ∈ E, r ≥ 0} formează o topologie. Această topologie
mai poartă denumirea şi de topologie metrică.
Pentru a arăta că τ M este o topologie se arată S( x0 , r ) sunt mulţimi deschise,
pentru orice x0 ∈ E fixat şi orice r ≥ 0 .
0

Indicaţie: Se arată că S( x0 , r ) ≡ S( x0 , r ) (interior).


În mod analog ca mai sus se arată că dacă G1,G2 ,...,Gn ∈ τ M (sunt mulţimi
deschise) atunci G1 ∩ G2 ∩ ... ∩ Gn ∈ τ M .
Dacă Gi ∈ τ M pentru orice i ∈ ℑ avem ∪G ∈τ
i ∈ℑ
i M , de unde rezultă că într-adevăr

τ M este o topologie.

4. Normă. Spaţiu vectorial normat

Definiţia 2.4.1. Fie E un spaţiu vectorial şi ϕ : E → o aplicaţie. Dacă: +

1. ϕ ( x ) > 0 , pentru orice x ∈ E ; x ≠ 0E şi ϕ ( x ) = 0 dacă x = 0E ( 0E elementul


neutru în raport cu adunarea în spaţiul vectorial E )
2. ϕ ( x + y ) ≤ ϕ ( x ) + ϕ ( y ) , pentru orice x, y ∈ E
3. ϕ (ax ) = a ϕ ( x ) , pentru orice x ∈ E , a ∈ K
Atunci aplicaţia ϕ ( x ) este o normă pe E .

20
Cupletul ( E,ϕ ) se numeşte spaţiu vectorial normat, iar norma ϕ mai are şi
următoarea notaţie ϕ ( x ) ≡ x .

Propoziţia 2.4.1. Orice normă defineşte o distanţă.


Demonstraţie: Fie ( E, ⋅ ) un spaţiu vectorial normat, iar norma ϕ mai are şi
următoarea notaţie ϕ ( x ) ≡ x .
Aplicaţia d ( x, y ) = x − y , d : E × E → este o distanţă (metrică) pe mulţimea E .
Pentru aceasta trebuie verificate axiomele metricii, ţinând cont că axiomele normei sunt
verificate.
10 d ( x, y ) > 0 , pentru orice x, y ∈ E , x ≠ y şi d ( x, y ) = 0 rezultă x = y .
Într-adevăr
d ( x, y ) = x − y > 0 , pentru orice x − y ≠ 0 . Dar x − y ≠ 0 dacă şi numai dacă
x ≠ y şi d ( x, y ) = 0 rezultă x − y = 0 . Dar x − y = 0 dacă şi numai dacă x = y .
20 Trebuie arătat că d ( x, y ) = d ( y , x ) . Într-adevăr
d ( x, y ) = x − y = −1( y − x ) = −1 y − x = y − x = d ( y , x ) .
30 Trebuie arătat că
d ( x, y ) ≤ d ( x, z ) + d ( z, y ) , oricare ar fi x, y , z ∈ E .
Într-adevăr:
d ( x, y ) = x − y = x − z + z − y ≤ x − z + z − y = d ( x, z ) + d ( z, y ) .
Astfel am demonstrat că orice normă defineşte o distanţă.

Observaţia 2.4.1.
Ţinând cont de propoziţia 2.4.1. orice spaţiu vectorial normat este şi un spaţiu
metric, dar reciproca nu este în general adevărată.
Într-un spaţiu vectorial normat se poate opera cu elementele şi se pot crea
vecinătăţi în care se poate determina precis densitatea elementelor prin măsurarea
distanţei dintre ele, dar într-o astfel de structură nu se poate defini noţiunea de direcţie,
deci de unghi. Această direcţie poate fi stabilită cu ajutorul noţiunii de produs scalar.

Definiţia 2.4.2. Fie E un spaţiu vectorial normat peste câmpul K şi aplicaţia


p : E × E → K , dacă:
1. p ( x, y ) = p ( y , x ) , oricare ar fi x, y ∈ E ;
2. p ( x1 + x2 , y ) = p ( x1, y ) + p ( x2 , y ) , oricare ar fi x1, x2 , y ∈ E ;
3, p (α , x, y ) = α p ( x, y ) , oricare ar fi x, y ∈ E ;
4. p ( x, x ) > 0 , oricare ar fi x ∈ E , x ≠ 0 şi
p ( x, x ) = 0 dacă şi numai dacă x = 0 ;
Atunci aplicaţia p se numeşte produs scalar pe spaţiul vectorial normat E .
Produsul scalar p ( x, x ) se notează şi astfel x ⋅ y sau ( x, y ) sau x, y .

21
Observaţia 2.4.2.
Fie E spaţiu vectorial, dacă acest spaţiu vectorial este înzestrat cu un produs
scalar, atunci poartă denumirea de spaţiu prehilbertian.

Propoziţia 2.4.2. Orice Fie E spaţiu vectorial şi p : E × E → K un produs scalar.


( E un spaţiu prehilbertian), atunci au loc următoarele relaţii:
10 x, y1 + y 2 = x, y1 + x, y 2 ;
20 x,α , y = α x, y ;
30 x, y ≤ x ⋅ y (inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schwarz).
Demonstraţie:
10 Ţinând cont de punctul 1, din definiţia 2.4.2. rezultă:
10 20 10
x, y1 + y 2 = y1 + y 2 , x = y1, x + y 2 , x = x, y1 + x, y 2 = x, y1 + x, y 2
10 30 10
20 x,α ⋅ y = α ⋅ y , x = α ⋅ y , x = α ⋅ y , x = α ⋅ x, y
30 Fie λ ∈ atunci conform definiţiei produsului scalar se poate scrie că:
0 ≤ x + λ y , x + λ y = x, x + λ y + λ y , x + λ y =
= x, x + λ x, y + λ y , x + λ 2 y , y = λ 2 y , y + 2λ x, y + x, x
Deci pentru orice λ ∈ avem:
λ 2 y , y + 2λ x, y + x, x ≥ 0 (trinom de gradul doi în λ ) unde
2
∆ = 4 x, y − 4 x, x y , y . Din proprietăţile trinomului de gradul 2 este evident că
∆ ≤ 0 . Aşadar
x, y ≤ x, x y , y = x ⋅ y .

Propoziţia 2.4.3. Orice produs scalar defineşte o normă.


Într-adevăr dacă se consideră aplicaţia:
x = x, x , ⋅ : E → +
atunci această aplicaţie este o normă pe mulţimea E . Ţinând cont că proprietăţile
produsului scalar sunt verificate, trebuie arătat că această aplicaţie verifică proprietăţile
normei.
10 x > 0 , pentru orice x ∈ E ; x ≠ 0 şi x = 0 rezultă x = 0 .
Într-adevăr
40
x, x > 0 , pentru orice x ≠ 0 rezultă x, x > 0 ⇔ x > 0 pentru orice x ∈ E ,
x≠0
⎡⎣ x, x = 0 ⇒ x = 0 ⎤⎦ ⇔ ⎡⎣ x = 0 ⇒ x = 0 ⎤⎦ .
20 Trebuie arătat că a ⋅ x = a ⋅ x , pentru orice x ∈ E , a ∈ .
Într-adevăr ax; ax = a 2 x, x ⇒ ax; ax = a x, x ⇒ a ⋅ x = a ⋅ x .
30 Trebuie arătat că x + y ≤ x + y .

22
Într-adevăr:
2 2
x + y , x + y = x, x + 2 x, y + y , y ≤ x + 2 x ⋅ y + y .

≤( x + y )
2 2
x+y ⇔ x+y ≤ x + y .

Exemplu:
Fie E = n să se arate că aplicaţia:
a) x, y = x1y1 + x2 y 2 + ... + xn y n este un produs scalar pe n
.
b) Dacă a, b = a ⋅ b cosθ , θ = a, b ( ) este un produs scalar. (vezi exerciţiul
2.5.14).

Definiţia 2.4.3. Fie ( E,τ ) un spaţiu topologic, acest spaţiu topologic se numeşte
topologic separat dacă, pentru orice x, y ∈ E cu x ≠ y există Vx , Vy astfel încât
Vx ∩ Vy = φ .
Spaţiu topologic separat prezintă o importanţă deosebită deoarece nu mai într-un
astfel de spaţiu topologic, atunci când limita există, ea este unică.
Noţiunea de convergenţă este bine definită într-un spaţiu topologic separat.

Propoziţia 2.4.4. Orice spaţiu vectorial normat este un spaţiu topologic separat.
Demonstraţie: Fie ( E, ⋅ ) spaţiu vectorial normat.
x0 − y 0
Fie x0 , y 0 ∈ E x0 ≠ y 0 arbitrare. Se consideră r1 = .
3
Se consideră sferele:
{
S ( x0 , r1 ) = y ∈ E x0 − y < r1 }
S ( y , r ) = {y ∈ E
0 1 y0 − y < r }.
1

Aceste mulţimi sunt vecinătăţi ale lui x0 respectiv y 0 în topologia metrică.


Dar este evident că S ( x0 , r1 ) ∩ S ( y 0 , r1 ) = φ .

23
Propoziţia 2.4.5. , 2 ,..., n
sunt spaţii topologice separate în cazul în care sunt
înzestrate cu topologia metrică.

5. Exerciţii rezolvate

Exerciţiul 2.5.1. Fie B (x) familia intervalelor deschise ce îl conţin pe x ∈ . Să


se arate că această mulţime formează o topologie pe .
Rezolvare:
Trebuie arătat că B ( x ) verifică proprietăţile unei topologii.
a) φ ∈ B (x) deoarece φ = ( x, x ) ; ∈B (x) deoarece = ( −∞, ∞ )
b) Fie Ikx ∈ B (x) , k ∈ I (mulţime de indici). Aceste intervale sunt de forma
I = ( ak , bk ) cu proprietatea că x ∈ ( ak , bk ) , ( ∀ ) k ∈ I. Fie rk = bk − x şi ε k = x − ak . Se
x
k

notează r = max {bk − x} şi ε = max { x − ak } atunci ∪I x


k = ( x − ε, x + r ) şi
k ∈I k∈I
k ∈I

x ∈ ( x − ε, x + r ) .
Deci ∪I x
k =B (x)
k ∈I

c) Fie Ikx ∈ B (x) , k ∈ 1, n .


n
Aici r = min {bk − x} şi ε = min { x − ak } atunci ∩I x
k = ( x − ε, x + r ) şi
k ∈I k∈I
k =1
n
x ∈ ( x − ε , x + r ) . Deci ∩I x
k ∈B (x) .
k =1
Observaţie:
i) τ ( x ) = {( x − ε , x + ε ) x ∈ , ε > 0} ⊂ B (x) în mod evident.
ii) Dacă se consideră
D (x) = D ⊂ { ( ∃) ε > 0 astfel încât ( x − ε , x + ε ) ⊂ D, x ∈ }
este evident că B (x) ⊂ D (x).

Exerciţiul ( x ) = {D ( x ,ε ) x ∈ 2 ; ε > 0} mulţimea discurilor


2.5.2. Fie τ 2 2

deschise de centru x şi rază ε şi τ ( x ) = {D ( x , ε ) x , ε > 0} mulţimea sferelor


3 3

deschise de centru x şi rază ε . Să se arate că τ ( x ) şi τ ( x ) sunt topologii pe 2 2 3

3
respectiv .
Rezolvare:
Când ε → ∞ , D 2 ( x ,ε ) ≡ 2 . Deci 2 ∈ τ ( x ) . 2

Când ε → 0 , D 2 ( x ,ε ) = φ . Deci φ ∈ τ ( x ) . 2

24
Fie I o familie de indici D 2 ( x ,ε k ) ∈ τ ( x ) ,
2 k ∈ I . Dacă ε = max {ε k } atunci
k∈I

∪ D ( x,ε ) = D ( x ,ε ) . Deci ∪ D
k ∈I
k
2 k 2
k ∈I
k
2 ( x,ε k ) ∈ τ ( x ) .
2

n n
Fie D 2 ( x,ε k ) ∈ τ 2 ( x ) , k = 1, n . Dacă ε = min {ε k } atunci ∩ D ( x ,ε ) = D ( x ,ε ) .
2 k 2
k =1
k =1
n
Deci ∩ D ( x,ε ) ∈ τ ( x ) .
k =1
2 k 2

Astfel s-a arătat că τ 2 (x ) este topologie în 2


.
Analog se arată că τ 3 (x ) este topologie în 3
.
Observaţie:
• Topologiile τ 2 (x ) şi τ 3 (x) sunt topologiile naturale ale lui 2
respectiv
3
.
• Dacă x0 ∈ atunci {( x 0 − ε , x0 + r ) ε > 0} reprezintă mulţimea vecinătăţilor
lui x0 în topologia τ (x).
• Dacă x0 ∈ 2
{D 2 ( x0 ,ε ) ε > 0} este mulţimea vecinătăţilor lui x0 în
topologia τ 2 (x ).
• Dacă x0 ∈ 3
{D ( x ,ε ) ε > 0}
3 0 este mulţimea vecinătăţilor lui x0 în
topologia τ 3 (x ) .
• În general dacă τ este o topologie oarecare a lui X , atunci {G ∈ τ x0 ∈ G}
este mulţimea vecinătăţilor lui x0 ∈ X . O astfel de vecinătate se notează
Vx0 iar mulţimea vecinătăţilor lui x0 se notează cu ϑx0 .

Exerciţiul 2.5.3.
Fie ( X ,τ ) spaţiu topologic.
Următoarele afirmaţii sunt echivalente.
a) A ∈ τ
b) A ∈ ϑx pentru orice x ∈ A .
Rezolvare:
a) ⇒ b) Fie A ∈ τ . x ∈ A ⊆ A pentru orice x ∈ A . Deci A este o vecinătate a lui
x . Aşadar A ∈ ϑx .
b) ⇒ a) Fie A ∈ ϑx pentru orice x ∈ A . Deci există Gx ∈ τ astfel încât
x ∈ Gx ⊆ A . Cum A = ∪ {x} . Din
x∈A
Gx ⊆ A se obţine A ⊂ ∪G
x∈A
x (1). Din Gx ⊆ A

rezultă că ∪G
x∈A
x ⊆ A (2). Din (1) şi (2) rezultă că A = ∪G
x∈A
x ∈τ .

25
Exerciţiul 2.5.4.
Fie ( X ,τ ) spaţiu topologic şi x ∈ X . Atunci ϑx are următoarele proprietăţi:
a) Dacă V ∈ ϑx şi U ⊃ V atunci U ∈ ϑx
n
b) Dacă Vi ∈ ϑx , i = 1, n atunci ∩V ∈ ϑ
i =1
i x

c) Pentru orice V ∈ ϑx atunci x ∈ V .


Rezolvare:
a) V ∈ ϑx atunci există G ∈ τ astfel încât x ∈ G ⊂ U . Cum U ⊃ V atunci
x ∈ G ⊂ U . Deci U ∈ ϑx .
b) Dacă Vi ∈ ϑx , i = 1, n , atunci există Gi ∈ τ astfel încât x ∈ Gi ⊂ Vi , i = 1, n .
n n n n
Aşadar x ∈ ∩ Gi ⊂∩Vi . Dar cum ∩G ∈ τ , atunci ∩V ∈ ϑ
i i x .
i =1 i =1 i =1 i =1
c) Evident, ţinând cont de definiţia vecinătăţii.

Exerciţiul 2.5.5.
Orice interval deschis de numere reale este o mulţime deschisă.
Rezolvare:
Conform cu definiţia 2.1.4. trebuie arătat că pentru orice x ∈ ( a, b ) există r > 0
astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ ( a, b ) .
⎛ d d⎞
Fie d := min { x − a, b − x} . Atunci este evident că ⎜ x − , x + ⎟ ⊂ ( a, b ) . Deci
⎝ 2 2⎠
( a, b ) este mulţime deschisă.
Observaţie:
Analog se arată că:
( x, r ) = {x ∈ ( x1 − x01 ) }
+ ( x2 − x02 ) < r 2 unde x = ( x1, x2 ) , x0 = ( x01, x02 )
2 2 2
D 2

este o mulţime deschisă în τ 2

şi
( x0 , γ ) = { x ∈ ( x1 − x01 ) + ( x2 − x02 ) + ( x3 − x03 ) < r 2 , }
3 2 2 2
D 3

unde
x = ( x1, x2 , x3 ) , x0 = ( x01, x02 , x03 ) este mulţime deschisă în τ 3 (x ).
Exerciţiul 2.5.6.
Fie ( X ,τ ) spaţiu topologic şi A, B ⊂ X .
Să se arate că:
0
a) A = A
0 0
b) A ⊂ C ⇒ A ⊂ B

26
0 0 0
c) A ∩ B = A∩ B
0 0 0
d) A ∪ B ⊃ A∪ B
Rezolvare:
Conform cu definiţia 2.2.1. punctele a) şi b) sunt evidente.
c) Se arată dubla incluziune:
0 0 0 0 0 0

A ∩ B ⊆ A∩ B şi A∩ B ⊆ A ∩ B
0

Într-adevăr, fie x ∈ A ∩ B atunci există Vx astfel încât Vx ⊂ A ∩ B . Deci Vx ⊂ A şi


0 0 0 0 0
Vx ⊂ B . Aşadar x ∈ A∩ B . De aici rezultă că A ∩ B ⊆ A∩ B .
0 0 0 0 0

Fie x ∈ A∩ B , atunci x ∈ A şi x ∈ B . Aşadar Vx ⊂ A ∩ B . Atunci x ∈ A ∩ B . Deci


0 0 0

A∩ B ⊂ A ∩ B .
0 0 0 0
d) Fie x ∈ A∪ B atunci x ∈ A sau x ∈ B . Deci există Vx astfel încât Vx ⊂ A sau
0

Vx ⊂ B . Atunci conform cu definiţia 2.2.1. x0 ∈ A ∪ B .


Observaţie:
Punctele c) şi d) se generează astfel:
0 0 0 0

∩A
i ∈I
i ⊂ ∩ Ai ,
i ∈I
∪A
i ∈I
i ⊃ ∪ Ai .
i ∈I

Exerciţiul 2.5.7.
Fie ( X ,τ ) spaţiu topologic şi A, B ⊂ X .
Să se arate că:
a) A ⊂ B ⇒ A ⊂ B
b) A ∪ B = A ∪ B
c) A ∩ B ⊆ A ∩ B
d) A = A
Rezolvare:
a) Este evident ţinând cont de definiţia 2.2.1.
b) Cum A, B ⊂ A ∪ B , atunci conform cu a) A, B ⊂ A ∪ B . Aşadar
A∪B ⊂ A∪B .
( )
Fie x ∈ C A ∪ B = CA ∩ CB . Aşadar x ∉ A şi x ∉ B . Atunci există U x şi Vx astfel
încât
U x ∩ A = φ şi Vx ∩ A = φ (1)
Fie Wx = U x ∩ Vx (2) (vezi exerciţiul 2.5.4.)
Din (1) şi (2) conform cu distributivitatea intersecţiei faţă de reuniune se obţine
Wx ∩ ( A ∪ B ) = φ .

27
Aşadar x ∉ A ∪ B . Deci x ∈ C A ∪ B .
(
Aşadar x ∈ C A ∪ B ⇒ x ∈ C A ∪ B .)
Aşadar A ∪ B ⊂ A ∪ B .
c) Se procedează ca la punctul b).
d) Fie x ∈ A . Conform cu definiţia 2.2.1. pentru orice Vx , Vx ∩ A ≠ φ . Fie
y = Vx ∩ A . Atunci y ∈ Vx şi y ∈ A . Deci Vx ∩ A ≠ φ ⇒ x ∈ A .
Ţinând cont de faptul că A ⊂ A şi de punctul a) se obţine A = A .
Observaţie:
Proprietăţile b) şi c) se generalizează astfel:
∞ ∞ ∞ ∞

∪ An ⊂ ∪ An şi
n =1 n =1
∩ An ⊂ ∩ An .
n =1 n =1

⎡1 ⎤
Generalizarea lui b) se poate verifica uşor pe mulţimile An = ⎢ ,1⎥ iar
⎣n ⎦
generalizarea lui c) se poate verifica uşor pe mulţimile
⎧ m ⎫
Bn = ⎨ , ( m, n ) ∈ * , ( m, n ) = 1⎬ .
⎩ n ⎭

Exerciţiul 2.5.8.
Fie ( X ,τ ) spaţiu topologic şi A, B ⊂ X .
Să se arate că:
a) A ⊂ B ⇒ A ' ⊂ B '
b) ( A ∪ B ) ' = A '∪ B '
c) ( A ∩ B ) ' ⊂ A '∩ B '
d) ( A ' ) ' = A ' .
Rezolvare:
Aceste proprietăţi se pot demonstra folosind definiţia punctului de acumulare.
Se poate folosi şi următoarea proprietate
x ∈ A ' ⇔ ⎡⎣( ∀ )V V ∈ v x ⇒ card (V ∩ A ) ≥ ℵ0 ⎤⎦ .
Folosind această proprietate se arată că ( A ∪ B ) ' = A '∪ B ' .
Într-adevăr, fie x ∈ ( A ∪ B ) ' , atunci orice vecinătate V ∈ ϑx conţine o infinitate de
puncte din A ∪ B . Aceasta implică faptul că conţine o infinitate de puncte din A , deci
x ∈ A ' sau o infinitate de puncte din B , deci x ∈ B ' . Aşadar x ∈ A '∪ B ' . Deci
( A ∪ B ) ' ⊂ A '∪ B ' .
Fie x ∈ A '∪ B ' atunci x ∈ A ' sau x ∈ B ' .
Deci în orice vecinătate V ∈ ϑx se află o infinitate de puncte din A sau infinitate
de puncte din B . Deci în orice vecinătate V ∈ ϑx se află o infinitate de puncte din
A ∪ B . Deci x ∈ ( A ∪ B ) ' . Aşadar A '∪ B ' ⊂ ( A ∪ B ) ' . În mod analog se arată celelalte
proprietăţi.

28
Exerciţiul 2.5.9.
Să se arate că mulţimea numerelor raţionale este densă în mulţimea
numerelor reale .
Rezolvare:
Se ştie că mulţimea A este densă în mulţimea X dacă A = X .
Ţinând cont de aceasta trebuie arătat că = .
Incluziunea ⊇ este evidentă. Trebuie arătat că ⊇ .
Fie x ∈ , atunci oricare ar fi ε > 0 , există q ∈ . Deci ( x − ε, x + ε ) ∩ ≠φ.
Atunci x ∈ . Aşadar ⊇ .

Exerciţiul 2.5.10.
⎛ 1 2⎞
Fie [0,1] . Se împarte acest interval în trei părţi egale şi se obţine E1 = ⎜ , ⎟
⎝3 3⎠
⎡ 1⎤ ⎡2 ⎤
treimea mijlocie. Intervalele rămase ⎢0, ⎥ , ⎢ ,1⎥ se împart fiecare în trei părţi egale şi
⎣ 3 ⎦ ⎣3 ⎦
⎛ 1 2⎞ ⎛ 7 8 ⎞ ⎡ 1⎤ ⎡2 3⎤ ⎡6 7⎤
se obţine E2 = ⎜ 2 , 2 ⎟ ∪ ⎜ 2 , 2 ⎟ . Intervalele rămase ⎢0, 2 ⎥ , ⎢ 2 , 2 ⎥ , ⎢ 2 , 2 ⎥ ,
⎝3 3 ⎠ ⎝3 3 ⎠ ⎣ 3 ⎦ ⎣3 3 ⎦ ⎣3 3 ⎦
⎡8 9⎤
⎢ 32 , 32 ⎥ se împart fiecare în câte trei părţi egale şi se reţin treimile mijlocii ale fiecăruia,
⎣ ⎦
⎛ 1 2 ⎞ ⎛ 7 8 ⎞ ⎛ 19 20 ⎞ ⎛ 25 26 ⎞
deci se obţine mulţimea E3 = ⎜ 2 , 2 ⎟ ∪ ⎜ 2 , 2 ⎟ ∪ ⎜ 2 , 2 ⎟ ∪ ⎜ 2 , 2 ⎟ şi se continuă
⎝3 3 ⎠ ⎝3 3 ⎠ ⎝3 3 ⎠ ⎝ 3 3 ⎠
indefinit procedeul.

Să se arate că mulţimea C = [0,1] \ ∪ En are proprietăţile:
n =1
a) C = C '
0
b) C = φ
Rezolvare:
Din modul de construcţie al mulţimii C se observă că în C rămân toate numerele
reale care se scriu în baza de numeraţie trei numai cu ajutorul cifrelor 0 şi 2.
a) Deoarece pentru orice x = a, a1, a2 ,..., an ,... cu proprietatea că ai ∈ {0,2} ,
în orice interval care îl conţine se află şi numere reale care în scrierea
triadică conţin cifra 1 şi nu aparţin lui C . Deci C = C ' .
b) Este evident că [0,1] nu include nici un interval deschis ale cărui
elemente să fie numai cu ajutorul lui 0 şi 2. De aici este evident că
0 0 0 0
C = φ şi C = C . Deci C = φ
Observaţie:

• Mulţimea C = [0,1] \ ∪ En se numeşte mulţimea lui Cantor.
n =1

29
0
• Mulţimile A care verifică proprietatea A = φ se numesc mulţimi rare.
• Mulţimile A care verifică proprietatea A = A ' se numesc mulţimi
perfecte.

• Mulţimea A = ∪ An unde An sunt mulţimi rare se numeşte mulţime
n =1
slabă sau de categoria I-a Baire.

Exerciţiul 2.5.11.
Să se determine interiorul, exteriorul, frontiera, aderenţa şi partea discretă pentru
⎧1 ⎫
mulţimile şi E = ⎨ n ∈ ∗ ⎬ .
⎩n ⎭
Rezolvare:
Ţinând cont de definiţia 2.2.1 şi de faptul că: “Oricare ar fi x ∈ intervalul
( x − ε , x + ε ) , ε > 0 conţine o infinitate de numere raţionale şi o infinitate de numere
0
iraţionale” se obţine imediat că: = φ , ext = φ , fr = , ' = .
0
⎧ 1 1 ⎫
Iz =φ şi E =φ, frE = ⎨0,1, ,..., ,...⎬ , ext E = − frE , E = frE , E ' = {0} ,
⎩ 2 n ⎭
IzE = E .

Exerciţiul 2.5.12.
n
, unde d ( x , y ) = ∑(x − y i ) , x = ( x1,..., xn ) ; y = ( y1,..., y n ) .
2
Fie d : n
× n
→ + i
i =1

Să se arate că această aplicaţie este o metrică pe n .


Rezolvare:
În rezolvarea acestui exerciţiu este nevoie de inegalitatea lui Cauchy-Buniacovski
n n n

∑ ai bi ≤
i =1
∑ ai2 ⋅
i =1
∑b
i =1
i
2
, ai , bi ∈ , i = 1, n .

Ţinând cont de Propoziţia 2.4.2. 30:


x = x , x iar x , x = x1y1 + x2 y 2 + ... + xn y n inegalitatea lui Cauchy-Buniacovski
este evidentă. Pentru ca d ( x , y ) să fie metrică sau distantă trebuie să verifice definiţia
2.3.1.
n
d ( x , y ) = 0 ⇔ ∑ ( xi − y i ) = 0 ⇔ ( xi − y i ) = 0 ⇔ xi = y i ,
2 2
• i = 1, n ⇔ x = y .
i =1

Deci d ( x , y ) = 0 ⇔ x = y .
n

∑(x − y i ) ≥ 0 , i = 1, n evident. Deci d ( x , y ) ≥ 0, x, y ∈


2
• i
n
.
i =1

n n
d ( x, y ) = ∑ ( xi − y i ) ∑(y − xi ) = d ( y , x ) . Deci d ( x , y ) = d ( y , x ) .
2 2
• = i
i =1 i =1

30
n n n n
⎡⎣d ( x , y ) + d ( y , x ) ⎤⎦ = ∑ ( xi − y i ) + 2∑ ( xi − y i ) ∑ ( y i − zi ) +∑ ( y i − zi )
2 2 2 2 2
• ⋅ ≥
i =1 i =1 i =1 i =1

.
n n n
≥ ∑ ( xi − y i ) + 2 ⋅ ∑ ( xi − y i )( y i − zi ) + ∑ ( y i − zi ) =
2 2

i =1 i =1 i =1
n n
= ∑ ⎡⎣( xi − y i ) + ( y i − zi ) ⎤⎦ = ∑ ( xi − zi ) = d 2 ( x, z ) .
2 2

i =1 i =1

( x, y ) ≤ ⎡⎣d ( x , y ) + d ( y , x )⎤⎦
2 2
Aşadar d . De aici rezultă faptul că
d ( x, y ) ≤ d ( x, y ) + d ( y , x ) .
n
Aşadar d ( x , y ) = ∑ ( xi − y i ) veridică definiţia 2.3.1. şi deci este normă pe
2 n
.
i =1

Exerciţiul 2.5.13.
1
⎛ n p ⎞p
Fie d : n × n → + unde d ( x , y ) = ⎜ ∑ xi − y i ⎟ , p ≥ 1, x = ( x1,..., xn ) ,
⎝ i =1 ⎠
y = ( y1,..., y n ) . Să se arate că aplicaţia este o metrică pe n
.
Rezolvare:
În rezolvarea acestui exerciţiu este nevoie de inegalitatea lui Minkovski.
1 1 1
⎛ n p ⎞p ⎛ n ⎞p ⎛ n p ⎞p
Dacă ai , bi ∈ şi p ≥ 1 atunci ⎜ ∑ ai + bi ⎟ ≤ ⎜ ∑ ai ⎟ + ⎜ ∑ bi ⎟ .
p

⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
Pentru p = 1 inegalitatea se reduce la inegalitatea cunoscută – modulul sumei
este mai mic sau egal decât suma modulelor.
În continuare se consideră p >1 şi atunci:
n n n

∑a ≤ ∑ ai ⋅ ai + bi + ∑ bi ⋅ ai + bi
p p −1 p −1
i + bi .
i =1 i =1 i =1

p
Dacă se consideră q = atunci folosind inegalitatea lui Holder rezultă
p −1
inegalitatea lui Minkovski.
Inegalitatea lui Holder este:
1 1
Dacă ai , bi ∈ şi p, q > 0 astfel încât + = 1, atunci
p q
1 1
n
⎛ n p ⎞p ⎛
n
q ⎞q

i =1
a b
i i ≤ ⎜ ∑ i ⎟ ⎜ ∑ bi ⎟ .
⎝ i =1
a ⋅
⎠ ⎝ i =1 ⎠
Această inegalitate se obţine imediat din inegalitatea:
p q
1 1 a b
Dacă p, q > 0 astfel încât + = 1 , atunci a, b ≤ + pentru orice a, b ∈ .
p q p q
Trebuie arătat că aplicaţia d ( x , y ) verifică definiţia 2.3.1.

31
n
d ( x , y ) = 0 ⇔ ∑ xi − y i
p p
• = 0 ⇔ xi − y i = 0 ⇔ xi − y i = 0 ⇔ xi = y i ⇔ x = y .
i =1

Deci d ( x , y ) = 0 ⇔ x = y .
1
⎛ n p
⎞p
≥ 0 ⇒ ⎜ ∑ xi − y i ⎟⎟ ≥ 0 ⇔ d ( x , y ) ≥ 0 .
p
• xi − y i ≥ 0 ⇒ xi − y i
⎜ i =1
⎝ ⎠
1
⎛ n p
⎞p
⇒ ⎜ ∑ xi − y i
p p
• xi − y i = y i − xi ⇒ xi − y i = y i − xi ⎟⎟ =
⎜ i =1
⎝ ⎠
1
⎛ n p
⎞p
= ⎜ ∑ y i − xi ⎟⎟ ⇔ d ( x , y ) = d ( y , x )( ∀ ) x , y ∈
n
⎜ i =1
⎝ ⎠
= ( xi − zi ) + ( zi − y i ) ≤ ( xi − zi + zi − y i )
p p p
• xi − y i .
1 1
n p n p
⎛ n p
⎞p ⎛ n p
⎞p
Deci ∑x − yi ≤ ∑ ( xi − zi + zi − y i ) ≤ ⎜ ∑ xi − zi ⎟⎟ + ⎜⎜ ∑ zi − y i ⎟⎟
i ⎜ i =1
i =1 i =1 ⎝ ⎠ ⎝ i =1 ⎠
1
⎛ n p
⎞p n p

Pentru p >1 este evident că ⎜⎜ ∑ xi − y i ⎟⎟ ≤ ∑ xi − y i . Aşadar


⎝ i =1 ⎠ i =1

1 1 1
⎛ n p
⎞p ⎛ n p
⎞p ⎛ n p
⎞p
⎜⎜ ∑ xi − y i ⎟⎟ ≤ ⎜⎜ ∑ xi − zi ⎟⎟ + ⎜⎜ ∑ zi − y i ⎟⎟ . Deci d ( x , y ) ≤ d ( y , z ) + d ( z , y ) .
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠

Exerciţiul 2.5.14.
x , y = x1y1 + x2 y 2 + ... + xn y n , x , y ∈ n
este un produs scalar pe n
.
Rezolvare:
Trebuie arătat că această aplicaţie verifică definiţia 2.4.2.
n n n
• x , y = y , x este evidentă deoarece x , y = ∑ xi ⋅ y i ∈ şi ∑x i ⋅ y i = ∑ y i ⋅ xi .
i =1 i =1 i =1
n n n
• x + y , z = ∑ ( xi + y i ) ⋅ zi = ∑ xi ⋅ zi + ∑ y i ⋅ zi = x , z + y , z .
i =1 i =1 i =1
n n
• α ⋅ x , y = ∑ α ⋅ xi ⋅ y i = α ∑ xi ⋅ y i = α x , y
i =1 i =1
n
• x , x = ∑ xi2 > 0 ∀ x ≠ ( 0,0,...,0 ) = 0
i =1
n
x , x = 0 ⇔ ∑ xi2 = 0 ⇔ xi2 = 0 ⇔ xi = 0, i = 1, n ⇔ x = 0
i =1

32
Observaţie:
Ţinând cont de propoziţia 2.4.3. rezultă că x = x12 + x22 + ... + xn2 este o normă pe
n
.

Exerciţiul 2.5.15.
{
Mulţimile S ( x, r ) = y ∈ E d ( y , x ) < r } unde ( E,d ) este spaţiu metric sunt mulţimi
deschise.
Rezolvare:
0
Trebuie arătat că S ( x, r ) = S ( x, r ) . Fie y ∈ S ( x, r ) şi r ' = r − d ( x, y ) . Fie
z ∈ S ( y , r ' ) . Atunci d ( z, x ) ≤ d ( z, y ) + d ( y , x ) < r '+ r − r ' = r . Deci z ∈ S ( x, r ' ) . Se obţine
că S ( y , r ' ) ⊂ S ( x, r ) . Această incluziune arată că orice punct al mulţimii S ( x, r ) este
0
punct interior al său. Deci S ( x, r ) ⊆ S ( x, r ) .
0 0
Incluziunea S ( x, r ) ⊆ S ( x, r ) este evidentă. Atunci S ( x, r ) = S ( x, r ) .

Observaţie:
• Mulţimea S ( x, r ) se numeşte sferă a spaţiului metric ( E, d ) .
• Familia {S ( x, r )}x∈E formează o topologie a mulţimii E şi poartă denumirea de
r >0

topologie metrică.

33
CAPITOLUL III
CARACTERIZAREA TOPOLOGICĂ A MULŢIMILOR.
ŞIRURI ÎN SPAŢII TOPOLOGICE, ŞIRURI ÎN SPAŢII
METRICE, ŞIRURI ÎN SPAŢII VECTORIALE NORMATE.

1. Mulţimi mărginite.
Problema mărginirii mulţimilor este o problema prioritară în ceea ce priveşte
controlul rezultatelor matematice ce se pot obţine pe acest tip de mulţimi.
Cadrul general în care poate fi definită noţiunea de mărginire este cel de spaţiul
vectorial normat şi cel de spaţiu metric.

Definiţia 3.1.1. Fie ( E, d ) spaţiu metric. Mulţimea A ⊂ E se spune că este o


mulţime mărginită în acest spaţiu metric dacă există x0 ∈ E arbitrat dar fixat şi r > 0 ,
astfel încât d ( x0 , x ) ≤ r , pentru orice x ∈ A .

Observaţia 3.1.1.
a) Mulţimile mărginite nu sunt echivalente cu mulţimile cu un număr finit de
elemente.
b) Dacă A este o mulţime mărginită, atunci sup {d ( x, y )} se numeşte diametrul
x ,y ∈A

mulţimii A şi se notează diam. A .

Exemple:
a) Dacă E = şi d este metrica euclidiană se spune că mulţimea A ⊂ este
mărginită, dacă există r > 0 astfel încât A ⊂ [ −r , r ] .
b) Dacă E = 2
şi d este metrica euclidiană se spune că mulţimea A ⊂ 2
este
mărginită dacă şi numai dacă există r > 0 astfel încât x12 + x22 ≤ r pentru
orice x = ( x1, x2 ) ∈ A adică există un disc cu centrul în origine care să includă
mulţimea A .
c) Dacă E = 3 , A ⊂ 3
este mărginită dacă şi numai dacă există r > 0 astfel
încât x + x + x ≤ r , oricare ar fi x = ( x1, x2 , x3 ) ∈ A , adică există o sferă cu
2
1
2
2
2
3

centrul în origine care să includă pe A .


d) Dacă E = n se spune că A ⊂ n este mărginită dacă şi numai dacă există
n
r > 0 astfel încât ∑x
i =1
2
i ≤ r oricare ar fi x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ A .

34
Propoziţia 3.1.1. Fie A ⊂ n se spune că mulţimea A este mărginită dacă şi
numai dacă, mulţimea proiecţiilor elementelor lui A sunt mulţimi mărginite de numere
reale.
Demonstraţie:
Se presupune că A ⊂ n mărginită. Conform cu exemplul anterior punctul d)
n
rezultă ∑x
i =1
2
i ≤ r , ∀x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ A unde r > 0 este un număr real fixat. Ţinând

cont de această inegalitate se poate afirma că:


⎧ r
⎪ x1 ≤ n

⎪ r
⎪ x2 ≤
⎨ n


⎪ r
⎪ xn ≤ n

Deci cu alte cuvinte mărginirea mulţimii A implică faptul că există r > 0 astfel
−r r
încât ≤ xi ≤ , oricare ar fi i = 1, n rezultă că mulţimea proiecţiilor de indice i fixat
n n
ale elementelor mulţimii A este o mulţime mărginită.
Reciproc.
Se presupune că fiecare proiecţie este mărginită şi se demonstrează că A ⊂ n
este mărginită.
Într-adevăr dacă fiecare proiecţie este mărginită, atunci are loc relaţia:
−r r
≤ xi ≤ , pentru r > 0 şi orice i = 1, n
n n
rezultă
r
xi ≤ , oricare ar fi i = 1, n
n
sau echivalent
r2
xi2 ≤ , pentru orice i = 1, n .
n
Atunci
n n

∑x
i =1
2
i ≤ r2 ⇒ ∑x
i =1
2
i ≤ r . Deci A ⊂ n
este mărginită.

Aşadar conform propoziţiei anterioare, pentru a studia mărginirea mulţimilor din


n
este suficient să se studieze mărginirea mulţimilor din .

Definiţia 3.1.2. Fie A ⊂ . Mulţimea A este mărginită dacă există un interval


[ ]
a, b ⊂ , unde a şi b sunt numere reale finite astfel încât A ⊂ [a, b] ; a ∈ este un
minorant pentru mulţimea A şi b ∈ este un majorant pentru A .

35
Observaţia 3.1.2. Din definiţia 3.1.2. este evident că o mulţime mărginită are o
infinitate de minoranţi şi o infinitate de majoranţi.

Definiţia 3.1.3. Cel mai mare minorant al mulţimii A poartă denumirea de


margine inferioară a mulţimii A şi se notează cu mA , iar cel mai mic majorant poartă
denumirea de margine superioară a mulţimii A şi se notează cu M A .

Observaţia 3.1.3.
a) Dacă M A este margine superioară a mulţimii A ⊂ atunci are
următoarele proprietăţi:
1. pentru orice x ∈ A , x ≤ M A ;
2. pentru orice ε > 0 , există x ∈ A astfel încât x > M A − ε
b) Dacă mA este margine inferioară a mulţimii A ⊂ atunci are următoarele
proprietăţi:
1. pentru orice x ∈ A , x ≥ mA ;
2. pentru orice ε > 0 există x ∈ A astfel încât x < mA + ε

Propoziţia 3.1.2. (Unicitatea şi existenţa marginilor unei mulţimi). Orice


mulţime de numere reale mărginită are o margine superioară, respectiv o margine
inferioară. Aceste margini sunt unice.
Demonstraţie:
Fie A ⊂ mărginită. Existenţa marginii superioare M A se arată prin construcţia
efectivă a acesteia. Procedeul de construcţie este următorul:
Fie n primul număr întreg care verifică proprietatea x < n , pentru orice x ∈ A .
Acest număr există deoarece mulţimea A este mărginită, deci majorată superior.
n − 1 reprezintă partea întreagă a marginii superioare M A .
Se împarte intervalul ( n − 1, n ) în zece părţi egale. Fie n1 ∈ ( n − 1, n ) cel mai mic
număr de diviziune astfel încât x < n1 , oricare ar fi x ∈ A . Numărul n1 − 0,1 reprezintă pe
M A cu o zecimală exactă.
Se consideră intervalul ( n1 − 0,1, n1 ) . Acest interval se împarte în zece părţi egale.
Fie n2 ∈ ( n1 − 0,1, n1 ) cel mai mic număr de diviziune pentru care are loc
proprietatea: x < n2 pentru orice x ∈ A . Numărul n2 − 0,1 reprezintă pe M A cu două
zecimale exacte. Se poate continua procedeul pentru determinarea lui M A cu oricâte
zecimale exacte.
În acest mod, teoretic rezultă existenţa lui M A (deşi uneori practic este imposibil
să se determine M A ). Unicitatea lui M A se demonstrează prin reducere la absurd. Adică
se presupune că mai există o margine superioară a lui A notată M1A astfel încât
M1A > M A .

36
M1A − M A
Fie ε = , atunci conform proprietăţii marginii superioare se afirmă că
2
există un x ′ ∈ A astfel încât:
M − M A M1A + M A 2M A
x ′ > M1A − ε = M1A − 1A = > = M A rezulă
2 2 2
x′ > MA, x′ ∈ A
Dar aceasta contrazice faptul că M A este marginea superioară. Contradicţia
provine din faptul că s-a presupus că mai există încă o margine superioară. Aşadar
marginea superioară este unică. În mod analog se raţionează pentru marginea
inferioară.

Propoziţia 3.1.3. Fie ( E, d ) spaţiu metric şi x0 un punct de acumulare al mulţimii


A ⊂ E . Orice vecinătate a punctului x0 conţine o infinitate de puncte din mulţimea A .
Demonstraţie:
Se raţionează prin reducere la absurd.
Se presupune că există o vecinătate S ( x0 , r ) a lui x0 care să conţină un număr
finit de puncte din A . Fie acestea: y1, y 2 ,..., y n . Fie δ i = d ( x0 , y i ) distanţa de la x0 la y i .
Se notează δ = min {δ1,δ 2 ,...,δ n } . Atunci S ( x0 , y i ) ∩ A \ { x0 } = φ . Se ajunge la contradicţie
cu definiţia punctului de acumulare. Dacă E ≡ atunci S ( x0 , r ) = [ x0 − r , x0 + r ] .

Observaţia 3.1.4.
a) Ţinând cont de propoziţia 3.1.3 rezultă că mulţimile cu un număr finit de
elemente nu au puncte de acumulare.
b) După cum se ştie N ′ = φ . Deci există şi mulţimi cu o infinitate de elemente care
nu au puncte de acumulare. Atunci se pune problema care sunt mulţimile care au
puncte de acumulare.

Propoziţia 3.1.4. (teorema lui Weirstrass-Bolzano). Orice mulţime infinită şi


mărginită are cel puţin un punct de acumulare.
Demonstraţie:
Se consideră că mulţimea A este o mulţime de numere reale.
Fie A ⊂ o mulţime mărginită cu o infinitate de elemente. Datorită faptului că
mulţimea este mărginită rezultă că există [a, b ] astfel încât A ⊂ [a, b ] , a, b ∈ .
a+b
Fie c = mijlocul acestui interval. Deoarece A este infinită, cel puţin unul din
2
intervalele [a, c ] sau [c, b ] conţin o infinitate de elemente şi se notează [a1, b1 ] intervalul
cu o infinitate de puncte din A .
b−a
Din modul cum a fost construit rezultă că b1 − a1 = .
2

37
a1 + b1
Fie c1 = mijlocul intervalului [a1, b1 ] . Atunci cel puţin unul din intervalele
2
[a1, c1 ] sau [c1, b1 ] conţine o infinitate de elemente ale mulţimii A şi se notează [a2 , b2 ]
intervalul care conţine infinitatea de puncte.
b−a
Din modul cum a fost construit rezultă b2 − a2 = .
22
a2 + b2
Fie c2 = mijlocul intervalului [a2 , b2 ] . Deoarece acest interval conţine o
2
infinitate de puncte ale mulţimii A , atunci cel puţin unul din intervalele [a2 , c2 ] sau
[c2 , b2 ] conţine o infinitate de elemente ale mulţimii A şi se notează [a3 , b3 ] intervalul ce
conţine o infinitate de puncte.
b−a
Din modul cum a fost construit rezultă b3 − a3 = .
23
Continuând astfel se obţine intervalul [an , bn ] ce conţine o infinitate de puncte din
b−a
mulţimea A şi bn − an = ... .
2n
În acest mod s-au construit şirurile de numere raţionale ( an )n≥1 , ( bn )n≥1 care
verifica următoarele proprietăţi:
1) a1 < a2 < ... < an < ... < bn < ... < b2 < b1
b−a
2) bn − an = n
2
Două şiruri de numere raţionale care verifică aceste proprietăţi au limită şi limita
lor este comună.
Deci există x0 = lim an şi x0 = lim bn .
n →∞ n →∞

Se arată în continuare că punctul x0 astfel construit este un punct de acumulare


al mulţimii A .
Fie ε > 0 un număr pozitiv arbitrar, atunci există un rang N ∈ astfel încât
pentru orice n > N să rezulte că intervalul [an , bn ] este inclus în intervalul ( x0 − ε , x0 + ε )
care este o vecinătate oarecare a lui x0 în cazul topologiei metrice a lui cu metrica
euclidiană.
Dar intervalul [an , bn ] conţine o infinitate de termeni ai mulţimii A , deci rezultă
( x 0 − ε , x0 + ε ) ∩ A \ { x 0 } ≠ φ .
Cum ε a fost ales arbitrar rezultă x0 ∈ A ' , adică x0 este punct de acumulare al
mulţimii A .

Observaţia 3.1.5.
a) Demonstraţia anterioară este dată pentru mulţimi de numere reale ( A ⊂ ),
dar ea este adevărată şi pentru mulţimi A ⊂ m
şi în acest caz intervalul [a, b ] care s-a

38
considerat în demonstraţie se înlocuieşte cu o sferă închisă S ( x0 , r ) ce include
mulţimea A .
b) Dacă x0 ∈ A nu este punct de acumulare al mulţimii A , atunci el este un punct
izolat al acesteia.
c) Dacă A ⊂ este mărginită, rezultă că A ' este o mulţime mărginită.
Marginea superioară a mulţimii A ' se notează LA , iar marginea inferioară se
notează cu l A şi mai poartă denumirea de limită superioară, respectiv limită inferioară
a mulţimii A . Se mai scrie astfel:
LA = limA ; l A = limA .
LA are următoarele proprietăţi:
1. la dreapta lui LA + ε , oricare ar fi ε > 0 , există un număr finit de puncte din
mulţimea A ;
2. la dreapta lui LA − ε , oricare ar fi ε > 0 , există o infinitate de puncte ale mulţimii
A.
l A are proprietăţi analoage cu LA .
Între cele patru numere importante pentru o mulţime mărginită A , există
următoarea relaţie:
mA ≤ l A ≤ LA ≤ M A .
Punctul c) al observaţiei 3.1.5 este evident ţinând cont de aceste inegalităţi.

2. Tipuri de mulţimi
2.1. Mulţimi compacte

Definiţia 3.2.1. O familie de mulţimi ℑ = { Ai | i ∈ I } constituie o acoperire a


mulţimii B , dacă B ⊂ ∪ Ai .
i∈ I

Dacă mulţimile Ai sunt toate mulţimi deschise, se spune că ℑ este o acoperire


deschisă a lui B.
Dacă I este finită atunci acoperirea este finită.

0
Observaţie: A este deschisă dacă A = A ; A este închisă dacă A = A sau CA
este deschisă.

Definiţia 3.2.2. O mulţime C ⊂ este compactă dacă este închisă şi mărginită.

Exemple:
1. Dacă A = { x1, x2 ,..., xn } atunci A este compactă.
2. ( ∀ ) a, b ∈ R; a b , intervalul [a, b ] este mulţime compactă.

39
3. În 2
, 3
, n
S ( x0 , r ) , r < ∞ este o mulţime compactă.

Propoziţia 3.2.1. Dacă C ⊂ este o mulţime compactă, atunci din orice


acoperire a sa cu intervale deschise se poate extrage o acoperire finită (Borel-
Lebesque).

2.2. Mulţimi conexe


Noţiunea de mulţime conexă poate fi exprimată intuitiv spunând că este formată
dintr-o simplă bucată.

Definiţia 3.2.3. Fie A şi B două mulţimi. Se spune că A şi B sunt separate


dacă:
A∩B = A∩B = ∅.

Definiţia 3.2.4. Mulţimea M este conexă dacă nu poate fi scrisă că o reuniune a


două mulţimi nevide şi separate.
Un criteriu destul de intuitiv care exprimă conexitatea unei mulţimi din 2 sau 3
este dat de propoziţia următoare.

Propoziţia 3.2.2. Mulţimea A ⊂ n , n = 1,2 , este conexă dacă orice două puncte
x, y ∈ A pot fi legate între ele cu o linie poligonală L ale cărei puncte aparţin în totalitate
lui A .

Exemple:

Figura 1 Figura 2

Mulţimea din figura 1 este conexă, iar mulţimea din figura 2 (nu se consideră
punctele curbei C2 ) nu este conexă.

Definiţia 3.2.5.
a) O mulţime D deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
b) O mulţime F închisă şi conexă se numeşte continuu.

40
Exemple:
1) ( a, b ) , S ( x0 , r ) , r > 0 este domeniu
2) [a, b ] ; S ( x0 , r ) , r > 0 este continuu.

O categorie foarte importantă de mulţimi sunt cele definite în continuare.

Definiţia 3.2.6.
0
a) A este mulţime rară dacă A = φ .

b) Dacă A = ∪ An şi An sunt mulţimi rare atunci A este mulţime slabă sau de
n =1
categoria I-a Baire.
c) Dacă A = A ' atunci A este mulţime perfectă.
Un exemplu de mulţime rară şi perfectă este mulţimea lui Cantor (vezi Exerciţiul
2.5)

3. Şiruri în spaţii topologice, spaţii metrice, spaţii


vectoriale normate

Definiţia 3.3.1. Fie E o mulţime oarecare şi f : → E o funcţie, xn = f ( n ) poartă


denumirea de termenul general al şirului generat de funcţia f în mulţimea E , iar şirul
de elemente din mulţimea E ce are acest termen general se mai notează şi astfel:
( xn )n ≥0 (nu interesează forma termenilor şirului) sau
{xn }n ≥0 (şirul este considerat ca o mulţime; interesează elementele lui).

Observaţia 3.3.1.
a) Se observă din definiţia anterioară că şirul este mulţimea valorilor unei funcţii
oarecare f , dar care are domeniul de definiţie .
b) Natura elementelor mulţimii E , dă tipul şirului. Astfel:
E = - şir de numere reale;
E = - şirul este de numere complexe;
E = n - şir de elemente din n ;
E = B A - şirul funcţiilor f : A → B .
c) Pentru a putea fi făcut un studiu complet al şirurilor, mulţimea E trebuie să fie
organizată cu structura de spaţiu vectorial normat.
Dar studiul şirurilor mai poate fi efectuat şi dacă E este înzestrată cu structura de
spaţiu metric sau de spaţiu topologic (nu se pot face operaţii cu şiruri).
Problema care se pune în legătură cu şirurile, după cum se ştie este monotonia,
mărginirea şi convergenţa acestora.

41
Monotonia:
Monotonia şirului ( xn )n ≥0 , xn ∈ E are sens numai dacă E este o mulţime
ordonată şi această noţiune se defineşte astfel:

Definiţia 3.3.2. Fie ℜ o relaţie de ordine pe mulţimea E . Se spune că şirul


( xn )n≥0 este monoton dacă oricare ar fi n, m ∈ cu n > m rezultă xnℜxm .
Dacă E = atunci ℜ ≡ " < " sau ℜ ≡ " ≤ " .
După cum se ştie, monotonia şirurilor de numere reale este:
a) n < m rezultă xn < xm - şirul strict crescător;
b) n < m rezultă xn ≤ xm - şirul crescător.
În mod asemănător se definesc şirurile descrescătoare.
Aceste afirmaţii sunt cazuri particulare ale definiţiei 3.2.2.

Mărginirea:
Noţiunea de mărginire a unui şir este posibilă dacă mulţimea E este un spaţiu
metric cel puţin. Cum şirul este de fapt mulţimea { xn }n ≥0 , definiţia mărginirii este
următoarea:

Definiţia 3.3.3. Fie ( E, d ) spaţiu metric, şirul { xn }n ≥0 , xn ∈ E este mărginit, dacă


există x0 ∈ E fixat şi r > 0 , astfel încât d ( x0 , xn ) ≤ r , pentru orice xn ∈ { xn } , n ≥ 0 .
Cum orice şir poate fi considerat ca o mulţime, folosind notaţia {xn }n≥0 toate
afirmaţiile legate de mulţimi mărginite sunt valabile şi pentru şiruri.
Dacă E = m , atunci şirul ( xn )n ≥0 ; xn ∈ m are următoarea formă:
(
xn = xn1 , xn2 ,..., xnm −1, xnm ) ( )
unde xni
n ≥0
, i = 1, m sunt şiruri de numere reale care se
mai numesc proiecţiile şirului ( xn )n ≥0 .
Deoarece un şir este o mulţime, propoziţia referitoare la mărginirea mulţimilor din
m
se transpune şi la mărginirea şirurilor astfel:

Propoziţia 3.3.1. Fie ( xn )n ≥0 , xn ∈ m


un şir de elemente din m
; acest şir este
mărginit dacă şi numai dacă fiecare proiecţie a sa ( xni ) , i = 1, m este un şir mărginit.
n ≥0

Convergenţa:
Noţiunea de convergenţă a unui şir ( x n )n≥0 este posibilă dacă mulţimea E este
înzestrată cu structura de spaţiu topologic, spaţiu metric, spaţiu vectorial normat.
Definirea convergentei în aceste structuri este următoarea:

Definiţia 3.3.4. Fie ( E,τ ) un spaţiu topologic şi ( xn )n ≥0 un şir din acest spaţiu. Se
spune că şirul ( xn )n ≥0 este convergent în topologia τ dacă există x0 ∈ E astfel încât

42
pentru orice Vx0 o vecinătate a punctului x0 , există un rang N astfel încât pentru orice
n > N rezultă xn ∈ Vx0 .
c.c. (Şirul ( x n )n ≥ 0 converge către x0 , dacă orice vecinătate conţine un număr
infinit de termeni, iar în afara oricărei vecinătăţi se află un număr finit de termeni ai
şirului).

Definiţia 3.3.5. Fie ( E, d ) un spaţiu metric şi ( xn )n ≥0 un şir din acest spaţiu; se


spune că ( xn )n ≥0 este convergent în metrica d , dacă există x0 ∈ E astfel încât oricare
ar fi ε > 0 , există N ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice n > N ( ε ) rezultă d ( x0 , xn ) < ε .
Dacă E = şi d este matricea euclidiană pe adică modulul, atunci definiţia
3.2.5. are forma: ( xn )n≥0 , xn ∈ este convergent, dacă există x0 ∈ astfel încât
oricare ar fi ε > 0 ,exista N ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi n > N ( ε ) rezultă xn − x0 < ε .

Definiţia 3.3.6. Fie ( E, ⋅ ) spaţiu vectorial normat. Şirul ( x n )n ≥ 0 , xn ∈ E este


convergent dacă există x0 ∈ E astfel încât oricare ar fi ε > 0 , există N ( ε ) > 0 astfel
încât pentru orice n > N ( ε ) rezultă xn − x0 < ε .

Observaţia 3.3.2.
a) Elementul x0 ∈ E care apare în definiţiile 3.3.4, 3.3.5, 3.3.6 poartă
denumirea de limită a şirului xn şi acest lucru se scrie astfel :
lim xn = x0 sau xn → x0
n →∞

b) Definiţiile 3.3.4., 3.3.5., 3.3.6. sunt echivalente.

Propoziţia 3.3.2. (Unicitatea limitei):


Fie ( E,τ ) spaţiu topologic separat şi xn ⎯⎯
τ
→ x0 atunci x0 este unică.
Demonstraţie:
τ
Se presupune că x0 nu este unică, adică există y 0 ∈ E astfel încât xn ⎯⎯ → y0 .
Conform definiţiei 3.3.4 se poate scrie că:
xn ⎯⎯τ
→ x0 ⇔ ⎡⎣( ∀ )Vx0 ( ∃) N1 ∈ N a.î. ( ∀ ) n > N1 ⇒ xn ∈ Vx0 ⎤⎦
τ
xn ⎯⎯ → y 0 ⇔ ⎡⎣( ∀ )Vy0 ( ∃) N1 ∈ N a.î. ( ∀ ) n > N1 ⇒ xn ∈ Vy0 ⎤⎦
Dacă se notează N = max {N1 şi N2 } , atunci din cele două afirmaţii rezultă că
pentru orice n > N avem xn ∈ Vx0 şi xn ∈ Vy0 de unde rezultă Vx0 ∩ Vy0 ≠ φ , contradicţie
cu faptul că E este spaţiu topologic separat. Deci rezultă x0 ≡ y 0 , ceea ce
demonstrează unicitatea limitei.

43
Observaţia 3.3.2.
Dacă spaţiul topologic nu este separat, un şir convergent poate avea mai multe
limite, ceea ce arată că în spaţii topologice neseparate convergenţa nu este bine
definită. În spaţiul metric şi spaţiul vectorial normat convergenţa este bine definită
deoarece se ştie că orice spaţiu vectorial normat este un spaţiu metric şi orice spaţiu
metric este spaţiu topologic separat.

Propoziţia 3.3.3. Fie ( xn )n ≥0 , xn ∈ n . Şirul ( xn )n ≥0 este convergent dacă şi


numai dacă orice proiecţie a sa este convergentă.
Demonstraţie:
Se presupune că ( xn )n ≥0 , xn ∈ m este un şir convergent.
Se demonstrează că ( xni )n ≥0 este convergent, oricare ar fi i = 1, m .
Fie xn ∈ m
( )
⇒ xn = xn1 , xn2 , xn3 ,..., xnm .
(
Datorită faptului că şirul este convergent către x0 = x01 , x02 , x03 ,..., x0m , rezultă)
conform definiţiei 3.3.5 că:
( ∀ ) ε > 0 , ( ∃) N (ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) n > N (ε ) , rezultă
( xn1 − x01 )2 + ( xn2 − x02 )2 + ... + ( xnm − x0m )2 < ε . Din această inegalitate se obţine:
⎧ 1 ε
⎪ x n − x0 <
1
=ε'
⎪ m
⎪ 2 ε
⎪ x n − x0 <
2
=ε'
⎨ m


⎪ m ε
⎪ x n − x0 <
m
=ε'
⎩ m

Deci rezultă că proiecţiile ( xni ) , i = 1, m sunt convergente către numerele reale


n ≥0

x0i , i = 1, m .
Reciproc:
Se presupune că xni → x0i , i = 1, m şi se demonstrează că xn → x0 .
Raţionamentul se face în mod analog. Într-adevăr, ( ∀ ) ε > 0 , ( ∃) N ( ε ) > 0 astfel
încât:
⎧ 1 ε
⎪ x n − x0 < n
1

⎪⎪
⎨ .
⎪ ε
⎪ xnm − x0m <
⎪⎩ n
Prin ridicare la pătrat se obţine:

44
⎧ 1 ε2
⎪ n x (
− x 1
0 < )
n
⎪⎪


⎪ xnm − x0m < ε
2

⎪⎩
( n
)
Adunând inegalităţile termen cu termen se obţine:
nε 2
( xn − x0 ) + ... + ( xn − x0 ) <
i 1 2 m m 2

n
sau
( xn1 − x01 )2 + ... + ( xnm − x0m )2 < ε

Observaţia 3.3.4.
a) Propoziţia 3.3.3. reduce convergenta şirurilor din m la convergenţa a m şiruri
de numere reale ( xni )n ≥0 ; i = 1, m , numite proiecţiile şirului din m .
b) Conform propoziţiei 3.3.3 dacă ( xn )n ≥0 , xn ∈ m
este convergent către
x0 ∈ m
, atunci are loc următoarea egalitate:

n →∞
(
lim xn = lim xn1 , lim xn2 ,..., lim xnm
n →∞ n →∞ n →∞
)
c) Ţinând cont de definiţia mărginirii şi definiţia convergenţei, rezultă că orice şir
convergent este mărginit, dar reciproca nu este în general valabilă.

Exemple:
⎛ 1 n π⎞
1. Fie xn = ⎜ ; n ; n sin ⎟
⎝ n +1 n⎠
Să se studieze convergenţa acestui şir, în caz afirmativ să se calculeze limita sa.
Rezolvare:
Proiecţiile şirului sunt:
1 π
xn1 = ; xn2 = n n ; xn3 = n sin
n +1 n
Conform propoziţiei 3.3.3., şirul xn este convergent dacă fiecare proiecţie a sa
este convergentă şi are loc relaţia:

n →∞
(
lim xn = lim xn1 , lim xn2 , lim xn3
n →∞ n →∞ n →∞
)
Se studiază convergenţa proiecţiilor calculând direct limitele:
1
lim xn1 = lim =0
n →∞ n →∞ n + 1

n +1
lim xn2 = lim n n = lim = 1 (s-a aplicat consecinţa lemei lui Stolz)
n →∞ n →∞ n →∞ n

45
π
sin
π n =π
lim x = lim n sin
3
= lim π
n →∞
n
n →∞ n n →∞ π
n
lim xn = (0;1;π ) .
n →∞

⎛ n 1 n
1 ⎞
2. Fie xn = ⎜ ∑ ,∑ ⎟ . Să se studieze convergenţa şi în caz
⎝ k =1 n + k K =1 k (k + 1) ⎠
2 2

afirmativ să se calculeze limita sa.


Rezolvare:
n
1 1 n 1
xn1 = ∑ = ∑ ;
k =1 n +k
2 2 n k =1 ⎛k ⎞
2

1+ ⎜ ⎟
⎝n⎠
n
1 n
⎛1 1 ⎞ 1
xn2 = ∑ = ∑⎜ − ⎟ = 1−
K =1 k ( k + 1) K =1 ⎝ k k + 1⎠ n +1

n →∞
(
lim xn = lim xn1 , lim xn2 = ⎜ ∫
n →∞ n →∞
)
⎛ 1 dx
⎝ 0 1− x ⎠
2
⎞ ⎛π
,1⎟ = arcsin 10 ; 1 = ⎜ ;
⎝2
( ) ⎞
1⎟ .

4. Şiruri Cauchy
Noţiunea de şir Cauchy sau fundamental este o noţiune utilă în studiul
convergenţei şirurilor atunci când limita este greu sau imposibil de calculat.
Această noţiune se defineşte astfel:

Definiţia 3.4.1. Fie ( E, d ) spaţiul metric şi ( xn )n ≥0 , xn ∈ E , un şir de elemente ale


acestui spaţiu. Se spune că şirul ( xn )n ≥0 este un şir Cauchy sau şir fundamental, dacă
şi numai dacă pentru orice ε > 0 , există N ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi n, m > N ( ε )
rezultă că d ( xn , xm ) < ε .

Observaţia 3.4.1.
a) Este simplu de observat că dacă E = sau E = p
condiţia din definiţia 3.4.1
devine
p

∑(x )
2
xn − xm < ε sau i
n − xmi <ε .
i =1

b) Deoarece n, m ∈ , dacă se consideră m > n , atunci există un număr natural


p oarecare, dar fixat astfel încât m = n + p .

46
c) Ţinând cont de “b)” condiţia din definiţia 3.3.1 în acest caz devine
d ( xn , xn + p ) < ε , pentru orice p ∈ .

Propoziţia 3.4.1. Orice şir convergent este un şir fundamental sau un şir Cauchy.
Demonstraţie:
Fie ( xn )n ≥0 un şir convergent către xn ∈ E , unde E este un spaţiu metric înzestrat
cu metrica d . Conform definiţiei convergenţei în spaţii metrice au loc următoarele
afirmaţii:
• pentru orice ε > 0 , există N1 ( ε ) > 0 astfel încât n > N1 ( ε ) rezultă
d ( x0 , x n ) < ε
• pentru orice ε > 0 , există N2 ( ε ) > 0 astfel încât m > N2 ( ε ) rezultă
d ( x0 , x m ) < ε .
Fie N ( ε ) = max {N1 ( ε ) , N2 ( ε )} atunci au loc simultan relaţiile:
• oricare ar fi n > N ( ε ) rezultă d ( x0 , xn ) < ε
• oricare ar fi m > N ( ε ) rezultă d ( x0 , xm ) < ε . Atunci rezultă că pentru orice
n, m > N ( ε ) avem:
d ( xn , xm ) ≤ d ( x0 , xn ) + d ( x0 , xm ) < 2ε = ε ' . Deci d ( xn , xm ) < ε .
Conform cu definiţia 3.4.1 şirul ( xn )n ≥0 este un şir Cauchy.

Observaţia 3.4.2.
Reciproca propoziţiei 3.4.1 nu este în general valabilă, aşa cum reiese din
exemplul următor:

Exemplu:
Fie xn ∈ definit astfel x1 = 1 ; x2 = 1,4 ; x3 = 1,41 ; … şirul care aproximează prin
lipsă pe 2 .
Este evident că oricare ar fi ε > 0 , există N ( ε ) > 0 , astfel încât ( ∀ ) n, m > N ( ε )
rezultă că xn − xm < ε ; deci ( xn )n ≥1 este un şir Cauchy.
Dar în spaţiul metric ( ,d ) , spaţiul din care fac parte toţi termenii şirului, acesta
nu este convergent pentru că el are limita 2 ∉ .
Acest exemplu arată că există şiruri Cauchy care nu sunt convergente.

Propoziţia 3.4.2. Orice şir Cauchy este un şir mărginit.


Demonstraţie:
Fie ( xn )n ≥0 , xn ∈ E , E spaţiu metric înzestrat cu metrica d .
Dacă ( xn )n ≥0 este un şir Cauchy, atunci conform definiţiei 3.4.1 se poate afirma
că pentru orice ε > 0 , există N ( ε ) = n0 > 0 , astfel încât oricare ar fi n, m > n0 rezultă
d ( xn , xn ) < ε .

47
Aceasta înseamnă că pentru termenii x0 , x1,..., xn are loc relaţia:
( )
d xn0 , xi ≥ ε , ( ∀ ) i = 0, n0 .

{( )} atunci
n0
Fie δ = max d xn0 , xi
i =0

( )
d xn0 , xm < δ + ε = r > 0 pentru orice m ∈ .
Ceea ce arată că mulţimea {x , x ,..., x
0 1 n0 }
,... este mărginită, adică şirul ( xn )n ≥0
este un şir mărginit.

Observaţia 3.4.3.
a) S-a văzut că nu orice şir Cauchy este şi şir convergent. Spaţiile metrice în
care are loc această afirmaţie se numesc spaţii metrice complete sau spaţii BANACH.
Deci un spaţiu BANACH este un spaţiu metric care verifică următoarea proprietate:
Orice şir convergent de elemente din spaţiul BANACH are limită în acest
spaţiu.
b) E = ; d - metrică euclidiană; nu este spaţiu BANACH.
E = m , m ≥ 1 ; d - metrică euclidiană; este spaţiu BANACH.
E = [a, b ] ⊂ ; d - metrică euclidiană; este spaţiu BANACH.

Propoziţia 3.4.3. (criteriul de convergenta al lui Cauchy pentru şiruri). Într-un


spaţiu metric complet un şir este convergent dacă şi numai dacă este un şir Cauchy.
Demonstraţie:
Faptul că orice şir convergent este un şir Cauchy s-a demonstrat.
Se presupune că şirul este Cauchy şi se va arăta că este convergent.
Pentru a uşura scrierea se presupune E = , iar metrica se consideră metrica
euclidiană.
Fie xn ∈ şir Cauchy sau fundamental, rezultă că pentru orice ε > 0 , există
N ( ε ) > 0 , astfel încât ( ∀ ) n > N ( ε ) , xn + p − xn < ε , pentru orice p ∈ .
Ţinând cont de proprietatea modulului, relaţia anterioară devine:
xn + p − xn < ε ⇔ xn − ε < xn + p < xn + ε .
Dacă în această inegalitate se fixează n = n0 rezultă xn0 − ε < xn0 + p < xn0 + ε , oricare ar fi
p∈ ceea ce arată că mulţimea xn 0 +1, xn 0 +2 ,... , este o mulţime mărginită, adică şirul
{xn }n≥0 este mărginit; dar se ştie conform teoremei Weierstrass-Bolzano că orice
mulţime infinită şi mărginită are cel puţin un punct de acumulare.
Dacă în cazul de faţă punctul de acumulare este unic, teorema este demonstrată.
Se presupune că există mai multe puncte de acumulare pentru şirul { xn }n ≥0 .
Fie L cel mai mare dintre acestea şi l cel mai mic dintre acestea, deci vor avea
loc relaţiile:
xn0 − ε < L < xn0 + ε echivalent cu L − xn0 < ε

48
xn0 − ε < l < xn0 + ε echivalent cu l − xn0 < ε
rezultă
L − xn0 + xn0 − l < 2ε = ε '
rezultă
L−l <ε'
cum ε ' este orice număr pozitiv, rezultă L = l , adică nu pot exista mai multe puncte de
acumulare.

5. Subşiruri. Principiul contracţiei

Definiţia 3.5.1. Fie xn = f ( n ) termenul general al unui şir de elemente din spaţiul
metric E , generat de funcţia f şi g : → o funcţie oarecare.
xg ( n ) = ( f g )( n ) , este termenul general al unui subşir al şirului ( xn )n ≥0 generat de
funcţia g .

Observaţia 3.5.1.
a) Cum mulţimea este o mulţime de puterea continutului rezultă că un şir are
o infinitate de puterea continutului de subşiruri.
b) Este evident că { xn }n ≥0 ⊇ xg ( n ) { } n ≥0
.

Exemplu:
Dacă g : → , g ( n ) = 2n , subşirul extras de această funcţie din şirul ( xn )n ≥0
este format numai din termenii indice par ai şirului iniţial, adică x0 , x2 , x 4 ,..., x2 n , x2 n + 2 ,...
Subşirurile pot fi considerate ca şiruri dacă ele nu se raportează la şirurile din
care sunt extrase.
Subşirurile prezintă un rol de seamă în studiul convergenţei şirului din care ele
sunt extrase, aşa cum rezultă din următoarea propoziţie.

Propoziţia 3.5.1.
a) Fie p ∈ un număr oarecare, dar fixat. Atunci funcţiile g i : →
definite prin g i ( k ) = pk + i , i = 0, p − 1 generează p subşiruri ale şirului dat ( xn )n ≥0 .
Acestea sunt { x pk } ,{ x pk +1} ,{ x pk + 2 } ,...,{ x pk + p +1} .
k ≥0 k ≥0 k ≥0 k ≥0

Dacă fiecare din aceste subşiruri sunt convergente şi au fiecare aceeaşi limită l ,
atunci şirul ( xn )n ≥0 este convergent şi are limita l .
b) Orice subşir al unui şir convergent este convergent şi are aceeaşi limită ca a
şirului.

49
Propoziţia 3.5.2. (lema lui Cesaro). Din orice şir mărginit se poate extrage un
subşir convergent.
Demonstraţie:
Fie ( xn )n ≥0 un şir mărginit de numere reale, deci conform definiţiei mărginirii
rezultă că există a, b ∈ astfel încât a ≤ xn ≤ b pentru orice n ≥ 0 .
Dacă mulţimea valorilor şirului { xn }n ≥0 are un număr finit de elemente, atunci cu
siguranţă şirul {xn }n ≥0 conţine cel puţin un subşir constant. Şi cum orice şir constant
este convergent rezultă că din orice şir mărginit se poate extrage un subşir convergent.
Dacă mulţimea { xn }n ≥0 ∈ℵ0 , atunci aceasta fiind şi o mulţime mărginită, conform
cu teorema Weierstrass-Bolzano, rezultă că are cel puţin un punct de acumulare.
Fie x0 unul dintre punctele de acumulare, atunci conform definiţiei punctului de
acumulare, în interiorul intervalului ( x0 − 1; x0 + 1) există o infinitate de termeni ai şirului
( x n )n ≥0 .
Fie x1' ≠ x0 unul dintre acestea.
⎛ 1 1⎞
În vecinătatea ⎜ x0 − , x0 + ⎟ de asemenea există o infinitate de termeni ai
⎝ 2 2⎠
şirului.
Fie x2' unul dintre aceştia cu proprietatea că x2' ≠ x0 şi x2' ≠ x1' .
Şi aşa mai departe, continuând raţionamentul, rezultă că în vecinătatea
⎛ 1 1⎞
⎜ x0 − n , x0 + n ⎟ există o infinitate de termeni ai şirului ( xn )n ≥0 .
⎝ ⎠
Fie xn unul dintre aceştia cu proprietatea că xn' ≠ xk pentru orice k = 0, n − 1...
'

În acest fel s-a construit şirul x1' , x2' ,..., xn' ,... care din modul de construcţie este
evident că are limita x0 . Dar acest şir aşa cum a fost construit este un subşir al şirului
( xn )n ≥0 şi aşa lema a fost demonstrată.

Propoziţia 3.5.3. Orice şir monoton şi mărginit de numere reale este convergent.
Demonstraţie:
Fie ( xn )n ≥0 , xn ∈ şir monoton şi mărginit. Fără a micşora generalitatea
propoziţiei presupunem că ( xn )n ≥0 este crescător.
Fiind mărginită mulţimea { xn }n ≥0 nu poate avea puncte de acumulare infinite.
L−l
Fie L = lim { xn } şi l = lim { xn } se consideră ε = .
3
Atunci, conform definiţiei punctului de acumulare rezultă că în vecinătatea
(l − ε , l + ε ) şi (L − ε , L + ε ) există câte o infinitate de termeni ai şirului.
Fie xn1 ∈ (l − ε ; l + ε ) , xn2 ∈ (L − ε ; L + ε ) astfel încât n1 ≥ n2 .

50
Datorită faptului că vecinătăţile conţin o infinitate din termenii şirului, această
alegere este posibilă; în plus există xn3 ∈ (l − ε ; l + ε ) astfel încât n2 < n3 . Dar xn1 < xn2 şi
xn2 > xn3 contrazic faptul că şirul este crescător.
Contradicţia provine din faptul că a fost admisă existenţa celor două vecinătăţi
( l − ε , l + ε ) , (L − ε , L + ε ) .
Cum aceste vecinătăţi nu pot exista simultan, rezultă L = l , adică şirul trebuie să
fie convergent.

Propoziţia 3.5.4. (lema lui Stolz). Fie ( xn )n ≥0 şi ( y n )n ≥0 două şiruri de numere


reale care satisfac proprietăţile:
1o ( xn )n ≥0 şir oarecare;
2o ( y n )n ≥0 şir monoton şi nemărginit;
xn +1 − xn
3o →
y n +1 − y n
xn
Atunci şi raportul → .
yn
Această lemă, pe lângă faptul că contribuie direct la determinarea limitei unor
şiruri, are două consecinţe importante:
x + x2 + ... + xn
Consecinţa 1: Dacă lim xn = l atunci lim 1 =l
n →∞ n →∞ n
x
Consecinţa 2: Dacă lim n +1 = l , atunci lim n xn = l .
n →∞ x n →∞
n
În continuare, cu ajutorul şirurilor se va demonstra propoziţia intitulată “Principiul
contracţiei” care are o importanţă deosebită în demonstraţia unor importante teoreme de
analiză matematică, cum ar fi:
- Teorema de existenţă şi unicitate pentru funcţiile implicite;
- Teorema de existenţă şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy pentru ecuaţii şi
sisteme de ecuaţii diferenţiale, etc.

Definiţia 3.5.2. Fie ( X , d ) un spaţiu metric şi ϕ : X → X o aplicaţie oarecare.


Dacă există c ∈ [0,1) astfel încât d (ϕ ( x ),ϕ ( y )) ≤ c ⋅ d ( x, y ) , oricare ar fi x, y ∈ X
atunci aplicaţia ϕ  se numeşte contracţia spaţiului metric X şi c ∈ [0,1) este coeficientul
de contracţie.

Propoziţia 3.5.5. (principiul contracţiei)


Fie ( X , d ) spaţiu metric complet şi ϕ : X → X o contracţie a acestuia. Există şi
este unic punctul ξ ∈ X astfel încât ϕ (ξ ) = ξ .
Demonstraţie:
Punctul ξ care verifică condiţia din propoziţia 3.5.5 poartă denumirea de punct fix
al contracţiei ϕ .

51
Pentru demonstrarea propoziţiei trebuie demonstrată unicitatea şi existenţa
acestui punct.
Unicitatea: Se presupune prin absurd că există ξ ' ≠ ξ două puncte fixe ale lui ϕ .
Atunci, ţinând cont de faptul că ϕ este o contracţie, rezultă:
d (ϕ (ξ ),ϕ (ξ ')) ≤ c ⋅ d (ξ ,ξ ') (1)
Din faptul că ξ  şi ξ ' sunt puncte fixe rezultă:
ϕ (ξ ) = ξ
(2)
ϕ (ξ ' ) = ξ '
Din (1) şi (2) rezultă d (ξ ,ξ ') ≤ c ⋅ d (ξ ,ξ ') . De aici rezultă că: d (ξ ,ξ ')(1 − c ) ≤ 0 .
Din această inegalitate se obţine d (ξ ,ξ ') ≤ 0 .
Dar se ştie că d este o metrică şi deci d (ξ ,ξ ') ≥ 0 .
Din cele două inegalităţi, rezultă că d (ξ ,ξ ') = 0 ⇔ ξ = ξ ' .
Existenţa: Pentru a demonstra existenţa punctului fix se construieşte în spaţiul
metric X şirul aproximaţiilor succesive şi se demonstrează că acest şir este un şir
Cauchy.
Fie x0 ∈ X un punct arbitrar dar fixat. Şirul aproximaţiilor succesive se
construieşte astfel:
x1 = ϕ ( x0 ); x2 = ϕ ( x1 ); ... ; xn = ϕ ( xn −1 ), ...
Se arată că acest şir este un şir CAUCHY. Pentru aceasta se procedează astfel:
Fie:
δ = d ( x0 , x1 )
d ( x1, x2 ) = d (ϕ ( x0 ),ϕ ( x1 )) ≤ c ⋅ d ( x0 , x1 ) = c ⋅ δ
d ( x2 , x3 ) = d (ϕ ( x1 ),ϕ ( x2 )) ≤ c ⋅ d ( x1, x2 ) ≤ c 2 ⋅ δ
d ( x3 , x4 ) = d (ϕ ( x2 ),ϕ ( x3 )) ≤ c ⋅ d ( x2 , x3 ) ≤ c 3 ⋅ δ
…………………………...................................
d ( xn −1, xn ) ≤ c n −1 ⋅ δ
…………………………...................................
Ţinând cont de aceste relaţii rezultă că d ( xn + p , xn ) < ε , pentru orice ε > 0 .
Aşadar şirul aproximaţiilor succesive este un şir CAUCHY, şi spaţiul metric ( X , d )
fiind complet (spaţiul Banach) rezultă că acest şir este convergent.
Fie ξ = lim xn (1)
n →∞

Atunci 0 ≤ d (ϕ ( xn ),ϕ (ξ )) = d ( xn −1,ϕ (ξ )) ≤ c ⋅ d ( xn −1,ξ ) . Din această ultimă


inegalitate ţinând cont de egalitatea (1) se obţine
lim xn = ϕ (ξ ) (2)
n →∞

Deoarece orice şir convergent are limită unică, din (1) şi (2) rezultă că ϕ (ξ ) = ξ .
Deci contracţia ϕ : X → X are punct fix.

52
Exerciţii rezolvate
Exerciţiul 3.6.1.
Să se determine marginea inferioară m , marginea superioară M , limita inferioară
l , limita superioară L a mulţimilor:
a) E = { x1, x2 ,..., xn } , xi < x j ( ∀ ) i < j
b) E = [1,2] ∪ [3,4] ∪ {5}
c) E = ; E =
⎧1 ∗ ⎫
d) E = ⎨ n ∈ ⎬
⎩n ⎭

⎧1 1 ⎫
e) E = ∪ E p unde E p = ⎨ + n ∈ ∗ ⎬ , p ∈ ∗ .
p =1 ⎩p n ⎭
Rezolvare:
După cum se ştie l respectiv L reprezintă marginea inferioară m respectiv
marginea superioară M a mulţimii E ' .
a) E ' = φ . Este evident că m = x1 , M = xn dar l şi L nu există.
b) E ' = [1,2] ∪ [3,4 ] . Este evident că m = 1 , M = 5 , l = 1, L = 4 .
c) '= ; Este evident că nu există (în sensul că nu sunt finite) m, M, l , L . Deci
şi ' nu sunt mărginite. ' = φ (în spaţiu topologic ( ,τ ( x )) .
Este evident că m = 0 , M nu există. Cum ' = φ , nu există l , L (în sensul că pot
fi orice numere finite).
d) E ' = {0} . Este evident că M = 1, m = 0 şi l = L = 0 .
⎧1 ⎫
⎬ ∪ {0} . Se observă că m = 0 , M = 2 , L = 1 , l = 0 .

e) E ' = ⎨ p ∈
⎩p ⎭

Exerciţiul 3.6.2.
Orice mulţime compactă din este mulţimea perfectă, dar nu orice mulţime
perfectă de numere reale este compactă.
Rezolvare:
În spaţiu topologic ( ,τ ( x ) ) singurele mulţimi compacte sunt intervalele
I = [a, b ] , a < b , a, b ∈ . Dar ţinând cont de definiţia 2.2.1/5, I ' = I . Deci I = [a, b ] este
mulţimea perfectă.
Fie mulţimea A = [a, b ] ∪ [c, d ] , b < c . Ţinând cont de aceeaşi definiţie, se
observă că A ' = A . Deci A este o mulţime perfectă. Conform cu propoziţia 3.2.2.
segmentul de dreaptă ce uneşte punctul x = b cu y = c nu este conţinut în A , deci A
nu este compactă.
Observaţie:
Din rezolvarea acestui exerciţiu, reiese că nu întotdeauna reuniunea a două
mulţimi compacte este o mulţime compactă (în , 2 , 3 ).

53
Exerciţiul 3.6.3.
Fie L = lim { xn }n∈ şi L = lim { xn }n∈ şirul { xn }n∈ este convergent dacă şi numai
dacă l = L .
Rezolvare:
Dacă l = L atunci nu mai există un alt punct de acumulare al mulţimii { xn }n∈ şi în
acest caz a este limita şirului. Într-adevăr, în orice vecinătate ( a − ε , a + ε ) există o
infinitate de termeni ai şirului { xn }n∈ conform cu propoziţia 3.1.3.
Dacă ar exista o vecinătate ( a − ε , a + ε ) astfel încât în afara ei să fie o infinitate
de termeni ai şirului (îi presupunem la stânga vecinătăţii), aceşti termeni îi putem include
într-o vecinătate ( y 0 − ε 1, y 0 + ε1 ) , y 0 < a . Deci y 0 este punct de acumulare al şirului
{xn }n∈ . Aceasta contrazice faptul că există un singur punct de acumulare x = a . Deci în
orice vecinătate ( a − ε , a + ε ) există o infinitate de termeni ai şirului { xn }n∈ , iar în afară
un număr finit. Deci x = a este limita şirului { xn }n∈ .
Dacă l ≠ L atunci există cel puţin două puncte de acumulare. Fie acestea x = a
şi y = b . Este evident că x = a şi y = b şi nici un alt număr real diferit de acestea nu pot
fi limită a şirului { xn }n∈ deoarece există cel puţin o vecinătate a acestora în afara căreia
există o infinitate de elemente ale şirului { xn }n∈ .

Exerciţiul 3.6.4.
Să se cerceteze dacă şirurile cu termeni generali:
( −1) ⋅ n + n
n

a) xn =
n −1
( −1) + 1
n

b) xn = sunt convergente.
n
Rezolvare:
a) { xn } 'n∈ = {0,2} ⇒ l = 0 şi L = 2 . Deci şirul nu este convergent.
b) { xn } 'n∈ = {0} ⇒ l = L = 0 . Deci şirul este convergent şi xn → 0 .
Observaţie:
Pentru a determina pe { xn } 'n∈ s-a procedat astfel: { xn }n∈ = { x2 n }n∈ ∪ { x2n +1}n∈
şi { xn } 'n∈ = { x2n } 'n∈ ∪ { x2n +1} 'n∈ .

Exerciţiul 3.6.5.
x
Dacă lim n +1 = l atunci lim n xn = l .
n →∞ x n →∞
n
Rezolvare:
Pentru a avea sens exerciţiul, este evident că xn > 0 ( ∀ ) n ≥ 2 .

54
ln xn
Fie y n = n xn = .
n
ln xn L⋅S ln xn +1 − ln xN x
lim y n = lim ln n xn = lim = lim = lim ln n +1 = ln l
n →∞ n →∞ n →∞ n n →∞ n + 1− n n →∞ xn

( )
Deci ln lim n xn = ln l . Ţinând cont de injectivitatea logaritmului se obţine că:
n →∞

xn +1
lim n xn = l = lim .
n →∞ xn
n →∞

Observaţie:
Exerciţiul 3.6.5. este dat în paragraful 5 ca şi consecinţă a lemei lui Stolz.

Exerciţiul 3.6.6.
x1 + ... + xn
Dacă lim xn = l atunci lim =l.
n →∞ n →∞ n
Rezolvare:

lim 1
x + ... + xn L⋅S
= lim 1
( x + ... + xn + xn +1 ) − ( x1 + ... + xn ) = lim x = l
n +1
n →∞ n n →∞ n + 1− n n →∞

Observaţie:
Exerciţiul 3.6.6. este dat în paragraful 5 ca şi consecinţă a lemei Stolz.

Exerciţiul 3.6.7.
n 2n
Să se arate că şirul xn = xn1 , xn2 unde xn1 =
n +1
(, xn2 =
n+2
) are limita l = (1,2 ) şi
să se determine rangul începând de la care toţi termenii şirului sunt la o distanţă mai
1
mică decât de (1,2 ) .
300
Rezolvare:
lim xn = l dacă ( ∀ ) ε > 0 există N ( ε ) finit astfel încât oricare ar fi n > ( ε ) ,
n →∞

( )
d xn , l < ε . Aşadar,
2 2
⎛ n ⎞ ⎛ 2n ⎞ 17n 2 + 36n + 20
( ) ( )
2 2
xn1 − 1 + xn2 − 2 <ε ⇒ ⎜ − 1⎟ + ⎜ − 2⎟ < ε ⇒ <ε
⎝ n +1 ⎠ ⎝ n + 2 ( n + 1) ( n + 2 )
2 2

17n 2 + 36n + 20 5
Deoarece < este suficient să se rezolve inegalitatea
( n + 1) ( n + 2 ) n+2
2 2

5 5 5 − 2ε ⎡ 5 − 2ε ⎤
<ε ⇒n+2> ⇒n > . Deci N ( ε ) = ⎢ ⎥ . Cum N ( ε ) este finit pentru
n+2 ε ε ⎣ ε ⎦
orice ε > 0 , (1,2) este limita şirului xn .

55
⎡ 2 ⎤
5−
⎛ 1 ⎞ ⎢ 300 ⎥ = 1498 . Deci
Fie ε 0 =
1
300
; N⎜ ⎟ =⎢
⎝ 300 ⎠ ⎢ 1 ⎥ {( x , x )}
1
k
2
k
k ≥1498

⊂ D ⎜ (1,2 ) ,

1 ⎞
300 ⎟⎠
.

⎣ 300 ⎦

Exerciţiul 3.6.8.
⎛ n cos k ! n 1 ⎞
Fie şirul xn = ⎜ ∑
⎜ k =1 k ( k + 1) ∑
, ⎟⎟ .
⎝ k =1 k ! ⎠

Folosind criteriul de convergenţă a lui Cauchy pentru şiruri din 2 , să se studieze


convergenţa şirului xn .
Rezolvare:
Trebuie arătat că ( ∀ ) ε > 0, ( ∃) N ( ε ) finit astfel încât ( ∀ ) n > N ( ε )

d ( xn + p , xn ) < ε ( ∀ ) p ∈ d ( x n + p , xn ) < ε ⇒ (x − xn1 ) + ( xn2+ p − xn2 ) < ε


2 2
1
. n+p unde
n
cos k ! n
1
xn1 = ∑ şi xn2 = ∑ .
k =1 k ( k + 1) k =1 k !

cos ( n + k ) ! ⎞ ⎛ p
2 2
⎛ p 1 ⎞
Aşadar ⎜⎜ ∑ ⎟⎟ + ⎜⎜ ∑ ⎟⎟ < ε . Dar
⎝ k =1 ( n + k )( n + k + 1) ⎠ ⎝ k =1 ( n + k ) ! ⎠
p
cos ( n + k ) ! p
1
∑ ( n + k )( n + k + 1)
k =1
≤∑
k =1 ( n + k )( n + k + 1)
=

⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞
=⎜ − ⎟ +⎜ − ⎟ + ... + ⎜ − ⎟=
⎝ n +1 n + 2 ⎠ ⎝ n + 2 n + 3 ⎠ ⎝ n + p n + p + 1⎠

1 1 1
= − < (1)
n +1 n + p +1 n +1
p
1 1 1 1
∑ ( n + k )! = ( n + 1)! + ( n + 2)! + ... + ( n + p )! =
k =1

1⎡ 1 1 1 ⎤
= ⎢ + + ... + ⎥≤
n ! ⎣⎢ n + 1 ( n + 1)( n + 2 ) ( n + 1)( n + 2) ... ( n + p ) ⎦⎥
1
1−
1⎡ 1 1 ⎤ 1 ( n + 1)
p
1 1
≤ ⎢ + + ... + ⎥= ⋅ ⋅ <
n ! ⎢ n + 1 ( n + 1)2 ( n + 1)
p
⎥ n! n + 1 1− 1
⎣ ⎦
n +1
1 1 n 1 1
< ⋅ ⋅ = ⋅ (2)
n! n + 1 1− 1 n! n
n +1

56
cos ( n + k ) ! ⎞ ⎛ p
2 2
⎛ p 1 ⎞ 1 1 2
Din (1) şi (2) ⎜⎜ ∑ ⎟⎟ + ⎜⎜ ∑ ⎟⎟ < + < .
⎝ k =1 ( n + k )( n + k + 1) ⎠ ⎝ k =1 ( n + k ) ! ⎠ ( n + 1)
2
( n !)
2
n 2 n

2 2 ⎡ 2⎤
Este suficient să se rezolve inegalitatea <ε ⇒n > ⇒ N (ε ) = ⎢ ⎥ care
n ε ⎣ ε ⎦
(
este finit pentru orice ε > 0 . Deci şirul xn = xn1 , xn2 este un şir Cauchy în 2 deci este )
un şir convergent.

Observaţie:
Ţinând cont de propoziţia 3.2.3. şi propoziţia 3.3.3. rezultă că şirul
( )
xn = xn1 , xn2 ,...xnm este şir Cauchy dacă şirurile ( xnk ) k = 1, n sunt şiruri Cauchy.
n ≥0

Exerciţiul 3.6.9.
⎛ n
1 ⎞
⎜⎛ n ⎞
1
n ∑ k a −1 n n ⎟
⎛n ⎞
Fie xn = ⎜ ⎜ ∏ ak ⎟ , k =1 a , ⎜ ⎟ ⎟ unde lim an = l , an > 0 şi a > 0.
⎜ ⎝ k =1 ⎠ n ⎝ n! ⎠ ⎟ n →∞
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Să se calculeze lim xn .
n →∞

Rezolvare:
1

Conform cu propoziţia 3.2.3. lim xn = lim xn1 , lim xn2 , lim xn3
n →∞
( n →∞ n →∞ n →∞
) ⎛ n ⎞n
unde xn1 = ⎜ ∏ ak ⎟ ,
⎝ k =1 ⎠
n

∑k a −1
⎛ nn ⎞ n
1

xn2 = k =1
, xn3 = ⎜ ⎟ .
na ⎝ n! ⎠
a1.a2 ...an .an +1
lim xn1 = lim n a1.a2 ...an = lim = lim an +1 = l (vezi Exerciţiul 3.6.5.).
n →∞ n →∞ n →∞ a1.a2 ...an n →∞

n
1
∑k a −1
(1 + n )
a −1
n +1
lim xn2 = lim k =1 a = lim = lim (vezi Exerciţiul 3.6.6.).
(1 + n ) − n
a a
n →∞ n →∞ n n →∞ a n →∞
⎛ 1 ⎞
1− ⎜1− ⎟
⎝ n + 1⎠
1 1
Deci lim xn2 = lim a
= .
n →∞ n →∞
⎛ 1 ⎞ a
1− ⎜1− ⎟
⎝ n + 1⎠
( n + 1)
n +1

lim xn3 = lim n


nn
= lim
( n + 1)! = lim ⎜
⎛ n + 1⎞
n

n! nn ⎟ =e
n →∞ n →∞ n →∞ n →∞
⎝ n ⎠
n!

57
⎛ 1 ⎞
Aşadar lim xn = ⎜ , , e ⎟ .
n →∞
⎝ a ⎠

Exerciţiul 3.6.10.
Fie şirul xn = xn1 , xn2( ) unde x01 = 0 şi xn1 +1 =
2((
1 1
xn )
2
)
+ b , n ≥ 0 , b ∈ [0,1] iar

x12 = a , xn2 = α + xn2−1 , n ≥ 2 , α > 0 .


Să se cerceteze dacă şirul este convergent şi în caz afirmativ să se calculeze
limita sa.
Rezolvare:
Ţinând cont de propoziţia 3.2.3, şirul ( xn )n ≥0 este convergent dacă şi numai dacă

( )
şirurile xn1
n ≥0
( )
şi xn2
n ≥0
sunt convergente şi lim xn = lim xn1 , lim xn2 .
n →∞
( n →∞ n →∞
)
Se ştie că un şir de numere reale, monoton şi mărginit este convergent.
x01 = 0 , x11 =
1 1 2
2 (( b
)
x0 + b = < 1 , x21 =
2
1
2
2
) 1
2 (( )
x1 + b < (1 + 1) = 1. Se propune că )
xn1 < 1 şi se demonstrează că xn1 +1 < 1. Într-adevăr xn +1 =
1 1 2
2
1
xn + b < (1 + 1) = 1 .
2 (( ) )
Aşadar conform inducţiei xn < 1 ( ∀ ) n ≥ 0 .
1

Deci xn1 ∈ [0.1] (1)


1⎡ 1 2 b
x01 = 0 ; x11 =
2 ⎣⎢
( )
x0 + b ⎤ = > x01
⎦⎥ 2
1 1
( )
x21 = ⎡ x11 + b ⎤ > ⎡ x01 + b ⎤ = x11 ( )
2 2

2⎣⎢ ⎥
⎦ 2⎣ ⎢ ⎥⎦
1 1
( )
x31 = ⎡ x21 + b ⎤ > ⎡ x11 + b ⎤ = x21 ( )
2 2

2 ⎣⎢ ⎦⎥ 2 ⎣⎢ ⎦⎥

Se presupune că xn1 > xn1 −1 şi se demonstrează că xn1 +1 > xn1 . Într-adevăr,


1
( ) ( )
xn1 +1 = ⎡ xn1 + b ⎤ > ⎡ xn −1 + b ⎤ = xn1 . Aşadar, xn1 +1 > xn1 .
2 2

⎢⎣ ⎥⎦ 2 ⎢⎣ ⎥⎦
Atunci, conform inducţiei, şirul ( xn1 ) este crescător. (2)
n ≥0

Din (1) şi (2) rezultă că şirul este convergent.


Deci există finit astfel încât = lim xn1 . Trecând la limită în relaţia de recurenţă
n →∞

se obţine 2
−2 +b =0, 1 = 1− 1− b , 2 = 1 + 1 − b . Cum 2 ∉ [0,1] , atunci
lim xn1 = 1 − 1 − b (3)
n →∞

Pentru şirul ( xn2 ) se obţine:


n ≥1

x12 = α , x22 = α + x12 = α + α > α = x12 , x32 = α + x22 > α + x12 = x22 ,...

58
Se presupune că xn2 > xn2−1 şi se demonstrează că xn2+1 > xn2 . Într-adevăr,
xn2+1 = α + xn2 > α + xn2−1 = xn2 .
Aşadar, xn2+1 > xn2 deci conform inducţiei, şirul xn2 este crescător. ( ) (4)
x12 = α < 1 + α + 1 evident.
x22 = α + x1 < α + 1 + α + 1 < α + 1 + 2 α + 1 + 1 = 1 + α + 1 ...
Se presupune că xn2 < 1 + α + 1 şi se demonstrează că xn2+1 < 1 + 1 + α .
Într-adevăr, xn2+1 = α + xn2 < α + 1 + α + 1 < α + 1 + 2 α + 1 + 1 = 1 + α + 1 .
Aşadar, xn2+1 < 1 + α + 1 . Atunci, conform inducţiei, rezultă că
xn2 < 1 + α + 1 , pentru orice n ≥ 1.
(
Deci xn2 ∈ 0,1 + α + 1 , pentru orice n ≥ 1.) (5)
Din (4) şi (5) rezultă că şirul ( xn2 ) este convergent. Adică există finit astfel
n ≥1

încât lim xn2 = . Trecând la limită în relaţia de recurenţă se obţine:


n →∞

1 − 1 + 4α 1 + 1 + 4α
= α+ ⇒ 2
− −α = 0 , 1 =
2
, 2 =
2
. 1 ( )
∉ 0,1 + 1 + α ,

2 (
∈ 0,1 + 1 + α . Deci )
1 + 1 + 4α
lim xn2 = (6)
n →∞ 2
Ţinând cont de (3) şi (6) şirul (x )n n ≥0 este convergent şi

( )
⎛ 1 + 1 + 4α ⎞
lim xn = lim xn1 , lim xn2 = ⎜ 1 − 1 − b , ⎟⎟ .
n →∞ n →∞ n →∞ ⎜ 2
⎝ ⎠

Exerciţiul 3.6.11.
(
Fie xn = xn1 , xn2 , xn3 unde )
n

∑k 4
1 + 2 2 2 + ... + n 2 n
xn1 = k =1
; xn2 = ;
n5 n3 n + 1
1⎡
( )
a + xn3 + xn3−1 ⎤ unde a ∈ [0,1] . Să se calculeze lim xn .
2
x03 = x13 = 0 ; xn3+1 =

3⎣ ⎥⎦ n →∞

Rezolvare:
Dacă Sk = 1k + 2k + 3k + ... + n k atunci are loc următoarea relaţie:
( n + 1)
k +1
= 1 + Ck1+1Sk + Ck2+1Sk −1 + ... + Ck1+1Sk + n . (1)
Pentru a demonstra relaţia de recurenţă se porneşte de la egalitatea:
( a + 1) = ak +1 + Ck1+1ak + Ck2+1ak −1 + ... + Ckk+1ak + Ckk++1n .
k +1

59
În această egalitate se dau lui a succesiv valorile 1,2,3,..., n şi se adună membru
cu membru cele n egalităţi. Dacă în egalitatea (1) se consideră k = 4 se obţine:
( n + 1) = 1 + C51S4 + C52S3 + C53S2 + C54S1 + n
5
(2)
n ( n + 1) n ( n + 1)( 2n + 1) n 2 ( n + 1)
2

În această egalitate S1 = , S2 =
, S3 = . Ţinând
6 2 4

cont de S1 , S2 , S3 din egalitatea (2) se obţin S4 =


n ( n + 1)( 2n + 1) 3n 2 + 3n + 1
.
( )
30

Atunci x 4 =
1
n ( n + 1)( 2n + 1) 3n 2 + 3n + 1 (
⇒ lim xn1 = .
1 )
5
30n n →∞ 5
Conform cu lema lui Stolz şirul ( xn ) 2
are aceeaşi limită cu şirul
n ≥1

( n + 1) n + 1
2

yn = .
( n + 1) n + 1 − n 3
3
n
n ( n + 1) n + 1 ( n + 1)
2 2

≤ yn ≤ (3)
(
n + 1 3n 2 + 3n + 1 ) (
n 3n 2 + 3n + 1 )
1 1
Deci conform cu inegalitatea (3) se obţine lim y n = . Deci lim xn2 = .
3 n →∞ 3 n →∞

Pentru ( xn3 ) se arată că este monoton şi mărginit.


n ≥1
Monotonia
1 4
x23 = a , x33 = a . Se observă că x13 < x23 < x33 .
3 9
Se presupune că xk3 ≤ xk3+1 .
1
(
xk3 = a + xk3−1 + xk3−2
3
2 1
(
2
) ) (
≤ a + xk3 + xk3−1 = xk3+1 ⇒
3
( ) )
xk ≤ xk +1 c.c.t.d.
3 3

Deci conform inducţiei rezultă că şirul este crescător. (4)


Mărginirea
a 4
x03 ≤ 1 , x13 ≤ 1 , x23 = ≤ 1 , x33 ≤ a ≤ 1 .
3 9
Se presupune că xk −1 ≤ 1, xk ≤ 1 şi se demonstrează că xk3+1 ≤ 1. Într-adevăr,
3 3

1
( ( 1
) )
xk3+1 = a + xk3 + xk3−1 ≤ (1 + 1 + a ) ≤ 1 . Deci conform inducţiei şirul xn3
3
2

3 n ≥0
este ( )
mărginit şi anume xn3 ∈ [0,1] ( ∀ ) n ≥ 0 . (5)
Din (4) şi (5) rezultă că şirul este convergent. Există finit astfel încât lim xn3 = .
n →∞

1
Trecând la limită în relaţia de recurenţă se obţine: = ⎡⎣a + + 2
⎤⎦ ⇒ 2
−2 +a = 0,
3
1 = 1 + 1 − a ,∉ [0,1] şi 2 ∈ 1 − 1 − a ∈ [0,1] .

60
Deci lim x43 = 1 − 1 − a .
n →∞

⎛1 1 ⎞
Aşadar lim xn = ⎜ , ,1 − 1 − a ⎟ .
n →∞
⎝5 3 ⎠

Exerciţiul 3.6.12.
Se consideră şirul
( )
xn = xn1 , xn2 , xn3 , xn4 unde
1 1 1 1 1
xn1 = 1 + + ... + − ln n , xn2 = + + ... + .
2 n n n +1 2n
n
⎛ 1⎞
xn3 = ∏ ⎜ 1 − 2 ⎟ ,
k =2 ⎝ k ⎠
}n ori
x = a , x = a + a ,... , x = a + a + a + ... + a
4
1
4
2
4
n , a > 0.
Să se calculeze lim xn .
n →∞

Rezolvare:
Este evident că:
n +1 n
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ n +1 n +1
⎜ 1 + n ⎟ > e > ⎜ 1 + n ⎟ ⇔ ( n + 1) ln n > 1 > ( n ) ⋅ ln n ⇒
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
1 1 1 ⎛ 1⎞ 1
⇒ < ln ( n + 1) − ln n < ⇔ < ln ⎜ 1 + ⎟ < (1)
n +1 n n +1 ⎝ n⎠ n
1 1 ⎛ 1⎞
xn +1 − xn = − ln ( n + 1) + ln n = − ln ⎜ 1 + ⎟ < 0 (s-a ţinut cont de
n +1 n +1 ⎝ n⎠
inegalitatea (1)).
De asemenea, din inegalitatea (1) se obţine că xn1 > 0 ( ∀ ) n ≥ 1 . Aşadar şirul
(x )
3
n n ≥1 este monoton şi mărginit. Deci există lim xn1 ∈ ( 0,1) .
n →∞

Această limită este γ = 0,5772... şi se numeşte constanta lui Euler. (2)


n
1 1 n
1
xn2 = ∑ = ∑ . Aceasta este o sumă Riemann a funcţiei f : [0,1] → ,
k =0 n + k n k =0 1 + k
n
1
f (x) = .
1+ x
Funcţia fiind integrabilă se observă că
1 dx
lim xn2 = ∫ = ln (1 + x ) 10 = ln2 (3)
n →∞ 0 1+ x

n
⎛ 1 ⎞ n ( k − 1)( k + 1) n
k −1 n k +1
xn3 = ∏ ⎜ 1 − 2 ⎟ = ∏ = ∏ ∏ =
k =2 ⎝ k ⎠ k =2 k2 k =2 k k =2 k
1⋅ 2 ⋅ 3...n − 1 3 ⋅ 4...n ⋅ ( n + 1) 1 n + 1 n + 1
= ⋅ = ⋅ = .
2 ⋅ 3... ( n − 1) + n 2 ⋅ 3...n n 2 2n

61
n +1 1
Deci xn3 = . Atunci lim xn3 = (4)
2n n →∞ 2
Este evident că şirul este crescător şi xn4 > 0 . (5)
a xn4−1
(x )
2
De asemenea, este evident că 4
n = a + xn4−1 ⇒ xn4 = + 4 < a +1
xn4 xn
(deoarece şirul este crescător).
Deci xn4 ( )
este mărginit xn4 ∈ 0, a + 1
n ≥1
( ) (6)
Din (5) şi (6) rezultă că şirul este convergent, adică există finit astfel încât
= lim xn4 .
n →∞

(x )
2
Trecând la limită în relaţia de recurenţă 4
n = a + xn4−1 se obţine 2
− −a = 0

1 =
1 − 1 + 4a
2
< 0 (nu convine) 2 =
1 + 1 + 4a
2
, 2 (
∈ 0,1 + a . Deci )
1 + 1 + 4a
lim xn4 = (7)
n →∞ 2
⎛ 1 1 + 1 + 4a ⎞
Din (2), (3), (4), (7) se obţine lim xn = ⎜⎜ γ ,ln 2, , ⎟⎟ .
n →∞
⎝ 2 2 ⎠

Exerciţiul 3.6.13.
x 1
a) Să se arate că f : → definită prin f ( x ) = + este o contracţie.
4 3 + x2
b) Să se găsească punctul fix.
Rezolvare:
a) Se consideră metrică euclidiană şi se obţine

f (x) − f (y ) =
1 1 1 1 ( y − x )( x + y ) ≤ 1 x − y .
(x − y ) + − = (x − y ) +
4 3+x 2
3+y 2
4 3 + x2 3 + y 2 (4 )( )
Inegalitatea se obţine arătând că maximul funcţiei g ( x, y ) =
( y − x )( x + y ) este
( 3 + x )( 3 + y )
2 2

0.
1
Deci din f ( x ) − f ( y ) ≤
x − y rezultă că f ( x ) este o contracţie.
4
b) Se observă că f ( −1) = 0 . Deci x = −1 este unicul punct fix.

62
CAPITOLUL IV
SERII

Cadrul general în care poate fi construită şi studiată o serie este cel de spaţiu
vectorial normat complet (spaţiu Banach).

1. Serii. Generalităţi
Definiţia 4.1.1. Fie ( X , ⋅ ) spaţiu vectorial normat complet şi ( xn )n ≥0 , xn ∈ X
pentru orice n ∈ ` un şir de elemente din acest spaţiu.
Considerând şirul:
n
S0 = x0 , S1 = x0 + x1 , S2 = x0 + x1 + x2 , ..., Sn = ∑ xk
k =0

cupletul ( xn , Sn )n ≥0 defineşte o serie în spaţiul vectorial X , unde xn este termenul


general al seriei, iar Sn este termenul general al şirului sumelor parţiale.
Seria astfel generată se notează:

∑x
n =0
n sau ∑x
n ≥0
n

Observaţia 4.1.1.
a) Se observă că seria este generalizarea sumei într-un spaţiu vectorial.
b) Natura elementelor spaţiului vectorial X dă şi denumirea seriei, adică:
X = \ - seria este o serie de numere reale;
X = ^ - seria este o serie de numere complexe;
X = \ n - seria este o serie de elemente din \ n ;
X = B A - seria este o serie de funcţii, f : A → B .

Exemple:

1
a) ∑ este o serie de numere reale care poartă denumirea şi de serie
n =1 n
armonică;

1
∑n =1 n
α
, α ∈ \ * - seria lui Riemann, care este serie de numere reale.
∞ ∞
1 1
b) ∑ + ∑ α , i = −1 - serie de numere complexe;
n =0 n + 1 n =1 n

⎛ ∞ 1 ∞ ∞

c) ⎜ ∑ 2 ; ∑ ln ( n + 1) , ∑ q n ⎟ - serie de elemente din \ 3 .
⎝ n =1 n + 1 n =0 n =1 ⎠
Problematica pusă în legătură cu o serie dintr-un spaţiu vectorial este
următoarea:
- convergenţa sau divergenţa (are sens suma sau nu);
- în cazul convergenţei, găsirea efectivă a sumei seriei;

63
Definiţia 4.1.2. (CONVERGENŢA) Fie ( X , ⋅ ) spaţiu vectorial normat complet

şi ∑x
n =0
n o serie din acest spaţiu. Se spune că seria este convergentă şi are suma
n
S dacă şirul sumelor parţiale Sn = ∑ xk este convergent şi are loc egalitatea
k =0

S = lim Sn .
n →∞

• Dacă şirul ( Sn )n ≥0 este divergent, atunci seria este divergentă.



• În cazul în care şirul ( Sn )n ≥0 este divergent, fără limită, seria ∑x
n =0
n poartă

denumirea de serie oscilantă.


În marea majoritate a seriilor, definiţia 4.1.2 este greu sau imposibil să se
n
aplice datorită faptului că şirul Sn = ∑ xk este complicat, de aceea este necesar să
k =0
se construiască o teorie care să suplinească această definiţie.

Propoziţia 4.1.1. Natura unei serii nu se schimbă dacă se neglijează un


număr finit de termeni ai săi. (Prin natura unei serii se înţelege convergenţa sau
divergenţa seriei).
Demonstraţie:
∞ p
Fie ∑ xn , S suma seriei şi µ = ∑ xn o sumă finită din primii p termeni ai
n =0 n =0
seriei.
Cu notaţiile anterioare sunt evidente egalităţile:
∞ ∞ p
S1 = ∑
n = p +1
xn = ∑ xn − ∑ xn = S − µ .
n =0 n =0

Deoarece µ este finit, rezultă că în cazul în care S este finită, adică seria
∞ ∞

∑x
n =0
n este convergentă, rezultă că şi S1 este finită, adică seria ∑
n = p +1
xn este

convergentă.

Dacă S este infinită, adică seria ∑x
n =0
n este divergentă, atunci şi S1 este

infinită, adică seria ∑
n = p +1
xn este divergentă.

Exemplu:

1
Să se arate că seria armonică ∑n
n =1
este o serie divergentă.

Rezolvare:

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1

n =1 n
= 1+ + + + + + + + + + + + + +
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
+ + ... =

64
⎛ 1⎞ ⎛ 1 1⎞ ⎛ 1 1 1 1⎞ ⎛ 1 1 1 1 1 1 1 1⎞
= ⎜1+ ⎟ + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + + ⎟ + ⎜ + + + + + + + ⎟ + ...
⎝ 2 ⎠ ⎝ 3 4 ⎠ ⎝ 5 6 7 8 ⎠ ⎝ 9 10 11 12 13 14 15 16 ⎠

În urma acestei grupări se pot face următoarele majorări:


2n
1 1 1 1 n
S22 > , S23 > , S24 > ,..., S2n = ∑ > rezultă că
2 2 2 k =1 k 2
2n
1
S2n = ∑ reprezintă unul din termenii generali ai şirului sumelor parţiale
k =1 k

1
pentru seria ∑ . Conform criteriului majorării, din inegalitatea anterioară rezultă că
n =1 n
2n
1
lim ∑ = ∞.
k =1 k
n →∞


1
Conform cu definiţia 4.1.2 rezultă că seria ∑n
n =1
este divergentă.

Propoziţia 4.1.2. (CRITERIUL GENERAL DE CONVERGENŢĂ AL LUI


CAUCHY PENTRU SERII).

Fie ( X , ⋅ ) spaţiu vectorial normat complet şi ∑ x n o serie din acest spaţiu.
n =0

Seria ∑x
n =0
n este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 , există un

rang n ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi n > n ( ε ) rezultă:


xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p < ε , pentru orice p ∈ ` .
Demonstraţie:

" ⇒ " Presupunem că seria ∑x
n =0
n este convergentă atunci conform cu definiţia

4.1.2 Sn = ∑ xk este şir convergent. Rezultă ( Sn )n ≥0 şir fundamental sau şir Cauchy.
k =0

Deci: ⎡⎣( ∀ ) ε > 0, ( ∃) n ( ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) n > n ( ε ) ⇒ Sn + p − Sn < ε , ( ∀ ) p ∈ ` , p


fixat ] . Aşadar:
n+p n

∑x −∑x
k =0
k
k =0
k < ε ⇒ xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p < ε , ( ∀ ) p ∈ ` , fixat

" ⇐ " Se presupune că relaţia din propoziţia 4.1.2 este adevărată şi se


demonstrează că seria este convergentă.
Într-adevăr, din afirmaţia
⎡⎣( ∀ ) ε > 0, ( ∃) n ( ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) n > n ( ε ) ⇒ xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p < ε ,
(∀) p ∈ ` , p fixat ], rezultă
Sn + p − Sn < ε ⇒ ( Sn )n ≥0 şir fundamental.

65
Dar spaţiul S este un spaţiu vectorial complet, deci ( Sn )n ≥0 convergent. Atunci

conform cu definiţia 4.1.2 ∑x
n =0
n este convergentă.

Propoziţia 4.1.3. (CONSECINŢĂ) O condiţie necesară pentru convergenţa


unei serii este ca termenul general al seriei, să aibă limita zero.
Demonstraţie:
Într-adevăr, dacă în condiţia propoziţiei 4.1.2 se consideră p = 1 atunci se
obţine
( ∀ ) ε > 0, ( ∃) n (ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) n > n (ε ) ⇒ xn +1 < ε , atunci lim xn = 0 . n →∞

Forma practică a propoziţiei 4.1.3 este următoarea:


⎧ ∞

⎪Pentru x ≠ 0 seria ∑ xn este divergentă


lim xn = x : ⎨ n =0
n →∞
⎪Pentru x = 0 nu se poate afirma nimic despre natura seriei

Exemplu:
∞ 4
n3 + 1
Să se studieze natura următoarei serii: ∑ .
n =1
4
2n 3 + 2
Rezolvare:
Se observă că
4
n3 + 1 4
n3 + 1 1
xn = ⇒ lim xn = lim = 4
≠0.
2n + 2 4 3 n →∞ n →∞ 4
2n + 2 3
2
Atunci seria
∞ 4
n3 + 1
∑ este divergentă.
2n 3 + 2
n =1
4

O categorie aparte de serii sunt seriile din \ m . Acestea se definesc după cum
urmează:

Definiţia 4.1.3. Fie \ m înzestrat cu normă euclidiană, (spaţiu vectorial normat



⎛ ∞ ∞ ∞

( )
complet) şi xn = xn1 , xn2 ,..., xnm un şir din \ m , atunci ∑ xn = ⎜ ∑ xn1 , ∑ xn2 ,..., ∑ xnm ⎟
n =0 ⎝ n = 0 n =0 n =0 ⎠

este o serie din \ m , unde ∑x
n =0
i
n , i = 1, m sunt serii de numere reale care poartă

denumirea de proiecţiile seriei din \ m .

Propoziţia 4.1.5. O serie din \ m este convergentă dacă şi numai dacă fiecare
proiecţie este convergentă.
Demonstraţie:

" ⇒ " Se presupune că seria ∑x , x n n (
= xn1 , xn2 ,..., xnm ) este convergentă şi se
n =0

demonstrează că seriile ∑x
n =0
i
n , i = 1, m sunt convergente.

66
Într-adevăr, din convergenţa seriei rezultă că şirul sumelor parţiale
n
⎛ n n n

Sn = ∑ xk = ⎜ ∑ xk1 , ∑ xk2 ,..., ∑ xkm ⎟ = ( Sn1 , Sn2 ,..., Snm ) este un şir convergent.
k =0 ⎝ k =0 k =0 k =0 ⎠
Dar se ştie că un şir din \ m este convergent dacă şi numai dacă proiecţiile
sale sunt convergente.
n ∞
Rezultă Sni = ∑ xki , i = 1, m sunt şiruri convergente. Deci seriile ∑x i
n , i = 1, m
k =0 n =0
sunt convergente.
Reciproca se demonstrează în mod asemănător.

Observaţia 4.1.2.
a) Propoziţia 4.1.5 reduce studiul seriilor din \ m la studiul seriilor de numere
reale.
b) Ţinând cont de propoziţia 4.1.5 S = ( S1, S2 ,..., Sm ) unde Si , i = 1, m sunt
sumele seriilor proiecţii ale seriei din \ m .

2. Serii cu termeni pozitivi


Un caz particular de serii de numere reale îl reprezintă seriile cu termeni
pozitivi. Aceste serii se definesc astfel:


Definiţia 4.2.1. Seria ∑x
n =0
n , xn ∈ \ se numeşte serie cu termeni pozitivi, dacă

există un rang N ∈ ` astfel încât pentru orice n > N , xn > 0 .

Observaţia 4.2.1.
Ţinând cont de propoziţia 4.1.1, rezultă că fără a micşora generalitatea se
poate considera n = 0 .


Propoziţia 4.2.1. Fie ∑x
n =0
n o serie cu termeni pozitivi. Şirul sumelor parţiale

ale acestei serii este un şir crescător.


Demonstraţie:
Şirul sumelor parţiale pentru seria dată este :
n n +1
Sn = ∑ xk . Deoarece Sn +1 = ∑ xk se obţine:
k =0 k =0
n +1 n
Sn +1 − Sn = ∑ xk − ∑ xk = xn +1 > 0 deci Sn +1 − Sn > 0 . Atunci şirul Sn este
k =0 k =0
crescător.


Propoziţia 4.2.2. (CRITERIUL MONOTONIEI) Fie ∑x
n =0
n o serie de termeni

pozitivi.

Dacă şirul ( Sn )n ≥1 este mărginit, seria ∑x
n =0
n este convergentă.

67
Demonstraţie:
Cum seria este cu termeni pozitivi, din propoziţia 4.2.1 rezultă că şirul este
crescător. Cum acest şir este şi mărginit, rezultă că el este şi convergent. Conform
definiţiei convergenţei seriei, rezultă că seria este convergentă.

Exemplu:

1
Să se arate că seria ∑ nα , α > 1 este o serie convergentă.
n =1
Rezolvare:
Se aranjează seria sub forma următoare:

1 ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 1 ⎞

n =1 n
α
= 1 + ⎜ α + α ⎟ + ⎜ α + α + α + α ⎟ + ⎜ α + α + ... + α
⎝2 3 ⎠ ⎝4 5 6 7 ⎠ ⎝8 9 15 ⎟ + ...

⎛ ⎞
⎜ 1 1 1 1 ⎟ + ...
+ + + + ... +
⎝( ) ( 2 + 1) ( 2 + 2) ( 2 − 1) ⎟⎠
⎜ 2m α m
α m
α m +1
α

Se observă că:
1 1 2
α
+ α < α
2 3 2
1 1 1 1 4
α
+ α + α + α < α
4 5 6 7 4
1 1 1 8
α
+ α + ... + α < α
8 9 15 8
........................................
1 1 1 2m
+ + ... + < ,...
( 2m ) ( 2m + 1) ( 2m+1 − 1) ( 2m )
α α α α

p
⎛ 1 ⎞
1 − ⎜ α −1 ⎟
1 1 1 1 ⎝2 ⎠ < 1
Deci S2m +1 −1 < 1 + α −1
+ 2(α −1)
+ 3(α −1)
+ ... + m (α −1)
= ,
2 2 2 2 1 1
1 − α −1
2α −1 2
p = 2m +1
1
• Dacă α > 1 se observă că S2m +1 −1 este mărginit deoarece este
1
1−
2α −1
un număr finit cuprins în intervalul ( 0,1) .
Dar S2m +1 −1 este monoton. Fiind şi mărginit rezultă că este convergent, adică

1
seria ∑ nα , α > 1 este o serie convergentă.
n =1

∞ ∞
Propoziţia 4.2.3. (PRIMUL CRITERIU AL COMPARAŢIEI) Fie ∑ xn şi
n =0
∑y
n =0
n

două serii cu termeni pozitivi. Dacă există N ∈ ` astfel încât pentru orice n > N ,
xn ≤ y n .

68
∞ ∞
10 ∑ y n convergentă, implică
n =0
∑x
n =0
n convergentă
∞ ∞
20 ∑x
n =0
n divergentă, implică ∑y
n =0
n divergentă.

Demonstraţie:

10 Fie ( Snx )n ≥0 şi ( Sny ) ∑y n termenii generali ai şirurilor sumelor parţiale
n ≥0
n =0
∞ ∞
pentru seriile ∑ xn şi
n =0
∑y
n =0
n .

Deoarece xn ≤ y n , pentru orice n > N (fără a micşora generalitatea se


consideră N = 1 ) rezultă:
∞ ∞
Snx = ∑ xk ≤ ∑ y k = Sny
k =0 k =0

Cum seria ∑y n este convergentă rezultă că şirul ( Sny ) este convergent.
n ≥0
n =0

Ţinând cont de criteriul majorării pentru şiruri şi de inegalitatea Snx ≤ Sny



rezultă că şirul ( Snx )n ≥0 convergent. Deci seria ∑x
n =0
n este convergentă.

20 Se demonstrează analog ca la punctul (10).


Propoziţia 4.2.4. (AL DOILEA CRITERIU AL COMPARAŢIEI) Fie ∑x
n =0
n şi

∑y
n =0
n două serii cu termeni pozitivi. Dacă există N ∈ ` astfel încât oricare ar fi

xn +1 y n +1
n>N, ≤ .
xn yn
∞ ∞
1 0
∑y
n =0
n este convergentă, implică ∑x
n =0
n convergentă
∞ ∞
20 ∑ xn este divergentă, implică
n =0
∑y
n =0
n divergentă.

Demonstraţie:
10 Fără a micşora generalitatea se consideră N = 0 şi se notează ( Snx )n ≥0 ,
(S ) ny n ≥ 0 şirul sumelor parţiale ale celor două serii.
xn +1 y n +1 x y
≤ , pentru orice n ≥ 0 implică n ≥ n .
xn yn xn +1 y n +1
xn +1 x x
Prin înmulţirea acestei inegalităţi cu se obţine n ≥ n +1 , oricare ar fi
yn y n y n +1
n ≥0.
Deci are loc următorul şir de inegalităţi:
x0 x1 x2 x2 x3 x x
≥ ≥ ; ≥ ;… n ≥ n +1
y 0 y1 y 2 y 2 y 3 y n y n +1

69
x0
Dacă se notează = α > 0 , atunci şirul anterior de inegalităţi devine
y0
x1 ≤ α y1 ; x2 ≤ α y 2 ; … ; xn ≤ α y n . Adunând membrii acestor inegalităţi se obţine:
n n

∑ xi ≤ α ∑ y i .
i =0 i =0
Adică
Snx ≤ α Sny


10 Ţinând cont că Snx ≤ α Sny şi ∑y
n =0
n este convergentă rezultă că şirul

(Snx )n ≥0 este convergent. Deci ∑x
n =0
n este o serie convergentă.

20 Din Snx ≤ α Sny şi ∑x
n =0
n este divergentă rezultă că Sny → ∞ , adică seria

∑y
n =0
n este divergentă.

Exemplu:

1
Să se arate că seria Riemann ∑ nα
n =1
este divergentă pentru α < 1.

Rezolvare:
1 1
Deoarece α < 1 ⇒ α
> .
n n

1
Se ştie că seria ∑ este divergentă. Atunci conform cu propoziţia 4.2.4
n =1 n

1
rezultă că seria ∑ α este divergentă.
n =1 n
Ţinând cont şi de exemplele anterioare rezultă că natura seriei lui Riemann
este următoarea:

1 ⎧este divergentă, pentru α ≤ 1
∑ α
: ⎨
n =1 n ⎩este convergentă, pentru α > 1


LEMĂ: Fie ∑q
n =0
n
, (seria progresie geometrică). Natura acestei serii este

următoarea:
⎧este convergentă, pentru q ∈ ( −1,1)


∑ q : ⎨este divergentă, pentru q ≥ 1
n

n =0 ⎪este oscilantă pentru q ≤ −1



Demonstraţie:
n
Fie Sn = ∑ q k termenul general al şirului sumelor parţiale pentru această
k =0
serie.

70
1− q n
Atunci Sn = q ⋅ (suma progresiei geometrice cu raţia q care are n
1− q
termeni).
Trecând la limită se obţine
⎧ q
⎪1 − q , pentru q ∈ ( −1,1)
1− q n ⎪⎪
lim Sn = lim q ⋅ = ⎨∞, pentru q ≥ 1
n →∞ n →∞ 1− q ⎪
nu există, pentru q ≤ -1

⎪⎩


Aşadar, pentru q ∈ ( −1,1) rezultă ∑q
n =0
n
convergentă pentru că şirul sumelor

parţiale are limită finită, iar pentru q ≥ 1 rezultă ∑q
n =0
n
divergentă pentru că şirul

numerelor parţiale are limita +∞ , iar pentru q ≤ −1 oscilantă pentru că şirul sumelor
parţiale nu are limită.


Propoziţia 4.2.5. (CRITERIUL RĂDĂCINII) Fie ∑x
n =0
n o serie cu termeni

pozitivi.
Dacă există rangul N ∈ ` astfel încât:

10 n xn ≤ λ < 1, pentru orice n > N , seria ∑x
n =0
n este convergentă

20 n xn ≥ λ > 1, pentru orice n > N , seria ∑x
n =0
n este divergentă

Demonstraţie:
Fără a micşora generalitatea se consideră N = 0 .
10 Din inegalitatea
( ) ( )
n x ≤ λ , ∀ n ≥ 0 ⇒ x ≤ λn , ∀ n ≥ 0
n n

Conform lemei anterioare, seria progresie geometrică ∑λ
n =0
n
este convergentă

pentru λ ∈ ( 0,1) .

Conform primului criteriu al comparaţiei rezultă că seria ∑x
n =0
n
este

convergentă.
20 Se demonstrează analog ca (10).

71
FORMA PRACTICĂ A CRITERIULUI RĂDĂCINII

⎧ ∞

⎪Dacă x < 1, seria ∑ xn este convergentă


⎪ n=1

⎪ ∞
lim n xn = x : ⎨Dacă x > 1, seria ∑ xn este divergentă
n →∞
⎪ n=1
⎪Dacă x = 1, nu se poate afirma nimic despre natura seriei

Criteriul rădăcinii mai poartă denumirea şi de criteriul lui Cauchy.

Propoziţia 4.2.6. (CRITERIUL RAPORTULUI SAU CRITERIUL


D’ALEMBERT)

Fie ∑x
n=0
n o serie cu termeni pozitivi. Dacă există N ∈ ` astfel încât:

xn +1
10 ≤ λ < 1, pentru orice n > N , seria ∑ xn este convergentă
xn n=0

x
20 n +1 ≥ λ > 1, pentru orice n > N , seria ∑ xn este divergentă
xn n=0

Demonstraţie:
Fără a micşora generalitatea se consideră N = 0 .
x
10 Din inegalitatea n +1 ≤ λ , pentru orice n ≥ 0 rezultă xn +1 ≤ λ xn , oricare ar fi
xn
n ≥ 0 ; adică are loc următorul şir de inegalităţi:
x1 ≤ λ x0 , x2 ≤ λ x1,..., xn +1 ≤ λ xn ⇒ xn ≤ λ n x0 , ( ∀ ) n ≥ 0

Cum ∑λ
n =0
n
este convergentă, pentru orice λ ∈ ( 0,1) , conform primului criteriu

al comparaţiei, rezultă că ∑x
n=0
n este convergentă.

20 Se demonstrează analog ca la punctul (10).

FORMA PRACTICĂ A CRITERIULUI RAPORTULUI

⎧ ∞

⎪Dacă x < 1, seria ∑ xn este convergentă


⎪ n=0

xn +1 ⎪ ∞
lim = x : ⎨Dacă x > 1, seria ∑ xn este divergentă
n →∞ xn ⎪ n=0
⎪Dacă x = 1, nu se poate afirma nimic despre natura seriei

72
Observaţia 4.2.3.
xn +1
Se ştie că limita lim n xn = lim (consecinţa lemei lui Stolz). Rezultă că,
n →∞ xn
n →∞

criteriul raportului şi criteriul rădăcinii sunt criterii echivalente, adică au aceeaşi sferă
de aplicabilitate.

Propoziţia 4.2.7. (CRITERIUL LOGARITMIC)



Fie ∑x
n=0
n o serie cu termeni pozitivi.

Dacă există N ∈ ` şi:


1
log ∞
xn
10 ≥ λ > 1 , ( ∀ ) n ≥ N , atunci seria ∑ xn este convergentă
log n n=0

1
log ∞
xn
20 ≤ λ < 1 , ( ∀ ) n ≥ N , atunci seria ∑ xn este divergentă
log n n=0
Demonstraţie:
Fără a micşora generalitatea se consideră N = 2 .
10 Pentru demonstraţie se consideră baza logaritmului supraunitară
(raţionamentul făcându-se în mod analog dacă baza este subunitară).
1
log
xn 1
≥ λ ⇒ log ≥ log n λ , oricare ar fi n > 1.
log n xn
Datorită faptului că logaritmul în bază supraunitară este crescător, rezultă
1 1
≥ n λ ⇒ xn ≤ λ , oricare ar fi n > 1.
xn n

1
Ţinând cont de seria Riemann ∑ λ este convergentă pentru λ > 1 , conform
n =1 n

primului criteriu al comparaţiei rezultă că seria ∑x
n=0
n este convergentă.

20 Se demonstrează analog ca la punctul (10).

FORMA PRACTICĂ A CRITERIULUI LOGARITMIC

⎧ ∞

1
⎪Dacă x > 1, seria ∑ xn este convergentă
log ⎪ n=0

xn ⎪ ∞
lim = x : ⎨Dacă x < 1, seria ∑ xn este divergentă
n →∞ log n
⎪ n=0
⎪Dacă x = 1, nu se poate afirma nimic despre natura seriei

Propoziţia 4.2.8. (CRITERIUL LUI KUMMER)



Fie ∑x
n=0
n o serie cu termeni pozitivi şi ( an )n ≥0 şi cu termeni pozitivi.

73
Dacă există N ∈ ` astfel încât:

x
10 an ⋅ n − an +1 ≥ λ > 0 , ( ∀ ) n ≥ N , atunci seria
xn +1
∑x
n=0
n este convergentă

xn 1
20 an ⋅
xn +1
− an +1 ≤ λ < 0 , ( ∀ ) n ≥ N , şi seria ∑a
n =0
este divergentă, atunci seria
n

∑x
n=0
n este divergentă.

Demonstraţie:
Fără a micşora generalitatea se presupune N = 1 .
10 Din inegalitatea
x
an ⋅ n − an +1 ≥ λ > 0
xn +1
se obţine
an ⋅ xn − an +1 ⋅ xn +1 ≥ λ ⋅ xn +1 > 0
Deci şirul ( an ⋅ xn )n≥0 este un şir descrescător. Fiind şir descrescător şi cu
termeni pozitivi înseamnă că este mărginit, deci convergent. Atunci există A ∈ \ finit
astfel încât
lim an ⋅ xn = A (1)
n →∞

Se consideră seria cu termenul general


un = an ⋅ xn − an +1 ⋅ xn +1 . Termenul general al şirului sumelor parţiale pentru
această serie este:
n
Sn = ∑ ( ak xk − ak +1xk +1 ) = a0 x0 − an +1xn +1 .
k =0
Atunci, ţinând cont de (1)
lim Sn = a0 ⋅ x0 − A
n →∞
n
Aşadar seria ∑ (a x
k =0
k k − ak +1xk +1 ) este convergentă. (2)

Ţinând cont de (2), conform primului criteriu al comparaţiei rezultă că seria


∑x
n=0
n este convergentă.

20 Se demonstrează analog ca la punctul (10).

Propoziţia 4.2.9. (CRITERIUL RAABE-DUHAMEL)



Fie ∑x
n=0
n o serie cu termeni pozitivi.

⎛ x ⎞
10 Dacă există N ∈ ` astfel încât: n ⋅ ⎜ n − 1⎟ ≥ λ > 0 , ( ∀ ) n ≥ N , atunci seria
⎝ xn +1 ⎠

∑x
n=0
n este convergentă

74
⎛ x ⎞
20 Dacă există N ∈ ` astfel încât: n ⋅ ⎜ n − 1⎟ ≤ λ < 0 , ( ∀ ) n ≥ N , atunci seria
⎝ xn +1 ⎠

∑x
n=0
n este divergentă.

Demonstraţie:
Dacă în criteriul lui KUMMER se considera an = n se obţine criteriul lui
RAABE-DUHAMEL. Deci acest criteriu este un caz particular al criteriului lui
KUMMER.

FORMA PRACTICĂ A CRITERIULUI RAABE-DUHAMEL

⎧Dacă x > 1, seria este convergentă


⎛ xn ⎞ ⎪
lim n ⎜ − 1⎟ = x : ⎨Dacă x < 1, seria este divergentă
n →∞
⎝ xn +1 ⎠ ⎪Dacă x = 1, nu se poate afirma nimic despre natura seriei

După cum se poate observa, formele practice ale criteriilor de convergenţă


rezultă direct din aceste criterii.

Exemplu:
Să se studieze convergenţa seriei

n!

n = 0 a ( a − 1)( a − 2 ) ... ( a − n )
,a ∈ \ \ `

Rezolvare:
Se observă că termenul general al seriei este
n!
xn =
a ( a − 1)( a − 2 ) ... ( a − n )
xn n! a ( a − 1) ...a ( a − n − 1) a − n − 1
= ⋅ =
xn +1 a ( a − 1)( a − 2 ) ... ( a − n ) ( n + 1)! n +1
Atunci
⎛ x ⎞ ⎛ a − n −1 ⎞ ⎛ a − 2n − 2 ⎞
lim n ⎜ n − 1⎟ = lim n ⎜ − 1⎟ = lim n ⎜ ⎟ = −∞
n →∞
⎝ xn +1 ⎠ n →∞ ⎝ n + 1 ⎠ n →∞ ⎝ n + 1 ⎠
Cum −∞ < 1 rezultă că seria este divergenta.

Observaţia 4.2.4.
Criteriul lui RAABE-DUHAMEL se foloseşte de obicei in studiul convergenţei
seriilor pentru care criteriul raportului nu poate da natura seriei.

Propoziţia 4.2.10. (AL TREILEA CRITERIU AL COMPARATIEI)


∞ ∞
x
Fie ∑ xn şi ∑ y n două serii cu termeni pozitivi astfel încât lim n = L
n →∞ y
n=0 n=0 n
Atunci dacă:
10 L ∈ ( 0, ∞ ) , seriile au aceeaşi natură.

75
∞ ∞
20 L = 0 şi seria ∑ y n este convergentă rezultă că seria
n=0
∑x
n=0
n este

convergentă.
∞ ∞
30 L = ∞ şi seria ∑ y n este divergentă rezultă că seria
n=0
∑x
n=0
n este divergentă.

Demonstraţie:
10 Se presupune că seriile nu sunt oscilante. Atunci şirurile ( xn )n ≥0 şi ( y n )n ≥0
au limită (finită sau infinită) şi lim xn = L ⋅ lim y n . Cum L este finită atunci lim xn finită
n →∞ n →∞ n →∞

(infinită) ⇔ lim y n finită (infinită). Deci seriile au aceiaşi natură.


n →∞

xn
20 Dacă L = 0 atunci ( ∀ ) ε > 0, ( ∃) n ( ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) n > n ( ε ) , <ε
yn

adică xn < ε ⋅ y n , ( ∀ ) n ∈ ` . Deoarece seria ∑y
n=0
n este convergentă, atunci conform

primului criteriu al comparaţiei seria ∑x
n=0
n este convergentă.

yn
30 Dacă L = ∞ , atunci ( ∀ ) ε > 0, ( ∃) n ( ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) n > n ( ε ) , <ε
xn

⇒ y n < ε ⋅ xn şi cum seria ∑y
n=0
n este divergentă, conform primului criteriu al

comparaţiei seria ∑x
n=0
n este divergentă.

Propoziţia 4.2.11. (CRITERIUL LUI GAUSS)



Fie ∑x
n=0
n o serie cu termeni pozitivi.

xn β θ
Dacă = α + + n2 , unde α , β ∈ \ , (θ n )n ≥0 şir mărginit, atunci:
xn +1 n n

10 Dacă α > 1, seria ∑x
n=0
n este convergentă.

20 Dacă α < 1, seria ∑x
n=0
n este divergentă.

30 Dacă α = 1 şi β > 1 , seria ∑x
n=0
n este convergentă, iar pentru α = 1 şi β ≤ 1 ,

seria ∑x
n=0
n este divergentă.

Demonstraţie:
xn
Deoarece lim = α , atunci ţinând cont de criteriul raportului se obţine:
n →∞ x
n +1

x 1
10 Dacă α > 1, atunci lim n +1 = < 1 şi seria este convergentă.
n →∞ x
n α

76
xn +1 1
20 Dacă α < 1, atunci lim = > 1 şi seria este divergentă.
n →∞ x
n α
0
3 Dacă α = 1 atunci egalitatea din ipoteză se pune sub forma
⎛ x ⎞ θ ⎛ x ⎞
n ⎜ n − 1⎟ = β + n şi lim n ⎜ n − 1⎟ = β . Atunci conform cu criteriul lui Raabe-
⎝ xn +1 ⎠ n n →∞
⎝ xn +1 ⎠

Duhamel pentru β > 1 , seria ∑x
n=0
n este convergentă şi pentru β < 1 , seria este

divergentă.

Propoziţia 4.2.12. (FORMA ECHIVALENTĂ A CRITERIULUI LUI GAUSS)



Fie ∑x
n=0
n o serie cu termeni pozitivi.

xn n p + a1n p −1 + a2n p −2 + ... + ap


Dacă = , atunci:
xn +1 n p + b1n p −1 + b2 n p −2 + ... + bp

10 Dacă b1 − a1 > 1, seria ∑x
n=0
n este convergentă.

20 Dacă b1 − a1 ≤ 1, seria ∑x
n=0
n este divergentă.

Se dau în continuare două criterii foarte utile în studiul convergenţei seriilor cu


termeni pozitivi.

Propoziţia 4.2.13.

Dacă seria ∑x
n=0
n este o serie cu termeni pozitivi, atunci ea are aceeaşi natură

cu seria ∑v
n=0
n , unde v n = xkn −1 +1 + ... + xkn unde ( k n )n ≥0 este şir crescător nemărginit

de numere reale.

Propoziţia 4.2.14.

Fie ∑x
n=0
n , unde ( xn )n ≥0 este şir descrescător de numere pozitive şi ( an )n ≥0 un

an +1 − an
şir crescător nemărginit de numere naturale astfel încât şirul bn = este
an − an −1
mărginit.
∞ ∞
Atunci seriile ∑x
n=0
n şi ∑ (a
n=0
n+1 − an ) x an au aceeaşi natură (Criteriul de

condensare Cauchy).

3. Serii cu termeni oarecare



Definiţia 4.3.1. Seria ∑x
n=0
n este o serie cu termeni oarecare dacă are o

infinitate de termeni pozitivi şi o infinitate de termeni negativi.

77
Observaţia 4.3.1.: Seriile cu o infinitate de termeni negativi, dar cu un număr
finit de termeni pozitivi pot fi considerate serii cu termeni pozitivi.
Pentru seriile cu termeni oarecare se pune, ca şi la celelalte tipuri de serii,
problema convergenţei sau divergenţei. În acest caz, convergenţa are două aspecte:
a) convergenţă absolută
b) convergenţă simplă (semiconvergenţă)
Aceste noţiuni se definesc astfel:


Definiţia 4.3.1. Fie ∑x
n=0
n o serie cu termeni oarecare.

a) Se spune că seria este absolut convergentă, dacă seria ∑x
n=0
n este

convergentă.
∞ ∞
b) Dacă seria ∑ xn este convergentă şi seria
n=0
∑x
n=0
n nu este convergentă,

atunci se spune că seria ∑x
n=0
n este semiconvergentă sau simplu

convergentă sau convergentă.

Legătura dintre absolut convergenţă şi semiconvergenţă este dată de


următoarea propoziţie:

Propoziţia 4.3.1.
∞ ∞
Fie ∑ xn o serie cu termeni oarecare. Dacă seria
n=0
∑x
n=0
n este absolut

convergentă rezultă că este convergentă. Reciproca nu este în general adevărată.


Demonstraţie:
∞ ∞
Dacă seria ∑ xn este absolut convergentă rezultă că seria
n=0
∑x
n=0
n este

convergentă.
Ţinând cont de criteriul de convergenţă al lui Cauchy se poate afirma că:
oricare ar fi ε > 0 , există n ( ε ) > 0 , astfel încât pentru orice n > n ( ε ) rezultă
xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p < ε , pentru orice p ∈ ` fixat. Dar se ştie că modulul sumei
este mai mic sau egal decât suma modulelor, adică:
xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p ≥ xn +1 + xn + 2 + ... + xn + p

rezultă ∑x
n=0
n este convergentă.

Pentru a demonstra că reciproca nu este în general adevărată se consideră


seria
( −1) + ... = ∞ ( −1)
n +1 n +1
1 1 1
1 − + − + ... +
2 3 4 n
∑n =1 n
numită serie armonică alternantă.

Această serie este convergentă şi are suma S = ln2 .


Într-adevăr, se consideră termenul general al şirului sumelor parţiale

78
1 1 1 1 1
S2n = 1 − + − + ... + −
2 3 4 2n − 1 2n
1 1 1
Fie un = 1 + + + ... + . Atunci este evident că u2 n − 2 ( un ) = u2 n − un .
2 3 n
Aici dacă se înlocuieşte efectiv se obţine
1 1 1 1 1
u2 n − 2 ( un ) = 1 + + + + ... + + + ... +
2 3 4 n −1 n
1 1 ⎛1 1 1 1 ⎞
+ + − 2 ⎜ + + + ... + =
2n − 1 2n ⎝2 4 6 2n ⎟⎠
1 1 1 1 1
= 1 − + − + ... + − (1)
2 3 4 2n − 1 2n
1 1 1
u2 n − u n = + + ... + (2)
n +1 n + 2 2n
Din (1) şi (2) se obţine
1 1 1 1 1 1 1 1
S2n = 1 − + − + ... + − = + + ... + (identitatea lui
2 3 4 2n − 1 2n n + 1 n + 2 2n
Catalan)
1 n 1 1
Deci S2n = ⋅ ∑ care este suma Riemann a funcţiei f ( x ) = pe
n k =1 1 + k 1+ x
n
1
dx
[0,1] . Cum funcţia este integrabilă atunci nlim S2n = ∫ = ln 2 . Deci într-adevăr seria
→∞
0
1+ x
este convergentă şi are suma ln2 .

Dar se observă că dacă se porneşte de la seria (1) şi se trece la module se


1 1 1
obţine seria 1 + + + ... + + ... care este seria armonică şi care se ştie că este
2 3 n
divergentă. Aceasta demonstrează că reciproca nu este în general adevărată.

Observaţia 4.3.2.
a) Ţinând cont de definiţia 4.3.2 rezultă că seriile cu termeni pozitivi sunt serii
absolut convergente deoarece xn = xn .
b) Deoarece xn > 0 , pentru studiul absolut convergenţei pot fi folosite şi
criteriile de la serii cu termeni pozitivi.

Propoziţia 4.3.2. Seria termenilor pozitivi şi seria termenilor negativi dintr-o


serie semiconvergentă sunt serii divergente.
Demonstraţie:

Fie ∑x
n=0
n o serie semiconvergentă. Atunci conform cu definiţia 4.3.2 seria
∞ ∞ n n

∑ xn este convergentă şi
n=0

n=0
xn este divergentă. Fie Sn = ∑ xk şi σ n = ∑ xk
k=0 k=0

termenii generali ai şirurilor sumelor parţiale pentru cele două serii. Atunci lim Sn = S
n →∞

finită şi lim σ n = +∞ .
n →∞

79
Fie α n termenul general al şirului sumelor parţiale din seria termenilor pozitivi
şi β n termenul general al şirului sumelor parţiale din seria termenilor negativi. Atunci
au loc relaţiile:
⎧α n + β n = Sn

⎩α n − β n = σ n
Sn + σ n
Ţinând cont de aceste relaţii se obţine: 2α n = Sn + σ n . Adică α n = .
2
Deci lim α n = ∞ .
n →∞

Adică seria termenilor pozitivi este divergentă, deoarece şirul sumelor parţiale
pentru această serie are limita +∞ .
S −σn
Tot din relaţiile anterioare se obţine 2β n = Sn − σ n . Adică β n = n . Deci
2
lim β n = −∞ .
n →∞

Adică seria termenilor negativi este divergentă, deoarece şirul sumelor parţiale
pentru această serie are limita −∞ .
Pentru studiul convergenţei seriilor cu termeni oarecare, pe lângă criteriul
general de convergenţă al lui Cauchy se mai pot folosi:
10 CRITERIUL LUI ABEL;
20 CRITERIUL LUI DIRICHLET;
30 CRITERIUL LUI LEIBNIZ.

Propoziţia 4.3.3. (CRITERIUL LUI ABEL)



Dacă ( bn )n ≥0 este un şir monoton şi mărginit, iar seria ∑x
n=0
n este o serie cu

termeni oarecare, convergentă, atunci şi seria ∑b
n=0
n ⋅ xn este o serie convergentă.

Demonstraţie:
Fără a micşora generalitatea se poate presupune că şirul ( bn )n ≥0 este
descrescător şi are limita zero.
n n
Fie Sn = ∑ bk xk şi an = ∑ xk termenii generali ai şirurilor sumelor parţiale
k=0 k=0
∞ ∞
pentru seriile ∑b x
n=0
n n şi ∑x
n=0
n .

Pentru a arăta că seria ∑b x
n=0
n n este o serie convergentă, se arată că şirul

(Sn )n ≥0 este un şir fundamental.


Atunci cum \ este spaţiu vectorial normat complet rezultă că ( Sn )n ≥0 , este
convergent.
Într-adevăr
Sn + p − Sn = bn +1 ⋅ xn +1 + bn + 2 ⋅ xn + 2 + ... + bn + p ⋅ xn + p =
= bn +1 ( an +1 − an ) + bn + 2 ( an + 2 − an +1 ) + ... + bn + p ( an + p − an + p −1 ) =

80
p −1
= ( bn + p ⋅ an + p − bn +1 ⋅ an ) + ∑ ( bn + k − bn + k +1 ) an + k
k =1
Se trece la modul în această egalitate şi se obţine:
p −1
Sn + p − Sn ≤ bn + p ⋅ an + p + bn +1 ⋅ an + ∑ ( bn + k − bn + k +1 ) an + k .
k =1

Deoarece seria ∑x
n=0
n este convergentă rezultă că ( an )n ≥0 este mărginit.

Aşadar:
p −1
Sn + p − Sn ≤ bn + p ⋅ an + p + bn +1 ⋅ an + ∑ ( bn + k − bn + k +1 ) an + k ≤
k =1

⎛ p −1

≤ M ⎜ bn + p + bn +1 + ∑ ( bn + k − bn + k +1 ) ⎟ = 2M ⋅ bn +1 → 0
⎝ k =1 ⎠
Aşadar Sn + p − Sn ≤ 2M ⋅ bn +1 → 0 . De aici rezultă că şirul (Sn )n≥0 este şir

Cauchy. Atunci şirul ( Sn )n ≥0 este convergent, deci seria ∑b x
n=0
n n este convergentă.

Propoziţia 4.3.4. (CRITERIUL LUI DIRICHLET)


Fie ( an )n ≥0 un şir monoton cu limita zero şi Sn = x0 + x1 + ... + xn şir mărginit;

atunci seria ∑a
n=0
n ⋅ xn este o serie convergentă.

Demonstraţie:

Se notează cu (σ n )n ≥0 şirul sumelor parţiale al seriei ∑a
n=0
n ⋅ xn . Se arată în

continuare că şirul (σ n )n ≥0 este şir Cauchy, ceea ce este echivalent cu faptul că seria

∑a
n=0
n ⋅ xn este convergentă.
p
σ n+p − σ n = ∑a
k =0
n +k ⋅ xn + k ≤ M ⋅ an +1 → 0 deoarece an ↓ 0 şi Sn ≤ M ,

(∀) n ∈ ` .
Deci şirul (σ n )n ≥1 este şir Cauchy.
O categorie particulară de serii cu termeni oarecare sunt seriile alternante care
se definesc astfel:

Definiţia 4.3.3. Seria



x1 − x2 + x3 − x4 + ... + ( −1) xn + ... = ∑ ( −1)
n +1 n +1
xn , xn > 0
n =1

pentru orice n ∈ ` se numeşte serie alternantă.


Pentru o astfel de serie pot fi folosite în studiul convergenţei atât criteriul lui
Abel, cât şi criteriul lui Dirichlet, dar în mod special pentru convergenţa acestui tip de
serie se foloseşte următorul criteriu.

81
Propoziţia 4.3.5. (CRITERIUL LUI LEIBNIZ)

∑ ( −1) ( xn )n≥1
n +1
Fie seria xn o serie alternantă. Dacă şirul este un şir
n =1
descrescător cu limita zero, atunci seria alternantă este convergentă.
Demonstraţie:
Criteriul lui LEIBNIZ este un caz particular al criteriului lui DIRICHLET. Într-
n
adevăr, în criteriul lui DIRICHLET, dacă se consideră în locul lui Sn = ∑ xk şirul
k =1
n

∑ ( −1) (θ n )n≥1 ( xn )n≥1


k +1
, iar în rolul şirului se consideră şirul se obţine seria
k =1

∑ ( −1)
n +1
xn din CRITERIUL LUI LEIBNIZ.
n =1
În continuare se pun în evidenţă câteva rezultate foarte utile în studiul seriilor.

Propoziţia 4.3.6. Dacă într-o serie absolut convergentă se schimbă ordinea


termenilor se obţine tot o serie absolut convergentă cu aceeaşi sumă.

Propoziţia 4.3.7. (TEOREMA LUI RIEMANN) Într-o serie semiconvergentă se


poate schimba ordinea termenilor astfel încât seria obţinută să fie o serie
convergentă către un număr dat dinainte, finit sau infinit sau să fie o serie oscilantă.

Cu seriile numerice se pot face operaţii algebrice, deoarece ele sunt elemente
ale unui spaţiu vectorial normat.
Aceste operaţii se definesc astfel:

∞ ∞
Definiţia 4.3.4. Fie ∑ xn şi
n=0
∑y
n=0
n două serii numerice, atunci:
∞ ∞ ∞
10 ∑ xn + ∑ y n = ∑ ( xn + y n ) - adunarea a două serii.
n=0 n=0 n=0
∞ ∞ ∞
20 ∑ xn − ∑ y n = ∑ ( xn − y n ) - scăderea a două serii.
n=0 n=0 n=0
∞ ∞
30 α ∑ xn = ∑ α xn - înmulţirea unei serii cu un număr.
n=0 n=0
∞ ∞ ∞
40 ∑ xn ⋅ ∑ y n = ∑ zn - produsul a două serii.
n=0 n=0 n=0

unde zn = x1y n + x2 y n −1 + ... + xn −1y 2 + xn y1 .

Propoziţia 4.3.8. Dacă s , S , σ , S ' - sunt sumele următoarelor serii:


∞ ∞ ∞ ∞

∑ xn ;
n=0
∑ yn ;
n=0
∑ ( xn + y n ) ; ∑ ( xn − y n )
n=0 n=0
atunci au loc relaţiile:
10 σ = s + S
20 S ' = s − S

82
∞ ∞
Propoziţia 4.3.9. Fie ∑ xn şi
n=0
∑y
n=0
n două serii convergente ale căror sume

sunt s şi S , atunci seria produs ∑z
n=0
n este convergentă şi are suma θ şi are loc

relaţia θ = s ⋅ S .

4. Exerciţii rezolvate
Exerciţiul 4.4.1. Să se arate că următoarele serii sunt convergente şi să se
găsească suma lor

1
a) ∑
n =1 n( n + 1)( n + 2)( n + 3)

ln(n + 1) − ln n
b) ∑
n = 2 ln n ⋅ ln( n + 1)

2n + 1 − 2n − 1
c) ∑
n =1 4n 2 − 1

⎛ 1⎞
d) ∑ ln ⎜ 1 + ⎟
n =1 ⎝ n⎠

2n + ( −1)n +1
e) ∑
n =1 5n

x ⎛ π⎞
f) ∑ lncos n , x ∈ ⎜ 0, ⎟
n =1 2 ⎝ 2⎠

n2 + n − 3
g) ∑
n =2 n!
Rezolvare:
∞ n
Seria ∑ xn este convergentă dacă Sn = ∑ xk este convergent şi S = lim Sn
n =1 k =1
n →∞


este suma seriei, adică S = ∑ xn .
n =1
n
1
a) Sn = ∑
k =1 k ( k + 1)( k + 2)( k + 3)

1 A A A A
= 0+ 1 + 2 + 3
k (k + 1)(k + 2)(k + 3) k k + 1 k + 2 k + 3
1 1 1 −1
A0 = ; A1 = − ; A2 = ; A3 =
3! 1!2! 2!1! 3!
1 ⎛1n
1 ⎞ 1 ⎛ 1 n
1 ⎞
Sn = ∑ ⎜ − − ∑⎜ − =
3! k =1 ⎝ k k + 3 ⎠ 2! k =1 ⎝ k + 1 k + 2 ⎟⎠

1⎛ 1 1 1 1 1 ⎞ 1⎛ 1 1 ⎞
1+ + − − − − ⎜ −
6 ⎝ 2 3 n + 1 n + 2 n + 3 ⎠ 2 ⎝ 2 n + 2 ⎟⎠
⎜ ⎟
11 1 2 1 1
lim Sn = − = = =
n →∞ 36 4 36 18 3 ⋅ 3!

83

1
Deci ∑ n(n + 1)(n + 2)(n + 3)
n =1
este convergentă şi

1 1
∑ n(n + 1)(n + 2)(n + 3) = 3 ⋅ 3! .
n =1
Acest exerciţiu se poate generaliza astfel:

1
Seria ∑ este convergentă şi are loc egalitatea
n =1 n( n + 1)( n + 2)… ( n + p )

1 1

n =1 n( n + 1)( n + 2)… ( n + p )
=
p ⋅ p!
n
ln(k + 1) − ln k n
⎛ 1 1 ⎞ 1 1
b) Sn = ∑ = ∑⎜ − ⎟= − . Atunci
k = 2 ln k ⋅ ln( k + 1 k = 2 ⎝ ln k ln(k + 1) ⎠ ln2 ln(n + 1)
1
lim Sn = .
n →∞ ln 2

ln(n + 1) − ln n ∞
ln(n + 1) − ln n 1
Deci seria ∑ este convergentă şi ∑ = .
n = 2 ln n ⋅ ln( n + 1) n = 2 ln n ⋅ ln( n + 1) ln2
n
2k + 1 − 2k − 1 n
⎛ 1 1 ⎞ 1
c) Sn = ∑ = ∑⎜ − ⎟ = 1− . Atunci
k =1 4k 2 − 1 k =1 ⎝ 2k − 1 2k + 1 ⎠ 2n + 1
lim Sn = 1.
n →∞

2n + 1 − 2n − 1
Deci seria ∑ este convergentă şi are suma 1.
n =1 4n 2 − 1
n
⎛ 1⎞ n
k +1 2 ⋅ 3 ⋅ 4… n(n + 1)
d) Sn = ∑ ln ⎜ 1 + ⎟ = ln ∏ = ln = ln(n + 1)
k =1 ⎝ k⎠ k =1 k 1⋅ 2 ⋅ 3 … n

⎛ 1⎞
Cum lim Sn = ∞ seria ∑ ln ⎜ 1 + ⎟ este divergentă.
n →∞
n =1 ⎝ n⎠
( −1)k +1 2 ⎡ ⎛ 2 ⎞ ⎤ 1 ⎡ ⎛ −1 ⎞ ⎤
k n n
n
2k + ( −1)k +1 n
⎛2⎞ n
e) Sn = ∑ = ∑ ⎜ ⎟ +∑ = ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ + ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥
k =1 5k k =1 ⎝ 5 ⎠ k =1 5k 3 ⎢⎣ ⎝ 3 ⎠ ⎥⎦ 6 ⎢⎣ ⎝ 5 ⎠ ⎥⎦
2 1 5 ∞
2n + ( −1)n +1
lim Sn = + = . Deci seria ∑ este convergentă şi
n →∞ 3 6 6 n =1 5n

2n + ( −1)n +1 5

n =1 5n
=
6
n
n
x x
f) Sn = ∑ lncos k
= ln ∏ cos k (1)
k =1 2 k =1 2
x x x x x 1
Fie P = cos ⋅ cos 2 ⋅ cos 3 cos n ⇒ P sin n = n ⋅ sin x .
2 2 2 2 2 2
1
n
Deci P = sin x ⋅ 2 .
x
sin n
2

84
x

sin x n sin x x
Aşadar Sn = ln ⋅ 2 ⋅ Atunci lim Sn = ln . Deci seria ∑ lncos 2
x sin x n →∞ x n =1
n

2n

x sin x
este convergentă şi ∑ lncos n = ln .
n =1 2 x
n
k2 + k − 3
g) Sn = ∑
k =2 k!
k + k − 3 k (k − 1) 2(k − 1) 1 ⎛ 1
2
1⎞ ⎛ 1 1⎞
= + − =⎜ − ⎟ + 2⎜ − ⎟
k! k! k! k ! ⎝ (k − 2)! k ! ⎠ ⎝ (k − 1)! k ! ⎠
n
⎡ 1 1⎤ n
⎛ 1 1⎞ 1 1 2
Sn = ∑ ⎢ − ⎥ + 2∑ ⎜ − ⎟ = 2− − +2− =
k = 2 ⎣ ( k − 2)! k !⎦ k = 2 ⎝ ( k − 1)! k!⎠ (n − 1)! n ! n!
1 3 1 3
4− − . Deci Sn = 4 − − . Atunci lim Sn = 4 .
(n − 1)! (n )! (n − 1)! n ! n →∞


n2 + n − 3 ∞
n2 + n − 3
Deci seria ∑ este convergentă şi ∑ = 4.
n =2 n! n =2 n!

Exerciţiul 4.4.2. Să se studieze convergenţa următoarelor serii:



2n + 3 n
a) ∑ n +1
n =1 2 + 3n +1

a ⎛ π⎞
b) ∑ 2n ⋅ tg n , a ∈ ⎜ 0, ⎟
n =1 2 ⎝ 2⎠

α α α
c) ∑ cos 2 ⋅ cos 2
n =1
2
cos
2n
, α ∈ ( 0,π )

d) ∑ (1 + x + x
n =1
2
+ …, + x n ) ⋅ tg(cosxn ), x ∈ ( 0,1)

Rezolvare:

Conform cu propoziţia 4.1.3 dacă lim xn ≠ 0 atunci seria
n →∞
∑x
n =1
n este

divergentă.
n n
⎛2⎞ ⎛2⎞
2n + 3 n ⎜ 3 ⎟ +1 ⎜ 3 ⎟ +1 1
a) xn = = ⎝ ⎠ n ; lim xn = lim ⎝ ⎠ n = . Cum
2n +1 + 3n +1 ⎛2⎞ n →∞ n →∞
⎛2⎞ 3
2⋅⎜ ⎟ + 3 2⋅⎜ ⎟ + 3
⎝3⎠ ⎝3⎠
1 2n + 3 n

lim xn =
n →∞ 3

≠ 0 , seria
n =1 2
n +1
+ 3n +1
este divergentă.

a a
tg n tg n
a ⎛ π⎞
b) xn = 2n ⋅ tg n = a ⋅ 2 , lim xn = lim a ⋅ 2 = a ≠ 0 deoarece a ∈ ⎜ 0, ⎟ .
2 a n →∞ n →∞ a ⎝ 2⎠
n n
2 2

a
Cum lim xn == a ≠ 0, seria ∑ 2n ⋅ tg n este divergentă.
n →∞
n =1 2

85
c)
α α α α α 1 α α α
xn = cos ⋅ cos cos n −1
⋅ cos ⇒ xn ⋅ sin = cos ⋅ cos 2 sin =
2 2 2
2 2 n
2 n
2 2 2 2n −1
α
1 α α α 1 1 sinα sinα 2n
⋅ cos ⋅ cos 2 sin = = sin α . Deci x = ⋅ = ⋅
2n sin α α sin α
n
2 2
2 2 2n − 2 2n
n
2 2n
α
sinα n sinα sinα
lim xn = lim ⋅ 2 = . Cum lim xn = ≠0 seria
n →∞ n →∞ α α α n →∞ α
sin n
2

α α
∑ cos 2
n =1
cos
2n
este divergentă.

1− x n
d) xn = (1 + x + x 2 + …, + x n ) ⋅ tg(cosxn ) = ⋅ tg (cos x n )
1− x
1− x n tg1
lim xn = lim ⋅ tg (cos x n ) = .
n →∞ n →∞ 1 − x 1− x

tg1
Cum lim xn = ≠ 0, seria ∑ (1 + x + …, + x n ) ⋅ tg(cosxn ) este divergentă.
n →∞ 1− x n =1

Exerciţiul 4.4.3. Folosind criteriul comparaţiei să se arate că următoarele serii


sunt convergente:
⎛ ∞ 1 ∞
1 ⎞
a) ⎜ ∑ n ,∑ n ⎟
a > −1, x > 0
⎝ n =1 a + n + p n =1 n(1 + x + … + x ) ⎠
⎛ ∞ 1 ∞
1 ⎞
b) ⎜ ∑ α ∑
, ln n ⎟
⎝ n =2 (ln n ) n =2 (ln n ) ⎠
⎛ ∞ 1 ∞
1 ⎞
c) ⎜ ∑ ,∑ ⎟
⎝ n =2 ln(n !) n =2 n ⋅ ln n ⎠
Rezolvare:
⎛ ∞ ∞ ∞

Conform cu propoziţia 4.1.5 seria ⎜ ∑ xn1 , ∑ xn2 ,…, ∑ xnm ⎟ este convergentă
⎝ n =1 n =1 n =1 ⎠

dacă şi numai dacă fiecare proiecţie ∑x n =1
i
n , i = 1, m este convergentă.

a) Pentru a > 1

1 1 1
a +n+p a
n
< n . Seria ∑a
n =1
n
este convergentă (vezi natura progresiei

geometrice).

1
Conform primului criteriu al comparaţiei seria ∑a
n =1
n
+n+p
este convergentă.

Pentru a < 1

86
1 1
a +n+p
n
n 1 a +n+p
n
1
= = . Atunci lim = lim =1
1 n+ p+a n
p a n n →∞ 1 n →∞ p an
1+ + 1+ +
n n n n n n
∞ ∞
1 1
Conform cu propoziţia 4.2.10 seriile ∑ n , ∑ au aceeaşi natură şi
n =1 a + n + p n =1 n
anume divergente (vezi seria armonică).
Pentru x > 1

1 1 1
n(1 + x + ... + x ) xn
< n
. Cum seria ∑
n =1 x
n
este convergentă atunci, conform

1
primului criteriu al comparaţiei, seria ∑ este convergentă.
n =1 n(1 + x + … + x )
n

Pentru x ∈ (0,1)
1
n(1 + x + ... + x n ) 1 1− x
= = .
1 1 + x + ... + x n
1 − x n +1
n
1
n(1 + x1 + ... + x n ) 1− x
Atunci lim = lim = 1− x .
n →∞ 1 n →∞ 1 − x n +1

n
∞ ∞
1 1
Conform cu propoziţia 4.2.10 seriile ∑ , ∑ au aceeaşi
n =1 n(1 + x1 + … + x n ) n =1 n

natură. Deci sunt divergente. Deci se poate concluziona că seria


⎛ ∞ 1 ∞
1 ⎞
⎜∑ n ,∑ n ⎟
este convergentă pentru a > 1 şi x > 1 şi
⎝ n =1 a + n + p n =1 n ( x1 + x 2 + … + x ) ⎠
divergentă a ∈ ( −1,1) sau x ∈ (0,1) .
(ln n )α
b) Este evident că lim = 0 pentru orice α ∈ . Ţinând cont de definiţia
n →∞ n
limitei unui şir se obţine (ln n )α < n pentru orice n > N ∈ (N este un rang).

1 1 1
Atunci
(ln n )α
>
n
. Conform cu propoziţia 4.2.3 seria ∑
n = 2 (ln n )
α
este

divergentă.
(ln n )ln n = eln n⋅ln n = (eln n )ln n = n ln n . Aşadar (ln n )ln n = n ln n (1)
1 1
Pentru n > e 2 rezultă că n ln n > n 2 ⇒ < 2 (2)
n ln n n
1 1
Din (1) şi (2) rezultă că ln n
< 2.
(ln n ) n

1
Conform cu propoziţia 4.2.3 deoarece seria ∑ 2 este convergentă rezultă că
n =2 n

1
seria ∑ ln n
este convergentă. Deci se poate concluziona că seria
n = 2 (ln n )

87
⎛ ∞ 1 ∞
1 ⎞
⎜∑ α ∑
, ln n ⎟
este divergentă deoarece prima proiecţie este divergentă
⎝ n =2 (ln n ) n =2 (ln n ) ⎠
pentru orice α ∈ , deşi a doua proiecţie este convergentă.
1 1
c) Deoarece n ! < n n ⇒ ln(n )! < n ⋅ ln n ⇒ > (1)
ln(n !) n ⋅ ln n

1 ∞
2n 1
Ţinând cont de propoziţia 4.2.14 seriile ∑ , ∑ n =∑ au
n = 2 n ⋅ ln n n = 2 2 ⋅ ln 2 n = 2 n ⋅ ln 2
n

∞ ∞
1 1
aceeaşi natură. Deci seria ∑ este divergentă, deoarece seria ∑ este
n = 2 n ⋅ ln n n = 2 n ⋅ ln 2
divergentă.

1
Din inegalitatea (1) şi divergenţa seriei ∑ conform cu propoziţia 4.2.3
n = 2 n ⋅ ln n

1
se obţine că seria ∑ este divergentă.
n =1 ln( n !)

Exerciţiul 4.4.4. Folosind criteriul raportului şi radicalului să se studieze


convergenţa seriilor:
⎛ ∞ 4n ⋅ n ! ∞ n ! ⎞
a) ⎜ ∑ n
,∑ 2n ⎟
⎝ n =1 n n =1 n ⎠
⎛ ∞ }n ∞
2n ⎞
b) ⎜ ∑ 2 + 2 + ... 2 , ∑ ⎟⎟
⎜ n =1 n =1 ( n + 1)!+ ( n + 3)! ⎠

⎛ ∞ ⎛ n ⎞n ∞ ⎛ 1m + 2m + ... + n m n ⎞ ⎞
n
m>0
c) ⎜ ∑ ⎜ ⎟ ,∑ ⎜ − ⎟ ⎟
⎜ 2n + 1 ⎠ n =1 ⎝ n m
m + 1⎠ ⎟
⎝ n =1 ⎝ ⎠ fixat
⎛ ∞ ⎛ a ⋅ n + b ⎞n ∞ n ⎞
2

a>0
d) ⎜ ∑ ⎜ ⎟ , ∑ ⎡
⎣ ( n + 1)( n + x ) − n ⎤


⎜ n =1 ⎝ a ⋅ n + c ⎠ n =1 ⎟ x >0
⎝ ⎠
Rezolvare:
Conform cu propoziţia 4.1.5 ca şi la exerciţiul precedent, se studiază
convergenţa fiecărei proiecţii pentru aceste serii din 2 .
n
4n ⋅ n ! xn +1 4n +1 ⋅ (n + 1)! n n ⎛ n ⎞
a) xn = Atunci = ⋅ = 4⋅⎜ ⎟ .
nn xn (n + 1)n +1 4n ⋅ n ! ⎝ n + 1⎠
xn +1 4 ∞
4n ⋅ n !
lim
n →∞ x
= > 1 . Conform cu propoziţia 4.2.6 seria
e

n =1 nn
este divergentă.
n
2
1 ⎡⎛ n ⎞ ⎤
n
n! x (n + 1)! n 2n
xn = 2 n . Atunci n +1 = ⋅ = ⋅ ⎢ ⎥ .
n xn (n + 1)2( n +1) n ! n + 1 ⎢⎣⎜⎝ n + 1 ⎟⎠ ⎥⎦
2
1 ⎡⎛ n ⎞ ⎤
n ∞
x n!
lim n +1 = lim
n →∞ x n →∞ n + 1
⋅ ⎢⎜
⎝ n + 1 ⎟ ⎥ = 0 . Conform cu propoziţia 4.2.6 seria
⎠ ⎥⎦
∑n 2n
n ⎢
⎣ n =1

este convergentă.

88
⎛ ∞ 4n ⋅ n ! ∞ n ! ⎞
Se poate concluziona că seria ⎜ ∑ n ,∑ 2n ⎟ este divergentă deoarece
⎝ n =1 n n =1 n ⎠
prima sa proiecţie este o serie divergentă, deşi a doua proiecţie este convergentă.
}n

b) xn = 2 + 2 + ... + 2 ⇒ xn2 = 2 + xn −1 (1)


Din relaţia de recurenţă (1) rezultă că şirul este monoton şi mărginit deci
∞ } non

convergent şi l 2 − l − 2 = 0 ⇒ lim xn = 2 ≠ 0 . Deci seria


n →∞

n =1
2 + 2 + ... + 2 este

divergentă.
2n xn +1 2n +1 (n + 1)!+ (n + 3)!
xn = . Atunci = ⋅ =
( n + 1)!+ ( n + 3 )! xn (n + 2)!+ (n + 4)! 2n
1 + (n + 2)(n + 3) x 1 + (n + 2)(n + 3)
2⋅ ⇒ lim n +1 = 2 ⋅ lim = 0 < 1.
n + 2 + (n + 2)(n + 3)(n + 4) n →∞ x
n
n →∞ n + 2 + ( n + 2)( n + 3)( n + 4)


2n
Conform cu propoziţia 4.2.6 seria ∑
n =1 ( n + 1)!+ ( n + 3)!
este convergentă. Se

⎛ ∞ } non ∞
2n ⎞
poate concluziona că seria ⎜ ∑ 2 + 2 + ... 2 ,∑ ⎟⎟ este
⎜ n =1 n =1 ( n + 1)!+ ( n + 3)! ⎠

divergentă deoarece prima proiecţie a sa este o serie divergentă, deşi a doua
proiecţie este serie convergentă.
n
⎛ n ⎞ n 1
c) xn = ⎜ ⎟ Atunci lim n xn = lim = . Conform cu propoziţia 4.2.5
⎝ 2n + 1 ⎠ n →∞ n →∞ 2n + 1 2
∞ n
⎛ n ⎞
seria ∑ ⎜ ⎟ este convergentă.
n =1 ⎝ 2n + 1 ⎠
n
⎡ 1m + 2m + ... + n m n ⎤
xn = ⎢ − ⎥ .
⎣ n m
m + 1⎦
⎛ 1m + 2m + ... + n m n ⎞
Atunci lim xn = lim ⎜
n − ⎟=
n →∞ n →∞
⎝ n m
m + 1⎠
−n m +1 + (m + 1)n m + ... + 2m (m + 1) + m + 1 −(n + 1)m +1 + (n + 1)m ⋅ (m + 1) + n m +1
= lim = lim =
n →∞ (m + 1)n m n →∞ (m + 1)[(n + 1)m − n m ]
[(m + 1)Cm1 − Cm2 +1 ]n m −1 + ... + m −m 3 + 2m 2 + 3m −m 2 + 2m + 3
= lim = =
n →∞ (m + 1)[Cm1 n m −1 + ... + 1] m2 + m m +1
−m 2 + 2m + 3 ⎛ −m 2 + m + 2 ⎞
Dacă > 1⎜ ⇔ > 0 ⇒ m ∈ {0;1} ⎟ , lim n xn > 1 deci seria
m +1 ⎝ m +1 ⎠ n →∞

divergentă.

Dacă m ≥ 3 , m ∈ fixat atunci lim n xn < 1 deci seria
n →∞
∑x
n =1
n convergentă.

12 + 22 + ... + n 2 n n(n + 1)(2n + 1) 1


Pentru m = 2, n xn = 2
− = 2
; lim n xn = < 1 .
n 3 6n n →∞ 2

89
n

⎡ 12 + 22 + ... + n 2 n ⎤
Seria ∑ ⎢ − ⎥ este convergentă. Deci se poate concluziona că seria
n =1 ⎣ n2 3⎦
⎛ ∞ ⎛ n ⎞n ∞ ⎡ 1m + 2m + ... + n m n ⎤ ⎞
n

⎜∑⎜
⎜ n =1 ⎝ 2n + 1 ⎟⎠ ∑ ⎥ ⎟ este divergentă pentru m ∈ {0,1}
, ⎢ −
n =1 ⎣ nm m + 1⎦ ⎟
⎝ ⎠
(deoarece proiecţia a doua este divergentă) şi convergentă pentru m ≥ 2 , m ∈
fixat.
n2 n
⎛ a⋅n + b ⎞ ⎛ a⋅n + b ⎞
d) xn = ⎜ ⎟ Atunci n xn = ⎜ ⎟
⎝ a⋅n +c ⎠ ⎝ a⋅n + c ⎠
n ( b −c )
n ⎡ a ⋅n + c
⎤ a ⋅n + c
n b −c
⎛ a ⋅ n + b ⎞ ⎛ b − c ⎞ ⎛
⎢ 1+ b − c ⎞ b −c

lim n xn = lim ⎜ ⎟ = lim ⎜ 1 + ⎟ = lim ⎜ ⎟ = e a
n →∞ a ⋅ n + c n →∞ ⎢ ⎥
n →∞
⎝ ⎠ n →∞
⎝ a⋅n + c ⎠ ⎝ a⋅n + c ⎠
⎣ ⎦
.
n2
b−c ∞
⎛ a⋅n + b ⎞ b−c
Dacă
a
> 0 atunci seria ∑ ⎜ ⎟
n =1 ⎝ a ⋅ n + c ⎠
este divergentă şi pentru
a
<0

seria este convergentă.



Dacă b = c se obţine ∑1 care este divergentă.
n =1
n
xn = ⎡⎣ (n + 1)(n + x ) − n ⎤⎦ Atunci n xn = (n + 1)(n + x ) − n

lim n xn = lim
n →∞ n →∞
( (n + 1)(n + x ) − n = lim ) n →∞
( x + 1) ⋅ n + x
(n + 1)(n + x ) + n
=
x +1
2
∞ n
Pentru x ∈ (0,1) seria ∑ ⎡⎣
n =1
(n + 1)(n + x ) − n ⎤⎦ este convergentă, iar pentru

x > 1 este divergentă. Pentru x = 1 se obţine ∑1 care este divergentă. Se poate
n =1

⎛ ∞ ⎛a⋅n + b ⎞ ∞ n2
n ⎞
concluziona că seria ⎜ ∑ ⎜ ⎟ , ∑ ⎡ (n + 1)(n + x ) − n ⎤ ⎟ este convergentă
⎜ n =1 ⎝ a ⋅ n + c ⎠ n =1 ⎣ ⎦ ⎟
⎝ ⎠
dacă b < c şi x ∈ (0,1) . Dacă b ≥ c sau x ≥ 1 seria este divergentă.

Exerciţiul 4.4.5. Să se studieze convergenţa seriilor:



2n ⋅ n !
a) ∑ Generalizare
1 1
n =1
(2 + 1)(2 ⋅ 2 + )...(2n + )
2 n
α

⎡ 2(2 + r )(2 + 2r )...(2 + (n − 1)r ) ⎤
b) ∑ ⎢ ⎥ , α ∈ , r > 0 Generalizare
n =1 ⎣ 3(3 + 1)(3 + 2r )...(3 + ( n − 1)r ) ⎦

n! 1
c) ∑ ⋅ α ; α∈
n =1 2( 2 + 1)( 2 + 2)...( 2 + n − 1) n

2( 2 + 1)...( 2 + n − 1) ⋅ 3( 3 + 1)...( 3 + n − 1)
d) 1 + ∑ Generalizare
n =1 n ! 5( 5 + 1)( 5 + 2)...( 5 + n − 1)

90
Rezolvare:
2n ⋅ n !
a) xn =
1 1
(2 + 1)(2 ⋅ 2 + )...(2n + )
2 n
1 1 1 1
(2 + 1)(2 ⋅ 2 + )...(2n + )(2n + 2 + ) 2n + 2 +
xn 2n ⋅ n ! 2 n n +1 = n + 1.
= ⋅
xn +1 (2 + 1)(2 ⋅ 2 + 1 )...(2n + 1 ) 2n +1 ⋅ (n + 1)! 2n + 2
2 n
x
Deoarece lim n +1 = 1 nu se poate aplica propoziţia 4.2.6. Se aplică propoziţia
n →∞ x
n

⎛ 1 ⎞ 1
⎛ xn ⎞ ⎜ 2n + 2 + n + 1 ⎟ n
4.2.9 şi se obţine: n ⎜ − 1⎟ = n ⎜ − 1⎟ = n ⋅ n + 1 =
⎝ xn +1 ⎠ ⎜ 2n + 2 ⎟ 2n + 2 2(n + 1)2
⎝ ⎠
⎛ x ⎞ n
lim n ⎜ n − 1⎟ = lim = 0 . Atunci conform cu propoziţia 4.2.9 seria
n →∞ x
⎝ n +1 ⎠ n →∞ 2( n + 1) 2


2n ⋅ n !
∑ 1 1
este divergentă.
n =1
(2 + 1)(2 ⋅ 2 + )...(2n + )
2 n
n ! bn

Generalizarea acestei serii este următoarea: ∑ ,
n =1 ( b + a1 )(2b + a2 )...( bn + an )

b > 0 şi lim an = a . Pentru această serie, procedând analog se obţine


n →∞

⎛ x ⎞ a a a
lim n ⎜ n − 1⎟ = . Atunci pentru > 1 este convergentă şi pentru < 1 seria este
n →∞
⎝ xn +1 ⎠ b b b
divergentă.
α
⎡ 2(2 + r )(2 + 2r )...[2 + (n − 1)r ] ⎤
b) xn = ⎢ ⎥ .
⎣ 3(3 + 1)(3 + 2r )...[3 + (n − 1)r ] ⎦
α
xn ⎛ n⋅r + 3 ⎞ x
Atunci =⎜ ⎟ . Cum lim n +1 = 1 nu poate fi aplicată propoziţia 4.2.6.
xn +1 ⎝ n ⋅ r + 2 ⎠ n →∞ x
n
α
⎛ 1⎞
⎜ r +3⋅ n ⎟
⎜ −1
1⎟
⎜ r + 2⋅ ⎟
⎛ x ⎞ ⎝ n⎠
Se aplică propoziţia 4.2.9 şi se obţine n ⎜ n − 1⎟ = . Pentru a se putea
⎝ xn +1 ⎠ 1
n
α
⎛ 1⎞
⎜ r +3⋅ n ⎟
⎜ −1
1⎟
⎜ r + 2⋅ ⎟
calcula lim ⎝ n⎠ se aplică regula l’Hospital pentru
n →∞ 1
n

91
α
⎛ r + 3x ⎞
⎜ r + 2x ⎟ − 1 α −1
⎝ ⎠ ⎛ r + 3x ⎞ r
lim = lim α ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ .
x →0 x x →0
⎝ r + 2x ⎠ (r + 2 x )2
⎛ x ⎞ α
Deci lim n ⎜ n − 1⎟ = . Atunci conform propoziţiei 4.2.9 pentru r < α seria
n →∞
⎝ xn +1 ⎠ r
este convergentă, iar pentru r > α este divergentă.
α
α
⎡ a(a + r )...(a + nr − r ) ⎤
Generalizarea acestei serii este seria ∑ ⎢ ⎥ ,
n =1 ⎣ b( b + r )...( b + nr − r ) ⎦

a > 0, b > 0, r > 0, α ∈ .


⎛ x ⎞ α (b − a)
Procedând analog se găseşte lim n ⎜ n − 1⎟ = . Deci pentru
n →∞
⎝ xn +1 ⎠ r
r < α (b − a ) seria este convergentă, iar pentru r > α (b − a ) seria este divergentă.
n! 1
c) xn = ⋅ α
2( 2 + 1)...( 2 + n − 1) n
α α −1
xn 2 + n ⎛ 1+ n ⎞ ⎛ 2⎞ ⎛ 1⎞
= ⋅ = ⎜1+ ⎟ ⋅ 1+
xn +1 1 + n ⎜⎝ n ⎟⎠ ⎜
⎝ n ⎠⎟ ⎜⎝ n ⎟⎠
α −1
⎛ 2⎞ ⎛ 1⎞
⎜1+ ⎟ ⋅ 1+ −1
⎛ xn ⎞ ⎜⎝ n ⎟⎠ ⎜⎝ n ⎟⎠
n⎜ − 1⎟ =
⎝ xn +1 ⎠ 1
n
⎛ x ⎞
Pentru a calcula lim n ⎜ n − 1⎟ se aplică regula lui l’Hospital pentru
n →∞
⎝ xn +1 ⎠
(1 + 2 x )(1 + x )α −1 − 1
lim = lim ⎡⎣ 2(1 + x )α −1 + (α − 1)(1 + 2 x )(1 + x )α −2 ⎤⎦ = 2 + α − 1.
x →0 x x →0

⎛ x ⎞
Deci lim n ⎜ n − 1⎟ = 2 + α − 1 . Aşadar pentru α > 2 − 2 seria este
n →∞
⎝ xn +1 ⎠
convergentă, iar pentru α < 2 − 2 seria este divergentă. Generalizarea acestei serii

n! 1
este seria ∑ ⋅ α , a > 0, α ∈ .
n =1 a(a + 1)...(a + n − 1) n

⎛ x ⎞
Procedând analog se găseşte: lim n ⎜ n − 1⎟ = a + α − 1 . Aşadar pentru
n →∞
⎝ xn +1 ⎠
α < 2 − a seria este divergentă, iar pentru α > 2 − a seria este convergentă.

Observaţie:
Convergenţa acestei serii se poate determina şi cu ajutorul propoziţiei 4.2.11
xn a + α −1 δn
= 1+ + 2 (1)
xn +1 n n
α −3 n −3
(α − 1)(α − 2) ⎛ θ ⎞ α (α − 1)(α − 2) ⎛ θ ⎞
unde δ n = a(α − 1) + ⎜ 1+ ⎟ + ⎜1+ n ⎟ , θ ∈ (0,1) .
2 ⎝ n⎠ 2n ⎝ ⎠
Se observă că şirul este convergent

92
(α − 1)(α − 2) (α − 1)(2a + α − 2)
lim δ n = a(α − 1) + = .
n →∞ 2 2
Atunci acest şir este şi mărginit.
Din egalitatea (1) conform cu propoziţia 4.2.11 a + α − 1 > 1 ⇔ α > 2 − a seria
este convergentă, iar pentru α < 2 − a seria este divergentă.
x
Pentru a pune pe n sub forma (1) se foloseşte formula lui Mac-Laurin de
xn +1
x ⎛ a⎞ ⎛ 1⎞
ordin 3 pentru funcţia f (n ) = (1 + n )α −1 şi n = ⎜ 1 + ⎟ ⋅ f ⎜ ⎟ .
xn +1 ⎝ n ⎠ ⎝ n ⎠
2( 2 + 1)...( 2 + n − 1) ⋅ 3( 3 + 1)...( 3 + n − 1)
d) xn = .
n ! 5( 5 + 1)...( 5 + n − 1)
xn (n + 1)(n + 5) x
Atunci = . Cum lim n +1 = 1 nu se poate folosi propoziţia
xn +1 (n + 2)(n + 3) n →∞ x
n
4.2.6. şi se aplică propoziţia 4.2.9 se obţine
⎛ x ⎞ ⎛ (n + 1)(n + 5) ⎞ n 2 ( 5 − 2 − 3 + 1) − n ⋅ 2 ⋅ 3
n ⎜ n − 1⎟ = n ⎜⎜ − 1⎟⎟ = .
⎝ xn +1 ⎠ ⎝ (n + 2)(n + 3) ⎠ (n + 2)(n + 3 )
⎛ x ⎞
lim n ⎜ n − 1⎟ = 5 − 2 − 3 + 1 > 0
n →∞
⎝ xn +1 ⎠

2( 2 + 1)...( 2 + n − 1) ⋅ 3( 3 + 1)...( 3 + n − 1)
Aşadar, seria ∑
n =1 n ! 5( 5 + 1)...( 5 + n − 1)
este

convergentă.

Observaţie
• Pentru a arăta că 5 − 2 − 3 + 1 > 0 se utilizează inegalităţile
5 > 2,23 ; 2 < 1,48 ; 3 < 1,74 .
• Generalizarea acestei serii este seria

a(a + 1)(a + 2)...(a + n − 1) ⋅ b(b + 1)(b + 2)...(b + n − 1)

n =1 n ! c (c + 1)(c + 2)...(c + n − 1)
• Fie α = max {a, b, c} şi {
β = min {a, b, c} . Dacă n0 > max [α ] , [ β ] }
atunci termenii seriei au acelaşi semn. Deci această serie poate fi considerată ca
serie cu termeni pozitivi şi aplicând propoziţia 4.2.9 se obţine
⎛ xn ⎞ n 2 ⋅ ( c − a − b + 1) − n ⋅ a ⋅ b
n⎜ − 1⎟ = .
⎝ xn +1 ⎠ ( n + a )( n + b )
⎛ x ⎞
lim n ⎜ n − 1⎟ = c − a − b + 1 . Conform cu propoziţia 4.2.9 pentru c − a − b < 0
n →∞
⎝ xn +1 ⎠
seria este divergentă.

a(a + 1)...(a + n − 1) ⋅ b(b + 1)...(b + n − 1)
Seria ∑n =1 n ! c (c + 1)...(c + n − 1)
se numeşte serie

hipergeometrică.

Exerciţiul 4.4.6

93
Să se studieze natura următoarelor serii alternante:

1
a) ∑ ( −1) tg
n

n =1 n
( n + 1)
n +1

∑ ( −1)
n −1
b)
(n)
n +2
n =1


1
∑ ( −1)
n −1
c) α
, α∈
n =1 ⎡⎣ln ( n + 1) ⎤⎦

1
d) ∑ ( −1)
n −1
, α∈
n α
n =1 n
Rezolvare:

∑ −1
n
Conform cu propoziţia 4.3.5. seria xn este convergentă dacă xn ↓ 0 .
n =1

1 1 ⎛ π⎞
a) xn = tg . Deoarece ( ∀ ) n ≥ 1 , ∈ 0, şi f ( x ) = tgx este funcţie
n n ⎜⎝ 2 ⎟⎠
⎛ π⎞ 1 1 1 1
crescătoare pe ⎜ 0, ⎟ . Se obţine n1 < n2 ⇒ > ⇒ tg > tg .
⎝ 2⎠ n1 n2 n1 n2
Aşadar ( xn ) este şir descrescător şi este evident că lim xn = 0 . Deci seria
n →∞

1
∑ ( −1) tg este convergentă.
n

n =1 n

1 1 1
Deoarece tg ≥ ⇒ seria ∑ tg nu este convergentă. Deci seria alternantă
n n n =1 n

1
∑ ( −1) tg nu este absolut convergentă.
n

n =1 n
( n + 1)
n +1 n
n + 1 ⎛ n + 1⎞
b) xn = = 2 ⋅⎜ . Atunci lim xn = 0 ⋅ e = 0 .
(n )
n +2
n ⎝ n ⎟⎠ n →∞

Se consideră funcţia f : [1, ∞ ) → .


x +1 x +1
⎛ x + 1⎞ 1 1 ⎛ x + 1 ⎞ ⎛ −2 x + 1⎞
f (x) = ⎜ ⎟ ⋅ ⇒ f '(x) = ⋅ ⎜ ⎟ ⎜ + ln
⎝ x ⎠ x x ⎝ x ⎠ ⎝ x x ⎟⎠
−2 x +1 x+2
Fie g ( x ) = + ln ⇒ g '( x) = 2 > 0 ⇒ g ( x ) ⇒ Mg → 0 ⇒
x x x ( x + 1)
⇒ g (x) < 0 ⇒ f '( x) < 0 ⇒ f (x) ↓ .
Atunci xn = f ( n ) este şir descrescător şi conform cu propoziţia 4.3.5. seria
( n + 1)
n +1

∑ ( −1)
n −1
este convergentă.
(n)
n +2
n =1

94
( n + 1) ( n + 1)
n +1 n n +1
⎛ n + 1⎞ n + 1 n +1 e ∞
Deoarece =⎜ ⎟ ⋅ 2 > e ⋅ 2 > ⇒ seria ∑ este
(n ) n =1 ( n )
n +2 n +2
⎝ n ⎠ n n n

( n + 1)
n +1

∑ ( −1)
n −1
divergentă. Deci seria alternantă nu este absolut convergentă.
(n)
n +2
n =1

1 1
. Pentru α < 0 şirul ( −1)
n +1
c) xn = α
⋅ α
nu are limită. Deci
⎡⎣ln ( n + 1) ⎤⎦ ⎡⎣ln ( n + 1) ⎤⎦

1
seria ∑ ( −1) ⋅
n −1
α
este oscilantă.
n =1 ⎡⎣ln ( n + 1) ⎤⎦
α
x ⎡ ln ( n + 1) ⎤
Pentru α > 0 , lim xn = 0 şi n +1 = ⎢ ⎥ < 1 . Deci xn . Atunci conform
n →∞ xn ⎢⎣ ln ( n + 2 ) ⎥⎦

1
cu propoziţia 4.3.5. seria ∑ ( −1) ⋅
n −1
α
este convergentă.
n =1 ⎡⎣ln ( n + 1) ⎤⎦
1 1
Deoarece > ( ∀ ) α > 0 , atunci pentru α ≤ 1 seria
( )
α α
⎡⎣ln ( n + 1) ⎤⎦ n + 1
∞ ∞
1 1
∑ ( ] ∑ ( −1) ⋅
n −1
α
este divergentă. Deci pentru α ∈ 0,1 seria α
nu
n =1 ⎡ln ( n + 1) ⎤
⎣ ⎦ n =1
⎣ln ( n + 1) ⎦
⎡ ⎤
este absolut convergentă.

1
Pentru α > 1 seria ∑ α
nu este convergentă deoarece
n =1 ⎡ln ( n + 1) ⎤
⎣ ⎦
n
1 n
Sn = ∑ α
> α
→∞
k =1 ⎡ln ( k + 1) ⎤ ⎡ln ( n + 1 ) ⎤
⎣ ⎦ ⎣ ⎦

1
Deci seria ∑ α
nu este convergentă pentru α > 1. Atunci seria
n =1 ⎡ln ( n + 1) ⎤
⎣ ⎦

1
∑ ( −1) ⋅
n −1
α
nu este absolut convergentă nici pentru α > 1.
n =1 ⎡⎣ln ( n + 1) ⎤⎦
1 1
d) xn = = . Atunci lim xn = 1 (1)
( )
n α α n →∞
n n
n
Aşadar propoziţia 4.3.5. nu mai poate fi folosită. Dacă se consideră
1
y n = ( −1) este evident că y 2n → −1 , y 2 n +1 → 1. Atunci, ( y n )n ≥1 nu are limită şi
n −1
n α
n

1
seria ∑ ( −1) ⋅
n −1
, α ∈ este oscilantă.
n α
n =1 n

Exerciţiul 4.4.7
Să se arate că seriile de mai jos au sumele indicate:

95

1 1⎛ 1 1⎞
a) ∑ n ( n + k ) = k ⎜⎝ 1 + 2 + ... + k ⎟⎠ , k ∈
n =1

.

n + 1⎞
⎛1
b) ∑ ⎜⎝ n − ln
n =1 n ⎟⎠
= γ , γ = 0,577215...

1 π
c) ∑ arctg 2 =
n =1 n + n +1 4
n4

d) ∑
n =1 n !
= 15e

Rezolvare:
n
1
a) Sn = ∑ ;
i =1 i ( i + k )

1 1 ⎛1 1 ⎞ 1⎛ 1 1⎞ ⎛ 1 1 1 ⎞
= ⎜ − ⎟ ⇒ Sn = ⎜ 1 + + ... + ⎟ − ⎜ + + ... +
i (i + k ) k ⎝ i i + k ⎠ k⎝ 2 k ⎠ ⎝ n +1 n + 2 n + k ⎟⎠
1⎛ 1 1⎞
Atunci lim Sn = ⎜ 1 + + ... + ⎟
n →∞ k⎝ 2 k⎠
n
⎛1 k + 1⎞ n
1 n k +1 n 1
b) Sn = ∑ ⎜ − ln = ∑ − ∑ ln k = ∑ − ln ( n + 1)
k =1 ⎝ k k ⎟⎠ k =1 k k =1 k =1 k
n
1
S-a arătat în 3.6 că şirul Sn = ∑ − ln ( n + 1) este convergent şi are limita
k =1 k
γ = 0,577215... γ se mai numeşte constanta lui Euler.

1
c) ∑ arctg 2
n =1 k + k +1
1 π
arctg 2 = arctg ( k + 1) − arctgk ⇒ Sn = arctg ( n + 1) − arctg1 = arctg ( n + 1) −
k + k +1 4

π π π
lim Sn = − =
n →∞ 2 4 4

1 π
Deci seria este convergentă şi ∑ arctg n
n =1
2
=
+ n +1 4
4
n
k
d) Sn = ∑
k =1 k !

k4 1 6 7 1
= + + +
k ! ( k − 4 )! ( k − 3 ) ! ( k − 2 ) ! ( k − 1) !
n −i
1
Fie Sni = ∑ , i = 1,2,3,4.
k =1 k !

Sn = Sn1 + 7Sn2 + 6Sn3 + Sn4



n4
Deoarece lim Sni = e , i = 1,2,3,4. , se obţine lim Sn = 15e . Deci
n →∞ n →∞

k =1 n !
= 15e .

96
CAPITOLUL V
ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII

1. Şiruri de funcţii
Fie X şi Y spaţii vectoriale normate. Se ştie că Y X = {f f : X → Y ; f − funcţie}
este mulţimea funcţiilor definite pe X cu valori în Y .

Definiţia 5.1.1. Fie S : ` → Y X , S ( n ) = fn ( x ) (pune în corespondenţă fiecare


număr natural cu un element din Y X ). S ( n ) = fn ( x ) este termenul general al unui şir
de funcţii şi se notează cu ( fn ( x ) )n ≥0 .

Observaţia 5.1.1.
a) Dacă X ⊂ \ şi Y ⊂ \ şirul (f ( x ))
n n ≥0
se numeşte şir de funcţii reale de
variabilă reală.
b) Dacă X ⊆ \ m şi Y ⊂ \ k şirul ( fn ( x ) )n ≥0 se numeşte şir de funcţii vectoriale
de variabilă vectorială.
c) Fie x0 ∈ X , atunci ( fn ( x0 ) )n ≥0 este un şir de elemente din spaţiul vectorial
normat Y .
Un şir de funcţii ( fn ( x ) )n ≥0 generează şiruri de elemente ( fn ( x0 ) )n ≥0 din spaţiul
vectorial normat Y ; aceste şiruri de elemente pot fi convergente sau divergente.
Numărul acestor şiruri este cardX .

Definiţia 5.1.2. Punctul x0 ∈ X se numeşte punct de convergenţă al şirului de


funcţii ( fn ( x ) )n ≥0 dacă şirul de elemente ( fn ( x0 ) )n ≥0 ale spaţiului vectorial normat Y este
un şir convergent.
Mulţimea tuturor punctelor de convergenţă ale şirului de funcţii (f ( x ))
n n ≥0
se
numeşte mulţimea de convergenţă a şirului şi se notează în general cu MC .

Observaţia 5.1.2.
a) Între domeniul de definiţie X al tuturor funcţiilor din şir şi mulţimea de
convergenţă există relaţia MC ⊆ X .
b) Punctul x0 ∈ X dacă nu este un punct de convergenţă al şirului de funcţii se
numeşte punct de divergenţă al acestui şir şi mulţimea tuturor punctelor de divergenţă
ale şirului de funcţii se notează cu MD şi este evidentă relaţia MD = X \ MC .

97
Exemple:
n ⋅ x +1
1. Fie fn : X ⊆ \ → Y ⊆ \; fn ( x ) = un şir de funcţii reale de variabilă
n+2
reală. Să se arate că:
a) x0 = 1 este punct de convergenţă al şirului.
b) MC = \ .
Rezolvare:
n ⋅ x +1
a) Dacă în şirul de funcţii fn ( x ) = se înlocuieşte x cu 1 se obţine şirul de
n+2
n +1
numere reale fn (1) = .
n+2
Deoarece lim fn (1) = 1, (şirul este convergent) rezultă că x0 = 1 este punct de
n →∞

convergenţă al şirului de funcţii.


b) Pentru a determina mulţimea de convergenţă a şirului de funcţii ( fn ( x ) )n ≥0 se
calculează lim fn ( x ) , unde x este considerat ca parametru, iar domeniul de definiţie al
n →∞

funcţiei f ( x ) , care este limita acestui şir, reprezintă chiar mulţimea de convergenţă a
şirului de funcţii ( fn ( x ) )n ≥1 .
n ⋅ x +1
În cazul de faţă lim fn ( x ) = lim = x rezultă f ( x ) = x şi cum domeniul de
n →∞ n →∞ n + 2

definiţie al acestei funcţii este \ rezultă MC = \ şi deci este evident că MD = Φ .

nx 2
2n −
2. Fie fn : X ⊆ \ → Y ⊆ \ , fn ( x ) = ⋅e 2
un şir de funcţii reale de variabilă
π
reală. Să se arate că:
a) x0 = 0 este punct de divergenţă al şirului de funcţii.
b) să se determine MC .
Rezolvare:
2n 2n
a) fn ( 0 ) = ⇒ lim fn ( 0 ) = lim = ∞ ⇒ şirul ( fn ( 0 ) )n ≥0 este divergent. Deci
π n →∞ n →∞ π
x0 = 0 este punct de divergenţă al şirului de funcţii.
2n
b) lim fn ( x ) = lim nx 2
= 0 (viteza de convergenţă a exponenţialei este mai
n →∞ n →∞
π ⋅e 2

mare decât a funcţiei putere) ( ∀ ) x ∈ \ − {0} ⇒ MC = ( −∞,0 ) ∪ ( 0, ∞ ) ⇒ MC = {0} .


În continuare se vor studia şiruri de funcţii vectoriale de variabilă vectorială, adică
X ⊆ \ m şi Y ⊆ \ k .
Aşa cum s-a văzut din exemplele anterioare, problema care se pune în legătură
cu un şir de funcţii este studierea convergenţei sau divergenţei, şi în cazul de
convergenţă, găsirea funcţiei limită, dacă acest lucru este posibil.

98
Pentru şirurile de funcţii, convergenţa este de două tipuri:
• convergenţă simplă sau punctuală
• convergenţă uniformă sau globală.
Aceste noţiuni se definesc după cum urmează:

Definiţia 5.1.3. (CONVERGENŢA SIMPLĂ) Fie fn : X ⊆ \ m → Y ⊆ \ k un şir de


funcţii vectoriale de variabilă vectorială. Acest şir este convergent simplu sau punctual
pe mulţimea X , către funcţia f ( x ) , dacă oricare ar fi ε > 0 , există n ( x, ε ) > 0 astfel
încât pentru orice n > n ( x, ε ) , fn ( x ) − f ( x ) < ε . Se scrie astfel: fn ( x ) ⎯⎯
s
x
→f (x)
(converge simplu pe mulţimea X către f ( x ) ).

Definiţia 5.1.4. (CONVERGENŢA UNIFORMĂ) Fie fn : X ⊆ \ m → Y ⊆ \ k un şir


de funcţii vectoriale de variabilă vectorială. Şirul ( fn ( x ) )n ≥0 converge uniform către funcţia
f ( x ) pe mulţimea X dacă oricare ar fi ε > 0 , există n ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice
n ≥ n ( ε ) şi x ∈ X , fn ( x ) − f ( x ) < ε . Se scrie astfel: fn ( x ) ⎯⎯
u
x
→ f ( x ) (converge uniform
pe mulţimea X către f ( x ) ).

Observaţia 5.1.3.
a) Din Definiţiile 5.1.3 şi 5.1.4 se observă că orice şir uniform, convergent este şi
un şir simplu convergent, pe când reciproca nu este în general adevărată.
b) O consecinţă imediată a Definiţiei 5.1.4 este următoarea:
Fie ( fn ( x ) )n ≥1 , fn : A ⊆ \ → \ un şir de funcţii reale de variabilă reală.
Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
i) fn ( x ) ⎯⎯
u
x
→f (x)
ii) sup fn ( x ) − f ( x ) ⎯⎯⎯
n →∞
→0
x∈A

iii) fn ( x ) − f ( x ) ∞
n →∞
⎯⎯⎯ →0

Exemple:
1. Fie fn : ( 0,1] → \ , unde fn ( x ) = x n , un şir de funcţii reale de variabilă reală. Să
⎧⎪0, x ∈ ( 0,1)
se arate că acest şir converge simplu către f ( x ) = ⎨ , dar nu converge uniform
⎪⎩1, x = 1
către această funcţie.
Rezolvare:
Deoarece
⎧⎪0, x ∈ ( 0,1)
lim fn ( x ) = lim x n = ⎨ rezultă că fn ( x ) ⎯⎯⎯
( 0,1] → f ( x ) .
s
n →∞ n →∞
⎪⎩1, x = 1

99
n
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ 1
Dacă se consideră xn = ⎜ 1 − ⎟ , cum xn ∈ ( 0,1) şi fn ( xn ) − 0 = ⎜ 1 − ⎟ →
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ e
rezultă, conform Definiţiei 5.1.4 că diferenţa fn ( xn ) − f ( x ) nu poate fi făcută oricât de
⎛ 1⎞ 1
mică deoarece pentru xn = ⎜ 1 − ⎟ diferenţa se află într-o vecinătate a lui . Deci
⎝ n⎠ e
convergenţa şirului ( fn ( x ) )n ≥0 nu este o convergenţă uniformă.

1 1
2. Fie fn : \ → \ , fn ( x ) = + . Să se arate că acest şir este
n +x ( n + 1) + x 2
2 2 2

uniform convergent pe \ către f ( x ) = 0 .


Rezolvare:
Într-adevăr limita acestui şir este funcţia f : \ → \ prin f ( x ) = 0 , deoarece
⎛ 1 1 ⎞
lim fn ( x ) = lim ⎜ 2 + ⎟ = 0.
n →∞ ⎜ n + x 2 2 ⎟
( )
2
n →∞
⎝ n + 1 + x ⎠
Această convergenţă este uniformă pe \ deoarece:
1 1 1 1
fn ( x ) − f ( x ) = + − 0 ≤ + →0.
n +x ( n + 1) + x 2 ( n + 1)
2 2 2 2 2
n
Înseamnă că fn ( x ) − f ( x ) < ε , ( ∀ ) ε > 0 indiferent de valoarea lui x ∈ \ . Deci
acest şir converge uniform pe \ către f ( x ) = 0 .
Cu ajutorul Definiţiilor 5.1.3 şi 5.1.4 poate fi studiată convergenţa simplă sau
uniformă numai în cazul în care se cunoaşte funcţia limită. Sunt însă şiruri de funcţii
pentru care funcţia limită nu poate fi determinată şi convergenţa acestora nu poate fi
studiată cu ajutorul definiţiilor. Ea se va studia cu una din propoziţiile următoare:

Propoziţia 5.1.1. (CRITERIUL DE UNIFORM CONVERGENŢĂ AL LUI CAUCHY


PENTRU ŞIRURI DE FUNCŢII)
Fie fn : X ⊆ \ m → Y ⊆ \ k un şir de funcţii vectoriale de variabilă vectorială.
Condiţia necesară şi suficientă ca acest şir de funcţii să fie uniform convergent pe
mulţimea X este: oricare ar fi ε > 0 , există n ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice n > n ( ε ) ,
fn ( x ) − f ( x ) < ε , oricare ar fi p ≥ 1 şi x ∈ X .
Demonstraţie:
Se presupune că ( fn ( x ) )n ≥0 este un şir uniform convergent pe mulţimea X către o
anumită funcţie limită f ( x ) .
Atunci, conform Definiţiei 5.1.4 au loc relaţiile:
( ∀ ) ε > 0 , ( ∃) n1 (ε ) > 0 a.î. ( ∀ ) n > n1 (ε ) ⇒ fn ( x ) − f ( x ) < ε , ( ∀ ) x ∈ X
( ∀ ) ε > 0 , ( ∃) n2 (ε ) > 0 a.î. ( ∀ ) n > n2 ( ε ) ⇒ fn + p ( x ) − f ( x ) < ε , ( ∀ ) x ∈ X .

100
Dacă se notează n ( ε ) = max {n1 ( ε ) , n2 ( ε )} , atunci are loc relaţia:
fn + p ( x ) − fn ( x ) = fn + p ( x ) − f ( x ) + f ( x ) − fn ( x ) ≤
≤ fn + p ( x ) − f ( x ) + fn ( x ) − f ( x ) < ε + ε = 2ε = ε '
Ceea ce arată că fn + p ( x ) − fn ( x ) < ε , pentru orice ε > 0 şi p ≥ 1 .
Reciproc: Presupunem că relaţia din Propoziţia 5.1.1 este îndeplinită, adică:
pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice n > n ( ε ) ,
fn + p ( x ) − fn ( x ) < ε , oricare ar fi p ≥ 1 şi x ∈ X .
Conform definiţiei unui şir fundamental rezultă că şirul ( fn ( x ))n ≥0 este un şir
fundamental pentru orice x ∈ X .
Cum spaţiul vectorial normat \ k este un spaţiu BANACH (spaţiu complet) rezultă
că există o funcţie f ( x ) ( f : X ⊆ \ m → Y ⊆ \ k ) astfel încât: fn ( x ) → f ( x ) , oricare ar fi
x∈X .
Atunci în inegalitatea fn + p ( x ) − fn ( x ) < ε dacă se trece la limită după p → ∞ , se
obţine că:
( ∀ ) ε > 0 , ( ∃) n (ε ) > 0 a.î. ( ∀ ) n > n (ε ) ⇒ fn ( x ) − f ( x ) < ε , ( ∀ ) x ∈ X .
De unde rezultă că şirul este uniform convergent conform Definiţiei 5.1.4.

Propoziţia 5.1.2. Fie fn : X ⊆ \ m → Y ⊆ \ k un şir de funcţii vectoriale de variabilă


vectorială. Dacă există un şir ( an )n ≥0 de numere reale pozitive convergent către 0 şi are
loc inegalitatea fn ( x ) − f ( x ) ≤ an începând de la un anumit rang n0 ( ε ) , oricare ar fi
x ∈ X , atunci fn ( x ) converge uniform pe mulţimea X către f ( x ) , fn ( x ) ⎯⎯
u
x (
→f (x) . )
Demonstraţie:
Deoarece lim an = 0 conform cu definiţia convergenţei unui şir de numere reale
n →∞

se poate afirma că ( ∀ ) ε > 0 , ( ∃) n ( ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) n > n ( ε ) , an < ε . Ţinând cont
de această inegalitate şi de inegalitatea din enunţul propoziţiei rezultă că
fn ( x ) − f ( x ) < ε , ( ∀ ) ε > 0 şi n > n ( ε ) . Aceasta arată că ( fn ( x ) )n ≥1 converge uniform pe
X către f ( x ) .

Exemple:
1. Se consideră şirul ( fn ( x ) )n ≥0 , fn ( x ) = x ⋅ arctg n ⋅ x . Să se arate că şirul este
uniform convergent, ( ∀ ) x ∈ [0, ∞ ) .
Rezolvare: Deoarece funcţia limită f ( x ) nu poate fi determinată, în acest caz nu
poate fi folosită definiţia convergenţei şi atunci se va folosi Propoziţia 5.1.1 şi rezultă că:
fn + p ( x ) − fn ( x ) = x ⋅ arctg ( n + p ) ⋅ x − x ⋅ arctg n ⋅ x =

101
p⋅x
= x arctg ( n + p ) ⋅ x − arctg n ⋅ x = x arctg ≤
1+ (n + p) ⋅ n ⋅ x 2
p⋅x x ⋅p ⋅ x p p 1
≤x < = ≤ = →0.
1 + ( n + p ) ⋅ nx 2
(n + p) ⋅ n ⋅ x (n + p) ⋅ n n ⋅ p n
2

1
Şi conform faptului că şirul → 0 atunci există n0 ( ε ) ≥ 0 astfel încât pentru orice
n
1
ε > 0 şi n > n0 ( ε ) rezultă < ε şi fn + p ( x ) − fn ( x ) < ε în condiţiile date. Conform
n
criteriului de uniform convergenţă al lui CAUCHY rezultă că şirul este uniform
convergent.
sin nx
2. Să se arate că şirul fn ( x ) = , x ∈ X este uniform convergent pe
n2
mulţimea numerelor reale către f ( x ) = 0 .
Rezolvare: Deoarece Definiţia 5.1.4 este greu de aplicat, în acest caz se va folosi
Propoziţia 5.1.2
sin nx 1
fn + p ( x ) − fn ( x ) = 2
≤ 2 →0.
n n
sin nx u
Atunci, conform cu propoziţia 5.1.2 rezultă că ⎯⎯ →0 .
n2 \

Se ştie că noţiunile de limită, continuitate, derivabilitate şi integrabilitate sunt


noţiuni de bază pentru funcţiile reale de variabilă reală.
În continuare se vor da condiţiile în care aceste noţiuni se transferă de la termenii
unui şir de funcţii la funcţia limită a şirului.

Propoziţia 5.1.3. (CONTINUITATEA) Fie ( fn ( x ))n≥0 un şir de funcţii continue,


uniform convergente către funcţia f ( x ) pe mulţimea X ⊆ \ . Atunci funcţia limită f ( x ) m

este continuă.
Demonstraţie: Ţinând cont că fn ( x ) ⎯⎯u
X
→ f ( x ) conform Definiţiei 5.1.4 se poate
scrie că pentru orice ε > 0 , există n1 ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi n > n1 ( ε ) , avem
fn ( x ) − f ( x ) < ε , pentru orice x ∈ X (1)
Datorită faptului că funcţiile fn ( x ) sunt continue în punctul x0 , conform definiţiei
continuităţii, se poate scrie că oricare ar fi ε > 0 există δ ( ε , x0 ) astfel încât pentru orice
x ∈ X cu x − x0 < δ ( ε ) , are loc inegalitatea
fn ( x ) − fn ( x0 ) < ε (2)
Pentru a demonstra că funcţia limită fn ( x ) este continuă în punctul x0 , trebuie
arătat că f ( x ) − f ( x0 ) poate fi făcută oricât de mică (adică mai mică decât o mărime de
tip ε ).
f ( x ) − f ( x0 ) = ( f ( x ) − fn ( x ) ) + ( fn ( x ) − fn ( x0 ) ) + ( fn ( x0 ) − f ( x0 ) ) ≤

102
≤ fn ( x ) − f ( x ) + fn ( x ) − fn ( x0 ) + fn ( x0 ) − f ( x0 ) ≤ ε + ε + ε = 3ε = ε '
S-a ţinut cont de inegalităţile (1) şi (2) de unde rezultă că funcţia f ( x ) este o
funcţie continuă în punctul x0 . Cum x0 a fost ales arbitrar în X , rezultă că f ( x ) este
continuă pe mulţimea X .

Propoziţia 5.1.4. (DERIVABILITATEA) Fie ( fn ( x ) )n ≥0 un şir de funcţii derivabile


pe mulţimea X ⊆ \ care este convergent către funcţia f ( x ) . Dacă şirul ( f 'n ( x ))n ≥0 este
uniform convergent pe mulţimea X către funcţia g ( x ) , atunci funcţia f ( x ) este
derivabilă pe mulţimea X şi are loc relaţia f ' ( x ) = g ( x ) , pentru orice x ∈ X .

Propoziţia 5.1.5. (INTEGRABILITATEA) Fie ( fn ( x ) )n ≥0 un şir de funcţii continue


pe intervalul închis [a, b ] şi uniform convergent pe acest interval către funcţia f ( x ) .
Atunci funcţia f ( x ) este integrabilă şi are loc egalitatea
b b
lim ∫ fn ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx
n →∞
a a

Observaţia 5.1.4.
a) Dacă X este interval compact de numere reale atunci în Propoziţia 5.1.4 se
poate considera că fn ( x ) este convergent într-un singur punct x0 ∈ X .
b) Egalitatea din Propoziţia 5.1.5 se poate scrie şi astfel

( )
x x
lim ∫ fn ( x ) dx = ∫ lim fn ( x ) dx , ( ∀ ) [a, x ] ⊆ [a, b ]
n →∞ n →∞
a a

c) Propoziţiile 5.1.4 şi 5.1.5 au o mare utilitate în practică atunci când şirul


( fn ( x ))n ≥0 este dificil de studiat, dar şirurile obţinute din acestea prin derivare sau
integrare sunt şiruri mai simple care pot fi studiate.

Exemple:
1. Să se determine limita următorului şir de funcţii:
n
x k +1
fn ( x ) = ∑ , fn : [0,1) → \
k =1 k + 1
n
1− x n
Rezolvare: Se observă că fn' ( x ) = ∑ x k atunci fn' ( x ) = x ⋅ . Trecând la limită
k =1 1− x
x
se obţine: lim fn' ( x ) = (convergenţa este uniformă).
n →∞ 1− x
Deci, fiind îndeplinite condiţiile Propoziţiei 5.1.4 rezultă că funcţia f ( x ) , limita
şirului fn ( x ) este derivabilă şi are loc relaţia:

103
x
f '(x) = . Integrând în această egalitate se obţine:
1− x
x
x
f (x) = ∫ dx = ln 1 − x − x , ( ∀ ) [0, x ] ⊂ [0,1) .
0
1− x
n
x k +1
Deci lim ∑ = ln 1 − x − x .
k =1 k + 1
n →∞

n
2. Fie fn ( x ) = ∑ ( k + 1) x k , x ∈ [0,1] . Să se determine limita acestui şir.
k =1
Rezolvare: Se integrează de la 0 la x şirul, termen cu termen şi obţinem:
x x x
n n
x k +1 n

∫0 n
f ( x )dx = ∑ ( k + 1) ∫ x dxk
= ∑ ( k + 1) = ∑ x k +1 , [0, x ] ⊆ [0,1] ⇒
k =1 0 k =1 k + 1 0 k =1
x n
1− x n
⇒ ∫ fn ( x )dx = ∑ x k +1 = x 2
0 k =1 1− x
Trecând la limită în această egalitate conform cu Propoziţia 5.1.5 se obţine:
x x
2 1− x
n
x2
∫0 fn ( x )dx = nlim
→∞ ∫
0
fn ( x )dx = lim x
n →∞
=
1− x 1− x
x
x2
Deci ∫ fn ( x )dx =
0
1− x
. Derivând această egalitate conform cu Propoziţia 5.1.5
'
x
x2 ⎛ x 2 ⎞ x(2 − x )
rezultă ∫ f ( x )dx = deci f ( x ) = ⎜ ⎟ = .
1− x ⎝ 1 − x ⎠ (1 − x )
2
0

x(2 − x )
Aşadar limita şirului este: f ( x ) = .
(1 − x )
2

Există un rezultat mai puternic decât Propoziţia 5.1.4 şi anume:

Propoziţia 5.1.6. (Teorema Weierstrass-Stone) Orice funcţie continuă pe un


interval compact I = [a, b ] ⊂ \ este limita uniformă pe I a unui şir de polinoame.

2. Serii de funcţii
Definiţia 5.2.1. Fie ( fn ( x ) )n ≥0 un şir de funcţii unde fn : X → Y , X , Y spaţii
n
vectoriale normate. Se consideră şirul Sn ( x ) = ∑ fk ( x ) . Atunci cupletul ( fn ( x ) , Sn ( x ) )
k =0

defineşte o serie de funcţii care se notează ∑ f ( x ) unde:
n =0
n

fn ( x ) - termenul general al seriei de funcţii;


Sn ( x ) - termenul general al şirului sumelor parţiale.

104
Problema care se pune în legătură cu o serie de funcţii este problema
convergenţei seriei de funcţii şi atunci când este posibil, determinarea sumei seriei de
funcţii, care este o funcţie notată cu S ( x ) .
Definirea acestei noţiuni este următoarea:


Definiţia 5.2.2. Fie ∑f (x) ,
n =0
n ( fn : X → Y , unde X , Y spaţii vectoriale normate)

o serie de funcţii:
a) seria este convergentă simplu pe mulţimea X către funcţia f ( x ) , dacă şirul
sumelor parţiale Sn ( x ) ⎯⎯
s
X
→S ( x ) .
b) seria de funcţii este uniform convergentă pe mulţimea X către funcţia S ( x ) ,
dacă şirul sumelor parţiale Sn ( x ) ⎯⎯
u
X
→S ( x ) .
∞ ∞
c) seria de funcţii ∑ fn ( x ) este absolut convergentă, dacă seria
n =0
∑ f (x)
n =0
n este

convergentă.

Observaţia 5.2.1.
a) Se observă că pentru o serie de funcţii există trei tipuri de convergenţă:
convergenţă simplă, uniformă şi absolută, iar problema convergenţei unei serii este
rezolvată prin convergenţa şirului de funcţii Sn ( x ) .
n
b) Deoarece, de cele mai multe ori, şirul Sn ( x ) = ∑ fk ( x ) este dificil, problema
k =0

convergenţei seriei ∑f (x)
n =0
n nu poate fi în aceste cazuri rezolvată cu ajutorul definiţiei

5.2.2 şi de aceea se apelează la următoarele propoziţii în care se consideră serii de


funcţii vectoriale de variabilă vectorială fn : X ⊆ \ m → Y ⊆ \ k .

Propoziţia 5.2.1. (CRITERIUL GENERAL DE UNIFORM CONVERGENŢĂ AL


LUI CAUCHY PENTRU SERII DE FUNCŢII)

Condiţia necesară şi suficientă ca seria de funcţii ∑ f ( x ) să fie uniform convergentă pe
n =0
n

mulţimea X ⊆ \ m este: pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi
n > n ( ε ) şi p ≥ 1 ,
fn +1 ( x ) + fn + 2 ( x ) + ... + fn + p ( x ) < ε , pentru orice x ∈ X .

Demonstraţie: Conform Definiţiei 5.2.2, punctul b), seria ∑f (x)
n =0
n este uniform
n
convergentă pe X dacă şirul Sn ( x ) = ∑ fk ( x ) este uniform convergent pe mulţimea X .
k =0

105
Din criteriul de uniform convergenţă al lui CAUCHY pentru şirul ( Sn ( x ) )n ≥0 se
obţine condiţia necesară şi suficientă de uniform convergenţă a acestui şir pe mulţimea
X : pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi n > n ( ε ) şi p ≥ 1 ,
Sn + p ( x ) − Sn ( x ) < ε , pentru orice x ∈ X .
n+p n
Dar Sn + p ( x ) − Sn ( x ) = ∑ fk ( x ) − ∑ fk ( x ) = fn +1 ( x ) + ... + fn + p ( x ) .
k −0 k −0

Astfel se obţine condiţia din enunţul Propoziţiei 5.2.1.


O consecinţă imediată a Propoziţiei 5.2.1 este următoarea propoziţie:


Propoziţia 5.2.2. Fie ∑f (x)
n =0
n o serie de funcţii simplu convergentă pe mulţimea

X ⊂ \ către funcţia f ( x ) . Condiţia necesară şi suficientă ca seria de funcţii ∑f (x)
n =0
n să

conveargă uniform pe mulţimea A către funcţia f (x) este că mulţimea


{N (ε , x ) x ∈ A,ε > 0} să fie mărginită ( N ( ε , x ) este rangul începând de la care
n

∑ f ( x ) − f ( x ) < ε ).
k =1
k

Propoziţia 5.2.3. (CRITERIUL LUI WEIERSTRASS) Condiţiile necesare de



uniform convergenţă pe mulţimea X a seriei ∑ f ( x ) sunt:
n =0
n

10 fn ( x ) ≤ an , n ∈ `

20 Seria de numere reale pozitive ∑a
n =0
n este convergentă.

Demonstraţie: Ştiind că seria ∑a
n =0
n este convergentă, conform criteriului general

de convergenţă al lui CAUCHY pentru serii numerice are loc afirmaţia: pentru orice
ε > 0 , există n ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi n > n ( ε ) şi p ≥ 1 ,
an +1 + an + 2 + ... + an + p < ε , pentru orice x ∈ X şi p ∈ ` .
Din ipoteza 10 se obţine următorul şir de inegalităţi:
fn +1 ( x ) ≤ an +1, fn + 2 ( x ) ≤ an + 2 ,..., fn + p ≤ an + p .
Adunând termen cu termen aceste inegalităţi, rezultă:
fn +1 ( x ) + fn + 2 ( x ) + ... + fn + p ( x ) ≤ an +1 + an + 2 + ... + an + p < ε .
Ştiind că norma este mai mică decât suma normelor rezultă:
fn +1 ( x ) + fn + 2 ( x ) + ...fn + p ( x ) < ε

106

Conform cu Propoziţia 5.2.1 rezultă că seria ∑f (x)
n =0
n este uniform convergentă

pe X .
Ca şi la şirurile de funcţii şi pentru seriile de funcţii se pune problema transferării
proprietăţilor de continuitate, derivabilitate şi integrabilitate de la termenii seriei la suma
seriei de funcţii.
Această problemă este rezolvată de următoarele propoziţii:


Propoziţia 5.2.4. (CONTINUITATEA) Fie ∑f (x)
n =0
n o serie de funcţii,

fn : X ⊆ \ m → Y ⊆ \ k .
Dacă: 10 fn ( x ) continue pe X , oricare ar fi n ∈ ` ;

20 Seria ∑f (x)
n =0
n este uniform convergentă către funcţia f ( x ) pe mulţimea

X.
Atunci f ( x ) este continuă pe X .


Propoziţia 5.2.5. (DERIVABILITATEA) Fie ∑f (x) ,
n =0
n fn : X ⊆ \ → Y ⊆ \ o serie

de funcţii reale de variabilă reală ( X interval de numere reale).



Dacă: 10 Seria ∑ f ( x ) este simplu convergentă pe
n =0
n X către funcţia f ( x ) ;

20 fn ( x ) sunt funcţii derivabile pe X , oricare ar fi n ∈ ` ;



30 Seria ∑ f ( x ) este uniform convergentă pe
n =0
n
'
X către g ( x ) .

Atunci f ( x ) este derivabilă pe X şi are loc relaţia f ' ( x ) = g ( x ) .


Propoziţia 5.2.6. (INTEGRABILITATEA) Fie seria ∑f (x) ,
n fn : [a, b ] ⊂ \ → \ o
n =0
serie de funcţii.
Dacă: 10 fn ( x ) sunt funcţii integrabile pe [a, b ] ;

20 Seria ∑ f ( x ) converge uniform pe intervalul [a, b ] către funcţia f ( x ) .
n =0
n

Atunci f ( x ) este integrabilă pe [a, b ] şi are loc egalitatea:


b ∞ b

∫ f ( x ) dx =∑ ∫ fn ( x ) dx
a n =0 a

107
Observaţia 5.2.2.
a) Demonstraţia Propoziţiilor 5.2.4, 5.2.5 şi 5.2.6 se face aplicând propoziţiile
n
similare de la şirurile de funcţii, şirului Sn ( x ) = ∑ fk ( x ) .
k =0
b) Propoziţiile 5.2.4 şi 5.2.5 se folosesc de obicei în calculul sumei anumitor serii
n
atunci când lim ∑ fk ( x ) este dificil sau imposibil de calculat.
n →∞
k =0
c) Dacă în Propoziţia 5.2.4 X este interval compact de numere reale, atunci
proprietatea 10 poate fi înlocuită cu: seria ∑ fn ( x ) este convergentă într-un punct
x∈X .

3. Serii de puteri

Definiţia 5.3.1. O serie de forma ∑a x
n =0
n
n
, unde an ∈ \ , n ∈ ` se numeşte serie

de puteri.

Observaţia 5.3.1.
a) Se observă că orice serie de puteri este un caz particular de serie de funcţii,
unde fn ( x ) = an x n . De aceea teoria de la seriile de funcţii se aplică şi seriilor de puteri.
b) Fiind un caz particular de serie de funcţii, există şi alte propoziţii în plus care
se vor trata în cele ce urmează.
c) Suma unei serii de puteri se numeşte funcţie analitică.
d) Mulţimea de convergenţă a unei serii de puteri nu este vidă.
Există serii de puteri pentru care MC = {0} şi există serii de puteri pentru care
xn
∞ ∞
MC = \ (exemplu: 1 + ∑ n ⋅ x ; ∑ n
). n

n =1 n =0 n !


Propoziţia 5.3.1. (TEOREMA LUI ABEL) Fie ∑a x
n =0
n
n
o serie de puteri. Atunci

există R ≥ 0 , astfel încât:



10 Seria ∑a x
n =0
n
n
este absolut convergentă pentru x ∈ ( −R, R ) .

20 Seria ∑a x
n =0
n
n
este divergentă pentru x ∈ ( −∞, −R ) ∪ ( R, +∞ ) .

Numărul R se numeşte rază de convergenţă a seriei de puteri.


Demonstraţie:

10 Se observă că pentru seria ∑a x
n =0
n
n
, x = 0 este punct de convergenţă.

108
Dacă nu există un alt punct de convergenţă pentru seria de puteri, luând R = 0 ,
teorema lui Abel este satisfăcută.
Să presupunem că există x0 ≠ 0 punct de convergenţă pentru seria de puteri.
Conform consecinţei criteriului general de convergenţă al lui CAUCHY pentru serii
numerice, rezultă că şirul fn ( x0 ) = an x0n are limita zero. Fiind un şir convergent el este şi
un şir mărginit. Deci există M > 0 astfel încât an ⋅ x0n ≤ M . Dacă se consideră x < x0
atunci au loc relaţiile:
n
xn ⎛ x ⎞ x
an ⋅ x = an ⋅ x ⋅ n ≤ M ⎜ ⎟ , unde
n n
0 < 1.
x0 ⎝ x0 ⎠ x0

x
Dar seria geometrică ∑q
n =0
n
este convergentă pentru q < 1. Luând q =
x0
n

x
rezultă că seria ∑x
n =0
este convergentă. Deci, conform primului criteriu al comparaţiei
0

rezultă că seria ∑a n ⋅ x n este convergentă, pentru orice x ∈ ( − x0 , x0 ) , cum x0 este
n =0

un punct de convergenţă arbitrar, dacă se notează cu R = sup { x0 } rezultă ∑a
n =0
n ⋅ xn

este convergentă, pentru orice x ∈ ( −R, R ) . Deci, rezultă că seria ∑a
n =0
n ⋅ x n este absolut

convergentă, oricare ar fi x ∈ ( −R, R ) .


20 Dacă x1 este un punct de divergenţă al seriei de puteri, atunci rezultă că

oricare ar fi x cu x > x1 şi conform criteriului comparaţiei avem că seria ∑a x
n =0
n
n
este

divergentă. Continuând raţionamentul ca la punctul 10 rezultă că oricare ar fi



x ∈ ( −∞, − x1 ) ∪ ( x1 , +∞ ) seria ∑a x n
n
este divergentă.
n =0

Dar este evident că şi în acest caz sup { x1} = R . Deci rezultă că mulţimea de
divergenţă este ( −∞, −R ) ∪ ( R, +∞ ) .

Observaţia 5.3.2.
a) Se observă că teorema lui Abel afirmă existenţa razei de convergenţă pentru
orice serie de puteri, dar nu indică modul de determinare a acesteia.
b) Cu ajutorul razei de convergenţă a seriei de puteri teorema lui Abel determină
mulţimea de absolut convergenţă şi divergenţă a seriei de puteri fără punctele x = −R şi
x =R.

109
Pentru a stabili natura seriei de puteri în aceste puncte se consideră seriile
∞ ∞

∑ an ⋅ R n şi ∑ ( −1)
n
numerice an ⋅ R n . În funcţie de natura acestor serii este şi natura
n =0 n =0
seriei de puteri în cele două puncte.

Propoziţia 5.3.2. (CAUCHY-HADAMARD) Raza de convergenţă R pentru seria



a

n =0
an x n este dată de relaţia lim n = R .
n →∞ a
n +1

Demonstraţie:
Se consideră punctul x = x0 fixat, atunci seria
a0 + a1 ⋅ x0 + a2 ⋅ x02 + ... + an ⋅ x0n + ...
Poate fi considerată o serie de puteri şi atunci, conform cu Propoziţia 5.3.1 (TEOREMA
LUI ABEL) rezultă că aceasta este convergentă pentru orice
x0 ∈ ( −R, R ) . (1)
Dar seria anterioară, concomitent, poate fi considerată şi o serie cu termeni
pozitivi şi pentru stabilirea naturii acesteia poate fi aplicat criteriul lui D’ALAMBERT şi
conform formei practice a acestui criteriu se obţine:
an +1x0n +1 a
lim n
= x0 lim n +1 .
n →∞ an x0 n →∞ an
⎧ an +1
⎪ x0 nlim < 1 atunci seria este convergentă
→∞ a
⎪ n
Dacă ⎨
⎪ x lim an +1 > 1 atunci seria este divergentă
⎪ 0 n →∞ a
⎩ n

a
Deci pentru orice x0 < lim n seria este convergentă, adică pentru orice
n →∞ a
n +1

⎛ a a ⎞
x0 ∈ ⎜ − lim n , lim n ⎟ (2)
⎜ n →∞ a n →∞ a ⎟
⎝ n +1 n +1 ⎠

seria este convergentă.


Comparând (1) cu (2) rezultă că:
a
lim n = R .
n →∞ a
n +1

Observaţia 5.3.3.
an
a) Pentru a calcula lim se foloseşte o formă echivalentă şi se obţine:
n →∞ an +1
1
R= .
lim n an

110

b) Dacă R este raza de convergenţă a seriei ∑a x
n =0
n
n
atunci:

10 Seria derivatelor de ordin n are aceiaşi rază de convergenţă.


20 Dacă S ( x ) = ∑ an x n , S ( n ) ( x ) este suma seriei derivatelor de ordin n .

Exemplu:

⎛ n ⎞
Fie seria ∑ ⎜⎝ n + 1⎟⎠ x
n =0
n
. Să se determine mulţimea de convergenţă MC şi

mulţimea de divergenţă MD .
Rezolvare:
Deoarece seria este o serie de puteri conform teoremei lui Abel, pentru a
determina pe MC şi MD , trebuie determinată raza de convergenţă R . Conform formulei
lui CAUCHY-HADAMARD rezultă că:
a n n+2
R = lim n = lim ⋅ =1
n →∞ a n →∞ n + 1 n + 1
n +1


n
Deci pentru orice x ∈ ( −1,1) seria ∑ n + 1x
n =0
n
este convergentă şi oricare ar fi

n
x ∈ ( −∞, −1) ∪ (1, ∞ ) seria ∑ n +1x
n =0
n
este divergentă.

Se studiază natura acestei serii în punctele x = 1 şi x = −1.


∞ ∞
n n
∑ ∑ ( −1)
n
Pentru aceasta se studiază următoarele serii numerice: şi .
n =1 n + 1 n =1 n +1
n 1
> şi cum seria armonică este divergentă, conform criteriului
n +1 n +1

n
comparaţiei rezultă că seria ∑ n + 1 este divergentă. Deci punctul
n =0
x = 1 este punct de

n
divergenţă pentru seria de puteri ∑ n + 1x
n =0
n
.

Folosim operaţia cu serii numerice


∞ ∞ ∞
n 1
∑ ( ) ∑ ( ) ∑ ( −1)
n n n +1
−1 = − 1 + .
n =0 n + 1 n =0 n =0 n +1
Cum cele două serii sunt convergente, rezultă că şi seria

n
∑ ( −1)
n
este convergentă.
n =1 n +1
Deci x = −1 este punct de convergenţă pentru seria

n n
∑ x ⋅ MD = ( −∞, −1) ∪ [1, ∞ ) , MC = [ −1,1) .
n =0 n + 1
La seriile de funcţii, pe lângă convergenţa simplă, se pune şi problema
convergenţei uniforme.

111
Seriile de puteri fiind serii particulare de funcţii, această problemă a convergenţei
uniforme se pune şi pentru seriile de puteri.


Propoziţia 5.3.3. Fie seria ∑a x
n =0
n
n
o serie de puteri, atunci oricare ar fi

x ∈ [ −R + ε , R − ε ] , unde ε ∈ ( 0,R ) , seria este uniform convergentă.


Demonstraţie:
Într-adevăr, dacă
x ≤ R − ε ⇒ an ⋅ x n ≤ an ( R − ε ) .
n

∑ a ⋅ (R − ε )
n
Cum seria n este convergentă, conform cu criteriul lui
n =0

WEIERSTRASS rezultă că seria ∑a x
n =0
n
n
este uniform convergentă.

Observaţia 5.3.4.
a) Se observă că cel mai mare interval de uniform convergenţă este ( −R, R ) .
b) Ţinând cont de Propoziţia 5.3.3 se poate afirma că ( −r , r ) , r ∈ ( 0, R ) este
intervalul de uniform convergenţă pentru seria de puteri.

4. Formula Taylor pentru polinoame şi funcţii


n
Propoziţia 5.4.1. Fie P ( x ) = ∑ ak ⋅ x k ; ak ∈ \ . Dacă se consideră x0 = a ∈ \ ,
k =0
atunci are loc relaţia:
( x − a ) P '' a + ... + ( x − a ) P (n ) a = n ( x − a ) P (k ) a
2 n k
x −a
P ( x ) = P (a ) + P ' (a ) + ( ) ( ) ∑ ( )
1! 2! n! k =0 k!
Demonstraţie:
n
În polinomul P ( x ) = ∑ ak ⋅ x k , dacă se consideră că x → x + h se obţine:
k =0
n
P ( x + h ) = ∑ ak ( x + h ) .
k

k =0
Acest polinom dacă se ordonează după puterile lui h , atunci el are forma:
n
P ( x + h ) = ∑ Ak h k (1)
k =0

unde Ak sunt coeficienţi care de fapt sunt expresii de x ce urmează a fi determinaţi.


În relaţia (1), dacă se face h = 0 rezultă P ( x ) = A0 .
Se derivează relaţia (1) şi se obţine
P ' ( x + h ) = A1 + 2 A2h + 3 A3 h 2 + ... + nAn h n −1 (2)

112
În această relaţie, dacă se consideră h = 0 , se obţine P ' ( x ) = A1 .
Dacă se derivează relaţia (2) se obţine
P '' ( x + h ) = 2 A2 + 6 A3 h + ... + n ( n − 1) An h n −2 (3)
În relaţia (3), dacă se consideră h = 0 , se obţine P '' ( x ) = 2 A2 = 2! A2 .
Procedând în mod analog, se obţine că P (
k)
( x ) = k ! Ak , oricare ar fi k = 0, n . Cu
coeficienţii Ak astfel determinaţi, dacă se revine în relaţia (1), se obţine
hk (k )
n
P ( x + h) = ∑ P (x)
k =0 k !

Dacă se consideră x = a şi x + h = y se obţine h = y − a .


Cu aceste notaţii egalitatea anterioară devine
( y − a ) (k )
k
n
P (y ) = ∑ P (a ) . Făcând schimbarea y→x se obţine
k =0 k!
( x − a)
n
n
P (x) = ∑ P( (a )
k)
care este tocmai FROMULA LUI TAYLOR PENTRU
n!
k =0
POLINOAME.

Observaţia 5.4.1.
a) Formula lui Taylor pentru polinoame are o importanţă calculatorie, în sensul că
permite dezvoltarea polinomului P ( x ) după puterile lui x ± a .
b) În formula lui Taylor pentru polinoame, dacă se consideră a = 0 se obţine
formula lui Mac-Laurin, care are următoarea formă:
n
xk k
P ( x ) = ∑ P ( ) (0) .
k =0 k !

Exemplu:
Folosind formula lui Taylor pentru polinoame să se descompună în fracţii simple
fracţia:
x 4 + 3x 3 + 2x 2 + x + 1
( x − 1)
5

Rezolvare:
Se consideră polinomul P ( x ) = x 4 + 3 x 3 + 2 x 2 + x + 1.
Se scrie formula lui Taylor pentru acest polinom, pentru punctul a = 1.
( x − 1)
k
4
P (x) = ∑ (1) P(
k)

k!
k =0

Trebuie calculate derivatele până la ordinul patru inclusiv ale polinomului P ( x ) în


punctul x = 1 .
P (1) = 8
P ' ( x ) = 4 x 3 + 9 x 2 + 4 x + 1 rezultă P ' (1) = 18

113
P '' ( x ) = 12 x 2 + 18 x + 4 rezultă P '' (1) = 34
P ''' ( x ) = 24 x + 18 rezultă P ''' (1) = 42
P(
IV )
( x ) = 24 rezultă P (
IV )
(1) = 24
18 34 42 24
P (x) = 8 + ( x − 1) + ( x − 1) + ( x − 1) + ( x − 1) .
2 3 4

1! 2! 3! 4!
Deci
P ( x ) = 8 + 18 ( x − 1) + 17 ( x − 1) + 7 ( x − 1) + ( x − 1) .
2 3 4

Atunci
8 + 18 ( x − 1) + 17 ( x − 1) + 7 ( x − 1) + ( x − 1)
2 3 4
x 4 + 3 x 3 + 2x 2 + x + 1
= =
( x − 1) ( x − 1)
5 5

8 18 17 7 1
= + + + +
( x − 1)
5
( x − 1)
4
( x − 1)
3
( x − 1)
2
( x − 1)

Propoziţia 5.4.2. (FORMULA LUI TAYLOR PENTRU FUNCŢII CE NU SUNT


POLINOAME) Fie f : Ι ⊂ \ → \ o funcţie derivabilă de n + 1 ori în punctul x0 ∈ Ι şi
( x − x0 )
k
n
Pn ( x ) = ∑ f( ( x0 ) polinomul lui Taylor ataşat funcţiei f ( x ) pe intervalul
k)

k =0 k!
Ι = [a, b ] .
Atunci f ( x ) = Pn ( x ) + Rn ( x ) ,
(b − ξ ) ( x − a)
n +1− p p

unde: Rn ( x ) = (ξ ) ; ξ ∈ ( a, b ) . ⋅f (
n +1)

n !⋅ p
Rn ( x ) se numeşte restul de ordinul n din formula lui Taylor, iar egalitatea se
numeşte formula lui Taylor pentru funcţia nepolinomială f ( x ) .
Demonstraţie:
Pentru a determina restul Rn ( x ) este evident că el trebuie luat sub forma
Rn ( x ) = ( x − a ) A
p
(1)
unde A este un număr real ce se determină.
Pentru determinarea lui A se consideră funcţia:
( b − x) ( b − x)
2 n
b−x
F (x) = f (x) + ⋅ f '(x) + ⋅ f '' ( x ) + ... + ⋅ f ( ) ( x ) + (b − x ) ⋅ A
n p

1! 2! n!
Se observă că funcţia F ( x ) este o funcţie Rolle raportată la intervalul [a, b ] ,
adică ea are proprietăţile:
10 F ( x ) continuă pe [a, b ]
20 F ( x ) derivabilă pe [a, b ]
30 F ( a ) = F ( b ) .

114
Deci, conform teoremei lui Rolle există ξ ∈ ( a, b ) astfel încât F ' (ξ ) = 0 .
Dar
( b − x ) ⋅ f ''' x − ... −
2
b−x b−x
F '(x) = f '(x) − f '(x) + ⋅ f '' ( x ) − ⋅ f '' ( x ) + ( )
1! 1! 2!
( b − x ) ⋅ f (n ) x + ( b − x ) ⋅ f (n +1) x − p b − x p−1 ⋅ A
n −1 n

− ( ) ( ) ( )
( n − 1)! n!
Aşadar:
( b − x)
n

F '(x) = ⋅ f ( ) ( x ) − p (b − x ) ⋅ A
n +1 p −1

n!
Ţinând cont de aceasta se obţine:
( b − ξ ) ⋅ f ( n +1) ξ − p b − ξ p−1 ⋅ A = 0 . Deci A = ( b − ξ ) ⋅ f (n +1) ξ
n n +1− p

( ) ( ) ( )
n! n !⋅ p
Cu A astfel determinat, conform (1) rezultă
( b −ξ ) ( x − a)
n +1− p p

Rn ( x ) = ⋅ f ( ) (ξ ) .
n +1

n !⋅ p
(x −ξ ) ( x − a)
n +1− p p

Dacă ξ ∈ [a, x ) ⊂ [a, b ] atunci Rn ( x ) = ⋅f ( (ξ ) .


n +1)

n !⋅ p

Observaţia 5.4.2.
a) Restul Rn ( x ) din Propoziţia 5.4.2 se numeşte restul lui Taylor sub forma
generală sau restul Schlömlich-Roche.
• Dacă în restul sub formă generală se consideră p = n + 1 se obţine restul sub
forma Lagrange care are evident forma:
( x − a)
n +1

Rn ( x ) = ⋅ f ( ) (ξ ) , ξ = a + ( x − a ) θ , θ ∈ ( 0,1)
n +1

( )
n + 1 !
•Dacă se consideră p = 1 în forma generală a restului, se obţine restul sub
forma lui CAUCHY.
( x − a )( x − ξ )
n

Rn ( x ) = ⋅ f ( ) (ξ )
n +1

n!
sau
(1− θ )
n

Rn ( x ) = ⋅ x n +1f n +1 (θ ⋅ x ) , θ ∈ ( 0,1) dacă 0 ∈ Ι şi ξ ∈ ( 0, x ) .


n!
b) Resturile sub cele trei forme din formula lui Taylor au o importanţă deosebită în
stabilirea erorii prin care formula lui Taylor aproximează funcţia f ( x ) prin polinomul lui
Taylor Pn ( x ) .
c) Formula lui Taylor pentru funcţii are o importanţă practică deosebită, deoarece
permite tabelarea funcţiilor derivabile de n + 1 ori.
d) Dacă se consideră x0 = 0 , formula lui Taylor pentru funcţii capătă forma:

115
x k (k )
n
f (x) = ∑ f ( 0 ) + Rn ( x )
k =0 k !
numită formula lui Mac-Laurin pentru funcţii.

Propoziţia 5.4.3. Dacă Rn ( x ) este restul din formula lui Taylor pentru funcţia
f ( x ) dezvoltată în jurul punctului x = a , are loc relaţia:
Rn ( x )
lim =0
( x − a)
x →∞ n

Observaţia 5.4.3.
Relaţia din propoziţia anterioară prezintă o importanţă deosebită în calculul
limitelor diverselor funcţii, folosind dezvoltarea lor după din formula lui Taylor.

Exemplu:
Fie f : \ → \ , f ( x ) = sin x . Să se dezvolte funcţia f ( x ) folosind formula Mac-
Laurin cu restul lui Lagrange.
Rezolvare:
Este evident că formula Mac-Laurin cu restul lui Lagrange are forma:
n
x k (k ) x n +1 ( n +1)
f ( x ) = ∑ f(0) + f (θ ⋅ x ) , θ ∈ ( 0,1)
k =0 k ! ( n + 1)!
Pentru a găsi această dezvoltare este suficient să se găsească f ( k ) ( 0 ) .
(k ) ⎛ kπ ⎞ kπ
Dar se ştie că ( sin x ) = sin ⎜ x + ⎟ . Atunci f ( 0 ) = sin 2
(k )

⎝ 2 ⎠
rezultă

n sin n +1
⎛ ⎞ ( n + 1) π
sin x = ∑ 2 xk + x sin ⎜ θ ⋅ x +
⎟.
k =0 k! ( n + 1)! ⎝ ⎠ 2
Deci aceasta este egalitatea cu ajutorul căreia se tabelează funcţia sin x .

Exerciţiu:
Să se dezvolte după formula Mac-Laurin funcţiile:
1) f ( x ) = ln (1 + x )
2) f ( x ) = ln (1 − x )

DERIVATE DE ORDIN SUPERIOR

1. ( f ⋅ g ) ( x ) = f (n ) ( x ) ⋅ g ( x ) + Cn1f (n −1) ( x ) ⋅ g ' ( x ) + ... +


n

+Cnn −1f ( x ) ⋅ g ( ) ( x ) + Cnn f ( x ) ⋅ g ( ) ( x ) , ( ∀ ) x ∈ Ι (Formula Leibniz)


n −1 n

116

(n ) π⎞
2. ( sin x ) = sin ⎜ x + n ⎟ , ( ∀ ) x ∈ \ , n ∈ `
⎝ 2⎠
(n ) ⎛ π⎞
3. ( cos x ) = cos ⎜ x + n ⎟ , ( ∀ ) x ∈ \ , n ∈ `
⎝ 2⎠
(n )
⎛ 1⎞ n!
= ( −1) , ( ∀ ) x ∈ \ \ {0} , n ∈ `
n
4. ⎜ ⎟
⎝x⎠ x n +1
(n )
( ) = a ⋅ e , (∀) x ∈ \ , a ∈ \ , n ∈ `
5. a ⋅ e x x

( )
6. ( x ) = A x , ( ∀ ) x ∈ \ , 1 ≤ n ≤ m
n
m n m −n
m
( )
7. ( a ) = a ( ln a ) , a > 0 , x ∈ \ , n ∈ `
n n
x x

( −1) ( n − 1)! ,
n −1
(n )
8. ( ln x ) = x ∈\, n∈`
xn
(2n) ( 2 n −1)
9. ( shx ) = shx , ( shx ) = chx , x ∈ \ , n ≥ 1
(2n ) ( 2 n −1)
10. ( chx ) = chx , ( chx ) = shx , x ∈ \ , n ≥ 1
11. y = arctgx ;
π⎞ ⎛ π π⎞
y(
n)
( x ) = ( n − 1)!cosn y ⋅ sin ⎛⎜ y + n ⎟ , x ∈\ , y ∈⎜− , ⎟, n ≥ 1
⎝ 2⎠ ⎝ 2 2⎠
(n )
⎛ 1 ⎞ n!
= ( −1)
n
12. ⎜ ⎟ .
( x ± a)
n +1
⎝ x ±a⎠

5. Seria Taylor
Definiţia 5.5.1. Fie f : Ι ⊂ \ → \ o funcţie indefinit derivabilă în punctul x = a ⊂ Ι .
( x − a)
n

Atunci seria de puteri ∑
n =0 n!
⋅f (
n)
(a ) se numeşte seria Taylor ataşată funcţiei f ( x )

pentru x = a .
• Dacă seria Taylor ataşată funcţiei f ( x ) este convergentă şi are ca sumă
funcţia f ( x ) atunci ea se numeşte serie Taylor a funcţiei f ( x ) .

Propoziţia 5.5.1. (SERIA TAYLOR PENTRU FUNCŢIA y = f ( x ) )


Fie f : Ι ⊂ \ → \ o funcţie indefinit derivabilă în punctul x = a şi Rn ( x ) restul din
formula Taylor pentru funcţia f ( x ) . Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia f ( x ) să fie
dezvoltată în serie Taylor în punctul x = a este ca:
lim Rn ( x ) = 0
n →∞

Demonstraţie:

117
Trebuie arătat că în condiţiile Propoziţiei 5.5.1, seria Taylor ataşată funcţiei f ( x ) ,
devine seria Taylor a funcţiei f ( x ) , adică are loc egalitatea:
( x − a)
n

f (x) = ∑ (a ) . ⋅f (
n)

n!
n =0

Se consideră formula Taylor pentru funcţia f ( x ) .


f ( x ) = Pn ( x ) + Rn ( x )
( x − a)
k
n
unde Pn ( x ) = ∑ ⋅ f ( ) ( a ) este polinomul Taylor al funcţiei.
k

k =0 k !
Dacă se consideră lim Rn ( x ) = 0 se obţine:
n →∞

lim Rn ( x ) = f ( x ) − lim Pn ( x ) . Deci lim Pn ( x ) = f ( x ) .


n →∞ n →∞ n →∞

( x − a)
k
n
Dar Pn ( x ) = ∑ ⋅f ( (a )
k)
este de fapt termenul general al şirului sumelor parţiale
k =0 k!
( x − a)
n

pentru seria de puteri
n!

(a ) .
n =0
⋅f (
n)

Cum acest termen general are o limită finită f ( x ) rezultă că seria este
convergentă pe o vecinătate a punctului x = a , către f ( x ) . Are loc egalitatea:
( x − a)
n

f (x) = ∑ ⋅f ( (a ) .
n)

n =0 n!

Observaţia 5.5.1.
a) Clasa funcţiilor dezvoltabile în serie Taylor conform Propoziţiei 5.5.1 este
inclusă în clasa funcţiilor ce admit dezvoltarea după formula lui Taylor.
b) Dacă în seria Taylor a funcţiei f ( x ) se consideră a = 0 , se obţine

x n (n )
f ( x ) = ∑ ⋅ f(0)
n =0 n !

care se numeşte seria lui Mac-Laurin ataşată funcţiei f ( x ) .

( x − a)
n

Propoziţia 5.5.2. Fie
n =0 n !

⋅ f ( ) ( a ) seria Mac-Laurin ataşată funcţiei f ( x ) .
n

Această serie este convergentă către funcţia f ( x ) pe intervalul [0,H ] sau [ −H ,0] , dacă
f((x )) < M , unde M > 0 , oricare ar fi x ∈ [0, H ] sau x ∈ [ −H,0 ] .
n

Demonstraţie:
Se ştie că restul Rn ( x ) sub forma lui Lagrange pentru funcţia f ( x ) este:

118
x n +1
Rn ( x ) = ⋅ f ( ) (θ x )
n +1

( n + 1)!
Pentru demonstraţie se consideră θ ∈ ( 0,1) .
Din această formă rezultă:
x n +1 x n +1
Rn ( x ) = ⋅ f ( ) (θ x ) < M ⋅
n +1
.
( n + 1)! ( n + 1)!
Se notează:
x n +1 u x u
un = . Atunci n +1 = . Deci lim n +1 = 0 < 1 .
( n + 1)! un n+2 n →∞ un

Deci, conform criteriului lui D’Alembert sau al raportului rezultă seria ∑u
n =0
n este

convergentă. Dar conform consecinţei criteriului general de convergenţă al lui Cauchy


pentru serii numerice rezultă lim un = 0 .
n →∞

Conform criteriului majorării rezultă lim Rn ( x ) = 0 .


n →∞

Conform Propoziţiei 5.5.1 rezultă că funcţia f ( x ) este dezvoltabilă în serie


Taylor.

Exemple:
1. Să se dezvolte în serie Mac-Laurin funcţia f : \ → \ , f ( x ) = e x .
Rezolvare:
Pentru a cerceta dacă funcţia f ( x ) = e x este dezvoltabilă în serie Mac-Laurin
(Taylor), conform Propoziţiei 5.5.2 trebuie arătat că există V0 astfel încât oricare ar fi
x ∈ V0 avem f (
n)
( x ) < M , pentru orice ( x ) = e x . Se ştie că pentru
n ∈ ` . Într-adevăr, f (
n)

orice x ∈ ( −a, a ) are loc relaţia e − a < e x < ea datorită monotoniei funcţiei f ( x ) = e x .
Deci rezultă că pentru orice x ∈ ( −a, a ) , f ( ) ( x ) < ea = M . Deoarece intervalul
n

( −a, a ) este o vecinătate oarecare a lui 0 rezultă că funcţia f ( x ) = e x este dezvoltabilă în


serie Mac-Laurin

xn n
f ( x ) = ∑ ⋅ f((0) ) seria Mac-Laurin a funcţiei f ( ) ( x ) = e x
n

n =0 n !

xn x x2

xn
f((0 ) ) ( x ) = 1, atunci e x = ∑
n
= 1+ + + ... + + ...
n =0 n ! 1! 2! n!
Afirmaţiile anterioare rămân valabile şi pentru a → ∞ . Deci f ( x ) = e x este
dezvoltabilă în serie de puteri ( ∀ ) x ∈ \ .

119
2. Să se cerceteze dacă funcţia f ( x ) = sin x , x ∈ \ este dezvoltabilă în serie
Mac-Laurin şi în caz afirmativ să se determine această dezvoltare.
Rezolvare:
Se ştie că:
⎛ nx ⎞
f ( ) ( x ) = sin ⎜ x +
n
.
⎝ 2 ⎟⎠
Cum
⎛ nx ⎞
sin ⎜ x + ≤ 1, oricare ar fi x ∈ \ rezultă că
⎝ 2 ⎟⎠
f(
n)
( x ) ≤ 1 = M , pentru orice x ∈ ( −∞, ∞ ) care poate fi considerată cea mai mare
vecinătate a lui 0.
Conform Propoziţiei 5.5.2 rezultă f ( x ) = sin x este dezvoltabilă în serie de puteri
sau seria Mac-Laurin.
⎧0, n = 4 p

nx ⎪1, n = 4 p + 1
f((0) ) ( x ) = sin
n
=⎨
2 ⎪0, n = 4 p + 2
⎪⎩−1, n = 4 p + 3
Cu alte cuvinte seria Mac-Laurin este:

xn nπ x x 3 x 5 x 7
sin x = ∑ sin = − + − + ...
n =0 n ! 2 1! 3! 5! 7!

3. Să se cerceteze dacă funcţia f ( x ) = cos x , x ∈ \ este dezvoltabilă în serie


Mac-Laurin (serie de puteri) şi în caz afirmativ să se determine această dezvoltare.
Rezolvare:
Se ştie că:
(n) ⎛ nx ⎞
f ((x ) ) ( x ) = ( sin x ) = cos ⎜ x +
n

⎝ 2 ⎟⎠
rezultă că
⎛ nx ⎞
cos ⎜ x + ≤1
⎝ 2 ⎟⎠
f ((x ) ) ( x ) ≤ 1 = M , pentru orice x ∈ ( −∞, ∞ ) care poate fi considerată cea mai mare
n

vecinătate a punctului 0.
Conform Propoziţiei 5,5,2 rezultă f ( x ) = cos x este dezvoltabilă în serie de puteri
şi aceasta este:

xn nπ x2 x4 x6 x8
cos x = ∑ cos = 1− + − + − ...
n =0 n ! 2 2! 4! 6! 8!

Exerciţii:
Să se dezvolte în serie Mac-Laurin funcţiile:

120
1) f ( x ) = ln (1 + x ) .
2) f ( x ) = ln (1 − x ) .
1
3) f ( x ) = , n = 1,2,3 .
(1 − x )
n

1
4) f ( x ) = , n = 1,2,3 .
(1 + x )
n

5) f ( x ) = arctgx

Propoziţia 5.5.3. (FORMULELE LUI EULER) Pentru orice x ∈ \ au loc relaţiile:


e ix + e − ix
cos x = ;
2
e ix − e − ix
sin x = , i = −1 ,
2i
care se numesc formulele lui Euler.
Demonstraţie:
Se ştie că oricare ar fi x ∈ \
x x3 x5 x7
sin x = − + − − ...
1! 3! 5! 7!
(1)
2 4 6
x x x
cos x = 1 − + − + ...
2! 4! 6!
Se consideră funcţia f ( x ) = eα x . Deoarece f ( ) ( x ) = α n ⋅ eα x rezultă că
n

f(
n)
(0) = α n .
Deci seria Mac-Laurin pentru funcţia f ( x ) = eα x este:

xn x x2 x3 x4 x5 x6 x7
eα x = ∑ = 1+ α + α 2 +α3 +α4 +α5 +α6 +α7 + ...
n =0 n ! 1! 2! 3! 4! 5! 6! 7!
În această egalitate dacă se consideră α = i şi α = −i se obţin următoarele relaţii:
Se ştie că:
x x2 x3 x4 x5 x6 x7
e ix = 1 + i − −i + −i − −i + ...
1! 2! 3! 4! 5! 6! 7!
(2)

x x2 x3 x 4 x5 x6 x7
e − ix = 1 − i− +i + −i − +i + ...
1! 2! 3! 4! 5! 6! 7!
Conform relaţiilor (1), relaţiile (2) devin:
e ix = cos x + i sin x
e − ix = cos x − i sin x
Dacă se adună cele două relaţii se obţine:

121
e ix − e − ix
cos x =
2
Dacă se scad cele două relaţii se obţine:
e ix − e − ix
sin x =
2i
Astfel s-au obţinut formulele lui Euler.

Propoziţia 5.5.4. (SERIA BINOMIALĂ) Dacă x < 1, atunci seria binomială


λ λ ( λ − 1) λ ( λ − 1) ... ( λ − n + 1)
1+ x+ x 2 + ... + x n + ... este convergentă către
1! 2! n!
f ( x ) = (1 + x ) , oricare ar fi λ ∈ \ .
λ

Demonstraţie:
Se scrie formula lui Mac-Laurin cu restul sub forma lui Cauchy pentru funcţia
f ( x ) = (1 + x ) .
λ

Într-adevăr, pentru a putea scrie această formulă, se ştie că:


(1− θ )
n

Rn ( x ) = ⋅ x n +1 ⋅ f ( ) (θ ⋅ x ) , θ ∈ ( 0,1)
n +1

n!
este restul sub forma lui Cauchy pentru funcţia y = f ( x ) .
Deoarece în cazul de faţă
f ( ) ( x ) = λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n + 1)(1 + x )
n λ −n

rezultă
f ( ) (θ ⋅ x ) = λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n )(1 + θ x )
n +1 λ − n −1

Iar restul sub forma lui Cauchy este:


(1− θ )
n

Rn ( x ) = ⋅ x n +1 ⋅ λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n ) ⋅ (1 + θ x )
λ − n −1
.
n!
Conform Propoziţiei 5.5.1 ca această funcţie să fie dezvoltabilă în serie de puteri
(Mac-Laurin) trebuie ca lim Rn ( x ) = 0 .
n →∞

Pentru a arăta această egalitate se fac următoarele notaţii:


λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n ) ⎛ 1− θ ⎞
n

⋅ (1 + θ x ) şi v n = ⎜ ⋅ (1 + θ x )
λ −1 λ −1
un = ⎟
n! ⎝ 1+ θ x ⎠
Cu aceste notaţii rezultă că Rn ( x ) = v n ⋅ un (1)

Dacă se aplică criteriul raportului seriei ∑u
n =0
n rezultă

un + 1 λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n − 1) ⋅ x
n +2
n! λ − n −1
= ⋅ ⋅ x − n −1 = x
un ( n + 1)! λ ( λ − 1) ... ( λ − n ) n +1
Deci

122
un + 1
lim = x < 1, oricare ar fi x ∈ ( −1,1) .
n →∞ un

Deci seria ∑u
n =0
n un convergent pentru x ∈ ( −1,1) .

Atunci lim un = 0 (2)


n →∞
n
⎛ 1− θ ⎞
(1+ θ x ) = 0
λ −1
lim v n = lim ⎜ ⎟ (3)
n →∞ 1 + θ x
n →∞
⎝ ⎠
Din (1), (2) şi (3) se obţine:
lim Rn ( x ) = lim un ⋅ v n = 0 , ( ∀ ) x ∈ ( −1,1) .
n →∞ n →∞

Ţinând cont de Propoziţia 5.5.1 rezultă că funcţia f ( x ) = (1 + x ) este dezvoltabilă


λ

în serie de puteri pe intervalul ( −1,1) .


Ţinând cont de faptul că:

xn n
f ( x ) = ∑ ⋅ f((0) )
n =0 n !

f(
n)
( x ) = λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n + 1)(1 + x )
λ −n
.
De aici rezultă că
f ( ) ( 0 ) = λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n + 1)
n

Atunci rezultă că
λ λ ( λ − 1) λ ( λ − 1)( λ − 2 ) ... ( λ − n − 1)
(1 + x )
λ
= 1+ x+ x 2 + ... + x n + ...
1! 2! 2!
care este seria binomială.
Exemplu:
Să se dezvolte în serie de puteri funcţia f ( x ) = 1 + x , x ∈ ( −1,1) .
Rezolvare:
1
1 + x = (1 + x ) 2 .
Deci pentru a obţine dezvoltarea în serie a acestei funcţii se înlocuieşte în seria
1
binomială λ = şi se obţine:
2

x 1 1⋅ 3 3 1 ⋅ 3 ⋅ 5 4 n +1 1⋅ 3 ⋅ 5 ⋅ ... ⋅ ( 2n − 3 ) n
1+ x = 1+ − 2 x2 + 3 x − 4 x + ... + ( −1) ⋅ x + ...
2 2 ⋅ 2! 2 ⋅ 3! 2 ⋅ 4! 2n ⋅ n !

123
6. Exerciţii rezolvate
Exerciţiul 5.6.1. Să se studieze convergenţa (simplă şi uniformă) pentru
următoarele şiruri de funcţii:
a) f n :[0,1] → \, f n ( x) = x n
n⋅ x
b) f n :[0, ∞) → \, f n ( x) =
1 + nx
x
c) f n : \ → \, f n ( x) =
1 + nx 2
2
d) f n : \ → \, f n ( x) = e − nx sin x
e) f n : \*+ → \, f n ( x) = n x
Rezolvare:
După cum se ştie, sunt adevărate următoarele afirmaţii:
S
1° Dacă lim fn ( x ) = f ( x ) atunci f n ( x ) → f ( x )
n →∞ A
U
2° f n → f (x ) dacă şi numai dacă
A
n →∞
i) sup | f n ( x ) − f ( x ) | ⎯⎯ ⎯→ 0
x∈A
sau
ii) Există un şir de numere pozitive an → 0 a.î. | f n ( x ) − f ( x ) |≤ an
( ∀) x ∈ A
sau
U
iii) Există şirul de funcţii q n ( x ) → 0 a.î. | f n ( x ) − f ( x ) |≤ q n ( x ) (∀)x ∈ A
A

iv) || f n ( x ) − f ( x ) ||∞ → 0

⎧0; x ∈ [0,1)
a) lim f n ( x ) = lim x n = ⎨ .
n →∞ n →∞
⎩1; x = 1
⎧0; x ∈ [0,1)
Deci f : [0,1] → R f ( x ) = ⎨ este funcţie spre care şirul converge simplu.
⎩1; x = 1
⎧ x n ; x ∈ [0,1)
| f n ( x ) − f ( x ) |= ⎨
⎩1; x = 1
Deci sup | f n ( x ) − f ( x ) |= 1, (∀)n ≥ 1. Deoarece este evident că nu este satisfăcut
x∈[ 0,1]

2° i), şirul nu este uniform convergent.


Observaţie:
Dacă a ∈ (0,1) atunci

124
n →∞
sup | f n ( x ) − f ( x ) |= a n şi lim a n = 0 . Aşadar sup | f n ( x ) − f ( x ) | ⎯⎯ ⎯→ 0 şi,
x∈[ 0,a ] n →∞ x∈[ 0,a ]

conform cu 2° i), şirul converge uniform la f ( x ) pe [0, a] .


b) lim fn ( x ) = 1 ∀x ∈ R + . Deci funcţia f : [0, ∞ ) → R . f ( x ) = 1 este funcţia spre care
n →∞

şirul (f n ( x ))n ≥1 converge simplu.


1
| f n ( x ) − f ( x ) |= ⇒ sup | f n ( x ) − f ( x ) |= 1 . Atunci lim sup | f n ( x ) − f ( x ) |= 1 şi,
1 + nx x∈[ 0,∞ ) n →∞ x∈[ 0,∞ )

conform cu 2° i), şirul f n (x ) nu converge uniform la f ( x ) .


Observaţie:
1
Fie a > 0 atunci sup | f n ( x ) − f ( x ) |= . Atunci lim sup | f n ( x ) − f ( x ) |= 0 şi,
x∈[ a,∞ ) 1 + na n → ∞ x∈[ a,∞ )
u
conform cu 2° i), f n ( x ) → f ( x ) a > 0.
[ a,∞ )

c) lim f n ( x ) = 0 ∀x ∈ R. Deci funcţia f : R → R; f ( x ) = 0 este funcţia spre care


n →∞

şirul converge simplu.


x
| f n ( x ) − f ( x ) |= .
1 + nx 2
Se calculează || f n ( x ) − f ( x ) ||∞ =|| f n ( x ) ||∞ . Pentru aceasta se foloseşte relaţia:
|| f ||∞ = max{| f ( −∞ ), | f ( x1 ) |, ..., | f ( x p ) |, f ( +∞ )}
x∈R

unde x1, x 2 ,..., x p sunt rădăcinile ecuaţiei f ' ( x ) = 0 .


1 1
În acest caz f ' ( x ) = 0 ⇒ 1 − nx 2 = 0 ⇒ x1 = − ; n2 = .
n n
⎛ 1 ⎞ 1
f n ⎜⎜ ± ⎟⎟ = .
⎝ n⎠ 2 n
1 u
Atunci || f n ||∞ = → 0 . Deci, conform cu 2° iv), f n ( x ) → 0 .
2 n R
2 2
d) | fn (x) |=| e -nx ⋅ sinnx |≤ e -nx (∀) x ∈ R * . Atunci lim f n ( x ) = 0 . Cum f n (0) = 0
n →∞
S
rezultă că f n ( x ) → 0.
R
1
− ⎛ ⎞
⋅ sin1 > e 1 ⋅ sin1 > 0 . Deci lim ⎜ sup | f n ( x ) | ⎟ ≠ 0 . Aşadar f n (x ) nu
sup | f n ( x ) |> e n
x∈[ 0,1] n → ∞
⎝ x∈[ 0,1] ⎠
converge uniform pe [0,1].
2
Fie a > 0 atunci sup | f n ( x ) |< e − na → 0 .
| x |≥ a
u
Deci lim sup | f n ( x ) |= 0 . Deci, conform cu 2° iv), f n ( x ) → 0 unde A = { x ∈ R \ x ≥ a} .
n → ∞ | x |≥ a A

125
x
Exerciţiul 5.6.2. Fie f n : R → R un şir de funcţii definit astfel: f1 ( x ) = şi
1+ x 2
fn ( x ) = f1 D fn −1 (∀) n ≥ 2 .
u
Să se arate că f n → 0 .
R

Rezolvare:
f n −1 ( x ) x
Din relaţia de recurenţă fn ( x ) = se obţine f2 ( x ) = ,
1+ f 2
n −1 (x) 1 + 2x 2
x
f3 ( x ) = , ...,
1+ 3x 2
x
Se presupune adevărat că fn ( x ) = şi se demonstrează că
1 + nx 2
x
f n +1 ( x ) = .
1 + (n + 1)x 2
x
fn ( x ) 1 + nx 2
Într-adevăr f n +1 ( x ) = = =
1 + f n2 ( x ) x2
1+
1 + nx 2
x 1 + nx 2 x
= ⋅ = .
1 + nx 2 1 + (n + 1)x 2 1 + (n + 1)x 2
x
Aşadar fn +1( x ) = c.c.t.d.
1 + ( n + 1) x 2
x
Atunci conform inducţiei rezultă că fn ( x ) = (∀) n ≥ 1.
1 + nx 2
x
lim f n ( x ) = lim = 0 ( ∀) x ∈ R .
n →∞ n →∞
1 + nx 2
S
Aşadar f n ( x ) → 0 . Se cercetează dacă convergenţa este şi uniformă.
R

⎛ x ⋅ nx ⎞ 1 1 + nx 2 − nx 2 1
f n' ( x ) = ⎜⎜ 1 + nx 2 − ⎟⋅ = = .
2 ⎟ 1 + nx 2
⎝ 1 + nx ⎠ (1 + nx 2
) 1 + nx 2
(1 + nx 2
) 1 + nx 2

Deoarece f n ( x ) = 0 nu are rădăcini, atunci || f n ||∞ = max{f n ( +∞ ), f n ( +∞ )} = 0 . Deci


'

u
lim || f n ||∞ = 0 şi atunci, conform cu 2° iv), f n ( x ) → 0 .
n →∞ R
Observaţie:

126
x
Faptul că şirul f n ( x ) = converge uniform pe R la 0 se poate arăta
1 + nx 2
|x| |x| 1
folosind Propoziţia 5.1.2. Într-adevăr | fn (x) |= ≤ = → 0 (∀) x ∈ R .
1 + nx 2
| x|⋅ n n


sin x
Exerciţiul 5.6.3. Să se arate că şirul de funcţii f n : [a, b] → R; f n ( x ) = ∑
n =1 n( n + 1)
este uniform convergent pe [a,b] şi funcţia limită f(x) este o funcţie uniform continuă.
Rezolvare:
Deoarece nu se poate determina funcţia limită f(x) pentru a studia uniform
convergenţa se utilizează Propoziţia 5.1.1.
n+p n+p n+p
sin kx sin kx 1 1 1
fn + p ( x ) − fn ( x ) = ∑ ≤ ∑ ≤ ∑ = − =
k = n +1 k ( k + 1) k = n +1 k ( k + 1) k = n +1 k ( k + 1) n +1 n + p
n + p −1 n+p 1 ⎡1 − ε ⎤
< = < ε (∀) n > [N (ε )] = ⎢ ⎥ care este finit (∀) ε > 0 .
(n + 1)(n + p ) (n + 1)(n + p ) n + 1 ⎣ ε ⎦
⎡1 − ε ⎤
Cum (∀) ε > 0 şi (∀) n > ⎢ ⎥ f n + p ( x ) − f n ( x ) < ε (∀) p ∈ N conform cu
⎣ ε ⎦
Propoziţia 5.1.1 şirul f n (x ) este uniform convergent pe [a, b] către funcţia f : [a, b] → R .
sin x
Cum funcţiile f n ( x ) = sunt continue pe [a, b] , atunci conform cu Propoziţia
n(n + 1)
5.1.3, funcţia f : [a, b] → R este continuă. Domeniul de definiţie fiind compactul [a, b] ea
este uniform continuă.


cos k 2 x
Exerciţiul 5.6.4. Fie f n : R → R , f n ( x ) = ∑ . Să se arate că şirul de funcţii
n =1 k4
este uniform convergent către o funcţie derivabilă f : R → R .
Rezolvare:
n+p n+p
cos k 2 x | cos k 2 x | n + p 1 n+p
1
fn + p ( x ) − fn ( x ) = ∑ 4
≤ ∑ 4
≤ ∑ 4
< ∑ 2

k = n +1 k k = n +1 k k = n +1 k k = n +1 k
n+p
1 1 1 1

k = n +1 ( k − 1) ⋅ k
= −
n n+p n
<

1 ⎡ 1⎤
< ε (∀) ε > şi n > ⎢ ⎥ .
n ⎣ε ⎦
⎡ 1⎤
Deci f n + p ( x ) − f n ( x ) < ε , (∀) ε > 0 şi (∀) n > ⎢ ⎥ .
⎣ε ⎦
u
Aşadar, conform cu Propoziţia 5.1.3 există o funcţie f : R → R a.i. f n ( x ) → f ( x ) .
R
n 2 n 2
cos k x sin k x
Funcţiile f n ( x ) = ∑ 4
sunt derivabile şi f n' ( x ) = ∑ .
k =1 k k =1 k2

127
În mod analog se arată că acest şir al derivatelor este, de asemenea, uniform
convergent către o funcţie q : R → R .
Conform cu Propoziţia 5.1.4 funcţia f : R → R este derivabilă şi f ' ( x ) = q( x ) .

Exerciţiul 5.6.5. Să se determine mulţimea de convergenţă pentru următoarele


serii de funcţii:

a) ∑ (2 − x )(2 −
n =1
x )...( 2 − n x ), x > 0

ln(1 + a n )

b) ∑
n =1 nx
, a>0

1
c) ∑ 2 α
n =1 ( n + x )

Rezolvare:
a) Pentru x = 2 seria este evident convergentă. Fie x > 0 atunci lim n x = 1. Deci
n →∞

există un rang N0 a.î. (∀) n > N 0 termenii seriei vor fi pozitivi.


Seria, deci, poate fi considerată ca serie cu termeni pozitivi. I se aplică acestei
serii criteriul Rasle-Duhamel şi se obţine:
⎛ 1 ⎞
n⎜⎜ x n +1 − 1⎟⎟
⎛ f (x) ⎞ ⎠ = lim n
lim n⎜ n − 1⎟⎟ = lim ⎝
n →∞ ⎜ f 1 n →∞ n + 1
⎝ n +1( x ) ⎠ n → ∞
2 − x n +1
1

x n +1
−1 1
lim ⋅ lim = ln x .
n →∞ 1 n →∞ 1

2− x n +1
n +1
Deci pentru ln x > 1 ⇔ x ∈ (e, ∞ ) seria este convergentă. Pentru x = e seria este
divergentă. Deci mulţimea de convergenţă a seriei este (e, ∞ ) .
b)
• Seria este evident o serie cu termeni pozitivi (∀) x ∈ R şi a > 0 . Folosind
criteriul raportului se obţine:
x n +1
f n +1 ( x ) ⎛ n ⎞ ln(1 + a )
lim = lim ⎜ ⎟ ⋅ = a.
n →∞ n + 1
⎠ ln(1 + a )
n →∞ f ( x ) n
n ⎝
• Dacă a < 1 . Deci pentru a ∈ (0,1) seria este convergentă (∀) x ∈ R .

ln 2
Pentru a = 1 seria este ∑ x care este convergentă oricare ar fi n > 1.
n =1 n

• Pentru a > 1 are loc egalitatea


⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
ln a n ⎜1 + n ⎟ ln⎜1 + n ⎟
ln(1 + a ) n
⎝ a ⎠ = ln a + ⎝ a ⎠ .
=
n x
nx n x −1 nx

128
⎛ 1 ⎞
ln⎜1 + n. ⎟
⎜ ⎟

ln(1 + a n ) ∞ ln a ∞
⎝ a ⎠
Deci ∑ = ∑ x −1 + ∑ .
n =1 nx n =1 n n =1 nx

ln a
Ţinând cont de seria lui Reimann, seria ∑ x −1 este convergentă (∀) x > 2 .
n =1 n

⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
ln⎜1 + n ⎟ ∞
ln⎜1 + n ⎟
a ln 2 a
Deoarece ⎝ x ⎠ < x seria ∑ ⎝ x ⎠ este convergentă pentru x > 1 .
n n n =1 n

ln(1 + a )
n
Deci pentru x > 2 seria ∑ este convergentă pentru (∀) a > 1 .
n =1 nx

1
c) Se observă că seria ∑ 2 α
este o serie cu termeni pozitivi (∀) x ∈ R .
n =1 ( n + x )

Folosind al treilea criteriu al comparaţiei se obţine:


α
nα ⎛ n ⎞
lim = lim ⎜ ⎟ = 1 , ( ∀) x ∈ R .
n → ∞ ( x 2 + n )α n →∞ n + x 2
⎝ ⎠
∞ ∞
1 1
Deci ∑ α şi ∑ 2 α
au aceeaşi natură (∀) x ∈ R .
n =1 n n =1 ( n + x )

1
Aşadar, pentru α > 1 seria ∑ 2 α
este convergentă (∀) x ∈ R . Iar pentru
n =1 ( n + x )

1
α ≤ 1 seria de funcţii ∑ 2 α
are mulţimea de convergenţă vidă.
n =1 ( n + x )


Exerciţiul 5.6.6. Se consideră seria de funcţii 1 + ∑ ( x n − x n −1 ) . Să se determine
n =1

⎡ 1⎤
mulţimea de convergenţă a seriei şi să se arate că mulţimea ⎢0, ⎥ este o mulţime de
⎣ 2⎦
uniform convergenţă.
Rezolvare:

Termenul general al şirului sumelor parţiale al seriei 1 + ∑ ( x n − x n −1 ) este
n =1

⎧0, x ∈ ( −1,1)
⎪1, n = 1
n

S n = 1 + ∑ ( x k − x k −1 ) = x n . Cum lim S n = ⎨
⎪∞, x > 1
n →∞
k =1
⎪⎩nu exista pentru x ≤ −1
Deci mulţimea de convergenţă a seriei este (-1,1].

129
∞ S
⎡ 1⎤
Din cele arătate anterior, rezultă că 1 + ∑ ( x n + x n −1 ) → 0 . Deci f : ⎢0, ⎥ → R
n =1
⎡ 1⎤
⎢ 0, ⎥ ⎣ 2⎦
⎣ 2⎦

f ( x ) = 0 este suma seriei.


⎡ ln ε ⎤
Din | S n − 0 |< ε ⇔ x n < ε (∀) ε > 0 se obţine N (ε , x ) = ⎢ ⎥.
⎣ ln x ⎦
⎧ ⎡ 1⎤ ⎫ ⎡ ln ε ⎤
Se observă că mulţimea ⎨N (ε , x ) \ x ∈ ⎢0, ⎥, ε > 0⎬ este mărginită de 0 şi ⎢ ln 0,5 ⎥ .
⎩ ⎣ 2⎦ ⎭ ⎣ ⎦
∞ u
Deci conform Propoziţiei 5.2.2 rezultă că 1 + ∑ ( x n + x n −1 ) → 0 .
⎡ 1⎤
n =1 ⎢ 0, 2 ⎥
⎣ ⎦

Exerciţiul 5.6.7. Să se determine mulţimea de convergenţă a următoarelor serii


de puteri:
1
1+

n n
a) ∑ n
⋅ xn

n =1 1⎞
⎜n + ⎟
⎝ n⎠

n 2n
2nπ n
b) ∑ 2 ⋅ cos n ⋅x
n =1 ( n + 1)
n
3
∞ −n2
⎛ 1⎞
c) ∑ ⎜1 + ⎟ ⋅ xn
n =1 ⎝ n⎠
Rezolvare:
1
1+ 2 2
n⋅n n n n
n n n
n
a) sup | an | = sup
n = sup = sup = .
n
⎛ 1⎞
n
1 1 1
⎜n + ⎟ n + 1 + 1 +
⎝ n⎠ n n2 n2
1
ω = lim sup n | an | = 1 ⇒ R = 1 . Deoarece conform cu Observaţia 5.3.3 R = .
n →∞ ω
1
n+

n n
Din seria dată pentru x =1 şi x = −1 se obţin seriile ∑ n
,
n =1 ⎛ 1⎞
⎜n + ⎟
⎝ n⎠
1
n+

n n

∑ (−1) n
n
.
n =1 ⎛ 1⎞
⎜n + ⎟
⎝ n⎠
Datorită faptului că

130
1
n ⎛ ⎞n
1 ⎛ ⎞ ⎜ ⎟
n+
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 0
n n
⎜ n ⎟ 1 ⎛ 1⎞
= lim n = lim n ⎜ ⎟ = 1⋅ ⎜ ⎟ = 1 ,
n n
lim
n →∞
⎛ 1⎞
n n →∞ ⎜ 1⎟ n →∞
⎜ ⎛ 1 ⎞
n2
⎟ ⎝e⎠
⎜n + ⎟ ⎜ n + ⎟ ⎜ 1 + ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎜ 2 ⎟
⎝⎝ n ⎠ ⎠
rezultă că seriile nu sunt convergente. Deci mulţimea de convergenţă a seriei este
( −1,1) .
n 2n 2nπ
b) n | an | = ⋅ cos .
n +1
2
3
6 nπ 2(3n + 1)π 2(3n + 2)π 1
Cum cos = 1 şi cos = cos = (s-au folosit schimbările
3 3 3 2
n 2n
de funcţie n → 3n, n → 3n + 1, n → 3n + 2 ) se obţine sup n | an | = 2 .
n +1
n2 1
Deci ω = lim sup n | an | = lim = 1 . Atunci R = = 1.
n →∞ n →∞ n + 1 ω

n 2n 2nπ
Pentru x = 1 şi x = −1 se obţin seriile numerice ∑ 2 ⋅ cos n şi
n =1 ( n + 1)
n
3

n 2n 2nπ
∑ (−1)n ⋅
n =1 (n + 1)
2 n
⋅ cos n
3
.

n 2n 2nπ
Se observă că şirul an = ⋅ cos n nu este convergent deoarece
(n + 1)
2 n
3
a3 n → 1 şi a3 n +1 → 0 .
Într-adevăr:
1
⎡ ⎤m
⎢ ⎥ 0
( 3n ) 6 n m 2m ⎢ 1 ⎥ ⎛ 1⎞
lim a3 n = lim = lim = lim = ⎜ ⎟ = 1 ( m = 3n )
n →∞ ⎢
n →∞ [(3n ) 2 + 1] 3 n n →∞ ( m 2 + 1) m
1 ⎞ ⎥
m
n →∞
⎛ ⎝e⎠
⎢ ⎜1 + 2 ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ m ⎠ ⎥⎦
(3n + 1) 2( 3 n +1) 1 p 2p 1
lim a3 n +1 = lim ⋅ = lim ⋅ = 1⋅ 0 = 0 ( p = 3n + 1)
n →∞ n →∞ [(3n + 1) 2 + 1] 3 n +1 2 3 n +1 p →∞ ( p 2 + 1) p 2 2 p

Cum termenul general al celor două serii nu are limită, rezultă că seriile sunt
divergente. Deci mulţimea de convergenţă a seriei de puteri este (-1,1).
−n 2
⎛ 1⎞ 1 1
c) ω = lim n ⎜1 + ⎟ = lim n
=
n →∞
⎝ n⎠ n →∞
⎛ 1⎞ e
⎜1 + ⎟
⎝ n⎠
1
R= =e
ω

131

en ∞
en
Pentru x = −e şi x = e se obţin seriile ∑ n 2
, ∑ (−1) n
⋅ n2
,
n =1 ⎛ 1⎞ n =1 ⎛ 1⎞
⎜1 + ⎟ ⎜1 + ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠
n2
⎛ 1 ⎞ 1
en en ⎜ en ⎟ ⎛ e x ⎞ x2
lim = =⎜ ⎟ . Se consideră funcţia f ( x ) = ⎜
⎜ 1 + x ⎟⎟
n →∞
⎛ 1⎞ ⎛
n 2

1⎞
n2
⎜ 1⎟ ⎝ ⎠
⎜1 + ⎟ ⎜1 + ⎟ ⎜ 1+ ⎟
⎝ n⎠
⎝ n⎠ ⎝ n⎠
Se calculează:
e x − x −1
⎡ 1
⎤ (1+ x ) x 2
1+ x
⎛ e x ⎞ x2 ⎛ e x
− x − 1 ⎞ e x − x −1
lim⎜⎜ ⎟ = lim ⎢⎜⎜1 + ⎟⎟ ⎥ (1)
x →0 1 + x ⎟ x →0 ⎢ 1 + x ⎥
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎣⎢ ⎦⎥
e − x −1
x
e −1
x
e x
1
lim 2 = lim = lim = (2)
x →0 x + x 3 x →0 2 x + 3 x 2 x →0 2 + 6 x 2
Din (1) şi (2) lim f ( x ) = e
x →0
n
e ⎛ 1⎞
lim n2
= lim f ⎜ ⎟ = e
n →∞
⎛ 1⎞
x →∞
⎝n⎠
⎜1 + ⎟
⎝ n⎠

en
Aşadar seria ∑ n2
este divergentă.
n =1 ⎛ 1⎞
⎜1 + ⎟
⎝ n⎠
( −1)n ⋅ e n
Dacă se consideră xn = n2
⇒ x2n → e şi x 2n +1 → − e . Atunci seria
⎛ 1⎞
⎜1+ n ⎟
⎝ ⎠

( −1) n ⋅ e n
∑ n2
nu este convergentă. Deci seria de puteri are mulţimea de convergenţă
n =1⎛ 1⎞
⎜1 + ⎟
⎝ n⎠
( −e, e ) .

Exerciţiul 5.6.8. Să se determine raza de convergenţă şi suma seriilor:



x 2n −1
a) ∑ , |x| < 1
n =1 2n − 1

x 4 n −1
b) ∑ , |x| < 1
n =1 4n − 1

x 4 n −3

c) ∑
n =1 4n − 3
, |x| < 1

Rezolvare:

132
1 a 2n + 1
a) an = , R = lim n = lim = 1 . Seria este uniform convergentă pe
2n − 1 n →∞ a
n +1
n →∞ 2n − 1

intervalul [0, x ] ⊂ ( −1,1) .



Se consideră seria geometrică ∑t
n =1
2n −2
t ∈ [0, x ] care, de asemenea, este

uniform convergentă şi se poate integra termen cu termen.


x 2n −1 ∞ x x dt 1 1− x

n =1 2n − 1
= ∑
n =1
∫0
t 2n −2 dt = ∫
0 1− t 2
= ln
2 1+ x
1 a 4n + 3
b) an = , R = lim n = lim = 1.
4n − 1 n → ∞ an +1 n → ∞ 4n − 1

Seria ∑t
n =1
4n −2
este uniform convergentă pe intervalul [0, x ] ⊂ ( −1,1) şi se poate

integra termen cu termen şi astfel se obţine:



x 4 n −1 ∞ x
2
x t dt 1 x⎛ 1 1 ⎞ 1 1− x 1
∑n =1 4n − 1
= ∑
n =1
∫0
t 4n −2
dt = ∫0 1− t 4
= ∫ ⎜
2 ⎝ 1− t
0 2
− 2 ⎟
1+ t ⎠
dt = ln − arctgx .
4 1+ x 2
1 a 4n + 1
c) an = , R = lim n = lim = 1.
4n − 3 n →∞ a
n +1
n → ∞ 4n − 3


Seria ∑t
n =1
4n −4
este uniform convergentă pe intervalul [0, x ] ⊂ ( −1,1) şi se

integrează termen cu termen.



x 4 n −3 ∞ x 1 x⎛ 1 1 ⎞ 1 1− x 1

n =1 4n − 3
= ∑ ∫ t 4 n −4 dt = ∫ ⎜
n =1
0 2 ⎝ 1+ t
0 2
− 2 ⎟
1− t ⎠
dt = ln + arctgx .
4 1+ x 2

Exerciţiul 5.6.9. Să se determine mulţimea de convergenţă şi suma următoarelor


serii de puteri:

a) ∑n
n =1
2
⋅ xn

x 4n
b) ∑ (4n )!
n =0

c) ∑ (n + 1)(n + 2)(n + 1) ⋅ x
n =0
n

Rezolvare:

a) Se observă că M c = (−1,1) . Se consideră seria geometrică ∑x
n =1
n
care este

uniform convergentă pe (-1,1) şi se poate deriva termen cu termen.



x

n =1
xn =
1− x
se derivează egalitatea şi se obţine:

133

1
∑n ⋅ x
n =1
n −1
=
(1 − x ) 2
. Se înmulţeşte această egalitate cu x şi se obţine:

x

n =1
n ⋅ xn =
(1 − x ) 2
. Se derivează termen cu termen şi se obţine:

1+ x

n =1
n 2 ⋅ x n −1 =
(1 − x )3
. Se înmulţeşte această egalitate cu x şi se obţine:

x (1 + x )

n =1
n2 ⋅ xn =
(1 − x ) 3
.

b) M c = R . Se ştie că:
x x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8
e x = 1+ + + + + + + + + ...
1! 2! 3! 4! 5! 6! 7! 8!
x x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8
e −x = 1− + − + − + − + + ...
1! 2! 3! 4! 5! 6! 7! 8!
x2 x4 x6 x8
cos x = 1 − + − + + ...
2! 4! 6! 8!
1 ∞
x 4n
Se observă că: (e x + e − x + 2 cos x ) = ∑ .
4 n =0 ( 4n )!

c) M c = (−1,1) .

Se ştie că seria geometrică ∑x
n =0
n +3
este uniform convergentă pe (-1,1).

x3
∑ x n +3 =
n =0 1− x
. Se derivează termen cu termen şi se obţine:

− 2x 3 + 3 x 2
∑ (n + 3) ⋅ x n + 2 =
n =0 (1 − x ) 2
. Se derivează această egalitate termen cu termen şi

se obţine:

2 x 3 − 6 + 6 xx 2
∑ (n + 2)(n + 3) ⋅ x n +1 =
n =0 (1 − x ) 3
. Se derivează termen cu termen şi se

obţine:

6
∑ (n + 1)(n + 2)(n + 3) ⋅ x
n =0
n
=
(1 − x ) 4
.

Exerciţiul 5.6.10. Să se descompună în funcţii simple funcţia


x 4 + 2x 3 + 3 x 2 + 4 x + 5
f (x) =
( x − 1) 6
Rezolvare:
Fie P ( x ) = x 4 + 2 x 3 + 3 x 2 + 4 x + 5 . Folosind formula lui Taylor pentru polinoame
se obţine:

134
x −1 I ( x − 1) 2 ( x − 1) 3 ( x − 1) 4
P ( x ) = P (1) + ⋅ P (1) + ⋅ P II (1) + ⋅ P III (1) + ⋅ P IV (1)
1! 2! 3! 4!
P (1) = 15; P ( x ) = 4 x + 6 x + 6 x + 4; P (1) = 20
I 3 2 I

P II ( x ) = 12 x 2 + 12 x + 6; P II (1) = 30; P III ( x ) = 24 x + 12; P III (1) = 36


P IV ( x ) = 24; P IV (1) = 24
Ţinând cont de acestea se obţine:
( x − 1) ( x − 1) 2 ( x − 1) 3 ( x − 1) 4
P ( x ) = 15 + ⋅ 20 + ⋅ 30 + ⋅ 36 + ⋅ 24
1! 2! 3! 4!
P ( x ) = 15 + 20( x − 1) + 15( x − 1) 2 + 6( x − 1) 3 + ( x − 1) 4 (1)
Ţinând cont de egalitatea (1) se obţine:
x 4 + 2x 3 + 3 x 2 + 4x + 5 1 6 15 20 15
= + + + +
( x − 1) 6
( x − 1) 2
( x − 1) 3
( x − 1) 4
( x − 1) 5
( x − 1) 6
Observaţie:
Această modalitate de descompunere în fracţii simple (în cazuri de acest tip) este
mult mai comodă din punct de vedere al calcului, decât metoda clasică de
descompunere.

Exerciţiul 5.6.11. Să se dezvolte în serie de puteri funcţiile:


1+ x
a) f(x) = ln ; |x| < 1
1- x
3x
b) f(x) = 2 ; x ∈ ( −∞,−3) ∪ ( −3,−2) ∪ ( −2, ∞ )
x + 5x + 6
c) f(x) = ln(x + 1 + x 2 ); x ∈R
d) f(x) = cos 4 x; x ∈ R
e) f(x) = sin 6 x + cos 6 x; x ∈ R
Rezolvare:
1
a) f' (x) = = (1 - x 2 ) -1 |x| < 1.
1− x 2

Dacă se înlocuieşte − x 2 = t se obţine


∞ ∞
(1 − x 2 ) −1 = (1 + t ) −1 = ∑ ( −1) n ⋅ t n = ∑ x 2 n .
n =0 n =0

Deci f ' ( x ) = ∑ x 2 n |x| < 1 . (1)
n =0

Se ştie că pentru |x| < 1 seria ∑x
n =0
2n
este uniform convergentă, deci se poate

integra termen cu termen pe [0, x ] ⊂ ( −1,1) .


Deci integrând egalitatea (1) se obţine:
1+ x ∞ ∞
x 2 n +1
= ∑ ∫ x 2n dx = ∑
x
ln , |x| < 1
1 - x n =0 0 n =0 2n + 1

135
1+ x ∞
x 2n +1
Aşadar: ln =∑
1 - x n=0 2n + 1
3x 9 6
b) Se observă că 2 = − .
x + 5x + 6 x + 3 x + 2
9 6
Deci f ( x ) = f1 ( x ) + f 2 ( x ) unde f1 ( x ) = , f2 ( x ) = − .
x +3 x+2
−1 −1
⎛ x⎞ ⎛ x⎞
f1 ( x ) = 3 ⋅ ⎜1 + ⎟ , f 2 ( x ) = −3 ⋅ ⎜1 + ⎟ .
⎝ 3⎠ ⎝ 2⎠
Funcţia f1 ( x ) se poate dezvolta în serie de puteri pentru |x| < 3 , iar f 2 ( x ) se poate
dezvolta în serie de puteri pentru |x| < 2 . Ţinând cont de acestea, rezultă că funcţia
f ( x ) = f1 ( x ) + f 2 ( x ) este dezvoltabilă în serie de puteri pentru |x| < 2 .
n

xn ∞
n x
f1( x ) = 3∑ ( −1)n ⋅ şi f 2 ( x ) = − 3 ∑ ( −1 ) ⋅ .
n =0 3n n =0 2n

3x ⎛ 1 1 ⎞
Deci 2 = 3∑ ( −1) n +1 ⎜ n − n ⎟ ⋅ x n , |x| < 2
x + 5x + 6 n =0 ⎝2 3 ⎠
x +1 1
c) f ' ( x ) = −2 ⋅ 2 = −2( x + 1) ⋅ .
x + 2x + 2 1 + ( x + 1) 2
1
Se observă că funcţia f1 ( x ) = este dezvoltabilă în jurul punctului
1 + (n + 1) 2
x 0 = −1 pe orice interval [ −1, x ] ⊂ ( −2,0) şi se obţine

f1 ( x ) = [1 + ( x + 1) 2 ] −1 = ∑ ( −1) n ⋅ ( x + 1) 2n pentru x ∈ (−2,0) .
n =0

Aşadar se obţine: f ' ( x ) = 2∑ ( −1) n +1 ⋅ (1 + x ) 2n +1 .
n =0
Integrând această egalitate pe intervalul [ −1, x ] ⊂ ( −2,0) se obţine
2 n +1
1 ∞
( x + 1)
ln = ∑ ( −1) n +1 ⋅ ; x ∈ (−2,0) .
x + 2n + 1 n =0
2
n +1
3 1
d) Deoarece cos 4 x = + cos 2 x + cos 4 x se ştie că:
4 4

x 2n
cosx = ∑ (-1)n ⋅ x ∈R .
n=0 (2n )!!
De aici rezultă că:

4 n ⋅ x 2n ∞
16 n ⋅ x 2n
cos2x = ∑ (-1)n ⋅ şi cos4x = ∑ (-1)n ⋅ .
n =0 (2n )!! n =0 (2n )!!
Ţinând cont de acestea se obţine:
3 ∞ 4 n +1 + 16 n 2n
cos 4 x = + ∑ (-1)n ⋅ ⋅x x ∈R .
4 n=0 4 ⋅ (2n )!!

136
5 3 ∞
16 n ⋅ x 2n
e) Deoarece cos 6 x + sin 6 x = + ⋅ cos 4 x şi cos4x = ∑ (-1)n ⋅ atunci
8 8 n=0 (2n )! !
5 3 ∞ 16 n ⋅ x 2n
cos 6 x + sin 6 x = + ∑ (-1)n ⋅ .
8 8 n =0 (2n )!!

Exerciţiul 5.6.12. Să se calculeze:


x2

cos x − e 2
a) lim
x →0 x4
⎡ ⎛ 1 ⎞⎤
b) lim ⎢ x − x 2 ⋅ ln⎜1 + ⎟⎥
x →∞
⎣ ⎝ x ⎠⎦
Rezolvare:
Dacă R n (x ) este restul de ordinul n din formula lui Taylor a funcţiei f(x)
R (x)
dezvoltată în jurul punctului x = a are loc relaţia lim n n = 0 (1)
x →a ( x − a )

x2 x4
a) cos x = 1 − + + R 41 ( x ) (2)
2 24
n2
− x2 x4
e 2
= 1− + + R 42 ( x ) (3)
2 8
x2

cos x − e 2
1 1 R 41 ( x ) R 42 ( x )
Din (2) şi (3) se obţine: = − + − . Atunci ţinând cont
x4 24 8 x4 x4
de (1) se obţine:
x2

cos x − e 2
1
lim =− .
x →0 x4 12
1
b) Dacă se face substituţia x = se obţine:
t
⎡ ⎛ 1 ⎞⎤ ⎛1 1 ⎞ t − ln(1 + t )
lim ⎢ x − x 2 ln⎜1 + ⎟⎥ = lim⎜ − 2 ⋅ ln(1 + t ) ⎟ = lim
x →∞
⎣ ⎝ x ⎠ ⎦ t →0 ⎝ t t ⎠ t →0 t2
t2
ln(1 + t ) = t − + R 2 (t )
2
t − ln(1 + t ) 1 R (t ) 1
Atunci lim 2
= + lim 22 = .
t →0 t 2 t → 0 t 2

1
∫e
−x2
Exerciţiul 5.6.13. Să se calculeze cu patru zecimale exacte dx .
0
Rezolvare:
x2 x2
− − ∞
x 2n
Seria Mac-Laurin a funcţiei f ( x ) = e 2
este e 2
= ∑ ( −1) ⋅
n
.
n =0 n!

137
Se integrează această egalitate pe intervalul [0, x] ⊂ R şi se obţine:
x ∞
x 2n +1
∫0 e − x dx = ∑ ( −1) n ⋅
2
.
n =0 n! (2n + 1)
Aici se consideră x = 1 şi se obţine:

1 1 1 1 1 1 1 1 1
∫0 e −x2
dx = ∑
n =0
( −1) n ⋅
n! (2n + 1)
= 1− + − + − + −
3 10 42 216 1320 9360 75600
+ ...

1 1,5
Dacă se adună aceşti termeni eroarea făcută este mai mică decât < .
75600 105
Calculând suma acestor fracţii prin lipsă şi prin adaos la zecimala a cincea se
1
obţine: 0,74681 < ∫ e − x dx < 0,74685 .
2

0
1
∫e
−x2
Deci dx < 0,7468 ... .
0

138
CAPITOLUL VI
FUNCŢII REALE ŞI FUNCŢII VECTORIALE

1. Limită. Definiţii. Proprietăţi generale


După cum se ştie tipurile de funcţii se clasifică după natura domeniului, respectiv
codomeniului. În acest sens există următoarele tipuri de funcţii:

Definiţia 6.1.1.
a) Funcţiile f : X ⊆ →Y ⊆ se numesc funcţii reale de variabilă reală şi au
forma generală y = f ( x ) .
b) Funcţiile F : X ⊆ → Y ⊆ m se numesc funcţii vectoriale din variabilă reală şi
au următoarea formă: F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fm ( x ) ) unde f1 ( x ) , oricare ar fi i = 1, m se
numesc protecţiile funcţiei vectoriale F ( x ) şi aceste protecţii sunt funcţii reale de
variabilă reală.
c) Funcţiile f : X ⊆ m → Y ⊆ se numesc funcţii reale de variabilă vectorială şi
au forma generală y = f ( x ) = f ( x1, x2 ,..., xm ) . Aceste funcţii mai poartă denumirea de
funcţii de mai multe variabile.
d) Funcţiile F : X ⊆ m
→Y ⊆ p
se numesc funcţii vectoriale de variabilă
vectorială şi au forma F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fn ( x ) ) unde x = ( x1, x2 ,..., xm ) iar funcţiile
fi ( x ) , oricare ar fi i = 1, p sunt funcţii reale de variabilă vectorială.
Acestea sunt tipuri de funcţii ce vor fi studiate în cele ce urmează din punct de
vedere al limitei şi continuităţii.
Cel mai general cadru în care poate fi definită noţiunea de limită este atunci când
domeniul şi codomeniul sunt înzestrate cu structura de spaţiu topologic.
Cum spaţiul metric şi spaţiul vectorial normat sunt spaţii topologice noţiunea de
limită are sens şi atunci când domeniul şi codomeniul sunt înzestrate cu aceste structuri.
Limita unei funcţii în punctul de acumulare x0 a lui X se defineşte după cum
urmează:

Definiţia 6.1.2. (Limita în spaţiu topologic)


Fie f : X → Y , unde ( X ,τ 1 ) şi (Y ,τ 2 ) sunt două spaţii topologice oarecare. Se
spune că funcţia f ( x ) are limita în punctul x0 şi se scrie lim f ( x ) = dacă pentru
x → x0

orice W vecinătate a lui , există o vecinătate V a punctului x0 , astfel încât pentru orice
x ≠ x0 x ∈ V ∩ X , rezultă f ( x ) = W .

139
Observaţia 6.1.1. Ca noţiunea de limită definită de Definiţia 6.1.2 să aibă sens
(limita să fie unică) trebuie ca spaţiile topologice ( X ,τ 1 ) şi (Y ,τ 2 ) să fie spaţii topologice
separate.

a) Între domeniul de definiţie X al tuturor funcţiilor din şir şi mulţimea de


convergenţă există relaţia MC ⊆ X .
b) Punctul x0 ∈ X dacă nu este un punct de convergenţă al şirului de funcţii se
numeşte punct de divergenţă al altui şir şi mulţimea tuturor punctelor de divergenţă ale
şirului de funcţii se notează cu MD şi are relaţia MD = X \ MC .

Definiţia 6.1.3. (Limita în spaţii metrice)


Fie f : X → Y iar ( X , d ) şi (Y , ρ ) spaţii metrice. Funcţia f ( x ) are limită ∈ Y în
punctul x0 şi se scrie f ( x ) → sau lim f ( x ) = dacă pentru orice ε > 0 , există
x → xo

δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice x ≠ x0 d ( x, x0 ) < δ ( ε ) rezultă ρ ( f ( x ) , )<ε .


Observaţia 6.1.2.
a) Se ştie că spaţiul metric este un spaţiu topologic separat, de aceea limita
definită de Definiţia 6.1.3 este unică, deci noţiunea este bine definită.
b) Dacă se particularizează metricile d şi ρ se obţin diverse forme echivalente
ale acestei definiţii.

Exemplu:
1. X ⊂ , Y ⊂ d , ρ metrica euclidiană a lui , adică modulul, atunci Definiţia
6.1.3 capătă forma cunoscută, adică:
lim f ( x ) = dacă oricare ar fi ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 , astfel încât pentru orice
x → x0

x ∈ X x − x0 < δ ( ε ) rezultă f ( x ) − <ε .

2. Definiţia 6.1.3 dacă X ⊆ m şi Y ⊆ p pentru cazurile:


a) p ≥ 2 , m = 1 ;
b) m ≥ 2 , p = 1 ;
are următoarele forme:
a) Funcţia este de forma F : X ⊆ → Y ⊆ p , F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fp ( x ) ) şi în
acest caz definiţia este:
lim F ( x ) = L , L = ( 1, 2 ,..., p ) dacă (∀) ε > 0 , ( ∃) δ ( ε ) > 0 a.î.
x → x0

p
( ∀ ) x ≠ x0 ∈ X x − x0 < δ ( ε ) rezultă ∑ (f ( x ) − )
2
k k <ε.
k =1

b) Funcţia este de forma f : X ⊆ m


→Y ⊆ şi în acest caz definiţia este:

140
lim f ( x ) = , dacă (∀) ε > 0 , ( ∃) δ ( ε ) > 0 a.î.
x → x0

m
( ∀ ) x ≠ x0 ∈ X ∑(x − x0 k ) < δ ( ε ) rezultă f ( x ) −
2
k <ε.
k =1

Definiţia 6.1.4. (Limita în spaţiu vectorial normat)


( ) ( )
Fie f : X → Y o funcţie şi X , ⋅ 1 , Y , ⋅ 2 spaţii vectoriale normate. Se spune că
funcţia f are limita ∈ Y în punctul x0 şi se scrie f ( x ) → sau lim f ( x ) = dacă
x → xo

oricare ar fi ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice x ≠ x0 x − x0 1 < δ ( ε ) rezultă
f (x) − 2
<ε.

Observaţia 6.1.3.
a) Deoarece spaţiile vectoriale normate sunt spaţii topologice separate, limita
definită de Definiţia 6.1.4 este unică. Particularizând normele ⋅ 1 şi ⋅ 2 se obţin definiţii
echivalente cu Definiţia 6.1.4.
b) Definiţiile 6.1.2, 6.1.3, 6.1.4 sunt definiţii echivalente, adică considerând-o pe
una ca definiţie, celelalte două devin propoziţii care pot fi demonstrate.
În cele ce urmează se vor considera funcţiile vectoriale de variabilă vectorială,
adică funcţii de forma
F : X ⊆ n → Y ⊆ m , F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fm ( x ) )
unde fi : X ⊂ n
→ ; x = ( x1, x2 ,..., xn ) .
Dacă n = 1 şi m ≥ 2 , atunci se obţin funcţii vectoriale de variabilă reală, care au
forma F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fm ( x ) ) , x ∈ .
Dacă simultan n = 1 şi m = 1 se obţin funcţii reale de variabilă reală.
Deoarece mulţimea numerelor reale este o mulţime ordonată se poate stabili
dacă x converge către punctul de acumulare x0 , crescător sau descrescător şi astfel se
poate defini limita la stânga, respectiv limita la dreapta în punctul x0 pentru funcţia
f : X ⊂ →Y ⊂ .

Observaţia 6.1.4.
a) Definiţiile limitei unei funcţii într-un punct au fost date considerând limita , cât
ţi punctul x0 finite. Cea mai utilizată dintre cele trei definiţii ale limitei funcţiei într-un
punct este Definiţia 6.1.3.
b) Pentru funcţiile vectoriale de variabilă vectorială, dacă se consideră metrică
euclidiană a lui n , respectiv m , Definiţia 6.1.3 are următoarea formă:
(
lim F ( x ) = L L = ( 1, 2 ,..., m )
x → x0
)
dacă pentru orice ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 , astfel încât pentru orice x ∈ X cu proprietatea
că:

141
n m

∑ ( x i − x0 i ) < δ ( ε ) ∑ (f ( x ) − )
2
rezultă j j <ε
i =1 j =1

c) Definiţiile 6.1.2, 6.1.3, 6.1.4 pot fi transpuse pentru funcţiile reale de variabilă
reală şi în cazul în care = ∞ sau x0 = ∞ ; finit, x0 = ∞ ; x0 finit, = ∞ .

Propoziţia 6.1.1.
Fie f : X ⊂ → Y ⊂ şi x0 ∈ X ' un punct de acumulare al domeniului de
definiţie:
a) Dacă există s , d în punctul x0 pentru funcţia f şi s = d = atunci funcţia f
are limită în punctul x0 şi această limită are valoarea .
b) Dacă funcţia f are limită în punctul x0 atunci există s şi d şi s = d = .
Dacă se consideră f : X ⊂ 2
→Y ⊂ şi x0 = ( x01, x02 ) ∈ X ' , atunci, spre
deosebire de cazul când X ⊂ există o infinitate de posibilităţi ca punctul x = ( x1, x2 )
să conveargă către punctul x0 = ( x01, x02 ) . Aceste posibilităţi sunt date de toate
drumurile plane ce trec prin punctul x0 = ( x01, x02 ) .

Propoziţia 6.1.2.
Funcţia f : X ⊂ 2 → Y ⊂ are limita în punctul x0 = ( x01, x02 ) ∈ X ' dacă şi numai
dacă pe orice drum ce trece prin acest punct, funcţia f are limită şi aceste limite sunt
egale.
Folosind Propoziţia 6.1.2 se poate arăta că o funcţie nu are limită într-un punct ca
în exemplul următor.

Exemplu:
Fie f = f ( x, y ) şi ( x0 , y 0 ) punctul în care se pune problema limitei.
y = g ( x ) , y = h ( x ) curbe ce trec prin punctul ( x0 , y 0 ) .
Dacă:
lim f ( x, y ) = lim f ( x, g ( x ) ) = 1
x → x0 x → x0
y →y0
y =g ( x )

şi
lim f ( x, y ) = lim f ( x, h ( x ) ) = 2
x → x0 x → x0
y →y0
y = h( x )

şi
1 ≠ 2

Atunci funcţia f = f ( x, y ) nu are limită în punctul ( x0 , y 0 ) .

142
Propoziţia 6.1.3. (limita funcţiilor vectoriale de variabilă vectorială) Fie
F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fm ( x ) ) , x = ( x1, x2 ,..., xn ) o funcţie vectorială de variabilă
vectorială.
Funcţia F ( x ) are limita L = ( 1, 2 ,..., m ) în punctul x0 = ( x01, x02 ,..., x0 n ) dacă şi
numai dacă lim f j ( x ) = j , oricare ar fi j = 1, m .
x → x0

Demonstraţie:
Într-adevăr, ţinând cont de Definiţia 6.1.4, punctul b) rezultă lim F ( x ) = L dacă:
x → x0

⎡ n m ⎤
⎢( ∀ ) ε > 0, ( ∃) δ ( ε ) > 0 a.î. ( ∀ ) x ∈ X ∑ ( x i − x0 i ) < δ (ε ) ⇒ ∑ (f ( x ) − )
2 2
j j <ε⎥
⎢⎣ i =1 j =1 ⎥⎦
ε
Rezultă f j ( x ) − j = ε ' , oricare ar fi j = 1, m .
<
m
Dar, ţinând cont de limita unei funcţii reale de variabilă vectorială, rezultă
lim f j ( x ) = j , j = 1, m .
x → x0

Reciproca se demonstrează în mod analog.

Observaţia 6.1.5.
a) Funcţia F ( x ) are limita L în punctul x0 dacă şi numai dacă fiecare proiecţie
are limită în acel punct.
b) Ţinând cont de Propoziţia 6.1.3, dacă funcţia F ( x ) are limită în punctul
x0 = ( x01, x02 ,..., x0 n ) .
Atunci are loc egalitatea

x → x0 (
lim F ( x ) = lim f1 ( x ) , lim f2 ( x ) ,... lim fm ( x ) .
x → x0 x → x0 x → x0 )
c) Dacă funcţiile F ( x ) şi G ( x ) , x = ( x1, x2 ,..., xn ) au limita în punctul
x0 = ( x01, x02 ,..., x0 n ) , atunci funcţiile F ( x ) ± G ( x ) ; λ ⋅ F ( x ) , λ ∈ au limită în x0 şi au
loc egalităţile:
lim ( F ( x ) ± G ( x ) ) = lim F ( x ) ± lim G ( x ) ; lim λ ⋅ F ( x ) = λ lim F ( x ) .
x → x0 x → x0 x → x0 x → x0 x → x0

Pentru înmulţire şi împărţire nu există definiţii deoarece aceste operaţii nu sunt


definite în spaţii vectoriale.
Un rol deosebit din punct de vedere practic îl are limita unei funcţii definită cu
ajutorul şirurilor. Această problemă este rezolvată de următoarea propoziţie:

Propoziţia 6.1.4. Fie f : X ⊂ p → Y ⊂ m . Condiţia necesară şi suficientă ca


funcţia F ( x ) să aibă limita L în punctul x0 ∈ X ' este: oricare ar fi ( xn )n ≥0 xn ≠ x0 ;
xn ∈ X şi xn → x0 să rezulte că şirul ( F ( xn ) )n ≥0 → L (unic).
Demonstraţie:
În definiţia dată de Observaţia 6.1.4, punctul b), dacă se înlocuieşte

143
x = ( x1, x2 ,..., x p ) cu xn = ( xn1, xn 2 ,..., xnp )
şi
F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fm ( x ) ) cu F ( xn ) = ( f1 ( xn ) , f2 ( xn ) ,..., fm ( xn ) )
se obţine Propoziţia 6.1.4.

Observaţia 6.1.6.
Această propoziţie se enunţă mai general pentru funcţii f : X → Y , X ,Y
organizate ca spaţii topologice.

Algoritm pentru calculul limitelor pentru funcţiile reale de variabilă vectorială

Fără a afecta generalitatea problemei, se vor considera funcţiile reale de două


variabile.
Pentru a studia existenţa limitei lim f ( x, y ) şi eventual a o determina să
x → x0
y →y0

procedeze astfel:
10 Se consideră fascicolul de drepte care trec prin punctul ( x0 , y 0 ) . Acest fascicul
are următoarea ecuaţie y = y 0 + m ( x − x0 ) , m ∈ .
20 Se calculează lim f ( x, y ) = lim f ( x, y 0 + m ( x − x0 ) ) = (m) .
x → x0 x → x0
y →y0
( y = y 0 + m ( x − x0 ) )
30 a) Dacă = ( m ) , adică limita depinde de parametrul m , funcţia nu are limită
în punctul ( x0 , y 0 ) , conform cu Propoziţia 6.1.2.
b) Dacă = ct. (nu depinde de m ) funcţia poate să aibă sau să nu aibă limită
în punctul ( x0 , y 0 ) conform Propoziţia 6.1.2.
În cazul 30 b) studiul se continuă astfel:
40 Dacă funcţia nu are limită, există cel puţin un drum de ecuaţie y = g ( x ) care
trece prin punctul ( x0 , y 0 ) şi are loc relaţia:
lim f ( x, g ( x ) ) ≠
x → x0

50 Dacă funcţia are limită, ea nu poate fi decât constanta şi se demonstrează


acest lucru folosind Definiţia 6.1.3 particularizată la funcţiile reale de două variabile (p=2,
n=1) sau criterii ale majorării.
Pentru calculul limitelor funcţiilor de mai multe variabile se poate folosi acest
algoritm combinat cu tabelul limitelor fundamentale pentru funcţii de mai multe variabile.
Acest tabel este următorul:
sinm ⎡⎣f ( x, y ) ⎤⎦
10 lim = 1, dacă lim f ( x, y ) = 0
( )
x → x0 m x → x0
y →y0 ⎡
⎣ f x , y ⎤
⎦ y →y0

tg m ⎡⎣f ( x, y ) ⎤⎦
0
2 lim = 1 , dacă lim f ( x, y ) = 0
( )
x → x0 m
y →y0 ⎡ ⎤ x → x0
⎣ f x , y ⎦ y →y0

144
arcsinm ⎡⎣f ( x, y ) ⎤⎦
30 lim = 1 , dacă lim f ( x, y ) = 0
⎡⎣f ( x, y ) ⎤⎦
x → x0 m x → x0
y →y0 y →y0

arctg m ⎡⎣f ( x, y ) ⎤⎦
40 lim = 1, dacă lim f ( x, y ) = 0
⎡⎣f ( x, y ) ⎤⎦
x → x0 m x → x0
y →y0 y →y0

1
50 lim ⎡⎣1 + f ( x, y ) ⎤⎦ f ( x,y ) = e , dacă lim f ( x, y ) = 0
x → x0 x → x0
y →y0 y →y0

ln (1 + α f ( x, y ) )
60 lim = α , dacă lim f ( x, y ) = 0
x → x0
y →y0
f ( x, y ) x → x0
y →y0

a ( ) −1
f x ,y
70 lim = ln a , dacă lim f ( x, y ) = 0
x → x0
y → y0
f ( x, y ) x → x0
y →y 0

Tabelul se poate generaliza la funcţii de trei sau mai multe variabile.


Definiţia 6.1.4. lim ⎡ lim f ( x, y ) ⎤ sau lim ⎡ lim f ( x, y ) ⎤ se numesc limite iterate.
⎢ y →y0
x → x0 ⎣ ⎦⎥ ⎢ x → x0
y →y0 ⎣ ⎦⎥
Între limita funcţiei f ( x, y ) în punctul ( x0 , y 0 ) şi limitele iterate în acest punct există
următoarea legătură:

Propoziţia 6.1.4. Dacă există limita funcţiei într-un punct şi una din limitele iterate
în acest punct atunci acestea sunt egale.

2. Continuitatea
Noţiunea de continuitate a derivat din aspectul fizic sau geometric a numeroase
procese practice. Astfel drumul parcurs de un proiectil în spaţiu este o linie continuă. Din
punct de vedere matematic noţiunea de continuitate a unei funcţii are sens (poate fi
pusă) numai dacă domeniul şi codomeniul funcţiei sunt organizate ca: spaţii topologice,
spaţii metrice sau spaţii vectoriale normate.
În aceste cazuri noţiunea de continuitate este definită după cum urmează.

Definiţia 6.2.1. (continuitatea în spaţii topologice) Fie ( X ,τ 1 ) şi (Y ,τ 2 ) spaţii


topologice şi f : X → Y o funcţie oarecare. Funcţia f este continuă în punctul x0 ∈ X
dacă oricare ar fi W vecinătate a lui f ( x0 ) ∈ Y , există V vecinătate a lui x0 astfel încât
f (V ) ⊆ W .
Punctul x0 ∈ X care satisface aceste proprietăţi este punct de continuitate al
funcţiei f ( x ) .

145
Definiţia 6.2.2. (continuitatea în spaţii metrice) Fie ( X ,d ) şi (Y , ρ ) spaţii
metrice şi f : X → Y o funcţie oarecare. Funcţia f este continuă în punctul x0 ∈ X dacă
oricare ar fi ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice x ∈ X d ( x, x0 ) < δ ( ε ) rezultă
ρ ( f ( x ) , f ( x0 ) ) < ε .

Definiţia 6.2.3. (continuitatea în spaţii vectoriale normate) Fie ( X, ⋅ )


1
şi
(Y , ⋅ )
2
spaţii vectoriale normate şi f : X → Y o funcţie oarecare. Funcţia f este
continuă în punctul x0 ∈ X dacă oricare ar fi ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru
orice x ∈ X x − x0 1 < δ ( ε ) rezultă f ( x ) − f ( x0 ) 2 < ε .

Observaţia 6.2.1.
a) Spre deosebire de noţiunea de limită care are sens numai în punctele de
acumulare ale domeniului de definiţie, noţiunea de continuitate are sens, după cum se
observă din cele trei definiţii, numai în punctele domeniului de definiţie.
b) Noţiunea de continuitate este o particularizare a noţiunii de limită.
Particularizarea constă în faptul că limita este înlocuită cu f ( x0 ) , iar x0 ∈ X .
c) Cea mai des utilizată definiţie a continuităţii este Definiţia 6.2.2, această
definiţie pentru funcţiile vectoriale capătă următoarea formă:
Funcţia F : X ⊂ n →Y ⊂ m , F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fm ( x ) ) unde
x = ( x1, x2 ,..., xn ) este continuă în punctul x0 = ( x01, x02 ,..., x0 n ) ∈ X dacă oricare ar fi
ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice
n m

∑(x − x0 i ) < δ ( ε ) rezultă ∑ (f ( x ) − f ( x ))


2 2
x∈X i j j 0 <ε.
i =1 j =1

Propoziţia 6.2.1. Fie F : X ⊂ n → Y ⊂ m o funcţie vectorială de variabilă


vectorială. Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia F ( x ) să fie continuă în punctul
x0 ∈ X este ca orice proiecţie a sa să fie continuă în acest punct.
Demonstraţie:
Se consideră F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fm ( x ) ) continuă în x0 = ( x01, x02 ,..., x0 n ) şi se
demonstrează că f j ( x ) , j = 1, m sunt continue în x0 .
Într-adevăr, ţinând cont de observaţia 6.2.1 punctul b), rezultă F ( x ) continuă în
x0 dacă
⎡ n m ⎤
⎢( ∀ ) ε > 0, ( ∃) δ ( ε ) > 0 a.î. ( ∀ ) x ∈ X ∑(x − x0 i ) < δ ( ε ) ⇒ ∑ (f ( x ) − f ( x ))
2 2
i j j 0 <ε⎥
⎢⎣ i =1 j =1 ⎥⎦
rezultă

146
ε
f j ( x ) − f j ( x0 ) <
, oricare ar fi j = 1, m .
m
Dar ţinând cont de continuitatea funcţiilor reale de variabilă vectorială, rezultă
f j ( x ) continuă în x0 ∈ X , oricare ar fi j = 1, m .
Reciproca se demonstrează în mod analog.
Ţinând cont de definiţia limitei şi definiţia continuităţii sunt evidente următoarele
propoziţii care au o mare utilitate practică în studiul continuităţii.

Propoziţia 6.2.2. Fie f : X → Y o funcţie oarecare. Funcţia f continuă în punctul


x0 ∈ X dacă şi numai dacă lim f ( x ) = f ( x0 ) .
x → x0

Propoziţia 6.2.3. Fie f : X → Y o funcţie oarecare. Funcţia f continuă în punctul


x0 ∈ X dacă şi numai dacă pentru orice şir ( xn )n ≥0 xn ∈ X ., xn ≠ x0 , xn → x0 rezultă
(f ( x ))n n ≥0
este şir convergent şi are limita f ( x0 ) .
Pentru funcţiile de mai multe variabile există două tipuri de continuităţi,
continuitate parţială şi continuitate globală. Legătura dintre aceste tipuri de continuitate
este dată în următoarele două propoziţii.

Propoziţia 6.2.4. Fie F : X ⊂ n → Y ⊂ o funcţie reală de variabilă vectorială.


Dacă funcţia f este continuă în x0 ∈ X , atunci f este continuă în raport cu fiecare
variabilă xi , i = 1, n în parte (continuă parţial).
Demonstraţie:
Fie f continuă în x0 = ( x01, x02 ,..., x0 n ) . Ţinând cont de continuitatea funcţiilor reale
de variabilă vectorială rezultă că pentru orice ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât oricare
n

∑(x − x0 i ) < δ ( ε ) f ( x ) − f ( x0 ) < ε . Relaţia anterioară


2
ar fi x∈X i rezultă
i =1

∑(x − x0 i ) < δ ( ε ) este satisfăcută şi de x ' = ( x1, x02 ,..., x0 n ) . Dar această relaţie
2
i
i =1

pentru x ' capătă următoarea formă: oricare ar fi x1 ∈ pr0 x1 X verifică relaţia


x1 − x01 < δ ( ε ) şi f ( x1, x02 , x03 ..., x0 n ) − f ( x01, x02 ,..., x0 n ) < ε .
Deci rezultă că funcţia f ( x ) este continuă în punctul x0 în raport cu variabila x1 .
În mod analog se demonstrează continuitatea cu x2 , x3 ,..., xn .

Propoziţia 6.2.5. Dacă funcţia F : X ⊂ n → Y ⊂ este continuă în punctul


x0 ∈ X în raport cu fiecare dintre variabilele xi , i = 1, n în parte nu se poate afirma nimic
despre continuitatea globală a funcţiei în punctul x0 (în raport cu ansamblul variabilelor).

147
Demonstraţie:
Se consideră un contra exemplu, adică se alege o funcţie care este continuă
parţial în raport cu variabilele sale, dar care nu este continuă global. Fie f : 2 → ,
⎧ x4 ⋅ y
⎪ ; x⋅y ≠ 0
f ( x, y ) = ⎨ x 6 + y 3 şi se arată că deşi în punctul O ( 0,0 ) este continuă, atât în
⎪0 ; x⋅y = 0

raport cu x , cât şi în raport cu y nu este continuă global în acest punct.
Într-adevăr:
x4 ⋅ y
lim f ( x, y ) = lim 6 = 0 şi f ( 0, y ) = 0
x →0 x →0 x + y 3

rezultă f ( x, y ) este continuă în raport cu x în punctele ( 0, y ) , y ∈ deci şi în ( 0,0 ) .


x4 ⋅ y
lim f ( x, y ) = lim = 0 şi f ( 0, y ) = 0
y →0 y →0 x 6 + y 3

rezultă f ( x, y ) este continuă în raport cu y în punctele ( x,0 ) oricare ar fi x ∈ deci şi


în ( 0,0 ) .
x3 x2
Dar lim f ( x, y ) = lim = lim =0 (1)
x →0 x →0 x 6 + x 3 x →0 x 2 + 1
y →0
( x =y )
x6 1
lim f ( x, y ) = lim 6 = (2)
x →0 x →0 x + x 6 2
y →0
(y =x )
2

Din (1) şi (2) rezultă că funcţia f ( x, y ) nu are limită în punctul ( 0,0 ) , deci ea nu
este continuă în acest punct în raport cu ansamblul variabilelor.

Observaţia 6.2.2.
a) Ţinând cont de Propoziţiile 6.2.4 şi 6.2.5 rezultă că pentru funcţiile reale de
variabilă vectorială (funcţiile de mai multe variabile) există continuitate globală şi
continuitate parţială şi că orice funcţie continuă globală este continuă şi parţial, dar
reciproc nu.
b) Punctul x0 care nu este punct de continuitate pentru funcţia f se va numi
punct de discontinuitate al acestei funcţii.
c) Pentru funcţiile reale de variabilă reală există trei tipuri de discontinuităţi:
- discontinuitate de speţa întâi;
- discontinuitate de speţa a doua;
- discontinuitate de speţa a treia;
Acestea se definesc astfel:

Definiţia 6.2.4.
a) Punctul x0 ∈ X ⊂ este punct de discontinuitate de speţa întâi pentru funcţia
f:X⊂ →Y ⊂ dacă există s , d finite şi diferite sau s = d ≠ f ( x0 ) .

148
b) Punctul x0 ∈ X ⊂ este punct de discontinuitate de speţa a doua pentru
funcţia f : X ⊂ → Y ⊂ dacă s sau d au valori infinite.
c) Punctul x0 ∈ X ⊂ este punct de discontinuitate de speţa a treia pentru
funcţia f : X ⊂ → Y ⊂ dacă s sau d nu există.

Definiţia 6.2.5. (prelungirea prin continuitate)


Fie f : X ⊂ → şi x0 punct de acumulare ce nu aparţine lui X ⊂ . Dacă
y 0 = lim f ( x ) atunci funcţia
x → x0

⎧⎪f ( x ) ; x ∈ X
f (x) = ⎨
⎪⎩ y 0 ; x = x0
se numeşte prelungirea prin continuitate în punctul x0 a funcţiei f ( x ) .
Pentru funcţiile reale de variabilă reală, pe lângă noţiunea de continuitate mai
apare şi noţiunea de continuitate uniformă care se defineşte după cum urmează:

Definiţia 6.2.5. (continuitatea uniformă)


Fie f : X ⊂ → . Se spune că funcţia f ( x ) este uniform continuă pe mulţimea
X dacă: pentru orice ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât f ( x '' ) − f ( x ' ) < ε , pentru orice
x ', x '' ∈ X x ''− x ' < δ ( ε ) .

Observaţia 6.2.3.
Dacă continuitatea este o noţiune punctuală, adică ea are sens într-un punct
x0 ∈ X , continuitatea uniformă este o proprietate globală, adică ea are sens sau se
pune pe o întreagă mulţime X .
Fenomenele practice a căror modelare matematică conduce către funcţii uniform
continue sunt fenomene pentru care se poate asigura un proces de prognoză. De
aceea, uniform continuitatea este foarte importantă.
În continuare se dau câteva proprietăţi ale funcţiilor continue şi uniform continue:

Propoziţia 6.2.6.
Fie f : [a, b ] → .
a) dacă f este o funcţie monotonă, atunci aceasta poate avea numai puncte de
discontinuitate de speţa I, şi acestea formează o mulţime cel mult numărabilă;
b) dacă funcţia f este continuă, atunci funcţia f este mărginită şi îşi atinge
marginile.

Propoziţia 6.2.7.
Fie f : [a, b ] → . Dacă funcţia f este continuă pe [a, b ] atunci ea este uniform
continuă pe [a, b ] .
Demonstraţie:

149
Se presupune că f nu este uniform continuă pe [a, b ] . Deci ( ∃) ε > 0 ,
( ∀ ) δ (ε ) > 0 astfel încât ( ∃) ξ ' , ξ '' ∈ [a, b ] ξ '− ξ '' < δ ( ε ) astfel încât
f (ξ ' ) − f (ξ '' ) < ε (1)
1
Dacă se consideră δ ( ε ) = şi se dau lui n valorile 1,2,3,... se obţin două şiruri
n
1
(ξ 'n )n≥1 şi (ξ ''n )n ≥1 cu proprietatea că: ξ 'n ,ξ ''n ∈ [a, b ] şi ξ 'n − ξ ''n < , n = 1,2,3,... Deci
n
şirurile sunt mărginite şi conform lemei lui Cesaro există subşirurile convergente ξ 'np , ( )
(ξ '' ) către aceeaşi limită ξ deoarece ξ '
np np − ξ ''np <
1
n
.

( )
Deoarece f este continuă pe [a, b ] , rezultă f ξ 'np → f (ξ ) şi f ξ ''np → f (ξ ) ( )
( ) ( )
adică f ξ 'n p − f ξ ''np < ε . Această inegalitate intră în contradicţie cu egalitatea (1).
Deci presupunerea că f ( x ) nu este uniform continuă pe [a, b ] este falsă. Această
propoziţie se numeşte Teorema lui Cantor.

Observaţia 6.2.4.
Ţinând cont de definiţia celor două noţiuni rezultă că, continuitatea uniformă
implică continuitatea, dar reciproca nu este general valabilă. Propoziţia 6.2.7 pune în
evidenţă condiţiile particulare în care şi reciproca este adevărată.

Definiţia 6.2.7. Fie f : X ⊂ → o funcţie reală de variabilă reală, astfel încât


pentru orice x ', x '' ∈ X , există M > 0 astfel încât f ( x '' ) − f ( x ' ) < M x ''− x ' , atunci
funcţia f se numeşte funcţie de tip Lipschitz sau o funcţie lipschitziană.

Propoziţia 6.2.8. Orice funcţie lipschitziană este o funcţie uniform continuă.


Demonstraţie:
ε
Într-adevăr, în definiţia uniform continuităţii, dacă se alege δ ( ε ) = , pentru orice
M
ε
ε > 0 atunci din condiţia Lipschitz se obţine că f ( x '' ) − f ( x ' ) < M = ε rezultă
M
⎡ ε ⎤
⎢ x ''− x ' < δ ( ε ) = M ⇒ f ( x '' ) − f ( x ' ) < ε ⎥
⎣ ⎦
relaţie care defineşte uniform continuitatea.

Propoziţia 6.2.9. Fie f : [a, b ] → dacă:


0
1 f continuă;
20 f ( a ) ⋅ f ( b ) < 0
Atunci există x0 ∈ [a, b ] astfel încât f ( x0 ) = 0 .

150
Propoziţia 6.2.10. Dacă f este o funcţie continuă pe intervalul compact [a, b ]
atunci f are proprietatea lui Darboux.
Demonstraţie:
Dup cum se ştie, pentru a arăta că o funcţie are proprietatea lui Darboux trebuie
arătat că atunci când trece de la o valoare y 0 la o valoare y1 , ia toate valorile cuprinse
între y 0 şi y1 cel puţin o dată ( y 0 < y1 ).
În condiţiile Propoziţiei 6.2.10, ţinând cont de Propoziţia 6.2.6 punctul b), rezultă
că există mf şi Mf . Deci în mod normal pentru a arăta că o funcţie are proprietatea lui
Darboux trebuie arătat că există x0 ∈ [a, b ] astfel încât f ( x0 ) = α , oricare ar fi
α ∈ ( mf , Mf ) .
Într-adevăr se consideră funcţia g ( x ) = f ( x ) − α . Cum funcţia f este o funcţie
continuă pe [a, b ] , rezultă g este continuă pe [a, b ] .
Fie ξ ',ξ '' ∈ [a, b ] astfel încât mf = f (ξ ' ) şi Mf = f (ξ '' ) puncte care există conform
Propoziţiei 6.2.6 punctul b).
⎧⎪ g (ξ ' ) = f (ξ ' ) − α = mf − α < 0 ⎫⎪
Atunci ⎨ ⎬ ⇒ g (ξ ' ) , g (ξ '' ) < 0
⎩⎪g (ξ '' ) = f (ξ '' ) − α = Mf − α < 0 ⎭⎪
Cum funcţia g este continuă pe [a, b ] , conform Propoziţiei 6.2.9 rezultă că există
x0 ∈ (ξ ',ξ '' ) astfel încât g ( x0 ) = 0 ; g ( x0 ) = f ( x0 ) − α = 0 rezultă f ( x0 ) = α .

Observaţia 6.2.5.
a) Proprietatea lui Darboux nu este o proprietate caracteristică funcţiilor continue,
adică există funcţii care nu sunt continue, dar au proprietatea lui Darboux.
b) Dacă C 0 [a, b ] este mulţimea funcţiilor continue pe intervalul [a, b ] şi D [a, b ]
este mulţimea funcţiilor care au proprietatea lui Darboux pe [a, b ] . Atunci are loc relaţia:
C 0 [a, b ] ⊂ D [a, b ] .
Definiţia 6.2.6 poate fi generalizată şi pentru funcţiile F : E ⊂ n
→ m
astfel:

Definiţia 6.2.8. Funcţia F ( x ) este uniform continuă pe E dacă: pentru orice


ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi x ', x '' ∈ E , cu x '− x '' < δ ( ε ) , să avem
F ( x ' ) − F ( x '' ) < ε .

Propoziţia 6.2.11. Funcţia vectorială de variabilă vectorială F : E ⊂ n


→ m

este uniform continuă pe E dacă şi numai dacă toate proiecţiile sale fi : E ⊂ n


→ ,
i = 1, m sunt uniform continue pe E .
Demonstraţie:
Se folosesc inegalităţile evidente

151
n 2

f ( x ' ) − f ( x '' ) ≤ F ( x ' ) − F ( x '' ) ≤ ∑ fi ( x ' ) − fi ( x '' )


i =1

Propoziţia 6.2.12. Dacă F ( x ) este uniform continuă (în raport cu ansamblul


variabilelor) pe E atunci ea este uniform continuă cu fiecare variabilă în parte xi pe
prOxi E , i = 1, n .
Reciproca nu este în general valabilă.
Demonstraţie:
Modul de raţionare este cel din Propoziţia 6.2.4 ţinând cont de Definiţia 6.2.8.
Pentru a arăta că reciproca nu este în general valabilă se foloseşte un
contraexemplu.
Fie f : [ −1,1] × [ −1,1] →
⎧ xy
⎪ 2 , dacă x 2 + y 2 > 0
f ( x, y ) = ⎨ x + y
2

⎪ dacă x 2 + y 2 = 0
⎩0,
Fie ( x0 , y 0 ) ∈ [ −1,1] × [ −1,1] arbitrar dar fixat atunci funcţiile parţiale
xy 0
f : [ −1,1] → , f ( x, y 0 ) = şi
x + y 02
2

x0 y
f : [ −1,1] → , f ( x0 , y ) =
x + y2
2
0
sunt uniform continue.
Dar f ( x, y ) nu este continuă în origine, deci nu este uniform continuă pe
[ −1,1] × [ −1,1] .
Propoziţia 6.2.13. Fie F : E ⊂ n → m .
a) Dacă E este compactă şi F este continuă pe E atunci F este mărginită.
b) Dacă E este compactă şi F continuă pe E atunci F este uniform continuă pe
E.
c) Dacă F continuă şi E compactă, atunci F ( E ) este compactă.
Demonstraţie:
Pentru demonstraţiile proprietăţilor a), b), c) se raţionează ca la funcţiile reale de
variabilă reală (înlocuind modulul cu norma euclidiană pe n respectiv m ).

Observaţia 6.2.6. Dacă funcţia este reală de mai multe variabile atunci
proprietatea a) din Propoziţia 6.2.13 are următoarea formă:
O funcţie reală de mai multe variabile continuă pe mulţimea compactă E ⊂ n
este mărginită şi îşi atinge marginile.

152
Propoziţia 6.2.14. Suma şi produsul unui număr finit de funcţii uniform continue
este o funcţie uniform continuă.

3. Exerciţii rezolvate
Exerciţiul 6.3.1. Să se calculeze următoarele limite:
⎡ sin x

a) lim ⎢ cos x − 3
cos x
,
( sin x ) x − sin x

x →0 ⎢ sin2 x x ⎥
⎢⎣ ⎥⎦
⎡ e sin 2 x − e sin x ln (1 + x ) − ln (1 − x ) ⎤
b) lim ⎢ , ⎥
x →0
⎣⎢ x arctg (1 + x ) − arctg (1 − x ) ⎦⎥
⎡ n ⋅ x n +1 − ( n + 1) x n + 1 x + x 2 + ... + x n − n ⎤
c) lim ⎢ , ⎥
( x − 1) x −1
2
x →1
⎢⎣ ⎥⎦
⎡ x x − aa aa − aa ⎤
x a

d) lim ⎢ , ⎥, a > 0
x →a
⎢⎣ x − a x − a ⎥⎦
Rezolvare:
Dacă F : X ⊂ → Y ⊆ 2 unde F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ) atunci

x → x0 (
lim F ( x ) = lim f1 ( x ) , lim f2 ( x )
x → x0 x → x0 ) (1)
a) Ţinând cont de (1)
⎡ sin x
⎤ ⎡ sin x

lim ⎢ cos x − 3
cos x
,
( sin x ) x −cos x
⎥ ⎢
= lim
cos x − 3
cos x
,lim
( sin x ) x − cos x

x →0 ⎢ sin2 x x ⎥ ⎢ x →0 sin2 x x →0 x ⎥
⎢⎣ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎥⎦
cos x − 3 cos x
Pentru a calcula lim se procedează astfel:
x →0 sin2 x
cos x − 3 cos x 6 cos3 x − 6 cos2 x cos3 x − cos2 x
= = (1)
sin2 x sin2 x sin2 x ⋅ Ε ( x )
unde Ε ( x ) = 6 cos15 x + 6 cos14 x + 6 cos13 x + 6 cos12 x + 6 cos11 x + 6 cos10 x .
Este evident că lim Ε ( x ) = 6 (2)
x →0

x
−2cos2 x ⋅ sin2
cos3 x − cos2 x cos x − ( cos x − 1)
2

Dar = = 2 =
sin2 x ⋅ Ε sin2 x ⋅ Ε 2 x 2 x
4 sin ⋅ cos ⋅ Ε ( x )
2 2

153
cos2 x
=− (3)
x
2cos2 ⋅ Ε ( x )
2
cos x − 3 cos x cos2 x
Din (1) şi (2) rezultă că: = −
sin2 x x
2cos2 ⋅ Ε ( x )
2
cos x − cos x
3
cos2 x 1
Ţinând cont de (2) rezultă că: lim = − lim =−
x →0 2
sin x → x 12
2cos2 ⋅ Ε ( x )
x 0

2
sin x
−1
x
sin x 1
⎧ 1
⎫ x
−1
⎛ sin x ⎞ x −sin x ⎛ sin x ⎞ x −1 ⎪ ⎡ ⎛ sin x ⎞ ⎤ sinx x −1 ⎪ sin x
lim ⎜ ⎟ = lim ⎜ ⎟ sin x = lim ⎨ 1+ ⎜ − 1⎟ ⎥ ⎬ =
x →0 ⎢
x →0
⎝ x ⎠ x →0
⎝ x ⎠ ⎪⎣ ⎝ x ⎠⎦ ⎪
⎩ ⎭
sin x

⎧ 1
⎫ x
⎪ ⎡ ⎛ sin x ⎤
⎞ x −1 ⎪
sin x
1
= lim ⎨ ⎢1 + ⎜ − 1⎟ ⎥ ⎬ =
⎪⎣ ⎝ x ⎠⎦ e
x →0

⎩ ⎭
⎡ sin x

⎢ cos x − 3
cos x ⎛ sin x ⎞ x − sin x
⎥ = ⎛− 1 ,1⎞.
Aşadar lim ,⎜ ⎟
x →0 ⎢ 2
sin x ⎝ x ⎠ ⎥ ⎜⎝ 12 e ⎟⎠
⎣ ⎦
b) Se procedează ca la punctul anterior şi se calculează:

lim
e sin 2 x
−e sin x
şi lim
ln ( ) ( ) .
1 + x − ln 1 − x
x →0 x x → 0 arctg (1 + x ) − arctg (1 − x )


e sin 2 x − e sin x e ⋅ e
=
sin x
( sin 2 x − sin x
−1 ) =e ⋅ sin x e sin 2 x −sin x

sin 2 x − sin x
=
x x sin2 x − sin x x
e sin 2 x −sin x − 1 sin x
=e ⋅ sin x
⋅ ⋅ ( 2cos x − 1) .
sin 2 x − sin x x
Ţinând cont de aceasta se obţine:
e sin 2 x − e sin x e sin 2 x −sin x − 1 sin x
lim = lim e sin x ⋅ ⋅ ⋅ ( 2cos x − 1) = 1⋅ ln e ⋅ 1⋅ 1 = 1
x →0 x x →0 sin 2 x − sin x x
1+ x ⎡ 2x ⎤ 2x
ln ln ⎢1 +
ln (1 + x ) − ln (1 − x ) 1− x ⎣ 1 − x ⎥
⎦ 2 − x2
⋅ 2− x
2
• = = ⋅
arctg (1 + x ) − arctg (1 − x ) arctg 2 x 2x
arctg
2x 1− x
2− x 2
1− x 2− x 2

Ţinând cont de acestea se obţine:


⎛ 2x ⎞ 2x
ln ⎜ 1 + ⎟
ln (1 + x ) − ln (1 − x ) 1− x ⎠ 2 − x2
lim = lim ⎝ ⋅ 2 − x2 ⋅ = 1 ⋅ 1⋅ 2 = 2
x →0 arctg (1 + x ) − arctg (1 − x ) x →0 2x 2x 1 − x
arctg
1− x 2 − x2

154
⎛ e sin 2 x − e sin x ln (1 + x ) − ln (1 − x ) ⎞
Aşadar lim ⎜
x →0 ⎜
, ⎟⎟ = (1,2 )
⎝ x arctg (1 + x ) − arctg (1 − x ) ⎠
c)

n ⋅ x n +1 − ( n + 1) ⋅ x n + 1 n ⋅ x n ( x − 1) − ( x n − 1) nx n − x n −1 − x n −2 − x n −3 − ... − x − 1
• = = =
( x − 1) ( x − 1) x −1
2 2

=
( ) (
x n −1 ( x − 1) + x n −2 ( x − 1)( x + 1) + x n −3 ( x − 1) x 2 + x + 1 + ... + ( x − 1) x n −1 + x n −2 + ... + x + 1 )=
x −1
=x n −1
+x ( x + 1) + x (
n −2
)
n −3
( )
x + x + 1 + ... + x n −1 + x n −2 + ... + x + 1 . Deci
2

n ⋅ x − ( n + 1) x + 1
n +1 n
n ( n + 1)
lim = lim ⎡
x →0 ⎣
x n −1
+ x n −2
( x + 1) ... + ( x n +1
+ x + 1) ⎤
⎦ = 1 + 2 + 3 + ... + n =
( x − 1)
2
x →0 2


x + x 2 + ... + x n − n ( x − 1) + ( x − 1)( x + 1) + ... + ( x − 1) x + x + ... + x + 1
=
n −1 n −2

=
( )
x −1 x −1
(
= 1 + ( x + 1) + ... + x n −1 + x n −2 + ... + x + 1 . )
Deci:
x + x 2 + ... + x n − n n ( n + 1)
lim
x →1 x −1 x →1
( (
= lim 1 + ( x + 1) + ... + x n −1 + x n −2 + ... + x + 1 = 1 + 2 + ... + n =
2
))

Aşadar lim ⎜
⎛ n ⋅ x n +1 − ( n + 1) x n + 1 x + x 2 + ... + x n − n
,
( ) ⎟⎞ = ⎛ n ( n + 1) , n ( n + 1) ⎞ .
⎜ ⎟
x →1 ⎜
( ) x −1 ⎟
2
x − 1 ⎝ 2 2 ⎠
⎝ ⎠
x x − aa x x − x a x a − aa
d) = + (1)
x −a x −a x −a
x −a
x −a
x a
x −1 t
• = xa ⋅ = xa ⋅ ln x (2)
x −a x −a ln (1 + t )
unde t = x x −a − 1.
x x − xa t
Deci lim
x →a x − a
= lim x a ⋅ ln x ⋅ lim =
x →a t →a
(
ln (1 + t )
)
= aa ⋅ ln a (3)

⎛ x −a⎞
ln ⎜ 1 +
x −a
x
e a
−e a ln x
a e
a ln a a ln x −a ln a
− 1 a ln x − a ln a e −1 ⎝ a ⎟⎠
a ln x −a ln a
• = =a ⋅ =a ⋅a
⋅a
x −a x −a a ln x − a ln a x −a a ln x − a ln a x −a
⎛ x − a ⎞
a ln x −a ln a ln ⎜ 1 + ⎟
x x − xa e − 1 a
Deci lim = aa ⋅ lim ⋅ lim ⎝ ⎠ = a a ⋅ 1⋅ 1 = a a (4)
x →a x − a x →a a ln x − a ln a x →a x −a
a

155
Din (1), (3) şi (4) se obţine:
x x − aa
lim = aa ⋅ ln a + aa = aa ( ln a + 1) (5)
x →A x − a
x a
a x − aa
aa − aa aa a − 1 a a x −a − 1
• =a ⋅ x ⋅a ⋅
x −a a − aa x −a
ax aa x a
a −a aa a a −a − 1 a x −a − 1 a
Aşadar lim = a ⋅ a ⋅ lim x
a
⋅ lim = aa ⋅ a a ⋅ ln2 a (6)
x →a x −a x → a a −a a x → a x −a
Ţinând cont de (5) şi (6) se obţine:
⎛ x x − aa aa − aa ⎞
x a

lim ⎜
x →a ⎜ x − a
,
x − a ⎟⎠
⎟ ( )
= aa ⋅ ( ln a + 1) , aa ⋅ a a ⋅ ln2 a .
a

Exerciţiul 6.3.2.
Să se cerceteze dacă funcţiile au limită în punctele specificate şi în caz afirmativ
să se calculeze:
1 x+y
a) f ( x, y ) = ⋅ arctg ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x⋅y 1 − xy
1
b) f ( x, y ) =
x⋅y
( )
⋅ ln 1 + x 2 + y 2 ; ( x, y ) = ( 0,0 )

x3 ⋅ y 2
c) f ( x, y ) = ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x4 + y 4
y x+y
d) f ( x, y ) = ⋅ arctg ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x 1 − xy
x2 ⋅ y 2 + 1 − 1
e) f ( x, y ) = ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x2 + y 2
x 2y
f) f ( x, y ) = ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x2 + y 2
x3 + y 3
g) f ( x, y ) = 2 ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x + y2
xy
h) f ( x, y ) = 2 ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x + y2
x2 − y 2
i) f ( x, y ) = ; ( x, y ) = ( 0,0 )
x2 + y 2
Rezolvare:
a) y = mx este un fascicul de drepte ce trece prin punctul ( 0,0 ) .

arctg
(1 − m ) x
lim
1
⋅ arctg
(1 + m ) x = lim 1 − mx 2 ⋅ (1 − m ) x .
x →0 mx 2
1 − mx 2 x →0 (1 + m ) x ( )
1 − mx 2 ⋅ mx 2
1 − mx 2

156
1+ m
Această limită nu există deoarece pentru funcţia g ( x ) = , lim g ( x )
(1 − mx 2 ) ⋅ mx x 0
1 x+y
şi lim g ( x ) sunt infinite şi de semn contrar. Deci nu există lim ⋅ arctg .
x 0 x →0
y →0
xy 1 − xy
b) Se procedează analog ca la punctul a).
1 ( )
ln ⎣⎡1 + 1 + m 2 ⋅ x 2 ⎦⎤ 1 + m 2 ⋅ x 2 1 + m 2 ( )
lim ⎡ 2
( 2

⋅ ln ⎣1 + 1 + m ⋅ x ⎦ = lim ) ⋅ = .
x →0 mx 2 x →0 1 + m2 ⋅ x 2 (
mx 2 ) m
1
Deoarece această limită depinde de m , nu există lim ⋅ ln (1 + x 2 + y 2 ) .
x →0 xy
y →0

m2 x 5 m2 x
c) Ca şi la punctele anterioare, se calculează lim = lim =0.
x →0 1 + m 4 x 4 x →0 1 + m 4
( )
x3 ⋅ y 2
Dacă lim există, ea nu poate fi decât 0. Dar este evident că
x →0 x 4 + y 4
y →0

x3 ⋅ y 2 x3 ⋅ y 2 1 x3 ⋅ y 2
< = x → 0 . Deci conform criteriului majorării lim = 0.
x4 + y 4 2x 2 y 2 2 x →0 x 4 + y 4
y →0

x+y
arctg
1 − xy y ( x + y )
d) Se observă că f ( x, y ) = ⋅ .
x+y x (1 − xy )
1 − xy
x+y
arctg
1 − xy
Se observă că lim =1 (1)
x →0 x+y
y →0
1 − xy
y (x + y )
Se cercetează dacă există lim .
x →0 x (1 − xy )
y →0

mx ( x + mx ) mx (1 + m )
lim = lim =0 (2)
x →0
(
x 1 − mx 2 ) x →0 1 − mx 2
Se consideră curba y = x care trece prin ( 0,0 ) şi

lim
y (x + y )
= lim
x x+ x ( ) = lim x + 1 = 1 (3)
x →0
y= x
x (1 − xy ) x →0
(
x 1− x x) 1− x x
x →0

y (x + y )
Din (2) şi (3) rezultă că nu există lim (4)
x →0
y →0
x (1 − xy )
y x+y
Din (1) şi (4) rezultă că nu există lim ⋅ arctg .
x →0 x
y →0
1 − xy

157
x2 ⋅ y 2 + 1 − 1 x2 ⋅ y 2 1
e) = 2 ⋅ (1)
x +y
2 2
x + y 1+ x ⋅ y 2 + 1
2 2

1 1
Cum lim = (2)
y →0 1 +
x →0
x ⋅ y +1 2
2 2

x2 ⋅ y 2
Se cercetează dacă există lim .
x →0 x 2 + y 2
y →0

x 2 ⋅ m2 x 2 m2 x 4 m2 x 2
lim = lim = lim = 0.
x →0 x 2 + m 2 x 2
(
x →0 1 + mx 2 x 2
)
x →0 1 + m 2

Dacă există această limită nu poate fi decât 0.


x2 ⋅ y 2 x2 ⋅ y 2 1
< = x ⋅y → 0.
x2 + y 2 2 x ⋅ y 2
x2 ⋅ y 2
Deci conform criteriului majorării lim 2 =0 (3)
x →0 x + y 2
y →0

x2 ⋅ y 2 + 1 − 1
Din (1), (2) şi (3) se obţine lim = 0.
x →0
y →0
x2 ⋅ y 2
x 2 mx x ⋅m
f) lim = lim =0
x →0 x + m x
2 2 2 x →0 1 + m 2

x2 ⋅ y x2 ⋅ y 1
< = x →0.
x2 + y 2 2 xy 2
x2 ⋅ y
Deci lim 2 =0.
x →0 x + y 2
y →0

g) lim 2
x 3 + m3 x 3
= lim
(
x 1 + m3 ) =0
x →0 x + m 2 x 2 x →0 1 + m2
x2 + y 3
=
x + y x 2 − xy + y 2

x+y

( )
⎡⎣ x 2 + y 2 + xy ⎤⎦ 3 x + y x 2 + y 2 3
= x+y →0
x2 + y 2 x2 + y 2 x +y
2 2
2 x +y
2 2
2
x3 + y 3
Deci conform criteriului majorării lim =0.
x →0 x 2 + y 2
y →0

x ⋅ mx mx 2 m x⋅y
h) lim = lim = . Deci nu există lim 2 .
x →0 x 2 + m 2 x 2
(
x →0 x 2 1 + m 2 x 2 1+ m 2
) x →
y →0
0 x + y 2

i) lim 2
x 2 − m2 x 2
= lim
(1− m2 x 2
=
)
1 − m2
.
x →0 x + m 2 x 2
(
x →0 x 2 1 + m 2 x 2
)
1+ m2
x2 − y 2
Deci nu există lim .
x →0 x 2 + y 2
y →0

158
Exerciţiul 6.3.3.
Să se calculeze:
x2 + y 2
a) lim 4 ;
x →∞ x + y 4
y →∞

x+y
b) lim ;
x →∞ x − xy + y 2
2
y →∞
x 2 ⋅y
⎛ α ⎞ x+y
c) lim ⎜ 1 + ⎟ , α >0
y →∞ ⎝
x →∞ x⎠
1
d) lim (1 + xy ) x+ y
x →0
y →0

Rezolvare:
x2 + y 2 1 1
a) Să se calculeze dacă există lim . Se face substituirea u = şi v = şi
x →∞ x 4 + y 4 x y
y →∞

atunci se obţine lim 4


x2 + y 2
= lim
(
u 2v 2 u 2 + v 2
.
)
x →∞ x + y 4 u →0 u4 + v 4
y →∞ v →0

Se foloseşte fascicolul de dreapta v = mu .


m 2u 6 (1 + m 2 ) m 2 (1 + m 2 ) ⋅ u 2
lim 4 = lim = 0.
(
u →0 u + 1 + m 4
) u →0 1 + m 4
x2 + y 2
Dacă există lim nu poate fi decât 0.
x →∞ x 4 + y 4
y →∞

x2 + y 2 x2 + y 2 1 ⎛ 1 1 ⎞ x →∞
< = ⎜ 2 + 2 ⎟ ⎯⎯⎯ →0 .
x +y
4 4 2 2
2x y 2⎝ x y ⎠ y →∞
x2 + y 2
Conform criteriului majorării lim 4 = 0.
x →∞ x + y 4
y →∞

1 1
b) Se procedează ca la punctul a) şi se obţine u = ;v= .
x y
x+y u ⋅ v (u + v )
lim = lim 2 .
x →∞ x + y − xy
2 2 u →0 u − uv + v 2
y →∞ v →0

m (1 + m ) u 3 m (1 + m ) u
Se foloseşte fascicolul de drepte v = mu şi lim = lim = 0.
u →0
(1 + m 2
)
−m u 2 u →0 1+ m2 − m
x+y
Dacă există lim atunci aceasta nu poate fi decât 0.
x →∞
y →∞
x + y 2 − xy
2

159
x+y x + y ±1 ±1 x →∞
< = + ⎯⎯⎯
y →∞
→0 .
x + y − xy
2 2
xy x y
x+y
Conform criteriului majorării lim = 0.
x →∞ x + y 2 − xy
2
y →∞
α xy
x 2 ⋅y
⎡ ⎤
x x+y
⎛ α⎞ x +y ⎛ α ⎞ α
c) lim ⎜ 1 + ⎟ = lim ⎜ 1 + ⎟ ⎥ .

x⎠ x →∞ ⎢ x⎠ ⎥
y →∞ ⎝ y →∞ ⎝
x →∞
⎣ ⎦
x
⎛ α ⎞α α xy
Se notează f ( x ) = ⎜ 1 + ⎟ şi g ( x, y ) = , lim f ( x ) = e ;
⎝ x⎠ x + y x →∞
α xy
Se cercetează dacă există lim .
x →∞ x + y
y →∞

1 1
u= ;v= .
x y
α xy α
lim = lim =∞.
x →∞ x + y u →0 u + v
y →∞ v →0
x 2 ⋅y
⎛ α ⎞ x +y
Aşadar lim ⎜ 1 + ⎟ = e∞ = ∞ .
y →∞ ⎝
x →∞ x ⎠
xy
1
⎡ 1
⎤ x+ y
d) lim (1 + xy ) x+ y = lim ⎢(1 + xy ) xy ⎥ .
y →0 ⎣ ⎦
x →0 x →0
y →0
1
xy
Se notează f ( x, y ) = (1 + xy ) xy şi g ( x, y ) = . Cum lim f ( x, y ) = e . Se
x+ y x →0
y →0

xy
cercetează dacă lim există.
x →0
y →0
x+ y
xy xy 1 3
x →0
< = xy 2 ⎯⎯⎯
y ⇒0
→0
x+ y 2 4 xy 2
xy
Conform cu criteriul majorării lim = 0.
x →0
y →0
x+ y
1
Deci lim (1 + xy ) x+ y = e0 = 1 .
x →0
y →0

Exerciţiul 6.3.4.
Să se cerceteze continuitatea globală şi continuitatea parţială a funcţiilor:

160
⎧ sin x
⎪ ; ( x,y ) ≠ ( 0,0 )
a) f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2
⎪α ; ( x,y ) = ( 0,0 )

⎧ sin xy
⎪ ; x⋅y ≠ 0
b) f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2
⎪α ; x⋅y = 0

⎧ x2 + y 2
⎪ ; ( x,y ) ∈ \ Ox ∪ Oy
c) f ( x, y ) = ⎨ sin xy
⎪α ; ( x,y ) ∈ Ox ∪ Oy

Rezolvare:
Se ştie că f ( x, y ) este continuă în punctul ( x0 , y 0 ) dacă lim f ( x, y ) = f ( x0 , y 0 ) ,
x → x0
y →y0

( x0 , y 0 ) este punct al domeniului de definiţie.


De asemenea, se ştie că dacă o funcţie f ( x, y ) este continuă într-un punct, ea
este continuă parţial în acel punct dar reciproca nu este valabilă.
a) Se consideră fascicolul de drepte y = mx şi se calculează
sin x sin x 1 sin x
lim = lim = . Deci nu există lim . Aşadar funcţia nu
x →0
y = mx x +y
2 2 x →0
x 1+ m 2
1+ m x →0
y →0 x2 + y 2
este continuă în ( 0,0 ) .
sin x sin x
Se consideră funcţia f ( x,0 ) = , lim f ( x,0 ) = lim = 1.
x x → 0 x → 0 x
Deci pentru α = 1 funcţia f ( x, y ) este continuă parţial în raport cu x în punctul
( 0,0 ) .
Se consideră funcţia f ( 0, y ) = 0 . Funcţia f ( x, y ) este continuă parţial în raport cu
y în punctul ( 0,0 ) pentru α = 0 .
b) Se consideră fascicolul de drepte y = mx şi se calculează
sin xy m
lim 2 = .
x →0 x + y 2
1 + m 2
y = mx

Deci nu există lim f ( x, y ) . Atunci această funcţie nu poate fi continuă în ( 0,0 ) ,


x →0
y →0

(∀)α ∈ .
Se observă că funcţiile f ( x,0 ) = α şi f ( 0, y ) = α . Deci sunt continue în punctul
( 0,0 ) . Aşadar pentru ( ∀ ) α ∈ funcţia f ( x, y ) este continuă parţial în ( 0,0 ) atât cu
variabila x cât şi cu variabila y .
c) Fie y = mx ; m ≠ 0 .

161
lim
(
x 2 1+ m2 ) = lim
mx 2 1 + m 2 1 + m 2
⋅ = .
x →0 sin mx 2 x →0 sin mx 2 m m
Deci funcţia f ( x, y ) nu are limită în ( 0,0 ) . Aşadar f ( x, y ) nu este continuă în
( 0,0 ) , ( ∀ ) α ∈ . f ( x,0 ) = α şi f ( 0, y ) = α . Deci aceste funcţii sunt continue în ( 0,0 ) ,
oricare ar fi α ∈ . Aşadar funcţia f ( x, y ) este continuă parţial în ( 0,0 ) , ( ∀ ) α ∈ .
x +y
2 2
În punctul ( x0 ,0 ) funcţia f ( x, y ) nu este continuă deoarece lim = ±∞ .
x → x0 sin xy
y →0

Analog funcţia nu este continuă în punctul ( 0,y 0 ) .


Deci punctele de discontinuitate ale funcţiei sunt Ox ∪ Oy .
Deoarece f ( x,0 ) = α este continuă în ( x0 ,0 ) , ( ∀ ) α ∈ rezultă că funcţia f ( x, y )
este continuă parţial în raport cu x pe mulţimea Ox \ {( 0,0 )} .

lim f ( x, y 0 ) = lim
x 2 + y 02
= lim
( x 2 + y 02 ) ⋅ y 0 x = ±∞ . Deci funcţia f ( x, y ) nu este
0
x →0 x →0 sin y x x →0 y0 x sin y 0 x
0

continuă în punctele ( 0, y 0 ) , ( ∀ ) α ∈ .
Aşadar funcţia f ( x, y ) nu este continuă parţial în raport cu x pe mulţimea
Ox \ {( 0,0 )} . Analog se studiază continuitatea parţială în raport cu y .

Exerciţiul 6.3.5.
Să se studieze uniform continuitatea funcţiilor:
x
a) f : ( 0, ∞ ) → , f ( x ) = +x;
x +1
x
b) f : ( −1, ∞ ) → , f ( x ) = +x;
x +1
c) f : ( 0,1) → , f ( x ) = ln x ;
d) f : [ε , e ] → , f ( x ) = ln x , ε ∈ ( 0, e ) .
Rezolvare:
a) Fie x1, x2 > 0
x1 x x x + x1 − x1x2 − x2
f ( x1 ) − f ( x2 ) = + x1 − 2 − x2 = ( x1 − x2 ) + 1 2 =
x1 + 1 x2 + 1 ( x1 + 1)( x2 + 1)
1
= x1 − x2 1 + < 2 x1 − x2 = δ .
( x1 + 1)( x2 + 1)
ε
Dacă se consideră δ= atunci ( ∀ ) x1, x2 ∈ ( 0, ∞ ) ,
2
ε
x1 − x2 < ⇒ f ( x1 ) − f ( x2 ) < ε .
2

162
Deci f ( x ) este uniform continuă pe ( 0, ∞ ) , deşi se observă că este nemărginită
pe acest interval deoarece lim f ( x ) = +∞ .
x →∞

n+2 n +1
b) Fie x ' = − şi x2 = − .
n+3 n+2
1
x '− x '' = rezultă că x ' şi x '' sunt suficient de apropiate pentru n
( n + 1)( n + 2 )
suficient de mare.
1
f ( x ' ) − f ( x '' ) = 1 + >1
( n + 1)( n + 2 )
Deci funcţia f ( x ) nu este uniform continuă pe ( −1, ∞ ) .
1 1
c) Fie x ' = n
, x '' = n +1 , x ', x '' ∈ ( 0,1) .
e e
1 1 e −1
x '− x '' = n − n +1 = n +1 rezultă că x ' şi x '' sunt suficient de apropiate când n
e e e
este suficient de mare.
1 1
f ( x ' ) − f ( x '' ) = ln n − ln n +1 = −n + n + 1 = 1 . Deci f ( x ) nu este uniform continuă
e e
pe ( 0,1) .
d) Este evident că f ( x ) = ln x este continuă pe [ε , e ] , ( ∀ ) ε ∈ ( 0, e ) .
Deci f ( x ) este continuă pe intervalul compact [ε ,e ] . Conform cu Propoziţia 6.2.7
funcţia f ( x ) este uniform continuă.

Exerciţiul 6.3.6.
Să se studieze uniform continuitatea funcţiei f : ( 0, ∞ ) × ( 0, ∞ ) → ,
x + y + 2 xy
f ( x, y ) = x + y + .
( x + 1)( y + 1)
Rezolvare:
Fie ( x ', y ' ) , ( x '', y '' ) ∈ ( 0, ∞ ) × ( 0, ∞ ) cu proprietatea x '− x '' < δ şi y '− y '' < δ .
Atunci:
x '+ y '+ 2 x ' y ' x ''+ y ''+ 2 x '' y ''
f ( x ', y ' ) − f ( x '', y '' ) = x '+ y '+ − x ''− y ''− ≤
( x '+ 1)( y '+ 1) ( x ''+ 1)( y ''+ 1)
1 1
≤ x '− x '' 1 + + y '− y '' ⋅ < 2 x '− x '' + 2 y '− y '' = 4δ
( x '+ 1)( y '+ 1) ( x ''+ 1)( y ''+ 1)

163
ε
Luând δ= , atunci ( ∀ )( x ', y ' ) , ( x '', y '' ) ∈ ( 0, ∞ ) × ( 0, ∞ ) cu proprietatea
4
ε
x '− x '' < δ şi y '− y '' < δ ⇒ f ( x ', y ' ) − f ( x '', y '' ) < şi funcţia f ( x, y ) este uniform
4
continuă pe ( 0, ∞ ) × ( 0, ∞ ) .

164
CAPITOLUL VII
DERIVATA ŞI DIFERENŢIALA

1. Derivata
Pentru funcţiile reale de variabilă reală definiţia derivatei, precum şi formulele şi
regulile de derivare ca şi unele proprietăţi legate de derivată cum ar fi teoremele:
FERMAT, ROLLE, CAUCHY, LAGRANGE, L’HOSPITAL se consideră cunoscute. În
cazul acestor funcţii se discută în continuare despre: derivata funcţiei compuse, derivata
funcţiei inverse, teorema lui Darboux.

Propoziţia 7.1.1. (derivata funcţiei compuse pentru funcţii reale de variabilă


reală)
Fie u : Ι → J , f : J → , Ι,J - intervale de numere reale. Dacă funcţia u este
derivabilă în punctul x0 ∈ Ι şi f este derivabilă în punctul u ( x0 ) ∈ J .
Atunci funcţia F : Ι → , F ( x ) = f ( u ( x ) ) este derivabilă în punctul x0 şi are loc
relaţia: F ' ( x0 ) = f ' ( u ( x0 ) ) ⋅ u ' ( x0 ) .
Demonstraţie:
Ştiind că funcţiile u şi f sunt derivabile în punctul x0 respectiv u0 = u ( x0 )
conform definiţiei derivatei unei funcţii reale de variabilă reală au loc relaţiile:
u ( x ) − u ( x0 ) f ( u ) − f ( u0 )
u ' ( x0 ) = lim şi lim = f ' ( u0 ) .
x → x0 x − x0 u →u0 u − u0
Pentru a arăta că funcţia F ( x ) este derivabilă în punctul x0 trebuie arătat că
F ( x ) − F ( x0 )
există şi că este finită lim .
x → x0 x − x0
Într-adevăr
F ( x ) − F ( x0 ) f ( u ( x ) ) − f ( u ( x0 ) ) u ( x ) − u ( x0 )
= ⋅ .
x − x0 u ( x ) − u ( x0 ) x − x0
Trecând la limite şi ţinând de relaţiile anterioare rezultă că există şi este finită:
F ( x ) − F ( x0 ) f ( u ( x ) ) − f ( u ( x0 ) ) u ( x ) − u ( x0 )
lim = lim ⋅ lim = f ' ( u0 ) ⋅ u ' ( x0 )
x → x0 x − x0 x → x0 u ( x ) − u ( x0 ) x → x0 x − x0
(limitele din membrul drept există şi sunt finite din ipoteză)
Aşadar,
F ' ( x0 ) = f ' ( u ( x0 ) ) ⋅ u ' ( x0 ) .

165
Observaţia 7.1.1.
Dacă funcţia u este derivabilă în orice punct x ∈ Ι şi funcţia f este derivabilă în
orice punct u ( x ) ∈ J , atunci funcţia F ( x ) este derivabilă pe intervalul Ι şi are loc
egalitatea:
F ' ( x ) = f ' (u ( x ) ) ⋅ u ' ( x )
care constituie formula de derivare a funcţiilor compuse reale de variabilă reală.

Propoziţia 7.1.2. (derivata funcţiei inverse pentru funcţii reale de variabilă


reală). Fie f : Ι ⊂ → J ⊂ , Ι,J - intervale. Dacă funcţia f este bijectivă pe intervalul Ι
şi derivabilă în punctul x0 ∈ Ι astfel încât f ' ( x0 ) ≠ 0 , atunci există f −1 : J → Ι derivabilă în
1
( )
y 0 = f ( x0 ) şi are loc egalitatea f −1 ' ( y 0 ) =
f ' ( x0 )
.

Demonstraţie:
Funcţia f este bijectivă ⇔ f este inversabilă. Există f −1 : J → Ι . Cum f este
derivabilă în x0 ∈ Ι atunci f este continuă în acest punct, adică ( ∀ ) şirul y n → y 0 există
şirul xn → x0 astfel încât y n = f ( xn ) . Deci xn = f −1 ( y n ) . Ţinând cont de acestea rezultă
f −1 ( y n ) − f −1 ( y 0 ) 1
că există şi este finită lim . Deci ( f −1 ) ' ( y 0 ) = .
y →y0 yn − y0 f ' ( x0 )

Observaţia 7.1.2.
Dacă funcţia f este derivabilă în orice punct x ∈ Ι , rezultă că funcţia f −1
1
derivabilă în orice punct y = f ( x ) ∈ J şi are loc egalitatea f −1 ' ( y ) =
f '(x)
care ( )
reprezintă formula de derivare a funcţiei inverse.

Propoziţia 7.1.3. (teorema lui Darboux) Dacă funcţia f ( x ) este funcţie derivată,
atunci funcţia f are proprietatea lui Darboux.
Demonstraţie:
Funcţia f este funcţie derivată dacă există o funcţie derivabilă g : Ι ⊂ →
astfel încât g ' ( x ) = f ( x ) .
Pentru a demonstra că funcţia f are proprietatea lui Darboux trebuie arătat că
oricare ar fi α ∈ ( f ( a ) , f ( b ) ) există cα ∈ ( a, b ) astfel încât f ( cα ) = α .
Deci după cum se observă, fără a micşora generalitatea, se consideră că dacă
a < b , a, b ∈ Ι şi f ( a ) < f ( b ) .
Se consideră funcţia h ( x ) = g ( x ) − α ⋅ x . Pentru că funcţia g este o funcţie
derivabilă pe Ι rezultă h ( x ) este derivabilă pe Ι deci şi pe intervalul [a, b ] şi are loc
egalitatea h ' ( x ) = g ' ( x ) − α , rezultă h ' ( x ) = f ( x ) − α .

166
Cum h este derivabilă pe intervalul [a, b ] înseamnă că funcţia h este continuă.
Deci, dacă se consideră [a, b ] ca domeniu de definiţie al acestei funcţii rezultă că funcţia
h este o funcţie mărginită şi îşi atinge marginile.
Se observă că h ' ( a ) < 0 şi h ' ( b ) > 0 . Într-adevăr, h ' ( a ) = f ( a ) − α < 0 şi
h ' ( b ) = f ( b ) − α > 0 . Cum funcţia este şi o funcţie continuă rezultă că aceste două
proprietăţi sunt valabile pe o vecinătate întreagă a punctului a , respectiv b .
h ( x ) − h (a )
Deci se poate afirma că există V ∈ ϑ ( a ) şi W ∈ ϑ ( b ) astfel încât < 0,
x −a
h ( x ) − h (b)
pentru orice x ∈ V ∩ [a, b ] şi > 0 , oricare ar fi x ∈ W ∩ [a, b ] .
x −b
⎧⎪ x − a > 0 ⇒ h ( x ) − h ( a ) < 0, ( ∀ ) x ∈ ϑ ∩ [a, b ]
Dar ⎨
⎪⎩ x − b < 0 ⇒ h ( x ) − h ( b ) < 0, ( ∀ ) x ∈ W ∩ [a, b ]
rezultă că există c ∈ [a, b ] astfel încât h ( c ) = mh (valoarea minimă a funcţiei h ).
Conform teoremei lui FERMAT rezultă h ' ( c ) = 0 .
Dar h ' ( c ) = f ( c ) − α rezultă f ( c ) = α .
Dacă se consideră cα = c atunci proprietatea este demonstrată.

Observaţia 7.1.3.
a) O funcţie derivată nu are puncte de discontinuitate de speţa I.
b) Funcţiile care nu au proprietatea lui Darboux nu sunt funcţii derivate.

O altă categorie de funcţii pentru care se studiază noţiunea de derivată sunt


funcţiile vectoriale de variabilă reală.

Propoziţia 7.1.4. Fie F : X ⊂ →Y⊂ n


; F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fn ( x ) ) o funcţie
vectorială de variabilă reală. Funcţia F ( x ) este derivabilă în punctul x0 ∈ X dacă şi
numai dacă fi ( x ) , i = 1, n sunt derivabile în x0 şi are loc relaţia:
( )
F ' ( x0 ) = f1' ( x0 ) , f2' ( x0 ) ,..., fn' ( x0 ) .
Demonstraţie:
Se presupune că funcţia F ( x ) este derivabilă în x0 şi se demonstrează că fi ( x ) ,
i = 1, n sunt derivabile în x0 .
Într-adevăr, din derivabilitatea lui F ( x ) în punctul x0 rezultă că există şi este
finită
F ( x ) − F ( x0 )
lim .
x → x0 x − x0
Dar

167
F ( x ) − F ( x0 )
⎛ f ( x ) − f1 ( x0 ) f2 ( x ) − f2 ( x0 ) f ( x ) − fn ( x0 ) ⎞
=⎜ 1 , ,..., n ⎟
x − x0 ⎝ x − x0 x − x0 x − x0 ⎠
Ţinând cont de egalitatea anterioară şi de limita funcţiilor vectoriale de variabilă
f ( x ) − fi ( x0 )
reală rezultă că fiecare raport i are limită finită în punctul x0 .
x − x0
Deci funcţiile fi ( x ) , i = 1, n sunt derivabile în punctul x0 . Din egalitatea evidentă
F ( x ) − F ( x0 ) ⎛ f ( x ) − f1 ( x0 ) f ( x ) − f2 ( x0 ) f ( x ) − fn ( x0 ) ⎞
lim = ⎜ lim 1 , lim 2 ,..., lim n ⎟
x → x0 x − x0 x →x
⎝ 0 x − x0 x → x0 x − x0 x → x0 x − x0 ⎠
rezultă
(
F ' ( x0 ) = f1' ( x0 ) , f2' ( x0 ) ,..., fn' ( x0 ) . )
Afirmaţia reciprocă se demonstrează în mod asemănător.

Observaţia 7.1.4.
Dacă funcţia F ( x ) este derivabilă în orice punct al domeniului său de definiţie
X⊂ , atunci prin înlocuirea lui x0 cu x are loc egalitatea:
(
F ' ( x ) = f1' ( x ) , f2' ( x ) ,..., fn' ( x ) ) - formula de derivare a funcţiilor vectoriale de
variabilă reală.

Exemplu:
1
Fie F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ) , f1 ( x ) =
, f2 ( x ) = ln ( x − a ) . Să se cerceteze dacă
x −a
funcţia F ( x ) este derivabilă şi să se găsească derivata acesteia.
Rezolvare:
Se observă că DF = ( a, +∞ ) . Cum funcţiile f1 şi f2 sunt funcţii elementare definite
pe ( a, +∞ ) şi orice funcţie elementară este derivabilă pe domeniul său de definiţie,
rezultă f1 şi f2 sunt derivabile simultan, pentru orice x ∈ ( a, +∞ ) .
Conform Propoziţiei 7.1.4 rezultă F ( x ) este derivabilă, oricare ar fi x ∈ ( a, +∞ ) şi
are loc egalitatea:
⎛ −1 1 ⎞
( )
F ' ( x ) = f1' ( x ) , f2' ( x ) = ⎜ , ⎟.
⎜ ( x − a )2 x − a ⎟
⎝ ⎠

Definiţia 7.1.1. Funcţia F ( x ) = ( f1 ( x ) , f2 ( x ) ,..., fn ( x ) ) este derivabilă de două ori


în punctul x0 din domeniul său de definiţie dacă funcţia H ( x ) = f1' ( x ) , f2' ( x ) ,..., fn' ( x ) ( )
este derivabilă în punctul x0 şi are loc relaţia F '' ( x ) = f ( ( x ),f ( x ),..., f ( x ) ) .
1
''
2
''
n
''

168
Observaţia 7.1.5.
a) Ţinând cont de Definiţia 7.1.1 şi continuând raţionamentul din aproape în
aproape se spune că funcţia F ( x ) este derivabilă de n ori în punctul x0 ∈ DF , dacă
funcţia G ( x ) = f1( ( n −1)
( x ) , f2(n −1) ( x ) ,..., fn(n −1) ( x ) ) este derivabilă în x0 .
b) Dacă se înlocuieşte x0 cu x , adică funcţia este derivabilă pe întregul său
domeniu de definiţie se obţine egalitatea:
F(
n)
( x ) = ( f1(n ) ( x ) , f2(n ) ( x ) ,..., fn(n ) ( x ) )
care este formula de calcul a derivatei de ordinul n pentru o funcţie vectorială de
variabilă reală.

Exemplu: Dacă se consideră funcţia din exemplul anterior:


⎛ ( −1)n ⋅ n ! ( −1)n +1 ⋅ ( n − 1) ! ⎞
(n )
(
F ( x ) = f1 ( x ) , f2 ( x ) ⇒ F ( x ) = ⎜
(n ) (n ) (n )
⎜ ( x − a )n +1
,) ( x − a )
n


⎝ ⎠
Un alt tip de funcţii pentru care se studiază derivabilitatea şi derivata sunt funcţiile
reale de variabilă vectorială f : X ⊂ n → .

Definiţia 7.1.2. Fie a, b ∈ n


, a≠b
a) mulţimea x ∈ { n
x = a + t ( b − a ), t ∈ } se numeşte dreapta ce trece prin a
şi b .
b) mulţimea x ∈ { n
}
x = a + t ( b − a ) , t ≥ 0 este semidreapta ce porneşte din a
şi trece prin b .
c) mulţimea {x ∈ n
x = a + t ( b − a ) , t ∈ [0,1] } este segmentul de dreaptă de
capete a , b şi se notează [a, b ] .
d) Orice semidreaptă ce porneşte din O ∈ n
se numeşte direcţie în n
.

Observaţia 7.1.6.
a) Dacă se consideră semidreapta x ∈ { n
}
x = a + t ( b − a ) , t ≥ 0 atunci direcţia
b−a
determinată de această semidreaptă este s = .
b−a
b) Fie f : A ⊂ n
→ şi a = ( a1, a2 ,..., an ) ∈ A fixat, iar x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ A punct
curent şi s = ( s1, s2 ,..., sn ) ∈ n
a.î. s = 1 .
Cu aceste notaţii este bine definită funcţia g : ( −r , r ) → , g ( t ) = f ( a + ts ) , r > 0
a.î. B ( a, r ) ⊂ A .

Definiţia 7.1.3. Funcţia f : A ⊂ n → este derivabilă în punctul a ∈ A după


direcţia s dacă funcţia g este derivabilă în t = 0 şi are loc egalitatea

169
df ( a ) g (t ) − g (0)
= g ' ( 0 ) = lim .
ds t →0 t
df ( a )
este derivata lui f după direcţia s în punctul a ∈ n
.
ds

Observaţia 7.1.7. Dacă în locul lui s se consideră versorii e1 = (1,0,0,...,0 ) ,


e2 = ( 0,1,0,...,0 ) , ..., en = ( 0,0,...,0,1) atunci din derivata după direcţia f se obţin
derivatele parţiale, în raport cu variabilele x1, x2 ,..., xn . În mod explicit acestea se
definesc după cum urmează:

Definiţia 7.1.4.
Fie f : X ⊂ n → Y ⊂ o funcţie reală de variabilă vectorială definită prin
f = f ( x1, x2 ,..., xk −1, xk , xk +1,..., xn ) . Funcţia este derivabilă în punctul
x0 = ( x01, x02 ,..., x0 k −1, x0 k , x0 k +1,..., x0 n ) în raport cu variabila xk dacă există şi este finită
f ( x01, x02 ,..., x0 k −1, xk , x0 k +1,..., x0 n ) − f ( x01, x02 ,..., x0 k −1, x0 k , x0 k +1,..., x0 n )
lim .
xk → x0 k x k − x0 k
Limita respectivă, în cazul în care există şi este finită, se notează astfel:
∂f ( x0 )
sau fx'k ( x0 )
∂xk
şi poartă denumirea de derivata parţială a funcţiei f în raport cu xk calculată în punctul
x0 .

Observaţia 7.1.8.
a) Dacă funcţia este derivabilă parţial în raport cu variabila xk pe întreg domeniul
∂f ( x )
său de definiţie, atunci se obţine prin înlocuirea lui x0 cu x funcţia sau fx'k ( x )
∂xk
care poartă denumirea de derivata parţială a funcţiei f în raport cu variabila xk .
b) În cazul în care funcţia are două sau trei variabile nu se mai notează acestea
cu ( x1, x2 ) sau ( x1, x2 , x3 ) . În acest caz notaţiile sunt ( x, y ) sau ( x, y , z ) şi atunci
Definiţia 7.1.4 are următoarele forme particulare:
i) dacă f = f ( x, y ) se spune că funcţia f este derivabilă în punctul
f ( x, y 0 ) − f ( x0 , y 0 )
( x0 , y 0 ) în raport cu variabila x , dacă lim există şi
x → x0 x − x0
∂f ( x0 , y 0 )
este finită şi această limită se notează .
∂x

170
ii) în mod asemănător f ( x, y ) este derivabilă în raport cu y dacă
f ( x0 , y ) − f ( x0 , y 0 )
lim există şi este finită şi aceasta se notează
x →y0 y − y0
∂f ( x0 , y 0 )
.
∂y
c) Ţinând cont de definiţia derivatei unei funcţii reale de variabilă reală şi de
Definiţia 7.1.4 se poate afirma că pentru a determina derivatele parţiale ale unei funcţii
reale de variabilă vectorială se folosesc formulele şi regulile de derivare de la funcţii
reale de variabilă reală, considerând variabilă doar variabila specificată în procesul de
derivare, iar celelalte variabile se consideră constante.

Exemplu: Fie f : X ⊂ 2
→ , f ( x, y ) =
( )
cos x 2 + y 2 + sin2 ( x + y )
.
x+y
Să se calculeze:
∂f ∂f
şi
∂x ∂y
( )
'
∂f ⎛ cos x + y + sin ( x + y ) ⎞
2 2 2

=⎜ ⎟ =
∂x ⎜ x+y ⎟
⎝ ⎠x

=
( −2x sin ( x 2
)
+ y 2 + 2sin ( x + y ) cos ( x + y ) ( x + y ) ) −
cos ( x 2 + y 2 ) + sin2 ( x + y )
.
(x + y ) (x + y )
2 2

∂f
Analog pentru .
∂y

Definiţia 7.1.5.
Funcţia f : X ⊂ n
→Y ⊂
este derivabilă parţial de două ori în raport cu
∂f ( x )
variabila xk dacă funcţia h ( x1, x2 ,...xn ) = este derivabilă parţial în raport cu
∂xk
∂ 2f ∂h ( x )
variabila xk şi se obţine relaţia: = , x = ( x1, x2 ,...xn ) .
∂xk2 ∂xk
Din aproape în aproape se spune că funcţia f = f ( x ) este derivabilă de n ori în
∂ n −1f ( x )
raport cu variabila xk dacă funcţia g ( x ) = este derivabilă în raport cu variabila
∂xkn −1
∂ nf ( x ) ∂g ( x )
xk şi se obţine egalitatea: = .
∂x n
k ∂xk

171
Definiţia 7.1.4.
Se spune că funcţia f = f ( x ) este derivabilă în raport cu variabila xk şi xl (în
∂f ( x )
această ordine) dacă funcţia = h ( x ) este derivabilă în raport cu variabila xl şi se
∂xk
∂ 2f ∂h ( x )
obţine relaţia = care poartă denumirea de derivată mixtă de ordinul al
∂xk ∂xl ∂xl
doilea al funcţiei f în raport cu xk şi xl .

Observaţia 7.1.9.
Numărul derivatelor mixte de ordinul k pentru funcţia f = f ( x1, x2 ,...xn ) este Cnk+ k −1
Deci pentru funcţia de trei variabile f = f ( x, y , z ) numărul derivatelor mixte de
ordinul doi este C42 = 6 .
Dar în anumite situaţii derivatele mixte pot fi egale. Acest lucru este dat de
următoarea teoremă:

Propoziţia 7.1.5. (teorema lui Schwarz) Fie f : X ⊂ 2


→ ; f = f ( x, y ) o
funcţie de două variabile. Dacă:
10 Funcţia admite derivate parţiale mixte de ordinul al doilea într-o vecinătate V a
punctului ( x, y ) , adică există fxy'' şi fyx'' .
20 fxy'' este continuă în punctul ( x, y ) . Atunci fxy'' ( x, y ) = fyx'' ( x, y ) .
Demonstraţie:
Se consideră expresia
E = f ( x + h, y + k ) − f ( x + h, y ) − f ( x, y + k ) + f ( x, y ) .
Se notează ϕ ( x ) = f ( x, y + k ) − f ( x, y ) . În urma acestei notaţii expresia E capătă
forma:
E = ϕ ( x + h) − ϕ ( x )
Se observă că funcţia ϕ este continuă şi derivabilă şi are loc egalitatea:
ϕ ' ( x ) = fx' ( x, y + k ) − fx' ( x, y ) (1)
Se aplică formula lui Lagrange expresiei E şi se obţine:
E = h ⋅ ϕ ' ( ξ ) ; ξ ∈ [ x, x + h ] (2)
Ţinând cont de relaţiile (1) şi (2) rezultă:
E = h ⎡⎣fx' (ξ , y + k ) − fx' (ξ , y ) ⎤⎦ (3)
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei fx' se obţine:
fx' ( x, y + k ) − fx' ( x, y ) = k ⋅ fxy'' ( x,η ) , η ∈ [ y , y + k ] (4)
Ţinând cont de relaţiile (3) şi (4) rezultă:
E = h ⋅ k ⋅ f XY
''
(ξ ,η ) (5)
Revenind la funcţia ϕ se poate observa că:

172
ϕ (x) f ( x, y + k ) − f ( x, y )
lim = lim = fy' ( x, y ) (6)
k →0k k →0 y +k −y
Ţinând cont de expresia lui E în raport de funcţia ϕ rezultă:
E ϕ ( x + h) − ϕ ( x ) '
lim = lim = fy ( x + h, y ) − fy' ( x, y ) (7)
k
k →0 k → 0 k
Din continuitatea lui fxy'' ( x, y ) rezultă că:
E
lim = lim h ⋅ fxy'' (ξ ,η ) = h ⋅ fxy'' (ξ , y ) (s-a folosit (5)) (8)
k →0 k k →0

Din (7) şi (8) rezultă: h ⋅ fxy'' (ξ , y ) = fy' ( x + h, y ) − fy' ( x, y ) deci


fy' ( x + h, y ) − fy' ( x, y )
fxy'' (ξ , y ) = .
h
Prin trecere la limită când h → 0 ţinând cont de continuitatea lui fxy'' ( x, y ) se
obţine fxy'' ( x, y ) = fyx'' ( x, y ) şi astfel teorema este demonstrată.
Forme mai generale ale teoremei sunt următoarele:
A) Dacă: 10 Există fx' , fy' şi fxy'' pe V(a,b )
20 fxy'' este continuă în ( a, b )
Atunci există fyx'' ( a, b ) şi fxy'' ( a, b ) = fyx'' ( a, b )
B) Criteriul lui Young
∂f ( x, y ) ∂f ( x, y )
Dacă: 10 Există şi într-o vecinătate V a lui ( a, b )
∂x ∂y
∂f ( x, y ) ∂f ( x, y )
20 şi sunt diferenţiabile în ( a, b )
∂x ∂y
∂ 2f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b )
Atunci există şi şi = .
∂x∂y ∂y ∂x ∂x∂y ∂y ∂x
(Diferenţiabilitatea se studiază în paragraful următor)

Observaţia 7.1.10.
Această afirmaţie este valabilă şi pentru funcţiile de trei sau mai multe variabile
şi, de asemenea, este adevărată şi pentru derivatele mixte de ordin superior lui 2.

Problema derivatelor parţiale se pune şi pentru funcţiile compuse de mai multe


variabile. Această problemă este rezolvată de următoarea propoziţie.

Propoziţia 7.1.6. Fie u : X ⊂ → şi v : X ⊂ → , funcţii derivabile în


punctul x0 ∈ X cu derivata continuă. Dacă funcţia f : Y ⊂ 2
→ , Y = X × X , are
derivate parţiale continue pe mulţimea Y , atunci funcţia compusă F ( x ) = f ⎡⎣u ( x ) ,v ( x ) ⎤⎦
este derivabilă în punctul x0 şi are loc egalitatea:

173
∂f du ( x0 ) ∂f dv ( x0 )
F ' ( x0 ) =
⋅ + ⋅ .
∂u dx ∂v dx
Demonstraţie:
Pentru a arăta că funcţia F ( x ) este derivabilă în punctul x0 ∈ X ⊂ trebuie
F ( x ) − F ( x0 )
arătat că raportul are limită finită în punctul x0 . Se notează:
x − x0
u0 = u ( x 0 ) ; v 0 = v ( x 0 ) ; u = u ( x ) ; v = v ( x ) ;
Atunci:
F ( x ) − F ( x0 ) f ( u ( x ) , v ( x ) ) − f ( u ( x0 ) ,v ( x0 ) )
= =
x − x0 x − x0
f ( u ( x ) ,v ( x ) ) − f ( u0 ,v ( x ) ) + f ( u0 ,v ( x ) ) − f ( u0 ,v 0 )
= =
x − x0
⎡f ( u ( x ) ,v ( x ) ) − f ( u0 ,v ( x ) ) ⎤ + ⎡f ( u0 ,v ( x ) ) − f ( u0 ,v 0 ) ⎤
=⎣ ⎦ ⎣ ⎦
x − x0
Ţinând cont de teorema lui Lagrange se obţine:
f ( u,v ) − f ( u0 ,v ) = ( u − u0 ) ⋅ fu' (ξ ,v ) , unde u0 ≤ ξ ≤ u
f ( u0 ,v ) − f ( u0 ,v 0 ) = (v − v 0 ) ⋅ fv' ( u0 ,η ) , unde v 0 ≤ η ≤ v .
F ( x ) − F ( x0 )
u − u0 ' v − v0 '
Deci ⋅ fu (ξ ,v ) +
= ⋅ fv ( u0 ,η ) (1)
x − x0 x − x0 x − x0
În egalitatea (1), datorită faptului că funcţiile u şi v sunt derivabile în punctul x0
şi datorită continuităţii derivatelor parţiale pentru funcţia f rezultă că membrul drept al
egalităţii are limită finită în punctul x0 .
Deci şi membrul stâng al egalităţii (1) are limită finită în punctul x0 ceea ce arată
că funcţia F ( x ) este derivabilă în x0 şi are loc egalitatea:
F ( x ) − F ( x0 ) u − u0 v − v0
lim = lim ⋅ lim fn' (ζ ,v ) + lim ⋅ lim fn' ( u0 ,η )
x → x0 x − x0 x → x0 x − x
0
x → x0 x → x0 x − x
0
x → x0

rezultă
F ' ( x0 ) = u ' ( x0 ) ⋅ fu ( u0 ,v 0 ) + v ' ( x0 ) ⋅ fv' ( u0 ,v 0 )
sau
∂f du ( x0 ) ∂f dv ( x0 )
F ' ( x0 ) =⋅ + ⋅
∂u dx ∂u dx
Dacă se consideră că funcţiile u şi v sunt derivabile pe întreg domeniul lor de
definiţie, iar funcţia f admite derivate parţiale continue în orice punct al domeniului de
definiţie, rezultă F ( x ) derivabilă pe întreg domeniul de definiţie şi are loc egalitatea:
∂f du ( x ) ∂f dv ( x )
F '(x) = ⋅ + ⋅
∂u dx ∂v dx

174
relaţie ce reprezintă formula de derivare a unei funcţii compuse ce conţine doi
intermediari care sunt funcţii reale de variabilă reală.

Observaţia 7.1.9.
a) Propoziţia 7.1.6 este adevărată şi în cazul în care f : X ⊂ n → şi conţine n
intermediari, adică: dacă funcţia compusă are forma F ( x ) = f ( u1 ( x ) , u2 ( x ) ,..., un ( x ) )
n
∂f dui ( x )
unde ui : A ⊂ → Bi ⊂ , i = 1, n şi X = B1 × B2 × ... × Bn . Atunci F ' ( x ) = ∑ ⋅ .
i =1 ∂ui dx
b) Propoziţia 7.1.6 se poate generaliza şi astfel:
Fie funcţia compusă F : X ⊂ n → definită astfel
F ( x1, x2 ,..., xn ) = f ( u1 ( x1, x2 ,..., xn ) ,u2 ( x1, x2 ,..., xn ) ,...,um ( x1, x2 ,..., xn ) )
unde funcţiile ui : A ⊂ n
→ Bi ⊂ , i = 1, m sunt derivabile în raport cu xk , pentru orice
i = 1, m şi funcţia f admite derivate parţiale continue în raport cu fiecare din variabilele
sale ui , pentru orice i = 1, m . Atunci F este derivabilă parţial în raport cu variabila xk şi
are loc egalitatea:
∂F m
∂f ∂ui
=∑ ⋅
∂xk i =1 ∂ui xk
numită formula pentru derivata parţială a funcţiei compuse F ce are m intermediari,
care sunt funcţii de n variabile.

Exemplu:
Fie F : X ⊂ → ( ( ) (
, F ( x ) = f ln x 2 + 2 x + 1 ,sin x 2 + 1 ) ) şi
G: X ⊂ 2
→ ( ( )
, G ( x, y ) = g cos x 2 + y 2 , x 2 + y 2 . )
∂G ∂G
Să se calculeze F ' ( x ) ; ; .
∂x ∂y
Rezolvare:
• Dacă se consideră:
(
u1 ( x ) = ln x 2 + 2 x + 1 )
(
u2 ( x ) = sin x + 1 2
)
atunci funcţia
F ( x ) = f ( u1 ( x ) , u2 ( x ) ) .
Ţinând cont de Propoziţia 7.1.6 rezultă că
∂f du1 ∂f du2
F '(x) = ⋅ + ⋅
∂u1 dx ∂u2 dx
du1 2 x + 2 2
= =
dx ( x + 1) 2
x +1

175
du2
dx
= 2 x cos x 2 + 1( )
Deci
∂f 2 ∂f
F '(x) = ⋅ +
∂u1 x + 1 ∂u2
⋅ 2 x cos x 2 + 1 ( )
∂f ∂f
unde şi rămân sub această formă deoarece funcţia f este derivabilă, dar
∂u1 ∂u2
necunoscută.
Dacă f ( u1, u2 ) era înlocuită spre exemplu cu f ( u1, u2 ) = u1 + u2
∂f 1 ∂f 1
= ; =
∂u1 2 u1 + u2 ∂u2 2 u1 + u2
• Dacă se consideră:
(
u1 ( x, y ) = cos x 2 + y 2 )
u2 ( x, y ) = x 2 + y 2
atunci
G ( x, y ) = g ( u1 ( x, y ) , u2 ( x, y ) ) .
Ţinând cont de Observaţia 7.1.9 b) rezultă:
∂G ∂g ∂u1 ∂g ∂u2 ∂G ∂g ∂u1 ∂g ∂u2
= ⋅ + ⋅ şi = ⋅ + ⋅ .
∂x ∂u1 ∂x ∂u2 ∂x ∂y ∂u1 ∂y ∂u2 ∂y
Dar
∂u1 ∂u2 x
∂x
(
= −2 x sin x 2 + y 2 ;
∂x
= )
x + y2
2

∂u1 ∂u2 y
∂y
(
= −2y sin x 2 + y 2 ;
∂y
= )
x2 + y 2
Ţinând cont de aceasta rezultă:
∂G ∂g ∂g x
∂x
=−
∂u1
(
⋅ 2 x sin x 2 + y 2 + ⋅ )
∂u1 x + y 2
2

∂G
Analog pentru .
∂y

Propoziţia 7.1.7. (teorema lui Euler pentru funcţii omogene)


Fie f : X ⊂ n → o funcţie reală de variabilă vectorială.
Dacă:
10 f este omogenă de ordin m ∈
∂f
20 există , i = 1, n .
∂xi
Atunci are loc egalitatea:

176
n
∂f
∑x
i =1
i ⋅
∂xi
= m ⋅ f ( x1, x2 ,..., xn )

Demonstraţie:
Dacă funcţia f este omogenă de ordin m are loc egalitatea:
f ( tx1, tx2 ,..., txn ) = t m f ( x1, x2 ,..., xn ) .
Dacă membrul stâng se consideră ca fiind funcţia compusă
F ( t ) = f ( u1, u2 ,..., un ) ; u1 = tx1 , u2 = tx2 , ..., un = txn
conform cu Observaţia 7.1.9 a) rezultă că:
n
∂f

i =1 ∂ ( tx i )
⋅xi = F ' ( t ) .

Dacă se derivează şi membrul drept în raport cu t se obţine:


n
∂f

i =1 ∂ ( tx i )
⋅xi = m ⋅ t m −1 ⋅ f ( x1, x2 ,..., xn )

egalitate adevărată pentru orice t număr real.


Dacă se particularizează t = 1 în această egalitate rezultă:
n
∂f

i =1
xi ⋅
∂xi
= m ⋅ f ( x1, x2 ,..., xn )

care este relaţia lui Euler pentru funcţii omogene de ordin m .


Se cunoaşte că pentru funcţiile reale de variabilă reală există teorema lui
Lagrange. Această teoremă a lui Lagrange este valabilă şi pentru funcţiile reale de
variabilă vectorială şi ea se prezintă sub următoarea formă:

Propoziţia 7.1.8. (teorema lui Lagrange)


Fie f : X ⊂ 2 → , ( a, b ) ∈ X . Dacă funcţia f = f ( x, y ) admite derivate parţiale
pe o vecinătate V ∈ ϑ ( a, b ) , atunci pentru orice ( x, y ) ∈ V , există ξ ∈ ( a, x ) şi η ∈ ( b, y )
astfel încât:
f ( x, y ) − f ( a, b ) = ( x − a ) ⋅ fx' (ξ , y ) + ( y − b ) ⋅ fy' ( a,η ) .

Observaţia 7.1.10. Dacă derivatele parţiale sunt continue pe V egalitatea din


teorema lui Lagrange are următoarea formă:
f ( x, y ) − f ( a, b ) = ( x − a ) ⋅ fx' (ξ ,η ) + ( y − b ) ⋅ fy' (ξ ,η ) .
Această egalitate este valabilă şi pentru funcţii de n variabile, unde n ≥ 3
n ∂f (ξ1,ξ 2 ,...,ξ n )
f ( x1, x2 ,..., xn ) − f ( a1, a2 ,..., an ) = ∑ ( xi − ai ) ⋅ , ξ i ∈ ( ai , xi ) , i = 1, n
i =1 ∂xi

177
2. Diferenţiala
Definiţia 7.2.1.
Fie f : X ⊂ → o funcţie reală de variabilă reală. Funcţia f este diferenţiabilă
în punctul x0 ∈ X dacă există L ⊂ şi θ : X ⊂ → cu proprietatea lim θ ( x ) = 0
x → x0

astfel încât f ( x ) = f ( x0 ) + L ( x − x0 ) + θ ( x )( x − x0 ) .

Observaţia 7.2.1.
a) Dacă egalitatea din Definiţia 7.2.1 se împarte cu ( x − x0 ) şi se trece la limită se
obţine L = f ' ( x0 ) .
Aşadar, f ( x ) = f ( x0 ) + f ' ( x )( x − x0 ) + θ ( x )( x − x0 ) .
b) Dacă se notează x − x0 = h atunci f ( x ) − f ( x0 ) ≅ h ⋅ f ' ( x0 ) . Funcţia h ⋅ f ' ( x0 ) ,
care depinde liniar de h se numeşte diferenţiala funcţiei f în punctul x0 şi se notează
cu df ( x0 ) şi are loc egalitatea df ( x0 ) = h ⋅ f ' ( x0 ) .
Pe o vecinătate foarte mică a punctului x0 diferenţa x − x0 = h este foarte mică şi
deci ea poate fi notată cu dx , adică dx = h . Atunci diferenţiala funcţiei f în punctul x0
capătă următoarea formă:
df ( x0 ) = f ' ( x0 ) dx .
Dacă funcţia f este diferenţiabilă în orice punct al domeniului său de definiţie,
diferenţiala sa este: df ( x ) = f ' ( x ) dx .
Se observă că diferenţiabilitatea şi diferenţiala nu sunt noţiuni echivalente. O
funcţie diferenţiabilă are o diferenţială. Diferenţiabilitatea este o proprietate, diferenţiala
este o expresie. Diferenţiala df ( x0 ) aproximează diferenţa f ( x ) − f ( x0 ) .

Definiţia 7.2.2. Se spune că funcţia f este diferenţiabilă de n ori în punctul x0


dacă funcţia f (
n −1)
(x) este diferenţiabilă în punctul x0 şi diferenţiala de ordin n este
d n f ( x0 ) = f ( ( x0 ) dx n .
n)

Problema difeneţiabilităţii poate fi pusă şi pentru funcţiile reale de variabilă


vectorială şi se defineşte astfel:

Definiţia 7.2.3. Fie f:X⊂ n


→ . Se spune că f = f ( x1, x2 ,..., xn ) este
diferenţiabilă în punctul x0 = ( x01, x02 ,..., x0 n ) dacă există Ai ∈ , i = 1, n şi
θi : X ⊂ n
→ , i = 1, n cu proprietatea lim θ i ( x ) = 0 , i = 1, n astfel încât:
x → x0
n n
f ( x ) − f ( x0 ) + ∑ ( xi − x0 i ) ⋅Ai + ∑ ( xi − x0 i ) ⋅θ i ( x ) .
i =1 i =1
Dacă funcţia f are 2 sau 3 variabile, atunci egalitatea care defineşte
diferenţiabilitatea are una din formele:

178
f ( x, y ) = f ( x0 , y 0 ) + ( x − x0 ) A1 + ( y − y 0 ) A2 + ( x − x0 ) θ1 ( x, y ) + ( y − y 0 )θ 2 ( x, y )
f ( x, y , z ) = f ( x0 , y 0 , z0 ) + ( x − x0 ) A1 + ( y − y 0 ) A2 + ( z − z0 ) A3 + ( x − x0 )θ1 ( x, y , z ) +
+ ( y − y 0 ) θ 2 ( x, y , z ) + ( z − z0 ) θ3 ( x, y , z ) .

Observaţia 7.2.2.
n
În Definiţia 7.2.3 expresia ∑(x
i =1
i − x0 i ) ⋅θ i ( x ) se poate înlocui cu

n
θi ( x ) ⋅ ∑(x − x0 i ) unde lim θ ( x ) = 0 .
2
i
x → x0
i =1

În cele ce urmează se pune problema legăturii ce există între diferenţiabilitate şi


derivabilitate.

Propoziţia 7.2.1.
Fie f : X ⊂ 2 → ( a, b ) ∈ X . Dacă funcţia f este diferenţiabilă în punctul
,
( a, b ) , atunci f este continuă în ( a, b ) şi derivabilă în ( a, b ) în raport cu variabilele sale.
Demonstraţie:
Funcţia f fiind diferenţiabilă, ţinând cont de definiţia diferenţiabilităţii funcţiilor de
două variabile se poate afirma există A, B ∈ şi θ1 ( x, y ) , θ 2 ( x, y ) cu proprietatea
lim θ i ( x, y ) = 0 , i = 1,2 astfel încât:
x →a
y →b

f ( x, y ) = f ( a, b ) + A ( x − a ) + B ( y − b ) + θ1 ( x, y )( x − a ) + θ 2 ( x, y )( y − b ) (*)
Trecând la limită în egalitatea (*) se obţin lim f ( x, y ) = f ( a, b ) ceea ce arată că
x →a
y →b

f ( x, y ) este continuă în ( a, b ) .
În egalitatea (*) se pune y = b şi se obţine:
f ( x, b ) − f ( a, b )
= A + θ1 ( x, y ) (**)
x −a
Trecând la limită în (**) se obţine:
f ( x, b ) − f ( a, b )
lim = A . Deci f ( x, y ) este derivabilă în ( a, b ) în raport cu x .
x →a x −a
Raţionând analog se obţine că f ( x, y ) este derivabilă în ( a, b ) în raport cu y
A = fx' ( a, b ) , B = fy' ( a, b ) .

Observaţia 7.2.3.
Propoziţia 7.2.1 este adevărată şi pentru funcţii de trei sau mai multe variabile.

179
Propoziţia 7.2.2.
Fie f : X ⊂ 2 → , Dacă funcţia f admite derivabile parţiale de ordinul întâi
continue pe o vecinătate V a punctului ( a, b ) ∈ X , atunci această funcţie este
diferenţiabilă în punctul ( a, b ) .
Demonstraţie:
Ţinând cont că funcţia f admite derivate parţiale continue pe o vecinătate V a
punctului ( a, b ) , acesteia i se poate aplica teorema lui Lagrange pentru funcţii de două
variabile şi se obţine:
f ( x, y ) = f ( a, b ) + ( x − a ) fx' (ξ , y ) + ( y − b ) fy' ( a,η ) .
Această egalitate se poate scrie sub forma:
f ( x, y ) = f ( a, b ) + ( x − a ) fx' ( a, b ) + ( y − b ) fy' ( a, b ) + ⎡⎣fx' (ξ , y ) − fx' ( a, b ) ⎤⎦ ( x − a ) +
+ ⎡⎣fy' ( a,η ) − fy' ( a, b ) ⎤⎦ ( y − b ) .
Dacă se notează:
fx' (ξ , y ) − fx' ( a, b ) = θ1 ( x, y )
fy' ( a,η ) − fy' ( a, b ) = θ 2 ( x, y )
Ţinând cont de continuitatea derivatelor parţiale rezultă:
lim θ i ( x, y ) = 0 , i = 1,2
x →a
y →b

În aceste condiţii va avea loc egalitatea:


f ( x, y ) = f ( a, b ) + ( x − a ) A + ( y − b ) B + ( x − a ) θ1 ( x, y ) + ( y − b ) θ 2 ( x, y ) unde
A = fx' ( a, b ) ; B = fy' ( a, b ) .
Această egalitate exprimă faptul că funcţia f este diferenţiabilă în punctul ( a, b ) .

Observaţia 7.2.4.
Propoziţia 7.2.2 are o importanţă deosebită în studiul diferenţiabilităţii funcţiilor de
două variabile (ea se poate generaliza şi la funcţii de trei sau mai multe variabile)
deoarece reduce studiul diferenţiabilităţii la existenţa şi continuitatea derivatelor parţiale.

Definiţia 7.2.4. Funcţia liniară în x şi y , ( x − a ) ⋅ fx' ( a, b ) + ( y − b ) fy' ( a, b ) se


numeşte diferenţiala de ordinul întâi a funcţiei f ( x, y ) în ( a, b ) şi se notează df ( a, b ) .
Diferenţiala pe o întreaga vecinătate a lui ( a, b ) este
∂f ( x, y ) ∂f ( x, y )
df ( x, y ) = ⋅ dx + ⋅ dy . Aceasta se poate generaliza la funcţiile de n
∂x ∂y
n ∂f ( x )
variabile şi se obţine df ( x ) = ∑ dxi .
i =n ∂xi

180
∂i ∂i
d i= ⋅ dx + ⋅ dy se numeşte operatorul de diferenţiere de ordinul întâi pentru
∂x ∂y
n
∂i
funcţia f ( x, y ) . Pentru funcţiile de n variabile acest operator are forma d i= ∑ dxi .
i = n ∂x i

Dacă operatorul de diferenţiere se aplică în mod repetat unei funcţii de două sau mai
multe variabile se obţine diferenţiala de ordin superior a acesteia.
Pentru funcţiile de două variabile diferenţiala de ordinul n are următoarea formă:
n
∂nf
d n f ( x, y ) = ∑ Cni i n −i dx i dy n −i
i =1 ∂x ∂y
sau scrisă, ţinând cont de modul recursiv în care se defineşte diferenţiala de ordinul n ,
aceasta poate fi pusă sub următoarea formă:
(n )
⎛ ∂⋅ ∂⋅ ⎞
d f ( x, y ) = ⎜ dx +
n
dx ⎟ ⋅ f ( x, y )
⎝ ∂x ∂y ⎠
unde se ridică formal la putere după formula binomului lui Newton, ridicând efectiv la
∂⋅ ∂⋅
puteri lungimile dx , dy iar operatorilor , li se măreşte ordinul de derivare
∂x ∂y
specificat după formula binomului.
Pentru funcţiile f : X ⊂ n → , n ≥ 3 nu există o formulă pentru diferenţiala de
ordinul n a lui f , deoarece nu se cunoaşte formula pentru ( A1 + A2 + ... + An ) . În acest
n

caz, diferenţialele de ordinul n se obţin după procedeul recursiv de definire a


diferenţialei de ordin n .
Se consideră cel mai simplu caz care nu se încadrează în formula anterioară,
adică se calculează d 3f ( x, y , z ) .
⎛ ∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f 2∂ 2f 2∂ 2f 2∂ 2f ⎞
d 3f = d 2f df = ⎜ 2 dx 2 + 2 dy 2 + 2 dz 2 + dx 2 + dxdz + dxdy ⎟
⎝ ∂x ∂y ∂z ∂x∂y ∂x ∂z ∂x∂y ⎠
⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞ ∂f 3
∂f
3

⎜ dx + dy + dz ⎟ = 3 dx 3 + 3 2 dy 2dx + ...
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ ∂x ∂y ∂x
Deoarece se cunoaşte formula
n
( A1 + A2 + ... + An ) = A12 + A22 + ... + An2 + 2 ∑ Ai Aj
2

i , j =1
i< j

rezultă:
n
∂ 2f 2 n
∂ 2f
d 2f ( x1, x2 ,..., xn ) = ∑ dx1 + 2 ∑ dxi dx j .
i =1 ∂x1 i , j =1 ∂x i ∂x j
2

i< j

Exemplu:
Fie funcţiile:
(
f ( x, y , z, u ) = ln x 2 + y 2 + z 2 + u 2 )
(
g ( x, y , z ) = ln x x ⋅ y y ⋅ z z )

181
Să se calculeze: df , d 2f , dg , d 2 g , d n g , n ≥ 3 .
Rezolvare:
∂f ∂f ∂f ∂f
• Se ştie că df ( x, y , z, u ) = dx + dy + dz + du
∂x ∂y ∂z ∂u
∂f 2x ∂f 2y ∂f 2z
= 2 ; = 2 ; = 2 ;
∂x x + y + z + u
2 2 2
∂y x + y + z 2 + u 2
2
∂z x + y + z 2 + u 2
2

∂f 2u
= 2 ;
∂u x + y + z 2 + u 2
2

rezultă că:
2
df ( x, y , z, u ) = 2 ( xdx + ydy + zdz + udu ) .
x + y + z2 + u 2
2

Se ştie că:

∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f 2∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
d 2f = dx 2
+ dy 2
+ dz 2
+ du 2
+ 2 dxdy + 2 dxdz + 2 dxdu +
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂u 2 ∂x∂y ∂x∂z ∂x∂u
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
+2 dydz + 2 dydu + 2 dzdu .
∂y ∂z ∂y ∂u ∂z∂u

=
(
∂ 2f 2 − x + y + z + u
2 2 2
)
2

,
( =
2 2
)
∂ 2f 2 x − y + z + u
2 2

,
∂x 2 ( ) (
∂y 2 )
2 2
x 2 + y 2 + z2 + u 2 x 2 + y 2 + z2 + u 2

∂ 2f 2( x + y − z + u ) ∂ f 2( x + y + z − u )
2 2 2 2 2 2 2 2 2

= , = .
∂z 2 ( x + y + z + u ) ∂u ( x + y + z + u )
2 2 2
2 2 2 2 2 2 2 2

Analog se calculează derivate mixte de ordin doi.


Înlocuind în formula diferenţialei de ordinul 2 a funcţiei f se obţine d 2f ( x, y , z, u ) .
• Funcţiei g ( x, y , z ) , pentru a-i putea găsi în mod simplu derivate ce intervin în
diferenţialele cerute, i se face următoarea transformare:
g ( x, y , z ) = x ln x + y ln y + z ln z .
Se ştie că:
∂g ∂g ∂g
dg = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
∂g ∂g
unde: = ln x + 1 ; = ln y + 1 ;
∂x ∂y
∂g
= ln z + 1 ⇒ dg = ( ln x + 1) dx + ( ln y + 1) dy + ( ln z + 1) dz
∂z
Se ştie că:
∂ 2g ∂ 2g ∂ 2g ∂ 2g ∂ 2g ∂ 2g
d 2g = 2 dx 2 + 2 dy 2 + 2 dz 2 + 2 dxdy + 2 dxdz + 2 dydz
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂x∂z ∂y ∂z
∂ 2g 1 ∂ 2g 1 ∂ 2g 1
= ; = ; =
∂x 2 x ∂y 2 y ∂x 2 z

182
∂ 2g ∂ 2g ∂ 2g
= = =0
∂x∂y ∂x ∂z ∂y ∂z
1 1 1
d 2 g = dx 2 + dy 2 + dz 2
x y z
Pentru calculul lui d g , n ≥ 3 nefiind o formulă pentru astfel de diferenţiale în
n

mod general se aplică principiul de deducere al acesteia din aproape în aproape. Dar
după cu s-a văzut acesta este destul de greoi.
Totuşi se ştie că diferenţiala de ordinul n a unei funcţii de mai multe variabile
conţine două sume distincte: suma în care intervin derivatele parţiale de ordinul n în
raport cu fiecare variabilă în parte şi suma în care intervin derivatele parţiale mixte de
ordinul n . În cazul funcţiei g ( x, y , z ) suma derivatelor parţiale mixte de ordinul n este 0,
deoarece derivatele parţiale mixte de ordin doi după cum se observă sunt nule.
∂ng ∂ng ∂ng
Deci d n g = n dx n + n dy n + n dz n .
∂x ∂y ∂z
∂ n g ( −1) ⋅ ( n − 1) ! ∂ n g ( −1) ⋅ ( n − 1) ! ∂ n g ( −1) ⋅ ( n − 1) !
n n n

Dar = ; = ; = ;
∂x n x n −1 ∂y n y n −1 ∂z n z n −1
⎛ 1 1 1 ⎞
d n g ( x, y , z ) = ( −1) ⋅ ( n − 1) ! ⎜ n −1 dx n + n −1 dy n + n −1 dz n ⎟ .
n

⎝x y z ⎠
În continuare se pun în evidenţă câteva propoziţii care arată utilitatea practică a
diferenţialei.

Propoziţia 7.2.3.
Condiţia necesară şi suficientă ca df ( x1, x2 ,..., xn ) să fie identic nulă pe X ⊂ n
,
este ca funcţia f ( x1, x2 ,..., xn ) să fie constantă pe X ⊆ n
.

Propoziţia 7.2.4.
n
Dacă expresia diferenţială Ε = ∑ Pi ( x )dx j , x = ( x1, x2 ,..., xn ) este diferenţiala unei
i =1

∂f
funcţii f ( x1, x2 ,..., xn ) , atunci = Pi ( x ) şi reciproc.
∂xi
Demonstraţiile acestor două propoziţii sunt imediate.

3. UNELE APLICAŢII ALE DIFERENŢIALEI


A. Formula lui Taylor
Într-un capitol anterior s-a demonstrat formula lui Taylor pentru funcţii reale de
variabilă reală. Această formulă poate fi generalizată şi pentru funcţii de două sau mai
multe variabile. În cele ce urmează se dă formula lui Taylor pentru funcţii de două
variabile.

183
Propoziţia 7.2.5. (formula lui Taylor pentru funcţii de două variabile)
Fie f : X ⊂ 2 → diferenţiabilă de n ori în ( a, b ) , ( a, b ) ∈ X .
Atunci are loc egalitatea:
1 ⎡ ∂f ( a, b ) ∂f ( a, b ) ⎤
f ( x, y ) = f ( a, b ) + ⎢ ⋅ ( x − a) + ⋅ ( y − a )⎥ +
1! ⎣ ∂x ∂y ⎦
1 ⎡ ∂ f ( a, b ) ∂ f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) ⎤
2 2

⋅ ( x − a) + ⋅ ( y − a ) + 2 ( x − a )( y − b ) ⋅
2 2
+ ⎢ ⎥+
2! ⎢⎣ ∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y ⎥⎦
+... + Rn ( x, y )
unde:
( n +1)
1 ⎡∂ ∂ ⎤
Rn ( x, y ) = ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ ⋅ f ⎡⎣a + ( x − a ) ⋅ θ , b + ( y − b ) ⋅ θ ⎤⎦ ,
( n + 1)! ⎣ ∂x ∂y ⎦
θ ∈ ( 0,1) .
Egalitatea poartă denumirea de formula lui Taylor pentru funcţii de două variabile.
Demonstraţie:
Rn ( x, y ) este dat în expresia anterioară sub forma unui operator aplicat funcţiei
f . Operatorul este similar cu operatorul pentru determinarea diferenţialei de ordinul
n + 1 în funcţiile de două variabile.
În continuare raţionamentele se fac pe segmentul ce uneşte pe ( a, b ) cu ( x, y ) ca
în figura alăturată.
Y

I V(a,b)
(x,y)
(a,b)

O X

Fie ϕ ( t ) = f ( a + ( x − a ) t, b + ( y − b ) t ) , t ∈ [0,1] .
Se observă că ϕ ( 0 ) = f ( a, b ) iar ϕ (1) = f ( x, y ) .
Deoarece funcţia f ( x, y ) este derivabilă de n + 1 ori, rezultă că şi funcţia ϕ este
derivabilă de n + 1 ori pe intervalul închis [0,1] . Deci acesteia i se aplică formula lui Mac-
Laurin. Conform acestei formule se obţine relaţia:
t t2 n tn n t n +1
ϕ ( t ) = ϕ ( 0 ) + ⋅ ϕ ' ( 0 ) + ϕ ( 0 ) + ... + ϕ ( 0 ) + ϕ ( n +1) (θ ⋅ t ) , θ ∈ ( 0,1) .
1! 2! n! ( n + 1)!
Dar pentru t = 1 se obţine:

184
ϕ ' ( 0 ) ϕ '' ( 0 ) ϕ ( n ) ( 0 ) ϕ ( n +1) (θ )
f ( x, y ) = f ( a, b ) + + + ... + +
1! 2! n ( n + 1)!
Pentru a calcula derivatele ϕ ' ( 0 ) ,ϕ '' ( 0 ) ,...,ϕ ( n ) ( 0 ) ,ϕ ( n +1) (θ ) se calculează
derivatele funcţiei ϕ ( t ) = f ( x ( t ) , y ( t ) ) consideră că o fracţie compusă cu doi
intermediari pe segmentul Ι ce uneşte punctul ( a, b ) cu un punct arbitrar ( x, y ) ∈ V ( a, b )
fixat, unde:
x (t ) = a + ( x − a ) t
y (t ) = b + ( y − b ) t
variabila independentă fiind t .
Deci ( x ( t ) , y ( t ) ) ∈ Ι .
Ţinând cont de aceasta se obţine:
∂f ∂f
ϕ ' (t ) = ( x − a ) + ( y − b )
∂x ∂y
∂f ( a, b ) ∂f ( a, b )
rezultă ϕ ' ( 0 ) = ( x − a) + ( y − b)
∂x ∂y
⎡ ∂ 2f ∂ 2f ⎤ ⎡ ∂ 2f ∂ 2f ⎤
ϕ '' ( t ) = ⎢ ( x − a ) + ( y − b ) ⎥ ⋅ ( x − a ) + ⎢ 2 ( y − b ) + ( x − a )⎥ ( y − b )
⎣ ∂x ∂y ⎣ ∂y ∂y ∂x
2 2
⎦ ⎦
Ţinând cont de egalitatea derivatelor mixte se obţine:
∂ 2f 2∂ 2f ∂ 2f
ϕ '' ( t ) = 2 ( x − a ) + ( )( ) 2 (
y − b)
2 2
x − a y − b +
∂x ∂x ∂y ∂y
rezultă
∂ 2f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b )
( x − a) + ( x − a )( y − b ) + ( y − b ) = ϕ '' ( 0 )
2 2

∂x 2
∂x∂y ∂y 2

Astfel s-a obţinut al treilea termen din formula lui Taylor pentru funcţii de două
variabile. În mod analog se calculează ϕ ''' ( 0 ) , ..., ϕ ( ) ( 0 ) , ϕ ( ) ( 0 ) şi prin înlocuire în
n n +1

formula lui Mac-Laurin pentru funcţia ϕ ( t ) se obţine formula lui Taylor pentru funcţii de
două variabile.

Observaţia 7.3.1.
a) Formula lui Taylor există şi pentru funcţii de trei sau mai multe variabile.
b) Dacă în formula lui Taylor se consideră n = 0 se obţine formula lui Lagrange
pentru funcţii de două sau mai multe variabile.
0
c) Folosind diferenţiala formula lui Taylor pentru f ( x, y ) în punctul ( a, b ) ∈ X este
1 1 1
f ( x, y ) = f ( a, b ) + df ( a, b ) + d 2f ( a, b ) + ... + d n f ( a, b ) + Rn ( x, y ) .
1! 2! n!

185
d) Dacă f ( x, y ) este diferenţiabilă de n +1 ori pe V ( a, b ) atunci
( ∀ )( x, y ) ∈V ( a, b ) , ( ∃)(ξ ,η ) pe segmentul ce uneşte pe ( a, b ) cu ( x, y ) a.î.
1
Rn ( x, y ) = d n +1f (ξ ,η ) .
( )
n + 1 !

B. Puncte de extrem
În cele ce urmează se consideră f : X ⊂ 2 → , dar rezultatele obţinute pentru
această funcţie se vor generaliza pentru funcţiile de n variabile.

Definiţia 7.3.1.
0
Fie f : X ⊂ 2
→ şi ( a, b ) ∈ X . Dacă există V ∈ ϑ ( a, b ) astfel încât:
0
10 f ( a, b ) − f ( x, y ) < 0 , pentru orice ( x, y ) ∈ V , atunci punctul ( a, b ) ∈ X se
numeşte punct de minim local pentru f ( x, y ) .
0
20 f ( a, b ) − f ( x, y ) > 0 , pentru orice ( x, y ) ∈ V , atunci punctul ( a, b ) ∈ X se
numeşte punct de maxim local pentru f ( x, y ) .
Se ştie că pentru funcţiile reale de variabilă reală, minimele şi maximele verifică
teorema Fermat. Această teoremă poate fi generalizată şi pentru funcţiile de mai multe
variabile astfel:

Propoziţia 7.3.2. (teorema lui Fermat)


0
Fie f : X ⊂ 2
→ şi ( a, b ) ∈ X un punct de extrem local al funcţiei f ( x, y ) ,
∂f ( a, b ) ∂f ( a, b )
atunci rezultă că = 0, = 0 (se presupune că derivatele parţiale există).
∂x ∂y
Demonstraţie:
Dacă punctul ( a, b ) este un punct de extrem local al funcţiei f ( x, y ) , atunci acest
punct este de extrem local şi pentru funcţiile g ( x ) = f ( x, b ) ; h ( y ) = f ( a, y ) . Dar aceste
funcţii sunt funcţii de o singură variabilă şi rezultă că g ' ( a ) = 0 ; h ' ( b ) = 0 .
∂f ( a, b ) ∂f ( a, b )
Deci rezultă: = 0 şi = 0.
∂x ∂y

Observaţia 7.3.2.
a) Ca şi la funcţiile reale de variabilă reală, reciproca acestei teoreme nu este în
general valabilă.
b) Punctele interioare ale lui X pentru care df ( x, y ) = 0 se numesc puncte
staţionare ale funcţiei f ( x, y ) .
c) Ţinând cont de punctele a) şi b) rezultă că mulţimea punctelor de extrem a unei
funcţii de mai multe variabile este inclusă în mulţimea punctelor staţionare.

186
d) Punctele staţionare ale funcţiei f ( x, y ) care nu sunt puncte de extrem se
numesc puncte şa şi sunt echivalente punctelor de inflexiune ale funcţiilor de variabilă
reală.

Propoziţia 7.3.3. (determinarea punctelor de extrem)


Fie f : X ⊂ 2 → o funcţie ce admite derivate parţiale mixte de ordinul 2
0
continue pe o vecinătate V a lui ( a, b ) şi ( a, b ) ∈ X un punct staţionar. Dacă se notează

∂ 2f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) ⎡ ∂ 2f ( a, b ) ⎤
2

∆= ⋅ −⎢ ⎥ , atunci:
∂x 2 ∂y 2 ⎢⎣ ∂x∂y ⎥⎦
∂ 2f ( a, b )
10 Pentru ∆ > 0 şi < 0 rezultă că ( a, b ) punct de maxim local.
∂x 2
∂ 2f ( a, b )
20 Pentru ∆ > 0 şi > 0 rezultă că ( a, b ) punct de minim local.
∂x 2
30 Pentru ∆ < 0 rezultă că ( a, b ) nu este punct de extrem.
Demonstraţie:
Se consideră formula lui Taylor de ordinul 2 pentru funcţia f ( x, y )
1 ⎡ ∂f ( a, b ) ∂f ( a, b ) ⎤
f ( x, y ) = f ( a, b ) + ⎢ ⋅ ( x − a) + ⋅ ( y − a )⎥ +
1! ⎣ ∂x ∂y ⎦
1 ⎡ ∂ f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) 2⎤
2

( ) ( )( ) ( ) ⎥ + R2 ( x, y )
2
+ ⎢ ⋅ x − a + 2 x − a y − b ⋅ + ⋅ y − b
2! ⎢⎣ ∂x 2 ∂x∂y ∂y 2 ⎥⎦
Ţinând cont de faptul că ( a, b ) este punct staţionar şi lim R2 ( x, y ) = 0 rezultă:
x →a
y →b

1 ∂ f ( a, b ) ∂ 2f ( a, b ) 1 ∂ 2f ( a, b )
2

f ( x, y ) = f ( a, b ) + ⋅ ⋅ ( x − a ) + ( x − a )( y − b ) ⋅ ⋅ (y − b)
2 2
+ ⋅
2 ∂x 2
∂x∂y 2 ∂y 2

pentru orice ( x, y ) ∈ V , unde V este o vecinătate foarte mică a punctului ( a, b ) .


Dacă se notează:
∂ 2f ( a, b )
= a11 ;
∂x 2
∂ 2f ( a, b )
= a12 ;
∂x ∂y
∂ 2f ( a, b )
= a22
∂y 2
rezultă:
1 ⎡ ⎛ x − a ⎞2 x −a ⎤
E = f ( x, y ) − f ( a, b ) = ⋅ ( y − b ) ⎢a11 ⎜
2
⎟ + 2a12 + a22 ⎥ .
2 ⎢⎣ ⎝ y − b ⎠ y −b ⎥⎦

187
Se observă că pe vecinătatea V a punctului ( a, b ) semnul expresiei E este dat
de expresia din paranteza dreaptă. Dar această expresie poate fi considerată un trinom
x −a
de gradul 2 în variabila t = .
y −b
Cum D = 4a12 2
− 4a11 ⋅ a22 = −4∆ .
Dacă D < 0 , (atunci ∆ > 0 ) trinomul are peste tot semnul lui a11 .
Deci cu alte cuvinte, dacă:
0 ∂ 2f ( a, b )
1 ∆ > 0 şi a11 = <0
∂x 2
rezultă
f ( x, y ) − f ( a, b ) < 0
adică punctul ( a, b ) este un punct de maxim.
∂ 2f ( a, b )
20 ∆ > 0 şi a11 = >0
∂x 2
rezultă
f ( x, y ) − f ( a, b ) > 0
adică punctul ( a, b ) este un punct de minim.
30 Pentru ∆ < 0 , f ( x, y ) − f ( a, b ) are variaţie de semn pe vecinătatea V , deci
punctul ( a, b ) nu mai este punct de extrem.

Observaţia 7.3.3.
a) Dacă ∆ = 0 nu se poate afirma nimic despre natura punctului ( a, b ) , adică
( a, b ) poate fi punct de extrem sau nu. Această afirmaţie rezultă din exemplul următor.
• Se consideră funcţiile f ( x, y ) = x 2 + y 4 şi g ( x, y ) = x 2 + y 3 şi se consideră
( a, b ) = ( 0,0 ) . Se observă că ( 0,0 ) este punct de minim pentru f ( x, y ) şi nu este punct
de extrem pentru g ( x, y ) , dar în ambele cazuri ∆ = 0 .
b) Propoziţia anterioară este valabilă şi pentru funcţiile de trei sau mai multe
0
variabile. În cazul în care ( a1, a2 ,..., an ) ∈ X este punct staţionar pentru funcţia
∂ 2f ( a1, a2 ,..., an )
f ( x1, x2 ,..., xn ) . Se face notaţia a = ij .
∂xi ∂x j
Propoziţia 7.3.3 se generalizează pentru funcţii de n variabile şi are următoarea
formă:

Propoziţia 7.3.4. (teorema lui Sylvester)


0
Fie f : X ⊂ n
→ şi ( a1, a2 ,..., an ) ∈ X punct staţionar al funcţiei f ( x ) . Atunci:

188
a11 a12 a1n
a11 a12 a13
a11 a12 a21 a22 a2n
10 Pentru a11 > 0 , > 0 , a21 a22 a23 > 0 , ..., >0
a21 a22
a31 a32 a33
an1 an 2 ann
punctul ( a1, a2 ,..., an ) este punct de minim local pentru f ( x1, x2 ,..., xn ) .
a11 a12 a13
0 a11 a12
2 Pentru a11 < 0 , > 0 , a21 a22 a23 < 0 , ...,
a21 a22
a31 a32 a33
a11 a12 a1n
a21 a22 a2n
( −1)
n
⋅ >0

an1 an 2 ann
punctul ( a1, a2 ,..., an ) este punct de maxim local pentru funcţia f ( x1, x2 ,..., xn ) .

Exemplu:
Să se determine punctele de extrem ale funcţiei:
f : 3 → , f ( x, y , z ) = 2 x 2 + 2y 2 + z 2 + 2 xy + 2yz + 2 ( x + y + z ) + 7
Rezolvare:
Algoritmul de determinare a punctelor de extrem pentru funcţiile de mai multe
variabile are două etape distincte:
I. Determinarea punctelor staţionare ale funcţiei f ( x1, x2 ,..., xn ) se face rezolvând
⎧ ∂f
⎪ ∂x = 0
⎪ 1
⎪ ∂f
⎪ =0
sistemul ⎨ ∂x2


⎪ ∂f
⎪ ∂x = 0
⎩ n
II. Separarea punctelor de extrem din mulţimea punctelor staţionare, se face
folosind teorema Sylvester. Concret din exemplul dat rezultă:
⎧ ∂f
⎪ ∂x = 0
⎪ ⎧ 4 x + 2y + 2 = 0
⎪ ∂f ⎪
I. ⎨ = 0 ⇒ ⎨ 4 y + 2 x + 2z + 2 = 0 .
⎪ ∂y ⎪ 2z + 2 y + 6 = 0
⎪ ∂f ⎩
⎪ =0
⎩ ∂z
Acest sistem are soluţia ( −3,5, −8 ) ( x = −3 , y = 5 , z = −8 ).

189
Deci mulţimea punctelor staţionare are doar un singur element.
II. Se verifică cu ajutorul teoremei Sylvester dacă punctul ( −3,5, −8 ) este punct
de extrem. Pentru aceasta este nevoie de numerele aij care reprezintă valorile
derivatelor de ordinul 2 şi derivatelor mixte de ordinul 2 în punctul ( −3,5, −8 ) şi astfel se
obţine: a11 = 4 ; a21 = a12 = 2 ; a22 = 4 ; a13 = a31 = 0 ; a23 = a32 = 2 ; a33 = 2 .
Dar
a11 a12 a13 4 2 0
a11 a12 4 2
a11 = 4 > 0 ; = = 12 > 0 ; a21 a22 a23 = 2 4 2 = 8 > 0 .
a21 a22 2 4
a31 a32 a33 0 2 2
Conform teoremei Sylvester rezultă ( −3,5, −8 ) este un minim local al funcţiei
f ( x, y , z ) .

Observaţia 7.3.4. Exerciţiul anterior poate fi enunţat şi sub forma:


Să se arate că 2 x 2 + 2y 2 + z 2 + 2 xy + 2yz + 2 ( x + y + z ) − 40 > 0 , pentru orice
( x, y , z ) ∈ 3
.
În cele ce urmează se pune problema aflării punctelor de extrem cu legături
pentru o funcţie cu n variabile, dându-se algoritmul de rezolvare al acestei probleme.
Problema se formulează astfel:
• Să se afle punctele de extrem pentru funcţia f ( x1, x2 ,..., xn ) , ştiind că acestea
îndeplinesc condiţiile:
⎧ϕ1 ( x1, x2 ,..., xn ) = 0

0 ⎪ 2( 1
ϕ x , x2 ,..., xn ) = 0
1 ⎨

⎪ϕ ( x , x ,..., x ) = 0
⎩ m 1 2 n

20 m < n
∂ϕ1 ∂ϕ1 ∂ϕ1
∂x1 ∂x2 ∂xm
∂ϕ2 ∂ϕ2 ∂ϕ2
∆ (ϕ1,ϕ2 ,...,ϕm ) ∆ (ϕ1,ϕ2 ,...,ϕm )
3 0
≠ 0; = ∂x1 ∂x2 ∂xm
∆ ( x1, x2 ,..., xm ) ∆ ( x1, x2 ,..., xm )

∂ϕm ∂ϕm ∂ϕm


∂x1 ∂x2 ∂xm
Condiţiile din această problemă mai poartă denumirea şi de legături pentru
puncte de extrem. Pentru a rezolva această problemă se urmăreşte următorul algoritm:
10 Se construieşte funcţia lui Lagrange:

190
m
φ ( x1, x2 ,..., xn , λ1, λ2 ,..., λm ) = f ( x1, x2 ,..., xn ) + ∑ λ1ϕ1 ( x1, x2 ,..., xn ) = F ( x )
i =1

unde λi i = 1, m sunt variabile noi şi poartă denumirea de multiplicatorii lui Lagrange.


( x = ( x , x ,..., x ) ) .
1 2 n
0
2 Se determină punctele staţionare ale funcţiei lui Lagrange.
30 Fie ( a1, a2 ,..., an , µ1, µ2 ,..., µm ) unul din punctele staţionare ale funcţiei lui
Lagrange (punctul ( a1, a2 ,..., an ) este punct staţionar al funcţiei f ( x ) ). Se află diferenţiala
d 2F ( x ) ( F ( x ) = Φ ( x1, x2 ,..., xn , µ1, µ2 ,..., µm ) ).
⎧dϕ1 ( a1, a2 ,..., an ) = 0

0 ⎪dϕ ( a , a ,..., an ) = 0
4 Se rezolvă sistemul ⎨ 2 1 2

⎪dϕ ( a , a ,..., a ) = 0
⎩ m 1 2 n

în care necunoscute sunt dx1, dx2 ,..., dxm , dxm +1,..., dxn .
Se exprimă dx1, dx2 ,..., dxm în funcţie de celelalte necunoscute dxm +1,..., dxn .
50 Cu aceste valori se vine în diferenţiala de la punctul 30, în care se înlocuiesc şi
x1, x2 ,..., xn cu a1, a2 ,..., an şi se obţine următoarea egalitate:
n
d 2F ( a1, a2 ,..., an ) = ∑
i , j = m +1
aij dxi dx j

care este o formă pătratică.


60 Acestei forme pătratice i se aplică teorema lui Sylvester pentru a decide natura
n
punctului staţionar ( a1, a2 ,..., an ) . Dacă ∑
i , j = m +1
aij dxi dx j este pozitiv (negativ) definită

punctul ( a1, a2 ,..., an ) este punct de minim (maxim) al lui f ( x ) ce verifică legăturile.

Observaţia 7.3.5. Etapele acestui algoritm sunt prezentate pe larg în capitolul 8


paragraful 5.

Exemplu:
Să se afle paralelipipedul de volumul maxim ale cărui dimensiuni sunt supuse
condiţiilor:
⎧x + y − z = 4

⎩x − y − z = 8
Rezolvare:
Din punct de vedere matematic problema mai poate fi enunţată şi astfel:
Să se afle punctele de extrem ale funcţiei f ( x, y , z ) = x ⋅ y ⋅ z care îndeplinesc
condiţiile:
⎧x + y − z = 4

⎩x − y − z = 8

191
Pentru rezolvarea acestei probleme se foloseşte algoritmul prezentat.
10 Se construieşte funcţia lui Lagrange:
φ ( x, y , z, λ1, λ2 ) = f ( x, y , z ) + λ1 ⋅ ϕ1 ( x, y , z ) + λ2ϕ2 ( x, y , z ) şi se obţine:
φ ( x, y , z ) = x ⋅ y ⋅ z + λ1 ( x + y − z − 4 ) + λ2 ( x − y − z − 8 )
20 Se determină punctele staţionare ale acestei funcţii, rezolvând următorul
sistem:
⎧ ∂φ
⎪ =0
⎪ ∂x
⎪ ∂φ ⎧ yz + λ1 + λ2 = 0
⎪ ∂y = 0 ⎪

⎪ ∂φ ⎪ xz + λ1 − λ2 = 0

⎨ = 0 ⇒ ⎨ xy − λ1 − λ2 = 0
⎪ ∂z ⎪x + y − z − 4 = 0
⎪ ∂φ ⎪
⎪ ∂λ = 0 ⎪⎩ x − y − z − 8 = 0
⎪ 1
⎪ ∂φ
⎪ =0
⎩ ∂λ2

⎪x = 3

⎪ y = −2

Soluţia acestui sistem este: ⎨ z = −3
⎪ 3
⎪λ1 = 2

⎪⎩λ2 = − 15 2
Deci funcţia lui Lagrange admite un singur punct staţionar şi acesta este
⎛ 3 15 ⎞
⎜ 3, −2, −3, 2 , − 2 ⎟ .
⎝ ⎠
⎛ 3 15 ⎞ 3 3 3 15
30 F ( x, y , z ) = φ ⎜ x, y , z, , − ⎟ = x ⋅ y ⋅ z + x + y − z − 6 − x+
⎝ 2 2 ⎠ 2 2 2 2
15 15
+ y+ z + 60 == x ⋅ y ⋅ z − 6 x + 9 y + 6z + 54 .
2 2
Acestei funcţii îi aflăm diferenţiala de ordinul II.
∂ 2F ∂ 2F ∂ 2F 2∂ 2F 2∂ 2F 2∂ 2F
d 2F ( x, y , z ) = 2 dx 2 + 2 dy 2 + 2 dz 2 + dxdy + dxdz + dydz
∂x ∂y ∂z ∂x∂y ∂x∂z ∂y ∂z
Deci d 2F ( x, y , z ) = 2dxdy + 2dxdz + 2dydz .
40 Se rezolvă sistemul
⎧⎪dϕ1 ( 3, −2, −3 ) = 0 ⎧dx + dy − dz = 0
⎨ ⇔ ⎨
⎪⎩dϕ2 ( 3, −2, −3 ) = 0 ⎩dx − dy − dz = 0
2dx − 2dy = 0 ⇒ dx = dz

192
2dy = 0 ⇒ dy = 0
Se înlocuieşte dy = 0 şi dz = dx x = 3 , y = −2 ; z = −3 în diferenţiala de la
punctul 30 şi se obţine
d 2F ( 3, −2, −3 ) = 2dxdz ⇒ d 2F ( 3, −2, −3 ) = 2dz 2 ⇒ d 2φ ( 3, −2, −3 ) > 0
rezultă că punctul staţionar determinat este un punct de minim al funcţiei
f ( x, y , z ) = x ⋅ y ⋅ z ce verifică legăturile date.

193
4. Exerciţii rezolvate
Exerciţiul 7.4.1. Folosind definiţia derivatei să se calculeze derivatele
următoarelor funcţii:
⎛ 1 ⎞
a) F ( x ) = ⎜ x + x + x , ⎟
⎝ cos n x ⎠
⎛ x x ⎞
b) F ( x ) = ⎜⎜ arccos , arctg ⎟

⎝ 1 + x 2 1 − x ⎠
Rezolvare:
Se observă că funcţiile date sunt funcţii vectoriale de variabilă reală de forma
F ( x ) = (f1 ( x ), f 2 ( x )) . Derivata funcţiilor are sens numai în domeniul de definiţie. Dacă
x 0 este un punct al domeniului de definiţie, atunci se ştie că F(x) este derivabilă în
acest punct dacă există şi este finită
F ( x ) − F ( x0 )
lim şi această limită este F ' ( x 0 ) .
x → x0 x − x0
1
a) F ( x ) = (f13 ( x ), f 2 ( x )) unde f13 ( x ) = x + x + x şi f 2 ( x ) = .
cos n x
⎡ ⎧π ⎫⎤
F : D = [0, ∞ ) ∩ ⎢ \ \ ⎨ + kπ ⎬⎥ → \ 2
⎣ ⎩2 ⎭⎦ k∈Z
F ( x ) − F ( x0 ) ⎛ f 3 ( x ) − f13 ( x 0 ) f 2 ( x ) − f 2 ( x 0 ) ⎞
Fie x 0 ∈ D lim = lim ⎜⎜ 1 , ⎟

x → x0 x − x0 x → x0
⎝ x − x0 x − x0 ⎠

f13 ( x ) − f13 ( x 0 ) x + x + x − x0 + x0 + x0
• lim = lim =
x → x0 x − x0 x → x0 x − x0
1 1 1
= 3 + 2 + 1 (cifrele indice superior reprezintă numărul
2f1 ( x0 ) 2f1 ( x0 ) 2f1 ( x0 )
radicalilor)
1 1

f ( x ) − f2 ( x 0 ) cos x cos n x 0
n
1 cos n x 0 − cos n x
• lim 2 = lim = lim =
x → x0 x − x0 x → x0 x − x0 cos n x 0 x → x0 cos n x( x − x 0 )
n sin x0
= n
⋅ cosn −1 x0 = n ⋅ tgx0
cos x0
F(x ) − F (x0 ) ⎛ 1 3 1 tgx 0 ⎞
Deci lim = ⎜⎜ ∑ k ,n ⋅ ⎟⇒

x → x0 x − x0 ⎝ 2 k =1 f1 ( x 0 ) cos n x 0 ⎠
⎛1 3 1 tgx0 ⎞
⇒ F '( x0 ) = ⎜ ∑ k ,n ⋅ ⎟.
⎝ 2 k =1 f1 ( x0 ) cosn x0 ⎠
Cum x0 a fost ales arbitrar în domeniul de definiţie rezultă că
⎛1 3 1 ntgx0 ⎞
F '( x ) = ⎜ ∑ k , n ⎟.
⎝ 2 k =1 f1 ( x ) cos x ⎠

194
Observaţie. Se poate generaliza luând f1n ( x ) = x + x + ... + x n radicali şi
⎛1 n 1 ntgx 0 ⎞
atunci F ' ( x ) = ⎜⎜ ∑ k , n


⎝ 2 k =1 f1 ( x ) cos x ⎠
x x
b) F ( x ) = (f1 ( x ), f 2 ( x )) unde f1( x ) = arccos , f 2 ( x ) = arctg
1+ x2 1+ x
F : D = \ + → \2 .
x0 x0
Fie x 0 ∈ R + . Atunci ∈ [0,1) şi ∈ [0,1)
1 + x 02 1+ x0
F (x ) − F (x0 ) ⎛ f ( x ) − f1 ( x 0 ) f 2 ( x ) − f 2 ( x 0 ) ⎞
lim