Sinteză+ Cursuri Psihopatologie

PSIHOPATOLOGIE
-sinteză-
Lector univ.dr. Simona Marica
Psihopatologia este acea ramura a psihologiei având drept obiect de studiu tulburările de comportament, conștiință
și comunicare.
Câteva dintre cele mai importante abordări în psihopatologie sunt:
- Abordarea psihodinamică, ce înțelege tulburările psihice ca fiind consecința unui conflict. Fenomenele
patologice sunt văzute ca având funcție de apărare în viața psihică a individului.
- Abordarea compartamentalistă este rezervată cu privire la mecanismele interne care determină
boala/tulburarea psihică. Sunt observate doar efectele, sub formă de comportamente, pe care le formulează în
termeni operaționali. Aceasta atitudine a stat la baza definitiilor operationale pe care le-a formulat DSM III
(1980), a dezvoltarii interviurilor structurate si a scalelor de evaluare cantitativa in psihopatologie
- Perspectiva ateoretica este ilustrata de clasificarea americana a tulburarilor mentale , cunoscută ca DSM
(I...V). Pentru unificarea limbajului psihiatric și sporirea obiectivității în diagnosticare era nevoie de un punct de
vedere pur descriptiv asupra tulburarilor psihice. Acest fapt a făcut ca prima ediție a DSM să fie considerată o
adevărată revoluție în psihiatrie.
- Cognitivismul a devenit forta dominanta in psihologie la sfârșitul secolului al-20-lea, înlocuind behaviorismul
ca cea mai populara paradigma pentru intelegerea functionarii mentale. Această perspectivă vede omul ca pe un
sistem de tratare a informației și consideră că tulburările mentale își au sursa în distorsiunile/erorile cognitive.
- Perspectiva culturală accentuează faptul că orice tip de comportament - deci si patternurile comportamentale
din cadrul diverselor tulburari psihice- sunt judecate prin prisma a ceea ce o societate considera a fi normal, a
ceea ce valorizeaza ea, deci înțelegerea cazului concret din fața noastră nu poate trece cu vederea ackground-ul
cultural al pacientului.
- Perspectiva dezvoltării umane înțelege patologia ca fiind determinate de lipsa integrării competențelor
necesare (fie ele cognitive, emoționale sau sociale) spre a se realiza adaptarea, într-un anume stadiu pe care îl
traversează individual.
Semiologia este acea parte a medicinei care se ocupă cu descrierea simptomelor și a semnelor diferitelor boli,
precum și a metodelor de a le pune în evidență și de a le diagnostica. Studiul semiologiei va însemna cunoașterea de
semne, simptome și sindroame.
Semnul este o manifestare ce poate fi observata direct de catre clinician, cum ar fi paloarea sau inrosirea, tremorul
extremitatilor, constrictia pupilei, etc.
Simptomele sunt trairile subiective descrise de bolnavi.
Sindromul este un complex de simptome.
Orice abordare a psihopatologiei presupune și abordarea a cee ace este normal, respectiv pathologic, deci și încercarea
de a delimita - în baza unor criterii – acești doi poli.
Ca și în muzică, normalitatea este armonia…este echilibrul, iar disproportiile dau dizarmonii.
Dincolo de această mai curând literară încercare de a surprinde normalitatea, criteriile propuse în această carte sunt
următoarele:
-conștiința clară a eului personal

-capacitatea de orientare în viață
-un nivel înalt de toleranță la frustrare
-autoacceptare
-flexibilitate în gândire și acțiune
-realism și gândire antiutopică
-asumarea responsabilității pentru tulburările sale emoționale
-angajarea în activități creatoare
-angajarea moderată și predentă în activități riscante
-conștiința clară a interesului social
-acceptarea incertitudinii și capacitatea de ajustare a acesteia
-îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă.
Etiologia tulburărilor psihice
În înțelegerea etiologiei (cauzelor) tulburărilor psihice ne este de ajutor modelul diateză – stress, model care
imbina componentele biologice si psihologice, factorii interni si externi, in explicatia declansarii, la un moment dat, pe
parcursul existentei insului, a unei tulburari.
Fiecare persoana are o ecuatie individuala unica, astfel incat posibilitatea de a declansa o tulburare psihica,
undeva, pe parcursul vietii este: f (F + V + S), unde
V = vulnerabilitatea biologica
F = fragilitatea psihologica
S = factorul stressor
Diateza însumează posibilii factori care au făcut ca cel în cauză să fie intern construit într-un anume fel.
Dacă luam in considerare substratul biologic, o vom numi vulnerabilitate, iar dacă dorim să ne apropiem mai mult de
psihologic, poartă numele de fragilitate.
Printre factorii care „încarcă” diateza, determinând o anumită vulnerabilitate, amintim:
- Antecedentele heredo-colaterale
- Aspectele legate de perioada intrauterină
- Aspecte perinatale
Afectarea cerebrală poate presupune afectarea anatomică (de structură a creierului) sau funcțională (a funcționării
cerebrale). În această a doua privință, un rol însemnat în explicarea tulburărilor psihice l-au avut ipotezele biochimice
– adică existența a unui nivel prea mare sau prea scăzut al unui anumit neurotransmițător, la nivelul fantei sinaptice.
Neurotransmițătorii despre care vorbim sunt – dopamina, serotonina și noradrenalina.
Dinte factorii care determină o anume fragilitate psihologică par a se evidenția pierderea precoce a persoanei de
atașament, abuzurile la vârste fragede și greșelile educaționale.
Stressul – trigger sau eveniment declanșator – poate fi repreantat de orice depaseste, la un moment dat, capacitatea de
adaptare a individului. Reacția la un stressor oarecare este una individuală.
Nivelele în psihopatologie sunt următoarele

A Nivelul nevrozelor
B. Nivelul psihozelor
C. Nivelul tulburărilor de personalitate
Nevrozele constituie un grup de tulburări cu etiologie psihogenă, cu mecanisme psihice profunde în formarea
simptomelor, care operează cu materialul unui conflict intrapsihic inserat în istoria individului. (Tudose, F., 2011).
Psihozele - In acceptiunea sa cea mai larga psihoza semnifica „nebunia”, fiind vorba despre o dezorganizare masiva a
psihicului unei persoane si de caracterul incomprehensibil al manifestarilor sale.
Acest gen de patologie lezeaza persoana in intregul ei: manifestarile comportamentale sunt incomprehensibile,
gandirea este dezorganizata, afectul aplatizat etc., toate determinand dezinsertia sociala a insului, ineficienta sa
profesionala, afectarea relatiilor interpersonale, neglijarea regulilor de igiena, a aspectelor ce tin de autoingrijire, deci a
tutror sectoarelor vietii.
Tulburările de personalitate sunt patternuri durabile de experienta interna si comportament care deviaza
considerabil de la expectatiile culturii individului, sunt pervasive si inflexibile, au debutul in adolescenta sau precoce
in perioada adulta, sunt stabile in cursul timpului si duc la detresa sau deteriorare.
SEMIOLOGIA
Tulburările percepției
Perceptiile sunt procese senzoriale elementare, care se disting prin sintetism, unitate si integritate, ele redand
realitatea obiectuala prin imagini de ansamblu.
Tulburarile perceptiei pot fi cantitative si calitative.
Tulburările cantitative se impart in:
- hipoestezii
- hiperestezii
Hipoestezia este scaderea capacitatii de perceptie, prin cresterea pragurilor senzoriale. . Se intalneste in urmatoarele
conditii psihiatrice:
 Tulburarile constiintei;
 Tulburarea de conversie (isteria);
 Schizofrenie;
 Tulburarea de personalitate borderline
Hiperestezia – este scaderea pragurilor si deci exacerbarea sensibilitatii. Se intalneste in:
 Surmenaj
 Boala Basedow (boală a glandei tiroide)
 Debutul unor boli interne
 Debutul unor tulburari psihice
Tulburari calitative ale perceptiei sunt iluziile, halucinatiile si agnoziile.
Iluziile sunt percepții false, cu obiect perceput în mod deformat. Ele pot fi fiziologice (le au și persoanele normale, în
anumite condiții) sau patologice.
La rândul lor, iluziile patologice pot fi exteroceptive (vizuale, auditive, gustative etc.), interoceptive (viscerale,
provenind dela oragnele interne) și proprioceptive (de la muschi si articulatii).
Printre iluziile exteroceptive vizuale menționăm pareidoliile, metamorfopsiile și iluziile de persoană (falsele
recunoașteri, fenomenele deja vu, deja connu, sau jamais vu, jamais connu, iluzia sosiilor, iluzia Fregoli).
Iluziile auditive sunt pe locul al doilea, ca frecvenţă, dupa cele vizuale.

Iluziile gustative şi olfactive se numesc parosmii si constau in perceptia eronata a gustului/mirosului diferitelor
substante sapide sau odorifice.
În cadrul iluziilor interoceptive menționăm iluziile viscerale și iluziile de modificare a schemei corporale.
Iluzii proprioceptive – greu de distins fata de halucinatiile proprioceptive,diferența constând în aceea că iluzia pleca
totusi de la un stimul real.
Halucinațiile, definite de H.Ey ca percepții fără obiect de perceput reprezinta unul dintre simptomele patologiei
psihiatrice majore, intalnit pe taramul psihozelor.
Halucinatiile functionale (concomitente) – exista doar atata timp cat persista excitantul real.
Pseudo-halucinațiile (halucinațiile psihologice),se diferențiază de primele prin aceea că subiectul relateaza că lucrurile
se petrec „in cap”, „in minte”. Obiectele nu sunt percepute pe caile senzoriale obisnuite. Pseudo-halucinațiile pot fi
vizuale, auditive, tactile, viscerale și motorii.
Halucinatiile psiho-senzoriale – corespund pe de-a întregul definitiei date halucinatiilor: sunt perceptii false, aparute
in campul exteroceptiv sau interoceptiv, in absenta stimulilor si in a caror existenta bolnavul crede cu tarie.
Halucinozele sunt halucinatii a caror semnificatie patologica este recunoscuta de bolnav, acesta avand o atitudine
critica fata de ele.
Halucinoidele sunt imagini situate intre reprezentari vii si halucinatii vagi, care nu reusesc sa convinga pe deplin
pacientul de existenta lor.
Agnoziile desemneaza tulburarea funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor văzute, auzite, pipăite etc, cauzată de un
defect de integrare la nivel central.
Agnozia poate fi vizuală (orbire psihică), cele mai cunoscute tipuri de agnozie vizuală fiind prosopagnosia, agnosia
culorilor, agnosia simbolurilor grafice, acalculia, agnosia spațială.
Agnozia auditivă este un soi de surditate psihică. Dacă în cazul surditatii verbale, nu pot fi identificate cuvintele,
amuzia se refera la faptul că subiectul nu poate identifica melodii.
Agnozia tactilă presupune că anumite calitati ale obiectelor pot fi recunoscute pe baza simtului tactil. In cazul
amorfognoziei, pacientul nu recunoaşte structura obiectelor, iar în astereognozia – pacientul nu recunoaşte forma
obiectelor.
Agnoziile schemei corporale apar sub forma asomatognoziei, care reprezinta ignorarea unui segment din corp sau a
hemisomatognoziei tulburare în care este negată existența unei jumătăți a corpului.
Tulburările atenției
Atenția reprezintă funcția de orientare si concentrare a activitatii psihice asupra unor obiecte sau fenomene, având ca
efect reflectarea lor mai clara si mai completa, precum si cresterea eficientei activitatii.
Calitățile ei sunt stabilitatea, volumul, flexibilitatea și distribuția.
In patologie, tulburarile atentiei se numesc disprosexii si ele pot fi:
 cantitative
- hipoprosexii
- hiperprosexii
 calitative (paraprosexii)
Hipoprosexia se intalneste ca simptom in:
 tulburari cognitive – deteriorari organice, demente, intarzieri mintale, delirium;
 anxietate – prin focalizarea psihismului pe trairea anxioasa si ignorarea consecutiva a ambiantei
(Prelipceanu, D., 2013), in general in tulburarile nevrotice;
 schizofrenie, fie in cadrul tulburarilor cognitive pe care le presupune aceasta conditie, fie ca urmarea
defectului afectiv – volitional (individul se aplatizeaza afectiv, se produce dezinsertia de lumea sociala si
din diversele activitati in care poate fi angrenat individul);
 in infectii si intoxicatii.
Hiperprosexia este, în general, selectivă, sectorială, astfel:
- In depresie – hiperprosexie pe ideile de ruina, culpabilitate, lipsa de valoare a propriului eu;
- Tulburarile obsesionale – pe obiectul obsesiei lor
- In tulburarea hipocondriaca – atentia este focalizata pe starea de sanatate a organismului etc.
- In starile (hipo)maniacale va imbraca un aspect mai general, reflectandu-se in intreg comportamentul.
Paraprosexiile reprezinta disocierea dintre atentia spontana si cea voluntară.
În patologie, întâlnim paraprosexii în:
- stările maniacale – unde apare o hiperprosexie spontana (orice stimul din ambianta poate atarge atentie)
insotita de scaderea capacitatii de concentrare (individul nu se poate focusa in mod voluntar pe un stimul), deci
atentia va „fugi” de la un aspect la altul al ambiantei;
- starile fobice - întâlnim aceeași disociere intre hiperprosexia involuntara „trezita” de obiectul fobiei si celelate
aspecte ale ambiantei, care sunt ignorate;
- tulburarea delirantă – paranoiacul este centrat pe cele mai mici detalii care servesc delirului său, ignorând alte
aspecte;
În cadrul evaluării neuropsihologice a atenției, veți aplica probe simple pentru a surprinde:
- nivelul general de vigilență

- capacitatea de concentrare a atenției
- distributivitatea atenției
Tulburările memoriei
Realizarea procesului mnezic presupune parcurgerea următoarelor etape:
Engramarea sau fixarea
Pastrarea sau conservarea
Reactualizarea sub forma recunoașterii (în prezența obiectului) sau a reproducerii (în absența acestuia)
Importanța memoriei în viața noastră psihică nu poate fi pusă la îndoială. Este, deopotrivă, important să cunoașteți
semnele și simptomele tulburărilor mnezice, acestea putând fi atât cantitative (hipo și hipermnezii), dar și calitative
(paramnezii).
Hipomneziile semnifică scăderea, de diferite grade, a forței mnezice.
Hipomnezia este frecvent intalnita în viața cotidiană în conditii de oboseala, surmenaj, stări nevrotice, datorită
unui deficit prosexic (de atentie), iar în patologia psihiatrică mai ales în stări de dezvoltare insuficientă a funcțiilor
cognitive.
Hipomneziile pot fi:

- de fixare (anterograde) - se referă la evenimentele trăite după debutul bolii și survin mai ales ca o consecință a
scăderii capacității de fixare a imaginilor și evenimentelor noi
- de evocare (retrograde) - sunt acelea în care tulburarea memoriei se întinde progresiv spre trecut, în sens retrograd,
dinaintea debutului bolii până în copilărie.;
- mixte (anterograd – retrograde) - este vorba despre o hipomnezie/amnezie mixta, atat de fixare cat si de evocare. Este
cea mai grava forma de amnezie, intalnita mai ales in sindromul demential.
Hipermneziile – sunt tulburări cantitative ale funcției mnezice, caracterizate prin exagerarea evocărilor care
apar multiple, tumultoase și mai ales involuntare. Sunt frecvent întâlnite în patologia psihiatrică în afecțiuni
caracterizate prin îngustarea marcată a câmpului preocupărilor, cum ar fi psihopatia paranoiacă sau psihoza paranoiacă.
Dismneziile calitative (paramneziile)
Sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea, fie sub aspectul desfășurării lor cronologice, fie sub
aspectul lipsei de legătură cu realitatea obiectivă trăită în prezent sau trecut de către bolnav. Le clasificăm în
Tulburările sintezei mnezice imediate (pseudomneziile)
- Criptomnezia
- Falsa identificare
- Paramneziile de reduplicare
Tulburările rememorării trecutului (allomneziile)
- Pseudoreminiscențele
- Confabulațiile
- Ecmnezia
- Anecforia
O altă clasificare a tulburărilor mnezice ține cont de etiologia lor, astfel existând:
- Tulburări organice de memorie

- Tulburări psihogene/afectogene de memorie
În privința procesului de evaluare a tuburărilor mnezice am prezentat câteva scurte probe care vă pot orienta în
procesul de diagnosticare.
Vom testa atât memoria de scurtă durată (MSD) cât și memoria de lungă durată (MLD).
La rându-i, memoria de lungă durată este subîmpărțită următoarele subsisteme:

- memoria episodică, reprezentand codificarea și amintirea experiențelor și faptelor personale;
- memoria semantică (generica) si sociala.
Apoi, din punctul de vedere al modului in care s-a realizat intiparirea, distingem:
 memoria explicită care este rezultatul concentrării și reflexiei;
 memoria implicită (procedurală)
În fine, din punctul de vedere al analizatorilor implicați, vorbim despre memorie auditivă, vizuală, kinestezică etc.
Există probe, teste și scale pentru fiecare dintre aceste tipuri de memorie.
Tulburările gândirii și imaginației
Gandirea poate fi inteleasa ca un sistem de continuturi (notiunile) si operatii ce se aplica acestor continuturi.
Operațiile gândirii sunt analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea, concretizarea.
In cazul semiologiei gandirii vorbim despre:
Tulburari cantitative – de ritm si coerenta
Tulburari calitative – ce vizeaza continutul gandirii
Tulburările cantitative ale gândirii sunt următoarele:
- Accelerarea ritmului ideativ, putand ajunge la ceea ce se numeste fuga de idei,
Tot din punct de vedere formal ne intereseaza coerenta gandirii, a discursului ce trebuie sa dispuna de o
organizare si sa conduca la concluzii justificate logic.
- Incoerenţa gândirii presupune pierderea legaturilor dintre idei astfel incat se pierde logica discursului
- uneori incoerenţa ia aspect de verbigeraţie (trăncăneală, sporovăială)
- încetinirea ritmului ideativ - se traduce printr-o exprimare lentă, răspunsuri întârziate, latenţă crescută;
Tulburari de forma sunt și intreruperile, pauzele nejustificate (baraj ideativ) sau scaderea in intensitate (bolnavul
incepe discursul cu voce tare si continua cu intensitate scazuta) = fading. Fadingul mental reprezinta oprirea fluxului
ideativ, simptom intâlnit în schizofrenie;
Barajul ideativ presupune oprirea bruscă a ritmului ideativ pentru câteva secunde – oprirea exteriorizării verbale.
Sărăcia ideativă reprezintă scăderea productivităţii ideilor, care sunt tot mai concentrice, se reduc sistemele de
referinţă, sărăcesc conţinuturile.
Anideaţia semnifică dispariţia fluxului ideativ (este diferită de baraj).
Tulburările calitative ale gândirii sunt:
- ideea dominantă, care nu se înscrie neapărat în sfera patologicului

- ideea prevalentă, având un grad mai accentuat de impunere în conștiința insului
- ideea obsesivă/obsedantă, ce asediază conștiința insului. Clinic, obsesia imbraca mai multe forme,
astfel încât în afara ideii obsesive veți întâlni:
- îndoieli obsesive, reprezentări și amintiri obsesive, obsesii fobice.
- ideea delirantă – pasul ultim în patologia gândirii, ale cărei caracteristici sunt: neconformitatea cu
realul, impenetrabilitatea la critică și contraargumente, incompatibilitatea cu existența atitudinii critice.
Nu trebuie confundate ideile delirante cu delirurile. Delirul reprezintă o înlănțuire de idei, având o mai mică sau mai
mare coerență, astfel;
 delirul sistematizat: consta in idei înlănţuite, discursul pacientului avand o anumita coerenţă si aparenţă logică;
 delirul nesistematizat întalnit in psihozele paranoide si schizofrenie, dat fiind faptul ca se pierde unitatea
psihismului, ideile nu se pot închega într-un sistem organizat;
Clasificarea ideilor delirante:

A.Ideile delirante expansive apar pe fond afectiv expansiv, euforic și pot fi:
- de grandoare
- de reformă
- de invenție
- de filiație
- erotomanice
- mistice, religioase
B. Idei delirante depresive

- de persecuție
- de revendicare
- de gelozie (de infidelitate)
- de relație
- de autoacuzare și vinovăție
- de ruină
- hipocondriace
- de transformare și posesiune
- de negație
C. Ideile delirante mixte (combinate) – nu semnifică mixtura ideativă sau multiplicitatea temelor delirante, ci
ambiguitatea tonalităţii afective
- de interpretare
- de influență
- metafizice
Tulburarile operationale ale gandirii pot fi:

a. Stationare – nedezvoltarea gandirii (specific oligofreniilor);
b. Progresive – scaderi progresive si globale ale intregii vieti psihice, afectand in primul
rand gandirea (specific dementelor).
Evaluarea gândirii se poate realiza prin întrebări și probe simple chiar în cadrul interviului clinic, anumite simptome
impunându-se atenției intervievatorului chiar și în absența aplicării vreunei probe (de exemplu, un interes accentuat și
nemotivat profesional pentru chestiuni de ordin metafizic) sau tulburările de ritm și coerență care sunt sesizabile în
discursul pacientului (lentoare, fading etc), indiferent de tema adusă în discuție.
Imaginatia reprezinta un proces de prelucrare si utilizare a informatiei bazat pe memorie si venind in continuarea
reprezentarilor.
Operatiile imaginatiei sunt: aglutinarea, combinarea, amplificarea sau diminuarea – pentru o anumită
însuşire, tipizarea, schematizarea, simbolizarea (frecventă în psihopatologie – exprimarea unei idei printr-o imagine
îndepărtată de expresia directă).
Tulburarile imaginatiei
Tulburările de tip cantitativ sunt scaderea, respectiv cresterea (exaltarea) imaginatiei.
Scăderea imaginației apare în nedezvoltări cognitive, deteriorări cognitive, stări confuzionale, în inhibiție, în nevroza
obsesională și depresivă, precum și la personalitatea epileptică.
Creșterea (exaltarea) imaginației apare în intoxicaţii, stări de excitaţie, delir cronic.
Printre formele de exaltare a imaginației avem:
- Mitomania - tendință a unor persoane de a altera adevărul, de a fabula, de a inventa minciuni și povești
imaginare care îi descriu, de obicei, într-o poziție avantajoasă;
- Confabulația (însoțind, de obicei tulburările mnezice)
- Simulația - falsificarea adevărului doar în privinţa stării de sănătate, in scopul de a obtine anumite avantaje
(pensie, concediu etc) sau de a evita unele neajunsuri (o pedeapsa, de exemplu)
- Disimularea - reprezinta ascunderea simptomelor, existand, ca si la simulatie, precizat scopul (pe plan
subiectiv).
- Sindromul Munchaussen descrie o patologie psihiatrică care aparține de grupa tulburarilor factice. Apare la
persoane cu tulburari de personalitate și este caracterizat prin necesitatea de a simula o maladie neconexată la
un profit direct și obiectiv, spre deosebire de simulanți.
- Simbolizarea – operatie cognitiva normala, de reprezentare a unui concept (abstract) prin altceva, apropiat de
concret. Dacă la individul normal, simbolistica are o anume logica, deci poate fi inteleasa de catre ceilalti în
patologie, la nivelul psihozelor, ca urmare a destructurarii psihicului, simbolistica devine incomprehensibila.
Tulburările comunicării
Comunicarea interumană se realizeaza pe mai multe paliere, dintre care cel logic (al cuvintelor) reprezinta doar
un procent din total, celelalte nivele implicate fiind: cel paraverbal (intonatie, modularea intensitatii vocii etc.) si cel
nonverbal (mimca, gestica, postura, toate avand o importanta covarsitoare in intelegerea sensului comunicarii).
Comunicarea nonverbală presupune ținuta, mimica, gestica. În mod corespunzător, în acest capitol am studiat:
a.Tulburările ținutei
- Ținuta dezordonată
- Rafinamentul vestimentar
- Ținuta excentrică
- Ținuta pervertită (cisvestitismul și transvestitismul)
b. Tulburările mimicii pot fi:
Cantitative – hipomimii, respectiv hipermimii
Calitative - denumite „paramimii”, avand sensul de disociere („para” = pe langa) intre continutul comunicarii vrebale
si expresia mimica.
c. Tulburările expresivității gestuale cuprind:
- ticurile
- manierismele
- bizareriile gestuale
- negativismul
- streotipiile (de atitudine și de mișcare)
- perseverările
În ceea ce privește comunicarea verbală, vorbim despre

1. Tulburările limbajului oral
- Dislogii de formă (de intensitate, timbru, prozodie, de ritm, debit și fluență, hiper și hipoactivitatea verbală)
- Dislogii de conținut (paralogismul, neologismul, glossolalia, agramatismul, paragramatismul, embolofazia,
dispersia semantică, disoluția semantică)
- Disfaziile (Afaziile) – sunt clasificate astfel:
- receptive si expresive
- fluente si nonfluente
- anterioare si posterioare
Dislaliile constau în dificultatea in pronuntarea anumitor sunete, silabe sau cuvinte.
2. Tulburările limbajului scris
Tulburările psihografice (echivalente dislogiilor de forma si continut) sunt:
a. tulburările activităţii grafice: hipoactivitatea grafică, hiperativitatea grafică, incoerența grafică, streotipiile
grafice.
b. tulburările morfologiei grafice
c.tulburările semanticii grafice
Tulburările afectivității
Procesele afective au o anumită structura – de la simplu la complex – dar si un mod de functionare, o dinamică
proprie, aceasta reflectând raportul de concordanță sau discordanță dintre dinamica stărilor interne de necesitate și
dinamica evenimentelor, a situațiilor obiective externe.
Tulburările afective pot fi:
A. Cantitative – hipotimiile si hipertimiile
Hipotimiile: reprezinta reducerea tensiunii afective şi a elanului vital. În ordinea severității lor, acestea sunt:
- detașarea
- anhedonia
- apatia
- atimia
Hipertimiile se judecă atât din punctul de vedere al încărcăturii energetice, dar și al semnului trăirii (pozitiv sau
negativ).
Sunt hipertimii negative – depresia, anestezia psihică dureroasă, raptusul melancolic, anxietatea, angoasa.
Printre hipertimiile pozitive - euforia, descrisă ca o stare de exacerbare a trairii afective care graviteaza in
jurul polului pozitiv, o buna –dispozitie, stare de bine general.
B. Calitative – tulburările dinamicii afective si paratimiile
Sunt tulburări ale dinamicii afective labilitatea afectiva (oscilatia frecventa de la un pol la celalalt a trairilor
subiectului) și incontinenţa afectivă (forma extremă a labilităţii).
Paratimiile reprezinta reacţii afective aberante şi inadecvate, paradoxale. Aici intră inversiunea afectivă și
ambivalența afectivă.
Examinarea dispozitiei presupune evaluarea a patru component importante:

- dispozitia subiectiva;
- observatia obiectiva;
- reactivitatea neuro-vegetativa;
- continutul gandirii;
Tulburările voinței
Voința reprezintă latura reglatorie a conduitei. Ea are atât o componentă activă, de impulsionare, cât și una frenatorie,
de inhibare a conduitelor care contravin scopurilor propuse.
Înțelegem faptul că tulburările voinței pot să prviească atât voința activă, cât și voința pasivă.
Semiologia psihiatrică descrie tulburările voinței cu termenul de disbulii.
Acestea pot fi:
A. Cantitative – hiperbulii și hipobulii

Hiperbulia - simptom ce apare rar in psihopatologie, deoarece majoritatea tulburarilor psihice
destructureaza suportul afectiv-motivational. Totusi, cu sens de efort volitional, fara a fi o hiperbulie
propriuzisa, apare in:stări obsesivo-fobice, în toxicomanii și în cadrul tulburării delirante.
Hipobulia semnifica scaderea fortei volitionale. Fiind in relatie atat cu cognitia, cat si cu motivatia si
afectivitatea, rezultă ca toate conditiile in care aceste procese sunt perturbate vor determina si diminuarea fortei
volitionale. Ca atare, hipobulia apare in întraga patologie.
Sugestibilitatea – formă a hipobuliei, se întâlnește și la indivizii normali, ca trăsătură de personalitate. În
patologie o vom întâlni mai ales în schizofrenie.
Abulia semnifica lipsa iniţiativei şi incapacitate de a acţiona. O întâlnim în depresiile profunde și în catatonie.
B. Calitative – parabulii
- disabulia
- parabulia
- impulsivitatea
- raptusurile (anxioase, melancolice, ale schizofrenilor, ale epilepticilor)
Tulburările vieții instinctuale
Instinctele reprezinta un complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie
și care le asigură adaptarea la mediu.
Acest capitol a tratat:
 tulburarile instinctului alimentar

 tulburarile instinctului sexual
 tulburarile instinctului de conservare
Tulburările instinctului alimentar - conform DSM V (2013), tulburarile de alimentatie sunt: pica, tulburarea de
ruminare, tulburarea evitant-restrictiva a ingestiei de alimente, anorexia nervosa, bulimia nervosa, mancatul compulsiv
(binge-eating disorder);
Tulburarile instinctului sexual se refera la perturbarea cantitativa sau calitativa a instinctului sexual, care poate fi
prea puternic ori prea slab, ori deviat de la sensul sau printr-o alegere anormala a partenerului, sau prin desfasurarea in
sine a actului sexual.
Tulburări cantitative pot fi hiperactivitatea sexuală (nimfomanie la femei, satiriazis la bărbați) sau hipoactivitatea
sexuală, întâlnită mai ales în nevroze, stări de epuizare psihică și la senescență.
Tulburări calitative pot fi:
A. anomalii în alegerea partenerului – autoerotismul, gerontofilia, pedofilia, incestul, transsexualismul, zoofilia,

froteurismul, fetișismul și azoofilia;.
B. Anomalii în desfăşurarea actului sexual per se – sadismul și masochismul, scaptofilia, exhibiționismul.
Tulburările instinctului de conservare – se exprimă prin exagerarea nevoii de conservare sau abolirea instinctului de
conservare, mergând până la suicid.
Instanțe ale fenomenului suicidar sunt:
- Idea de suicide veleitară

- Șantajul cu suicidul
- Tentativele suicidare
- Sindromul presuicidar
- Suicidal disimulat
- Raptusul suicidar
- Parasuicidul
Tulburările activității motorii
Personalitatea fiecaruia dintre noi se reflecta in si se exteriorizeaza prin activitate, aceasta fiind forma
superioara de relationare cu mediul.
Acest capitol a inclus tulburarile conduitei motorii, in sens cantitativ, tulburarile mersului, precum si
dezorganizarea conduitei motorii (dispraxii/apraxii).
Tulburările activității motorii se referă la exagerarea activitatii psihomotorii (tahikinezia/hiperkinezia).
Atunci când pe fondul hiperkineziei apar neliniştea si dezorganizarea actelor motorii, vorbim despre excitaţie
psihomotorie cu forma ei extremă: agitaţia psihomotorie. Tot dintre tulburările cantitative, în sens de
exagerare a activității motorii fac parte și akatisia, dar și tasikinezia.
Reducerea activității motorii poartă numele de bradikinezie. Akinezia se referă la o inhibiţie psihomotorie
severă. Barajul motor semnifică oprirea bruscă şi fortuită (intamplatoare) a oricărei mişcări, ia Fadingul
motor reprezinta diminuare treptată până la dispariţie a amplitudinii oricărui gest sau act. Stupoarea este o
stare caracterizata prin imobilitate aproape completă, catalepsia reprezinta o stare de totala inerţie motorie,
însoţită de o usoara rigidizare. Catatonia reprezinta o stare complexă cu etiologie şi manifestări multiple,
insumand o serie de tulburări psihomotorii pe fond de inerţie şi fixarea tonică.
Tulburarile de mers includ:
Bazofobia (teama de a merge), astazoabazia (teama de a sta în poziție ortostatică), tasofobia(teama de a sta
așezat), ergasiofobia (teama de a se pune în mișcare).
Dezorganizarea conduitei motorii (dispraxie, apraxie) include:

- apraxia ideatorie: actul e bine conceput ca tendinţă, kinetica elementelor e intactă (gesturile pot fi executate
corect), dar actul nu poate fi executat căci este perturbat planul
- apraxia ideomotorie: privește imposibilitatea de a executa atât actele complicate, cât și pe cele simple,
deliberate.
- apraxia constructiva corespunde unor tulburari izolate a executiei unor sarcini constructive bi sau
tridimensionale
- apraxia imbracarii – desi pacientul nu prezinta nici tulburari motorii, nici apraxie (ideo)motorie, el nu reuseste
sa manipuleze hainele
- apraxia melochinetica – se refera la dificultati intampinate in executarea unor miscari fine, care se succed
- apraxia mersului – subiectul nu poate sa inainteze correct
- apraxia buco-faciala- vizeaza imposibilitatea de a realiza miscarile pe care le facem cu gura, obrajii, limba.
Tulburările stării de conștiență
Constiinta reprezinta una din funcţiile de sinteză ale psihicului, cea mai inalta forma de reflectare a realitatii obiective.
Tulburările conştienţei pot fi descrise dupa 4 criterii:
 detaşarea de realitate
 tulburările memoriei
 dezorientarea
 incoerenţă ideativă şi incoerenţa activităţii
Tulburari predominant cantitative ale stării de conștiență sunt
- starea de obtuzie
- starea de hebetudine
- starea de torpoare
- starea de obnubilare
- starea de stupoare
- starea de sopor
- starea comatoasă
Tulburari predominant calitative ale stării de conștiență sunt
- Delirium-ul
- Starea oneiroidă
- Starea amentivă
Tulburare mixtă a stării de conștiință este
- Starea crepusculară
În ceea ce privește orientarea în timp, spațiu, și la propria persoană și la ceilalți, am văzut că indiferent de aspectul
lor, predominant cantitativ sau calitativ, starile confuzionale implica atat pierderea simtului de orientare in timp, spatiu
si situatie, cat si in orientarea autopsihica (referitoare la propria persoana, autoidentificare) si allopsihica (identificarea
mediuli si a celorlalti).
De reținut faptul că tulburările orientării autopsihice poartă numele de depersonalizare, iar tulburările orientării
allopsihice, acela de derealizare.
Sindroame psihopatologice
Sindromul reprezintă un complex de simptome, acestea fiind frecvent grupate împreună şi având un substrat
fiziopatologic comun.
A. Sindroame afective - cele mai importante complexe de simptome din aria patologiei afectivitatii sunt:
a. sindromul maniacal
Cele 3 simptome cardinale care aparţin acestui complex sunt:
– euforia – o bună-dispoziţie, stare de bine general, senzaţie de omnipotenţă şi omniscienţă;
– accelerarea ideaţiei (însoţită de superficializarea legăturilor dintre idei);
– hiperactivitatea care merge până la agitaţie psihomotorie
b. sindromul depresiv are ca principale caracteristici :
- dispoziţia depresivă;
– încetinirea gândirii;
– inhibarea activităţii;
c. sindroamele anxioase – am inclus aici sindroamele obsesional-compulsive şi fobice, din cauza fundalului
anxios pe care evoluează ele.
Astfel, pe fundalul anxios, individul poate dezvolta o serie de fobii, obsesii, compulsii, deci complexul
simptomatic poate fi predominant fobic sau predominant obsesiv-compulsiv.
Fobiile reprezintă frici cu obiect specific. Obsesiile sunt nişte reprezentări (amintiri, gânduri, impulsuri)
intruzive care asediază conştiinţa individului, iar compulsiile sunt acte pe care subiectul se simte constrâns să le
execute, spre a neutraliza efectul obsesiilor.
B. Sindroame ce afectează funcționarea cognitivă – am inclus aici:
Halucinoza – reuneşte halucinaţii auditive (fie că este vorba despre halucinaţii elementare sau
voci ameninţătoare şi injurioase, ce comentează despre intenţiile lor agresive asupra pacientului,
vorbind despre el la persoana a 3-a ) cu delirul de persecuţie sau mărire)
Sindromul paranoic reuneşte delirul sistematizat (de persecuţie, gelozie, invenţie) cu mecanisme
interpretative, dar fără halucinaţii; gândirea şi comportamentul sunt coerente, ordonate.
Sindromul paranoid presupune existenţa delirului nesistematizat cu conţinut persecutor şi a
halucinaţiilor;
Sindromul parafrenic: este un sindrom ce reuneşte halucinaţii şi un delir sistematizat;
Sindromul de automatism mental (Clerambault)– sindromul xenopatic.
Sindromul demenţial - reprezentat de scăderea progresivă şi globală a activităţii psihice, afectând
mai mult funcţiile de cunoaştere, dar și afectivitatea și comportamentul.
Sindromul pseudodemenţial - este o falsă demenţă, deosebirea constând în originea psihogenă,
reversibilitatea fenomenelor, lipsa substratului lezional.
C. Sindroame care privesc activitatea motorie:
Sindromul catatonic - în cadrul său predomină tulburările activităţii motorii ale căror componente
simptomatice pot fi împărţite în două categorii: simptome pozitive – de creştere a activităţii motorii şi simptome
negative – de reducere până la dispariţie a activităţii motorii.
Sindroame de agitaţie psiho-motorie în cadrul cărora asistăm la surescitarea funcţiilor psihice şi exteriorizări
verbale sau motorii.
D. Sindroame ale stărilor de conștiință:
Sindromul Korsakov este un sindrom psihotic alcoolic reunind: dezorientarea temporo-spaţială +
confabulaţii de jenă + amnezie de fixare + amuzament.
Sindromul oneiroid (Meyer – Gross) al cărui conținut este o masă de trăiri de tip iluzional, halucinator şi
delirant.
Delirul oniric care, deosebit de oneiroidism, se caracterizează prin participarea pacientului la scenele
halucinatorii.
Amenţia al cărei tablou clinic este dominat de incoerenţă (mai mare decât în delir), dezorientare şi agitaţie
extremă, dezordonată.
Curs1+ Curs 2
Ce înseamnă psihopatologie?
 Cf.Dicționarului Larousse (N.Sillamy, 1995), psihopatologie = psihologie patologică = disciplină având drept
obiect de studiu tulburările de comportament, conștiință și comunicare.
 Etimologic, cuvânt compus
 Psyche
 Pathos
Ce înseamnă psihopatologie?
 Alți autori (A.Sims, 1995) consideră că psihopatologia reprezintă studiul manifestărilor tulburărilor mintale.
 Cf. altor autori, psihopatologia este un studiu sistematic care presupune evidențierea etiologiei,
simptomatologiei și evoluției bolilor mintale.
 În fine, există și voci care o consideră parte a psihologiei patologice care se ocupă cu: boala
psihică,manifestările psihice ale bolii somatice, dezadaptarea.
Psihopatologia – direcții
 Există 2 direcții importante ale psihopatologiei:
 A. Explicativă – de ce? = construcții teoretice
 B. Descriptivă =descrie și clasifică experiențele anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul
său.
MODELE ÎN PSIHOPATOLOGIE
 1. Modelul ATEORETIC
 - abordare creată în S.U.odată cu elaborarea DSM
 - depășirea limitelor cunoștințelor actuale privind etiologia bolilor psihice
 - facilitarea comunicării între clinicieni cu orientări teoretice diferite
 Prima editie a DSM apare in 1952 ca un soi de Nomenclator al bolilor psihice pentru uzul Fortelor Armate.
 În 1968 apare DSM II, reviziuirea primei editii.
 Publicat în 1980, DSM-III numara 494 de pagini și lista 265 de categorii de diagnostic. Manualul a intrat rapid
în utilizarea internationala și a fost numit o revoluție în psihiatrie.
 Urmatoarele actualizari au fost facute in 1994 (DSM IV), 2000 (DSM IV – TR) si 2013 (DSM V).
Incepand cu DSM III se trece la adoptarea unui sistem diagnostic multiaxial (avand in vedere necesitatea de a inregistra
anasamblul informatiilor disponibile), astfel:
Axa I și II – tulburările mintale
Axa III - tulburările/afecțiunile fizice prezente la persoana evaluată și având importanță în înțelegerea și tratamentul
cazului.
Axa IV – probleme psihosociale și de mediu care ar putea influența diagnosticul,tratamentul sau prognosticul. Axa V –
funcționarea psihologică, socială și profesională a persoanei în cauză.
 Diagnostic pe axe:
AXA I: Schizofrenie paranoidă, formă cronică (fără remisiuni interepisodice de calitate).
AXA II: Personalitate destructurată psihotic.
Personalitatea premorbidă greu de investigat. AXA III (diagnostice medicale / somatice): nu exista antecedente medicale
relevante.
 AXA IV (problemele sociale): scăderea rețelei de suport social, lipsa locului de muncă, prezența fenomenelor
negative de boală.
AXA V (funcționarea socială): scor GAF = 55.
2. Modelul Behaviorist
 Potrivit acestei optici, atât comportamentele normale, cât și cele anormale sunt dobândite și menținute prin
mecanisme identice și conforme cu legile generale ale învățării.
 Behavioriștii resping orice cauză internă ca o cauză ultimă a comportamentului, legând apariția oricărui
comportament de mediul înconjurător al subiectului.
 Astfel, clinicienii încearcă să precizeze condițiile specifice de mediu care preced, acompaniază sau urmează
comportamentelor studiate.
 Un comportamentalist va nota reactii ale insului, nu va eticheta, ci va cauta patternuri de comportament.
 Schema dupa care judeca faptele este
 A(antecedent), B (behavior),C (consequences).
 Iti va interzice sa spui copilul este frustrat, implicand cunoasterea naturii comportamentului copilului, si va
cere sa te limitezi la a descrie comportamentul (de exemplu: copilul musca).
 3. Modelul BIOLOGIC
 Abordare în care accentul este pus în principal pe influența modificărilor morfologice sau funcționale ale SN
asupra genezei tulburărilor mintale.
 În prezent devine alarmantă dimensiunea la care tulburările psihice tind să fie explicate din perspectivă
neurobiologică și neurochimică.
 Continuarea abordării tulb. psihice din această perspectivă ar conduce la îndepărtarea psihologului de
psihopatologie și medicalizarea excesivă a acesteia.
4. Modelul COGNITIVIST
Explicarea tulburărilor mintale se face ținând cont de procesele prin intermediul cărora o persoană dobândește informații
despre sine și mediu, asimilându-le pentru a-și regla comportamentul.
 Teorii care încearcă să explice depresia:
 Aaron Beck
 - cauze contributive distale ----- schemă depresogenă + stress generat de evenimente de viață negative
 - cauze contributive proximale ------ distorsiuni cognitive (ex. suprageneralizare)
 - cauza proximală (suficientă) = triada:
 - un pdv negativ privind propria persoană
 - judecăți pesimiste privind lumea
 - un pdv negativ referitor la viitor
 5. Modelul ETNOPSIHOPATOLOGIC
 Se referă la raportul dintre tulburările psihopatologice și cultura pacientului.
 2 perspective:
 A. Prima subliniază ceea ce este specific anumitor culturi, prin sindroame cu specificitate culturală (latah,
karo, amok).
 B. Etică – se referă la invarianții clinici
 Orice tip de comportament - deci si patternurile comportamentale din cadrul diverselor tulburari psihice - este
judecat prin prisma a ceea ce o societate considera a fi normal, a ceea ce valorizeaza ea.
 Daca egocentrismul e considerat valoare, narcisicul va fi aplaudat, considerat perfect normal si adaptat, iar cel
care se sacrifica pentru binele colectivitatii – un dezadaptat.
 6. Modelul FENOMENOLOGIC
 origini în filosofia fenomenologică - Fenomenologia (din
limba greacă: phainómenon și logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din secolul al XX-lea, care încearcă să
descrie structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință.
 Reprez. K. Jaspers și L.Binswanger
- încearcă să descopere care este experiența nebuniei pronind de la cei care au trăit-o.
7. Modelul EXISTENȚIAL – cu rădăcini în filosofia existențială, centrată pe ideea de libertate, alegere, responsabilitate.
Patologia – absența sensului.
Lucrare fundamentală – Omul în căutarea sensului vieții – Victor Frankl.
8. Modelul PSIHODINAMIC

Teoria psihodinamica moderna a fost deseori considerata ca un model care explica fenomenele psihice drept consecinte ale
conflictului.
Acest conflict deriva din forte inconstiente puternice care cauta sa se exprime si care necesita o monitorizare constanta din
partea fortelor care se opun, pentru a le impiedica exprimarea
 - importanța trecutului personal
 - importanța sexualității, a exp. individuale
 - concepția funcțională asupra bolii mintale ca o tentativă de ajustare, de rezolvare a unor probleme care nu au putut
fi rezolvate într-o manieră mai satisfăcătoare.
 9. Modelul SOCIAL 2 obiecte de studiu:
 - rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor psihopatologice
 - repercusiunile bolii mintale asupra relației pacientului cu mediul social
 2 teme de cercetare:
 A. Relația dintre apariția tulburării mintale și apartenența la o clasă socială
 B. Variația istorică a datelor epidemiologice
Conceptul de NORMALITATE
 Dictionarul de psihologie Larousse precizeaza ca normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un mediu
sociocultural la altul.
 Cuvantul normal provine de la latinescul norma = unghi drept, ceea ce nu oscileaza nici la dreapta, nici la stg,
ceea ce se afla chiar la mijloc.
 ECHILIBRU (al structurii și funcționării)
 Criterii de normalitate (Ellis & Diamond)
 1. Conștiința clară a eului
 2. Capacitatea de orientare în viață
 3. Nivel înalt de toleranță la frustrare
 4. Autoacceptare
 5. Flexibilitate în gândire și acțiune
 6. Realism și gândire antiutopică
 7. Asumarea responsabilității
 8. Angajarea în activități creatoare
 9. Angajarea moderată și prudentă în activități riscante

 10. Conștiință clară a interesului social
 11. Gândire realistă
 12. Acceptarea incertitudinii și capacitate de ajustare
 13. Îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.
Perspective asupra normalității
 1. Normalitatea ca sănătate
 A delimita normalul de patologic este extrem de delicat, mai ales în ceea ce privește psihicul, faptul
psihopatologic nefiind la fel de ușor de sesizat precum o plagă, de ex.
 Ne bazăm pe relatări (subiective) ale individului și pe înțelegerea noastră (la fel de subiectivă) asupra
problematicii sale/intensității suferinței lui.
Boala psihică se obiectivează prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existențe, conduite, idei, credințe, ce contrastează
cu uniformitatea și conformismul celor ale comunității.
În orice caz, însă,
Patologic implică patos = sentiment concret al suferinței și neputinței, al unei vieți nemulțumitoare
2. Normalitatea ca valoare medie

Abordarea se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice și sociale, conform repartiției gaussiene
a curbei în formă de clopot.
Porțiunea mediană ar corespunde normalului, iar extremele – deviante.

 Cf. acestei abordări, cu cât un fenomen este mai frecvent, cu atât poate fi considerat mai
normal, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind mai
anormal.
 Criteriul nu e operant în medicină,unde unele fenomen morbide apar f frecvent (unele

infecții, caria dentară etc.), iar alte fenomene f.rar (grupa ABIV,de ex), raritatea nefăcând-l însă
fenomen patologic.
 Abordarea a fost utilizată extins în biologie și psihologie, dar și-a capătat o utilizare tot mai
intensă și în psihiatrie, ca urmare a utilizării scalelor și testelor.
 3. Normalitatea ca utopie
 Stabilește o normă ideală(valorică), un ideal de normalitate atât dpdv individual, cât și

comunitar.
 Normalul valoric implică o măsurare de tip Pat al lui
Procust.(Expresia “Patul lui Procust” a devenit o metaforă la modul în care societatea transformă
oamenii, astfel încât să se potrivească tiparelor şi regulilor prestabilite. Altfel spus, pentru a se adapta la
Personalitatea – acest minunat și
societatea în care trăieşte, un individ trebuie să facă mici sau mari compromisuri, să se alungească sau să
se scurteze.)
Conceptul de sănătate mintală nu poate fi înțeles decât prin sistemul de valori al unei colectivități.
Societatea este cea care hotărăște dacă un om este nebun sau sănătos.
C.F.Willard
Colectivitățile umane își organizează existența în raport cu idealuri comunitare în care transpar legi,
modele educaționale, istoria grupului respectiv.
Normalitatea ideală definește felul în care individul și comunitatea consideră că persoana ar trebui să
fie.
4. Normalitatea ca proces (ca mod de functionare)
Un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacționează.

Norma funcțională este cea care reflectă măsura în care un organism, o persoană, un subiect, își
îndeplinește rolul funcțional pentru care există în economia sistemului din care face parte.
Se nasc noi întrebări:
 Care este rolul funcțional pentru care o persoană există?
 În câte - dintre sistemele din care individul face parte - trebuie să fie eficient, pt a fi
considerat normal?
Nivele psihopatologice
NEVROZE
PSIHOZE
PSIHOPATII = TULBURARI DE PERSONALITATE
Clasificarea tulburărilor psihice
 Clasificarea încearcă să aducă oarecare ordine în marea diversitate a fenomenelor întâlnite

în practica clinică.
 Scop – identificarea grupurilor de pacienți care prezintă caracteristici clinice similare
(astfel, stabilim cel mai adecvat tratament + prognosticul cel mai probabil.
 Deși folosirea schemelor de clasificare psihiatrică a fost contestată, criticile au diminuat

odată cu constatarea că anumite sindroame răspund la tratamente specifice fiecăruia (Tratat de
Psihiatrie Oxford)
Clasificarea tulburărilor psihice
 Criterii propuse (discutabile..)
 - severitatea
 - conștiința bolii
 - neputința între a distinge între experiența subiectivă și realitate
 Conceptul de nevroză
 Domeniul cel mai întins al psihopatologiei
 Etiologie dominant psihogenă

 Psihogenii = grup polimorf de afecțiuni psihice de intensitate și coloratură psihopatologică
variabilă, cu etiologie în principal reprezentată de traume psihice care interferează cu istoria
individului, brutal sau trenant, depășindu-i capacitățile de adaptare și răspuns, a căror apariție și
evoluție depind de durata și intensitatea psihotraumei ca și de particularitățile psihologice și
somatice ale subiectului.
Simptome din sfera nevrozelor pot fi considerate depresia, anxietatea, atacurile de panică, diferitele
forme de fobie, patologia somatoformă sau conversivă, cele asupra cărora pacientul este conştient că
reprezintă o schimbare faţă de starea de bine pe care anterior o trăia
 Exemple
 Fosta nevroză depresivă – actual
 - Distimie
 - Episod depresiv ușor sau moderat
 Fosta nevroză isterică

 - aria tulburărilor de conversie – tlb de conversie
 - aria tulb disociative (amnezia disociativă, fuga

disociativă, P multiplă)
 - aria somatoformă – tulb de somatizare
 - tulb algică
 Fosta nevroză obsesiv – compulsivă
 - tulb obs - compulsivă
 Fosta nevroză anxioasă – tulb de anx generalizată, PTSD,

tulb de adaptare, reacția acută la stress
 În tratatul de psihiatrie Oxford (ediția a II-a), definiția nevrozelor este formulată prin
sublinierea caracteristicilor acestora și anume:
 sunt tulburări funcționale, adică nu sunt însoțite de o boală cerebrală organică,
 nu sunt psihoze, adică pacientul nu pierde contactul cu realitatea exterioară oricât de severă
este starea sa,
 ele diferă de tulburările de personalitate, având un debut distinct și nu o dezvoltare
continuă din primii ani ai vârstei adulte
 Definiție
 Grup de tulburări cu etiologie psihogenă, cu mecanisme psihice profunde în formarea

simptomelor, care operează cu materialul unui conflict intrapsihic inserat în istoria individului.
 Un răspuns de adaptare ineficient (după F. Tudose, 2007)
 Cea mai bună definire se face prin diferențierea nevrozei de psihoză:
 1. Nevrozele sunt anomalii sufletești care vizează persoana într-un anumit domeniu
(profesional, familial) sau interes personal.
 Psihozele lezează omul în întregime, global.
2. Esența nevrozei stă în situație și conflict, nevroticul utilizând mecanisme specifice care intervin uneori
și la individul normal.
Psihoza are în special o etiologie endogenă și foarte rar, una exogenă, circumstanțială
(mai ales ca trigger)
 3. Credem, spre deosebire de Freud,ca nici fenomenul nevrotic, nici fenomenul psihotic nu
pot fi considerate ca modificări exclusiv cantitative sau calitative.
 Ele se deosebesc de normal din ambele puncte de vedere, dar cu predominanțe diferite.
 K. Jaspers
Diferențierea nevroză-psihoză la Freud:
1. Nevroza ia naștere în urma conflictului dintre Eu și Sine.
Psihoza ia naștere din conflictul dintre Eu și Lumea exterioară.
2. Nevroticul pierde simțul realității numai parțial.

(De ex. – doar o anume situație, punctuală/un grup de situații îmi declanșează fobia)
Psihoticul neagă întreaga realitate, îi întoarce spatele și construiește o lume nouă (delir).
3. Nevroticul ajunge în situația sa paradoxală de teamă ca nu cumva decupajul de lume pe care l-a
refulat să se reactiveze și să-l indispună.
Psihoticul refuză realitatea din frica de a-și pierde lumea proprie pe care a construit-o sau ca nu cumva
această lume să se prăbușească.
4. Conflictul nevrotic poate fi developat și soluționat printr-o îndelungată cură psihanalitică și niciodată
spontan.
La psihotic, refularea poate apărea la suprafață fără nici un fel de rezistență,
dar aceasta nu echivalează cu sănătatea.
 5. Limbajul nevrotic rămâne intact (e comprehensibil)

 Limbajul psihoticului se dezorganizează în mod obligatoriu.
 Cu timpul, psihoticul devine incapabil să comunice, iar atunci când o face, informațiile
frunizate nu pot fi înțelese și folosite de către ceilalți.
 În cazul nevrozelor, comunicarea poate fi îngreunată de anumite inhibiții, dar nu este

niciodată întreruptă total, iar modificările sunt în special cantitative.
 O altă diferență majoră dintre nevroze și psihoze ține de critica pe care individul o are
asupra problemelor sale (vezi rap de ev psih)
 De regulă, nevroticul își cunoaște problemele, fiind capabil să le conștientizeze și să ceară

ajutorul.
 Pacientul psihotic nu recunoaște caracterul patologic al ideilor și percepțiilor sale,

considerându-se perfect sănătos.
 CONCEPTUL DE PSIHOZĂ
 Până la DSM III, sistemele de clasificare includeau categoriile de boli mintale: psihoze și
nevroze. Termenul de psihoză cuprinde un cadru larg de entități nosografice care se referă, în linii
mari, la formele mai severe de boală psihică din care fac parte: tulburările mintale organice,
schizofrenia, tulburarea schizo-afectivă, tulburările delirante și tulburările afective (ex PMD)
 Pentru definirea mai precisă a termenului au fost propuse numeroase criterii, unele a căror
valoare este discutabilă
(criteriul gravității, criteriul evolutiv, criteriul etiologic). Pentru a sistematiza, le vom menționa pe
următoarele:
 Pierderea capacității de autoapreciere a propriei suferințe
 Incapacitatea de a distinge între experiența subiectivă și realitate
 Apariția tulburărilor de percepție (halucinații, iluzii)
 Existența ideației delirante
 Gândire ilogică
 Comportamente inadecvate, bizare

O caracteristică proprie psihozelor este stranietatea, bizarul tulburărilor.
Disfuncționalitate în relaționarea cu pacientul psihotic, chiar angoasă.
 Modelul psihotic presupune dezorganizarea globală a persoanei tradusă prin distrugerea

unității psihice și pierderea contactului cu realitatea.
 Psihoza instaurează o dezordine mintală care se manifestă în plan expresiv (prin

comportament, limbaj, etc) și a cărei trăsătură fundamentală este incomprehensibilitatea.
 Un alt criteriu este cel al gravității
 De obicei, nevrozele au intensitată mică sau medie și nu rup legăturile profesionale,

familiale, sociale etc.
 Spitalizările sunt rare și de scurtă durată.
 Tulburările produse de psihoze sunt grave, spitalizarea fiind de cele mai multe ori necesară
și uneori, îndelungată.
 Ultimul criteriu este cel al etiologiei
 În prezent, clasificarea bolilor mintale cuprinse în trecut sub termenul de psihoză arată
astfel:
 Tulburarea psihotică indusă de alcool
 Tulburarea psihotică indusă de substanțe
(amfetamine,cannabis,cocaină,opiacee etc)
 Schizofrenia și alte tulburări psihotice (ex - tulburarea delirantă etc)
 Tulburarea afectivă (tulburarea bipolară)
 Psihopatiile
 Tulburările de personalitate
De ce este inadecvat termenul de Psihopatie?

 Definiție (DSM IV R)
 Sunt patternuri pervazive și inflexibile de experiență internă și comportament, cu debutul în

adolescență sau precoce în perioada adultă, stabile în cursul timpului și care duc la deteriorare.
 Grupa A (ciudat, excentric)
 – Paranoid
 - Schizoid
 - Schizotipal
Grupa B (dramatic, emoțional, imprevizibil)
– - Borderline
- Narcisic
- Histrionic
- Antisocial
Grupa C (anxios, temător)
– Obsesiv – compulsiv
- Dependent
- Evitant
C2 Modelul diateză – stress
(privește etiologia bolilor psihice)
 Cu siguranta, una dintre cele mai frecvente intrebari pe care ni le adreseaza studentii se
refera la cauzele tulburarilor psihice.
 Este tulburarea psihica ereditara sau dobandita?
 daca mama sau tatal sufera de o boala psihica, atunci sigur aceasta se va transmite
urmasilor?
 poate un eveniment traumatic sau un eveniment stressant sa explice instalarea, la un

moment dat, a unei conditii psihiatrice?
Modelul diateză - stress
Opus conceptiilor din trecut care accentuau endogenia (determinare din interior) sau exogenia
(determinare din afara, din exterior), concepţia modernă asupra etiologiei bolilor psihice porneşte de la
modelul diateza-stress, model care imbina componentele biologice si psihologice, factorii interni si externi,
in explicatia declansarii, la un moment dat, pe parcursul existentei insului, a unei tulburari.
 Folosirea termenului diateza in campul medicinei dateaza din sec. XIX si semnifica o anume
susceptibilitate, predispozitia ereditara pentru o anumita conditie, boala.
 In ciuda acestui fapt, modelul nu a fost preluat de psihopatologie pana in anii 60 ai secolului
trecut, cand a inceput sa fie folosit pentru explicarea etiologiei schizofreniei
 O structura sau o boala psihica NU se transmit ca atare, este vorba despre o predispozitie.
 Fiecare persoana are o ecuatie individuala unica, astfel incat posibilitatea de a declansa o
tulburare psihica, undeva, pe parcursul vietii este: f (V + F+
S), unde
 V = vulnerabilitatea biologica
 F = fragilitatea psihologica
 S = factorul stressor
 Diateza însumează posibilii factori care au făcut ca cel în cauză să fie intern construit într-
un anume fel.
 Dacă luam in considerare substratul biologic, o vom numi vulnerabilitate, iar dacă dorim să
ne apropiem mai mult de psihologic, poartă numele de fragilitate.
 Elementele care iau parte la alcătuirea diatezei reprezintă, de fapt - fiecare în parte - modele
etiopatogenetice, ipoteze în ceea ce priveşte apariţia bolii psihice, câte puţin din fiecare teorie sau
ipoteză contribuind ca factor ce încarcă suplimentar diazeta şi face persoana în cauză mai expusă
ca sub influenţa unui trigger să poată declanşa o tulburare.
 Ce anume „încarcă” diateza?:

 Antecedentele heredo - colaterale- reprezinta afectiuni intalnite in cadrul familiei, fac
referire la starea de sanatate din cadrul unei familii.
 Nu putem insa calcula cu exactitate probabilitatea de a mosteni o anumita afectiune psihica,

in cazul acestora defectele nefiind pe o singura gena.
 Poti, insa, mosteni trasaturi dintr-un anumit registru (spectrul schizoid sau spectrul autist,
de ex.).
Această transmisie a trăsăturilor dintrun anumit registru – care nu semnifică neapărat patologicul –
poartă numele de heritabilitate.
O dificultate suplimentara este data de faptul ca nu intotdeauna antecedentele heredo-colaterale pentru

o anume tulburare psihica sunt cunoscute, aceasta depinzand de gradul de toleranta al mediului in care
traieste individul.
 EX - intr-un mediu artistic un individ maniacal apare celorlalti ca fiind normal sau doar
usor excentric, in multe medii pare firesc ca la batranete sa te ramolesti, (deci uitarea ca simptom al
instalarii dementei poate fi tratata cu superficialitate),
 La fel, contează aria geografica ori chiar epoca in care ne situam (surprinzator! exista mode
si in diagnosticare, actualmente orice copil neastamparat ori impulsiv primeste foarte usor eticheta
de ADHD.)
Chiar cand sunt cunoscute antecedentele heredo-colaterale, nu intotdeauna forma clinica si uneori nici
coloratura emotionala nu se mentin (ex: exista pacienti schizofreni cu rude de gradul I avand tulburari
afective sau invers)
 Aspecte legate de perioada intrauterina
 Aici pot intra toate bolile de etiologie virală, infecţioasa sau toxică avute de mamă în timpul
sarcinii, care pot influenţa dezvoltarea neuro – psihică a copilului (ca şi medicamentele
contraindicate utilizate în această perioadă, drogurile si alcoolul).
 Aspecte perinatale
 Acestea sunt aspecte referitoare la circumstante legate de nastere, cum ar fi:

 Prematuritatea – organismul copilului nascut prematur difera in multe privinte de cel al
copilului nascut la termen, nefiind vorba doar de greutatea mai mica la nastere, ci de pregatirea
diverselor aparate si sisteme de a actiona conform rolului lor functional;
 Incompatibilitatea de Rh – corpul mamei va considera Rh-ul fatului un factor strain, astfel

incat sistemul ei imunitar va produce anticorpi care sa lupte contra substantelor necunoscute;
acestea vor ataca sangele nou-nascutului.
 Netratata, incompatbilitatea poate determina diverse perturbari la nivel cerebral, cum ar fi

hemoragiile intracraniene.
Traumele asociate procesului nasterii – in trecut, folosirea forcepsului, un travaliu prea lung (sunt inca
multe femei care refuza cezariana, chiar daca aceasta se impune), cordonul ombilical infasurat in jurul
gatului pruncului, putand genera hipoxie/anoxie. Dezvoltarea normala si functionarea in limite normale a
creierului copilului depind de „provizia” de oxigen care-i parvine prin sange. Anoxia/hipoxia perinatala
afecteaza pana la 1% dintre noii nascuti (Herbart, M., 2003) si desigur severitatea afectarii creierului
noului nascut va depinde de gravitatea si durata privarii de oxigen;

Traumele cu conotaţie organică survenite pe parcursul micii copilării (trumatisme cranio cerebrale cu
sau fără pierdere de cunostinta, infecţii virale sau bacteriene cu afectare a creierului – meningite,
encefalite, posibile reacţii adverse ale unui tratament medicamentos specific), un rol aparte revenind
crizelor epileptice.
Mai ales daca acestea sunt frecvente, vor pune creierul in repetate situatii de insuficienta oxigenare.
Aceste crize trebuie sa atraga atentia diagnosticianului (psiholog sau psihiatru) asupra unui creier mai
fragil in sens morfofunctional.
Dar cum anume poate fi afectat creierul?
- ca orice organ, acesta are o anumita structură si un anume mod de funcționare.
1. Atunci cand e afectata structura (morfologia, organizarea) vorbim de afectare anatomica cerebrala.
2. Ipoteza funcţională - creierul nu este afectat în mod anatomic, ci este vorba doar de nişte circuite
neuronale deficitar sau inadecvat conectate. Acestea pot fi interemisferice (intre cele doua emisfere) sau
intraemisferice (intre parti diferite ale aceleiasi emisfere) şi explică mai ales patologia înscrisă pe linia
dezorganizării gândirii (tangenţialitatea, circumstanţialitatea, slăbirea asociaţiilor, ilogismul) – într-un
cuvânt - tulburările de forma, precum şi inadecvarea comportamentală.
Exista numeroşi pacienţi care, în psihiatrie, apar ca avand „indici de organicitate”. Este vorba de
semne neurologice minore sau amprente EEG de tipul unui traseu mai iritativ (chiar dacă nu tipice pentru
crizele de tip epileptic). Corespondentul psihologic este de tipul unei iritabilităţi – de data aceasta
observabila comportamental.
 Functionarea cerebrala este tributara nu doar conexiunilor intra sau interemisferice, dar si
modului in care se face transmisia prin intermediul neuromediatorilor chimici.
 3. Vorbim aici despre ipotezele biochimice si de o patologie situată la nivelul fantei sinaptice,
acolo unde se întâlnesc ramificaţiile axonului terminal cu dendritele următorului neuron, ce va
prelua impulsul descărcat de primul dintre aceştia

Schematic vorbind, patologia psihiatrică înseamnă – la nivelul fantei sinaptice – o cantitate prea mare
sau prea mică dintr-un anumit neurotransmiţător.
Neurotransmitatorii incriminati sunt:
dopamina, serotonina si noradrenalina.
 Nivelul prea scazut de dopamina (fie ca urmare a supradozarii cu neuroleptice, fie ca

urmare a evolutiei naturale a bolii) duce la
simptomatologia negativa (aplatizarea afectiva, hipobulia, dezinteresul, neglijenta, dezinsertia sociala etc).
 În consecinţă, se consideră că patologia schizofreniei este, de fapt, o perturbare a activităii

dopaminergice.
 Dopamina este responsabilă de tot ceea ce înseamnă patologie psihotică.
 În situaţia în care nivelul ei în fanta sinaptică este mai crescut decât în normalitate, apare
simptomatologia productivă (halucinaţiile şi ideile delirante), adica individul percepe sau crede ca se
intampla lucruri ce nu au corespondent in realitate.


 Serotonina este neurotransmiţătorul implicat în depresii, mai ales în cele de intersitate
uşoară şi medie.
 Este vorba de o scădere a acesteia la nivelul fantei sinaptice.
 Succesul antidepresivelor – indiferent de mecanismul lor de acţiune – este determinat de

măsura în care reuşesc să crească serotonina necesară transmisiei impulsului nervos.
 Precizari:
 Depresia ce evoluează cu scăderea cantităţii de serotonină este una de tip anxios, însoţită de
nelinişte psiho - motorie, tendinţă la plâns, iritabilitate, irascibilitate, potenţial interior conflictual,
preocupări crescute pentru frământări de aspect nevrotic şi pacientul pare a fi într-o permanentă
căutare a ceva care să îl scoată din această stare
Depresia de intensitate majoră asociază, pe lângă scăderea serotoninei şi pe cea a noradrenelinei,

depresie ce se manifestă prin inhibiţie psiho - motorie marcată, deficite cognitive grave (dar reversibile
odată cu trecerea epidsodului), senzaţia subiectivă de blocare a gândurilor, incapacitate de acţiune (unii
pacienţi cu depresie endogenă nici măcar nu părăsesc patul), inapentenţă, masiva scădere în greutate.
 Am discutat pana aici primul factor al ecuatiei – Vulnerabilitatea - in sens biologic.
 Este momentul sa trecem la examinarea celui de al doilea termen.
 Ce este fragilitatea psihologica, ce o poate explica si caror conditii i se poate datora?
Incepand cu modul in care copilul este primit, ingrijit, mangaiat, stimulat din momentul venirii sale pe
lume si trecand apoi prin stadiile de dezvoltare ori ciclurile vietii (cf. Erikson,E), cu rezolvarea corecta sau
nerealizarea obiectivelor unui anumit ciclu, fiecare persoana semnificativa, eveniment traversat, context
de viata, lasa „urme” in formarea personalitatii.
 Unanim acceptat ca major implicat este pierderea precoce a persoanei de ataşament.
 Teoria ataşamentului are o importanta fundamentala Literatura de specialitate citează

procente cuprinse între 6 şi 13 % pentru tulburarea depresivă recurentă şi de până la 25 % în acest
sens pentru tulburarea afectivă bipolară.
 În principiu, aceste cuantumuri se referă la perioada de vârstă situată înainte de 13 ani,
când capacitatea de reprezentare mintală face greu accesibil un traveliu de doliu.
 Greselile educationale – lipsa limitelor sau educatia extrem de rigida, inconsecventa,

hiperprotejarea sunt tot atatea modalitati prin care putem creea structuri fragile in sens psihologic.
 Stilul parental hiperprotector este aproape la fel de daunator ca si neglijarea. A fi

hiperprotector nu inseamna, asa cum multi parinti afirma „a iubi prea mult”.
 A fi hiperprotector inseamna a face totul (sau aproape totul) in locul copilului, a-i rapi
bucuria descoperirii, curajul, initiativa. A-l face sa nu poata sau sa nu vrea.
 Desigur, a te situa la polul opus, a fi inflexibil, a pune limite continuu, a fi extrem de sever –
nu constituie un stil parental adecvat pentru o formare armonioasa.
 Vom examina in continuare cea de a doua parte a „ecuatiei” individuale: stress-ul (trigger
sau eveniment declansator).
 Ce anume poate fi factor de stress? as spune: orice depaseste, la un moment dat, capacitatea
de adaptare a individului: evenimente dramatice de tipul separarii, pierderii persoanei dragi, a
stabilitatii financiare, a slujbei, statutului social, conflicte in familie, cu rudele ori prietenii, boli
somatice (ale insului sau celor apropiati lui).
 Atunci cand diateza este „incarcata”, cand din varii motive (expuse anterior), individul este
mai vulnerabil sau fragil, situatii care altora le par benigne pot declansa o tulburare psihica, o
reactie de tip nevrotic sau un episod psihotic, pot face sa se decompenseze o tulburare de
personalitate.
 Semnificatia evenimentului este intotdeauna individuala.
 Sunt alte situaţii, aflate la polul opus, în care diateza nu este semnificativ încărcată, dar
evenimentul declanşator este marcant traumatizant, depăşind limitele experienţelor majorităţii.
(Trifu, Simona, 2010).
 Exemplu: femeie in varsta de 20 de ani, asista la omorul violent comis de tata asupra mamei,
situatie urmata de un episod disociativ al tinerei.
Sarcina fiecaruia dintre voi va fi aceea de a cantari, ca evaluatori, cat anume revine endogeniei (fie ea
vulnerabilitate sau fragilitate) si cat anume exogeniei – factorilor stressanti din mediu si nu de a gandi in
termeni “ori-ori”.
 Implicatiile sunt practice: in functie de ele vom putea orienta procesul terapeutic.
 Exista cazuri cand singura, psihoterapia nu poate ajuta si trebuie intervenit farmacologic
(deci, ne vom orienta pacientul si catre un medic psihiatru).
 Exista si cazuri in care tulburarea se poate rezolva doar prin psihoterapie si ar fi pacat ca, in
aceste conditii, sa se recurga la medicamente.
 Alteori, insasi modificarea circumstantelor de viata, iesirea din situatia problematica, poate
conduce la vindecare.
CURS 3
Personalitatea și tulburările de personalitate
ambiguu concept...
Definită prin efect extern Prin structură internă Pozitivist
ambiguu concept...
 Definită prin efect extern
 Suma totală a efectului produs de un individ asupra societății
 Ceea ce cred ceilalți despre tine
 Primordială apare capacitatea de a INFLUENȚA
 (Confundă P cu reputația)
ambiguu concept...
 Definiții pozitiviste
 Cum structura internă este imposibil de cunoscut, ceea ce cunoaștem despre personalitate
sunt doar operațiile noastre.
 Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să emitem ipoteze despre ea, să o
conceptualizăm.
 Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane, în

toate detaliile sale, pe care omul de știință o poate da la un moment dat.
ambiguu concept...
 Prin structură internă
 Opus definițiilor de tip omnibus sau sac de cârpe, în cadrul cărora în personalitate erau
înglobate tot soiul de trăiri, impulsuri, nevoi, tendințe, trăsături etc., atunci când afirmăm existența
unei structuri ne gândim la organizare.
 Există astfel, interrelații între elementele personalității, există componente care-și

subordonează diverse trăsături și se organizează în subsisteme.
 Ceea ce contează pentru profilul personalității unui individ nu sunt trăsăturile în sine, ci
raporturile stabilite între ele (analogie cu figura umană).
 Ex. Pag 21
ambiguu concept...
 Personalitatea este organizarea dinamică, în cadrul individului, a acelor sisteme psihofizice

care determină
modul său de gândire și comportament caracteristice.
 Gordon Allport
ambiguu concept...
 Organizare dinamică – formare de structuri de trăsături, de idei și deprinderi care ghidează

activitatea
 I se opune – dezorganizare – termen folosit pentru a defini procesele morbide care au loc în
domeniul psihopatologiei.
ambiguu concept...
 Psihofizic – personalitatea nefiind nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă,

întrepătrundere de biologic și spiritual
 Sisteme – un ansamblu de elemente aflate în interacțiune reciprocă

 Comportament și gândire – tot ceea ce un individ poate să facă (și astfel să se adapteze
mediului său) Caracteristic – unicitate, individualitate.
Personalitatea – acest minunat și ambiguu concept...
 Personalitatea NORMALĂ
 O chestiune de echilibru și de proporții
Personalităţile accentuate
 Personalităţile accentuate sunt situate între personalităţile normale şi personalităţile

psihopatice propriu-zise.
 Persoane ale căror trăsături diferă în sfera:
 aspiraţiilor şi predispoziţiilor
 afectiv voliţională
 asociativ verbală
Față de cele întâlnite în medie la populaţie
 Personalităţi având note mai acute
 Structura, însă, nu este afectată.
Definirea tulburărilor de personalitate
 Sunt patternuri pervazive și inflexibile de experiență internă și comportament, cu debutul în

adolescență sau precoce în perioada adultă, stabile în cursul timpului și care duc la deteriorare.
 Pattern
 Caracter pervaziv
 Deteriorare
Criterii DSM
 A. Un pattern durabil de experienţă internă şi comportament care deviază considerabil de la

expectanţele culturii individului.Personalităţi
dizarmonice
 B. Patternul durabil este inflexibil şi pervaziv vizavi de o gamă largă de situaţii personale şi
sociale. ( psihopatii )
 C. Patternul este stabil şi de lungă durată, iar debutul său poate fi trasat retrospectiv cel puţin
până la adolescenţă sau începutul perioadei adulte.
 D. Patternul Personalităţi
durabil nu esteaccentuate
explicat mai mai bine ca manifestare sau consecinţă a unei alte
tulburări mentale
Tulburarile de personalitate, cf. DSM V (2013) sunt:
 Tulburarea de personalitate paranoida
 Tulburarea de Personalităţi
personalitate normale
schizoida
 Tulburarea de personalitate schizotipala
 Tulburarea de personalitate antisociala
 Tulburarea de personalitate borderline
 Tulburarea de personalitate histrionica
 Tulburarea de personalitate narcisica
 Tulburarea de personalitate evitanta

 Tulburarea de personalitate dependenta
 Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsiva
Clusterele tulburărilor de personalitate
 Cluster A -ciudat si excentric
Tulburare de personalitate: paranoida, schizoida, schizotipala
 Cluster B -dramatic, emotional si imprevizibil
Tulburare de personalitate: antisociala, borderline, histrionica, narcisica
 Cluster C -anxios sau temator
Tulburare de personalitate: evitanta, dependenta, obsesiv-compulsiva
Tulburarile de personalitate, cf. DSM V (2013)
 Modificarea de personalitate indusa de o alta conditie medicala (e.g. – leziune de lob frontal)
 Alte tulburari specifice de personalitate si tulburari de personalitate nespecifice (sunt

intrunite criteriile pentru tulburare de personalitate, dar trasaturile apartin mai multor tulburari
sau sunt intrunite criteriile pentru tulburare de personalitate, dar aceasta nu este recunoscuta
printre entitatile nosografice ale DSM V – exemplu: tulburarea de personalitate pasiv –agresiva).
La ce să fiți atenți!
 - notele patognomonice pentru tulb de P. –

 Un acut sentiment de nemulțumire însoțit întotdeauna de blamarea celorlalți,
niciodată nu își asumă vina.
 Latura volițională – probleme cu voința activă sau cu cea pasivă (frânele!)
 Afectivitatea – ce vă transmite!(cam toți sunt lipsiți de empatie – unul e prea rigid, altul prea
actor, altul prea preocupat de sine, etc.)
 Principalele mec de apărare folosite
 Relațiile cu ceilalți – în genere, perturbate, vădind același pattern deficitar de relaționare,

indiferent că e vorba de familie, grup de muncă, prieteni, societate, în genere.
Tulburarea paranoidă
 Tulburarea se caracterizează printr-o triadă comportamentală ilustrată prin suspiciozitate,

neîncredere și interpretativitate, care survin la adultul tânăr axat ferm pe traiectoria puterii.
 Cu o logică fermă, argumentativă și persuasivă, cu o maximă determinare în ceea ce

întreprinde, el pare omul acreditat succesului. (Ionescu, G.)
 Prevalență = 2,5% din populația generală
 Foarte rar se internează
Poziție paranoidă = gândurile sau sentimentele periculoase sau neplăcute sunt clivate, proiectate în afară
și atribuite altora.
 Problemele cu care se prezintă se învârt în jurul felului în care

ceilalți i-au tratat prost și i-au trădat
 Stilul cognitiv caracteristic – o căutare neobosită a unor înțelesuri ascunse, a unor
indicii pentru descoperirea adevărului, în spatele aparențelor unei situații (benigne).
 Gândire extrem de rigidă – nu aveți cum să vă susțineți poziția, nu primește contraargumente.

Totuși, spre deosebire de schizofrenia para, gândirea lui nu e delirantă.
(Realitatea nu este afectată, semnificația realității, da – Shapiro)
 Căutarea fără sfârșit îi ține într-o alertă perpetuă, ei nefiind capabili de relaxare.
 Hiperbulie sectorială
 Mec de apărare – clivaj și proiecție
 Profund, în interior, pacientul paranoid se simte inferior, slab și ineficient.
 Grandoarea sau sentimentul de a fi special, frecvente la acești pacienți, pot fi uneori înțelese
ca o apărare compensatorie ..pentru sentimentele de inferioritate.
 Autostima scăzută din miezul tulburării de personalitate paranoidă îi conduce pe acești

indivizi la a dezvolta o sensibilitate ascuțită față de problemele de rang și putere.
 (Gabbard, O.G.)
 SG are 65 de ani, este inginer pensionar, trăiește împreună cu familia – 2 băieți majori și
soția.
 Deși pensionat, S nu are timp de odihnă – stă noaptea și face

memorii, întâmpinări în justiție, are pe rol cca 20 de procese cu vecinii,
angajatorii fiului, simple cunoștințe – în toate aceste spețe SG simte că a
fost prejudiciat, că i s-au încălcat drepturile, că oamenii îi vor răul. Este pătimaș și
extrem de convingător ca discurs. Dacă s-ar referi la un singur caz, aproape că l-ai crede, dar
multitudinea nedreptăților la care pare a fi fost supus, ridică serioase semne de întrebare...
 Cheltuie cu aceste procese (deplasări, legalizări, taxe judiciare etc) mai mult decât ar urma să
câștige. De altfel, nu asta e motivația principală, ci reparația morală, DREPTURILE care i-au fost
încălcate.
 Caz 2
 Trăsături caracteristice
 1. Suspiciozitate exagerată față de persoane din grupul familial sau profesional, cu privire la
intențiile reale ale acestora.
 2. Neîncredere generalizată, chiar jignitoare, față de relatarea de date, fapte, situații și

evenimente.
 3. Controlul fidelității și autenticității datelor, faptelor și situațiilor prezentate.
 4. Interpretativitate.
 5. Reținere, distanțare, nonconfidențialitate,ermetizare.
 6. Tendințe de putere, succes, valorizare.
 Persoana cu această tulburare este permanent în gardă. Nu-și face prieteni

cu ușurință și poate evita participarea la grup. Are un redus simț al
umorului și incapacitate de a se bucura.
 Un simț crecut al propriei importanțe (aparent, pentru că, în fapt autostima
scăzută se află în miezul tulburării și ceea ce etalează pacientul este o apărare compensatorie)
 Sensibilitate mare (cu privire la sine, nu este empatie) – se rușinează ușor și simte umilința la
fel de repede.
 Se ofensează foarte repede și vede ostilități și riposte acolo unde acestea nu există în intenție.
Tulburarea schizoidă
 Se caracterizează printr-un grad semnificativ de introversie, detașare de realitate, sociofobie,

nonimplicare și slabă disponibilitate de rezonanță afectivă.
 Cf. DSM – un pattern pervaziv de detașare de la relațiile sociale și o gamă restrânsă de

exprimare a emoțiilor în relațiile interpersonale.
 Prevalență care merge până la 7% în populația generală
 1. Intraversie marcată – la prima vedere liniștiți și flegmatici, acești oameni sunt, de fapt, reci,
distanți, închiși, nesociabili.
 2. Detașare de realitate – Par astfel în sensul că nu sunt întreprinzători, implicați, angajați,

fiind indiferenți chiar față de propriile lor interese.
 3. Sociofobie – individul nu este doar retras, nesociabil.
Grupul și viața socială îl perturbă și le va evita.
 4. Rezonanță afectivă redusă. Evenimente majore, ca pierderea cuiva drag ori a
unor idealuri, nu pot determina o manifestare afectivă corespunzătoare.
 5. Slabă disponibilitate de a trăi eșecul, pierderea, frustrația, dar și satisfacția, succesul,

realizarea, ca o consecință a redusei disponibilități afective.
 6. Preferință pentru activități solitare/desfășurate în izolare.
 7. Conduită neconvențională sau bizară.
CAZ
 CR are 43 de ani, este necăsătorit, locuiește cu mama și tatăl lui. A fost o singură dată într-o
relație care a dus la o căsătorie de doar două luni.
 De la terminarea facutății a schimbat peste 10 locuri de muncă, fiind de altfel, foarte

competent, dar extrem de bizar ca relaționare.
 Evită relațiile sociale, nu știe să speculeze contextele, pare să nu priceapă emoțiile celorlalți,
nu are relații semnificative, profunde.
 Pare a avea un registru extrem de redus de rezonanță emoțională, este pasiv, introvert la
maximum – pare a nu-i păsa nici măcar de propriile interese, pe care le neglijează, așa cum își
neglijează aspectul propriu (este permanent netuns, neglijent) dar și mediul în care locuiește.
Tulburarea schizotipală
 Seamănă cu tulburarea schizoidă, dar este mult mai frecvent asociată în literatură cu
schizofrenia, fiind varianta soft a acesteia.
 Există o serie de simptome atenuate din schizofrenie, de exemplu

 - idei de relație - (credința că persoanele din anturajul său au o influență negativă
asupra sa și că fac aprecieri defavorabile asupra calităților sale)
 - credințe bizare sau gândire magică (superstiții, credință în telepatie, clarviziune, al șaselea
simț etc)
 - experiențe perceptuale insolite inclusiv iluzii corporale
 - gândire și limbaj bizare
 - suspiciozitate sau ideație paranoidă
 - comportament sau înfățișare bizară, excentrică
 Atât schizoidul cât și schizotipalul trăiesc frecvent la marginea societății.
 Ei apar celorlalți ca fiind ciudați, stranii sau neadaptați
 Izolarea și anhedonia lor îi pot face pe ceilalți să le fie milă și să-și dorească să se apropie, dar
fiind frecvent respinși, vor renunța
 Mec de apărare – clivaj, între părți ale Sinelui, care nu sunt integrate.
 Nu există o conștiință clară a propriei identități – nu sunt siguri cine sunt ei și se simt conduși
de gânduri, sentimente, dorințe și nevoi incompatibile înte ele
 De exemplu – între nevoia lor de ceilalți și teama că ceilalți îi vor sufoca.
 Ca rezultat, toate relațiile sunt resimțite ca periculoase și trebuie

evitate.
Tulburarea antisocială
 Un pattern pervaziv de sfidare și violare a normelor, regulilor și obligațiilor

sociale și implicit, a drepturilor celorlalte persoane.
 Un pattern pervaziv de indiferență, desconsiderare și chiar violare a drepturilor celorlalți (cf.

Gunderson & Phillips, 1995).
 Prevalență - 4% din populația generală
 1. Sfidarea și violarea normelor, regulilor și obligațiilor sociale.
 2. Conduită insensibilă, arogantă și disprețuitoare
 3. Lipsa regretului, remușcării sau a sentimentelor de culpă.
 4. Disponibilitate de continuă reiterare a actelor indezirabile.
 5. Irirtabilitate, impulsivitate, agresivitate la contrariere, opoziție sau incitare.
 6. Ignorarea expectațiilor negative și a consecințelor, uneori catastrofale, generate de conduita

lor impulsivă.
 7. Incapacitatea de a învăța din experiențele negative și din sancțiunile

primite.
 8. Tendința de a blama și injuria pe alții, cu

raționalizări ale comportamentului conflictual propriu.
 9. Incapacitatea de a menține relații autentice și durabile, deși le poate iniția cu
ușurință.
CAZ
 DT are 25 de ani. A fost un copil dificil și apoi un adolescent care a început a avea probleme
cu legea – de la consum de alcool, conducere fără permis, furt auto..la comportamentul de tipul
agresiunilor fizice.
 Nu simte nici un fel de vinovăție sau remușcare față de actele sale și afirmă că le-ar reitera cu
orice ocazie (există doar o mică temere că va fi, din nou, prins, dar este alungată rapid).
 Comportamentul este insensibil, arogant și diprețuitor, atât față de reguli și autorități, cât și
față de apropiați – considerați tembeli, care muncesc ca boii pentru un codru de pâine
 Impulsiv, orice idee este transpusă imediat în act, orice nevoie trebuie satisfăcută atunci, pe
loc.
 Defect al voinței inhibitorii – nu-și vor refuza nimic din ceea ce își doresc
 ...și își doresc foarte diverse și mult din toate, sunt cumva insațiabili – au o permanentă
căutare a stimulului
 - intoleranță la frustrare – nu admit să se interpună ceva între dorința lor și obținerea

obiectului care să le-o satisfacă
 - disprețul pt norme și o slabă internalizare a lor vor face ca ei să comită

cele mai abonimabile fapte, fără jenă, remușcare, ori vinovăție.
 - sunt complet lipsiți de empatie

Tulburarea borderline
 Precizări
 Prin anii 30-40, sec. XX, clinicienii au început să descrie niște pacienți care nu erau suficient
de bolnavi pentru a fi etichetați drept schizofreni, dar erau mult prea tulburați pentru tratamentul
psihanalitic clasic.
 Au fost denumiți inițial – schizofreni pseudonevrotici, cu triada
 - pannevroză
 -pananxietate
 -pansexualitate
 Pan (total, întreg)
 Grinker et al (1968) au încercat să identifice numitori comuni ai sindromului borderline și au

găsit următoarele
4 elemente cheie
 - mânia ca afect principal sau unic
 - defecte în relațiile interpersonale
 - absența unei identități consistente a sinelui
 - depresie generală
 Nu se deteriorează ca schizofrenii, sunt stabili în instabilitatea lor (Schmideberg,
1959).
 Ca mecanism de apărare specific apare, din nou, clivajul, manifestat astfel
 - expresie alternantă a unor comportamente și atitudini contradictorii, pe care pacientul le

privește cu lipsă de preocupare și negare completă (ex.403)
 - o compartimentare a tuturor persoanelor din mediul pacientului în tabere de tip complet

bun/complet rău, cu oscilații frecvente între tabere pentru un anumit individ
 - viziuni și imagini despre sine însuși contradictorii, coexistente, care alternează în dominanța
lor de la zi la zi și de la oră la oră.
 În DSM este definită că
 Un pattern pervaziv și inflexibil de instabilitate a relațiilor interpersonale, a imaginii Sinelui și

a afectelor, și de impulsivitate marcată.....prezentă într-o varietate de contexte, așa cum o indică 5 sau
mai multe dintre următoarele
 1. Eforturi disperate pentru a evita abandonul real sau imaginar (inclusiv comportament
suicidar sau automutilări)
 2. Un pattern de relații interpersonale intense și instabile, caracterizate prin alternarea între

extreme de idealizare și devalorizare
 3. perturbarea identității –
 4. Impulsivitate în cel puțin 4 domenii cu potențial de autodistrugere – cheltuieli,
sex, abuz de substanță, șofat imprudent, supraalimentare etc
 5. Comportament suicidar, gesturi sau amenințări, sau comportament automutilant recurent
 6. Instabilitate afectivă – reactivitate marcată a dispoziției
 7. Sentimente cronice de vid
 8. Mânie inadecvată sau intensă sau dificultate în controlul mâniei
 9. Ideație paranoidă tranzitorie, legată de stress sau simptome disociative severe.
Madame Bovary - Flaubert
Tulburarea histrionică
 Se caracterizează printr-un pattern pervaziv de emoționabilitate excesivă și căutare a atenției.
(Ionescu,G)
 Sinonimii-personalitate isterică, personalitate psihoinfantilă
 Prevalență – aprox. 3% din populația generală
 Deși trăsăturile sale se apropie mai curând de stereotipul de rol feminin, se pare că tulburarea
este relativ egal distribuită între bărbați și femei.
 Trăsături caracteristice (esențiale)

 1. Polarizarea atenției celorlalți – traduce o pulsiune irezistibilă de a se plasa în
atenția grupului.
 2. Labilitate și versatilitate emoțională, în concordanță cu dispoziția

interlocutorului/anturajului.
 3. Comportament seducător și provocator
4. Conduită erotizată –elaborează fantezii sexuale, independent de sentimentele de dragoste investite. Prin
contrast, o mare parte au disfuncții sexuale.
 5. Impresionabilitate, sugestibilitate, permeabilitate dispozițională.
 6. Catarsis afectiv facil.
 7. Comunicare colorată, metaforică, impresionabilă.
 8. Dramatizarea conținutului comunicării – o mixtură de date, fapte și situații plauzibile dar

neverosimile. Oferă, de multe ori, o paralelă romanțată a veridicului (sora inconștientă a miciunii)
 P este egocentrică, lipsită de considerație pentru ceilalți, părând să se gândească numai la

propriile interese.
 Este frivolă, superficială, nechibzuită, cea care pretinde tot timpul și poate recurge la măsuri
extreme pentru a-i forța pe ceilalți să-i îndeplinească dorințele.
 Șantajul emoțional, scenele de furie și tentativele demonstrative de suicid

fac parte din arsenalul disponibil.
 O capacitate de autoamăgire ieșită din comun.

 Schneider – attention seeking psychopats
Tulburarea narcisică
 Tulburarea constă într-un sentiment exagerat al importanței propriei persoane și în

convingerea fantezistă nerealistă a asupra calităților sale, pe care le consideră unice sau excepționale.
 Un pattern pervaziv de grandoare în comportament și imaginație, nevoie de admirație și lipsă

de empatie.
 Prevalență=1% din populația generală.
Tulburarea narcisică (448)
 Trăsături caracteristice:
 1. Autoevaluare exagerată, nerealistă, fantezistă.
 2. Idealizarea propriei persoane – consideră că face o concesie colaborând cu ceilalți, deși are
grijă să-i selecteze pe cei cu statut socio-economic superior.
 3. Invocarea explicită și implicită prin conduită a calităților sale excepționale și a importanței

sale.
 4. Expectații disproporționate ca aceste însușiri exagerate să fie recunoscute.
 5. Conduită distantă, arogantă, emfatică.
 6. Nonreceptivitate și insensibilitate la opinii diferite, sfaturi sau

îndemnuri.
Narcisicul neatent Narcisicul hipervigilent
Nu este conștient de reacțiile celorlalți Foarte sensibil la reacțiile celorlalți



Arogant și agresiv Inhibat, timid, chiar retras în sine 7.
egocentric Direcționarea atenției mai mult către alții

decât către sine
tipuri de narcisism
Simte nevoia de a fi în centrul atenției Evitarea de a fi în centrul atenției
Are un emițător dar nu și un receptor Ascultă cu atenție vânând dovezi de critică

sau desconsiderare
Aparent insensibil la rănirea sentimentelor Are sentimente ușor de rănit

de către ceilalți
Disponibilități empatice reduse, superficiale și inautentice, ceea ce-i face insensibili la problemele
altora, suferințele, doleanțele și aspirațiile lor.
 8. Aviditate pentru titluri, demnități, situații, onoruri, ranguri.
2
 Sinele grandios patologic pare a fi un mecanism de apărare împotriva învestirii

celorlalți și în mod special împotriva dependenței de ceilalți.
 Această caracteristică se poate manifesta ca o pseudosuficiență a Sinelui, prin care pacientul

neagă orice nevoie de ocrotire, în același timp încercând să-i impresioneze pe ceilalți și să câștige
recunoaștere.
Tulburarea evitantă
Trăsături caracteristice
 Un pattern pervasiv de inhibitie socială, sentimente de insuficientă si hipersensibilitate la

evaluare negativă, incepand precoce in perioada adultă si prezent intr-o varietate de contexte, după
cum este indicat de 4 (sau mai multe) dintre urmatoarele:
 evită activitătile profesionale care implică un contact interpersonal semnificativ, din cauza
fricii de critică, dezaprobare sau rejectie;
 nu doreste să se asocieze cu alti oameni decat dacă este sigur că este apreciat;
Tulburarea evitantă
 manifestă retinere in relatiile intime din cauza fricii de a nu se face de ras ori de a nu fi
ridiculizat;
 este preocupat de faptul de a nu fi criticat sau rejectat in situatii sociale;
 este inhibat in situatii interpersonale noi din cauza sentimentelor de

inadecvare;
 se vede pe sine ca inapt social, inatractiv personal ori inferior altora;
 refuză sa-si asume riscuri personale sau să se angajeze in orice activităti noi din
cauza faptului că acestea l-ar putea pune in dificultate.
Tulburarea dependentă
 O necesitate excesivă si pervasivă de a fi tutelat, care duce la un comportament submisiv si

adeziv si la frica de separare, si care incepe precoce in perioada adultă si este prezent intr-o varietate
de contexte, după cum este indicat de 5 (sau mai multe) dintre urmatoarele:
 are dificultăti in a lua decizii comune fără o cantitate excesivă de sfaturi si reasigurări din
partea altora;
 necesită ca altii să-si asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vietii
lui;
 are dificultăti in a-si exprima dezacordul fată de altii din cauza fricii de a nu pierde suportul
sau aprobarea;
Tulburarea dependentă
 are dificultăti in a initia proiecte ori a face ceva singur ( din cauza lipsei de incredere in
judecata sau capacitătile sale, mai curand decat din cauza lipsei de motivatie sau de energie);
 merge foarte departe in a obtine solicitudine si suport de la altii, pană la punctul de a se oferi
voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute;
 se simte incomodat sau lipsit de ajutor cand rămane singur din cauza fricii
exagerate de a nu fi in stare să aibă grijă de sine;
 caută urgent altă relatie drept sursă de solicitudine si suport

cand o relatie stransă se termina;
compulsivă a personalității
 Un pattern comportamental de ordine,rigoare, meticulozitate, perseverență și

perfecționism, care se instituie în adolescență și însoțește persoana în cauză pe tot parcursul
existenței.
 O preocupare excesivă pentru ordine, perfecțiune, control mintal și interpersonal...realizat

cu prețul flexibilității, deschiderii și eficienței.
 La o personalitate normală, trăsăturile obsesionale o fac să fie precisă, riguroasă, punctuală

și de încredere. Fixează standarde înalte și face tot ce poate pentru a le atinge. Respectă normele.
 În tulburarea de personalitate, aceste caracteristici duse la extreme,vor face ca individul să

nu se poată adapta la situații noi.
 Persoana este rigidă în părerile ei și inflexibilă în modul de abordare a problemelor.
 Schimbarea o neliniștește și preferă o rutină sigură, fără risc, pe care o cunoaște.
 Criterii DSM
 - este preocupat de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri în așa măsură încât
obiectivul major al activității este pierdut
 - perfecționismul său interferează cu îndeplinirea sarcinilor (nu este capabil să realizeze un

proiect deoarece nu sunt satisfăcute standardele sale extrem de stricte)
 - este excesiv de devotat muncii și productivității, mergând până la excluderea activităților

recreative și amicițiilor (fapt nejustificat de o necesitate economică evidentă)
 - este hiperconștiincios, scrupulos și inflexibil în probleme de moralitate, etică sau valori
 - este incapabil să se debaraseze de obiecte uzate sau inutile, chiar când acestea nu au o
valoare sentimentală
 - refuză să delege sarcini sau să lucreze cu alții în afară de cazul în care aceștia se supun
exact modului lor de a face lucrurile
 - adoptă un stil de viață avar de a cheltui, atât față de sine, cât și față de alții, banii fiind
văzuți drept ceva ce trebuie strâns pentru următoarele catastrofe.
 - prezintă rigiditate și obstinație

 Frecvent confundată cu TOC (nevroza obsesiv – compulsivă)
 Distincția TOC - TPOC este aceea dintre simptome vs trăsături de caracter stabile!!!
 În nevroza obsesională pacientul este invadat de gânduri neplăcute recurente care întrețin
comportamente secvențiale și repetitive ca - a face mereu ordine, a pune lucrurile simetric, a spăla
sau a se spăla încontinuu, a controla, a întreba fără sfârșit etc
 Aceste manifestări simptomatice sunt, în general, egodistonice, pacientul recunoscându-le

ca probleme și încercând să scape de ele.
 În contrast, trăsăturile care constituie diagnosticul de TPOC sunt modele comportamentale

de-a lungul vieții și ele pot fi egosintonice.
 Ele nu determină neapărat suferința celui în cauză, putând fi privite chiar ca foarte
adaptative. Totuși, succesul în sfera profesională are un preț mare pentru acești oameni. Apropiații
îi consideră greu de suportat șii îndeamnă adesea să ceară ajutor de specialitate.
CURS 4
SEMIOLOGIA
SEMIOLOGIA
 Etimologic – semeion = semn + logos = cuvânt, discurs
 Semiologia se folosește de semne, simptome și sindroame în vederea punerii unui dgn

corect.
 Semnul = acele manifestări produse de boală, cu traducere obiectivă, de care medicul ia

cunoștință prin propriile simțuri.
 Simptomul = totalitatea datelor obținute de la pacient prin anamneză.
 Sindromul = complex de semne și simptome patologice

Prefixe
La fiecare capitol, veți întâlni
Tulburări cantitative – acestea vor purta prefixul HIPO (dacă e vorba de deficit) de ex – hipomnezie =
capacitate mnezică redusă sau HIPER (dacă e vorba de exces) de exemplu HIPERESTEZIE – aestezis
(percepere) – a simți mai mult/mai intens decât este normal.
Și
Tulburări calitative
SEMIOLOGIA
 Semiologia psihiatrică reprezintă studiul simptomelor și al tulburărilor psihice.
 Stabilește condițiile, succesiunea, interdependența și dinamica tulburărilor mintale.
 Particularități:
 - relația cu simptomele nu se face direct,nemediat,ci înmăsura în care ele se exprimă prin

comportamente verbale,
 - simptomul este mai fluctuant, mai schimbător,
 - nu face trimitere direct la organ, depinde mai mult de ritmurile omului,

 - este frecvent determinat istoric și sociocultural, - demersul nu poate fi linear,
algoritmizat.
TULBURĂRILE PERCEPȚIEI
 1. Hiperestezia = o coborâre a pragului senzorial, resimțită de subiect ca o creștere

neplăcută a intensității senzațiilor privind un singur analizator sau ansamblul lor (hiperestezie
generală).
 Se întâlnește în: surmenaj, neurastenii, debutul unor afecțiuni psihotice, debutul bolilor
infecțioase etc.
 2. Hipoestezia = creșterea pragului senzorial, însoțită de diminuarea intensității senzațiilor.
 Se întâlnește în: stări reactive, depresie, accese paroxistice isterice, oligofrenii, schizofrenie,
tulburări de conștiință.
 3. Sinestezia = perceperea simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul receptat la

nivelul unui alt analizator (de ex.audiție colorată). Apare în intoxicații cu LSD, cocaină, mescalină
etc.
 4. Agnozia (din a "fără" și gnosis "cunoaștere", "percepție") este o tulburare care constă în
incapacitatea de a recunoaște cele văzute, auzite, pipăite etc.
 Există deci o agnozie vizuală, auditivă, tactilă.
 Agnozia este cauzată de unele leziuni din scoarța cerebrală sau de unele tulburări
funcționale ale acestora, și nu de alterarea funcțiunilor organelor de simț corespunzătoare.
 5. Iluzia = percepție cu stimul real și specific, denaturată/ deformată.
 Iluziile pot fi fiziologice – apar și la subiecți normali,producându-se prin modificarea

condițiilor perceptive, a mediului perceptiv sau a condițiilor interne.
 Sau
 patologice
 Iluziile patologice
 A.Vizuale
 1. Falsele recunoașteri – deja văzut, cunoscut sau trăit. (nu e confuzie de persoană, ca la
normali).
 2. Falsele nerecunoașteri – niciodată văzut, cunoscut, trăit, la care se adaugă iluzia sosiilor.
 Aceasta a fost descoperită de Capgras în 1924 și constă în aceea că bolnavul consideră sosie
o persoană pe care o cunoaște în mod sigur.
 Stări maniacale, faza maniacală a PMD, schizofrenii, sindrom Korsakov.
 3. Pareidoliile – o formă de iluzie vizuală patologică având un mare grad de bogăție și

vivacitate.
 pacientul ia desenele unui covor, plafon, ori unghiurile încăperii, norii de pe cer, drept
persoane, ochi înfricoșători, ființe fantastice, animale agresive.
 sunt anxiogene
 B. Auditive
 Constau în impresia că anumite sunete/zgomote sunt mai apropiate, îndepărtate, mai

distincte sau mai estompate.
 Alteori, modificările pot fi calitative – diferite sunete sau zgomote reale sunt percepute sub
forma unor cuvinte injurioase, strigăte de deznădejde ale a parținătorilor etc.
 A nu se confunda cu interpretarea senzorială în care stimulul e corect identificat, dar i se

conferă un înțeles sui-generis.
 C. Iluziile gustative și olfactive – se deosebesc cu greu între ele, atât din cauza proximității
analizatorilor, cât și înrudirii embriologice ale acestora.
 Ele constau în perceperea eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanțe
sapide sau odorifice.
 D. Iluzii viscerale = perceperea eronată a funcționării unor organe sau aparate.
 E. Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă perceperea denaturată a formei,

mărimii, greutății și poziției propriului corp.
 Poate fi vorba despre o tulburare totală sau parțială
 Corpul “depășește limitele patului”, “picioarele ies pe geam”, “ajung în tavan” etc.
 Tulburările de modificare a schemei corporale sub forma unor false percepții(schimbarea
topografiei membrelor,contorsionare,dezmembrare), se întâlnesc mai ales în schizofrenie, intoxicații
și alterările lucidității conștiinței.
 Ele mai pot fi întâlnite în patologia cu conținut obsesivofobic, sub forma dismorfofobiei =
fața este strâmbă, asimetrică, disproporționată, gura până la urechi etc.
 Unii dintre acești bolnavi se adresează cu insistență instituțiilor de chirurgie plastică,

cabinetelor de cosmetică, pentru a înlătura defectele, chiar și prin intervenții chirurgicale repetate.
 În concluzie, iluziile pot fi întâlnite la:
 - oamenii normali,favorizate de circumstanțe ext/int
 - boli febrile, boli infecto-contagioase sau toxice
 - bolnavi cu stări confuzionale
 - nevrotici,mai ales obsesivo-fobici sau isterici
 - psihotici, mai ales în perioada de debut a schizofreniei, în stări delirante și depresive

 Percepția mai poate fi tulburată printr-un defect de integrare gnozică = de transformare a

excitației în senzație și a acesteia în imagine perceptivă= AGNOZIE
 Agnozia vizuală(cecitate psihică)
 - agnozia obiectelor animate = prosopagnozia
 - agnozia simbolurilor grafice = alexie și/sau agrafie sau dislexie, acalculie = alexia cifrelor
 - agnozia spațială
 - agnozie auditivă(surditate verbală și amuzie) – întâlnită în leziuni bilaterale ale lobului

temporal
 Agnozia tactilă = incapacitatea de a recunoaște forma și volumul obiectelor (amorfognozie)

sau a obiectelor înseși (astereognozie) prin explorarea lor tactilă – se întâlnește în leziuni ale lobului
temporal.
 Asomatognozia = ignorarea (nerecunoașterea) unuia sau a mai multor segmente ale

corpului sau a corpului în întregime.
 Hemisomatognozia = negarea a jumătate din corp, asociat de obicei cu idei delirante

 Anosognozia = nerecunoașterea bolii proprii
 6. Halucinațiile
 Îndreptând formula clasică percepție fără obiect, H.Ey propune H = percepție fără obiect de
perceput.
 A. Halucinațiile funcționale
 B. Halucinoidele
 C. Imaginile eidetice
 D. Halucinozele
 E. Halucinațiile propiuzise,psihosenzoriale.
 A. Halucinațiile funcționale
 Definesc fenomenul psihopatologic prin care percepția unor excitanți obiectivi determină și
apariția unor percepții false, de tip halucinator. (percep corect zgomotul apei la robinet și
concomitent aud voci care-i injuriază)
 Caracteristic ! sunt percepute atâta timp cât există excitantul real.
 B. Halucinoidele
 Sunt fenomene psihopatologice cu aspect halucinator, situate între reprezentări vii și

halucinații vagi, care nu izbutesc să convingă deplin bolnavul de existența lor.
 Sunt forme prehalucinatorii care apar în perioade de dezvoltare sau dispariție a

halucinațiilor.
 C. Imaginile eidetice
 Eidetism = facultatea pe care o prezintă unii subiecți de a putea revedea, reproiectând în

exterior, un obiect, o fotografie care le-a fost expusă doar câteva clipe.
 Aceste imagini sunt deci reproiectări în exterior ale percepțiilor unor obiecte, ființe etc.,
apropiate de prezent ca desfășurare în timp și strâns legate de trăiri afective intense.
 Pot să nu posede semnificație patologică, apar și la ind normal înainte de instalarea

somnului sau la trezire.
Apar și la copii.
 D. Halucinozele.
 Halucinații a căror semnificație patologică este recunoscută de bolnav, astfel încât se

raportează la ele cu o atitudine critică.
 Deși realizează că cele percepute nu corespund realității, se pot manifesta atât de viu, încât
bolnavul caută să le verifice autenticitatea, pe care de altfel, o neagă.
 Apar mai ales la pacienții cu leziuni ale diferitelor segmente ale analizatorilor, în unele stări
toxice, infecțioase și în arterioscleroza cerebrală
 E. Halucinațiile propriu-zise (psihosenzoriale).
 Se caracterizează prin:
 - proiecție spațială – sunt situate de bolnav în spațiul perceptiv sau dincolo de limitele
acestuia
 - convingerea bolnavului asupra realității lor
 - perceperea lor prin modalitățile senzoriale obișnuite

 - grade variabile de intensitate, claritate, complexitate
 - o anumită durată – pot fi intermitente sau continue
 - o anumită rezonanță afectivă
F. Pseudohalucinațiile (halucinațiile psihice) sunt definite ca o exacerbare a reprezentărilor până la

intensitate perceptuală, care apar spontan, incoercibil, fără proiecție spațială, cu un caracter de
exogenitate și de impus din afară.
 Halucinații propiuzise
 Exteroceptive – auditive
 vizuale
 olfactive și gustative
 tactile
 autoscope
 Interoceptive
 Proprioceptive (motorii sau kinestezice)
 Halucinații propiuzise
 Exteroceptive – auditive
 vizuale
 olfactive și gustative
 tactile
 autoscope
 Interoceptive
 Proprioceptive (motorii sau kinestezice
 Halucinațiile auditive (cele mai frecvente la adult)
 Se pot situa în câmpul auditiv perceptibil (campin) sau în afara lui (extracampin)
 Sunt variabile ca intensitate - șoapte sau extrem de intense

 Complexitate - elementare (acoasme, foneme)
 comune
 verbale – percepe cuvinte, fraze, voci pe care le aude sau înțelege,ori altele pe care deși le
aude distinct, nu le
poate înțelege (verbigerație halucinatorie)
 Halucinațiile vizuale – percepții ale unor obiecte, ființe sau imagini inexistente, în acel
moment, în realitate.
 Sunt trăite cu intens dramatism și au caracter terifiant
 Pot fi de dimensiuni macroscopice sau microscopice
 Pot fi situate în plan sau relief, campin sau extracampin
 Dpdv al complexității - elementare (fosfene, fotopsii)
 - complexe – figuri și obiecte
 - scenice – statice (panoramice) sau cinematografice
 Halucinațiile vizuale – percepții ale unor obiecte, ființe sau imagini inexistente, în acel
moment, în realitate.
 Sunt trăite cu intens dramatism și au caracter terifiant
 Pot fi de dimensiuni macroscopice sau microscopice
 Pot fi situate în plan sau relief, campin sau extracampin
 Dpdv al complexității - elementare (fosfene, fotopsii)
 - complexe – figuri și obiecte
 - scenice – statice (panoramice) sau cinematografice
 Halucinațiile interoceptive – bolnavii trăiesc senzația existenței unor ființe în corp sau a
schimbării poziției unor organe, a obstruării sau perforării lor.
 Halucinațiile proprioceptive – sunt percepute ca impresii de mișcare sau de deplasare ale

anumitor segmente sau ale corpului în întregime.
TULBURĂRILE ATENȚIEI
 Atenția – FUNCȚIE sintetică a psihismului

 Presupune activare, tonificare, mobilizare, orientarea selectivă și concentrarea focalizată a
proceselor psihocomportamentale.
 Atenția depinde de interacțiunea dintre 4 procese:
 - capacitatea ei
 - selectivitatea
 - controlul execuției
 - susținerea atenției
 Tulburările atenției se numesc DISPROSEXII Pot fi:
 - HIPOPROSEXII
 - HIPERPROSEXII
 HIPOPROSEXIILE
 - se manifestă, în grade variabile în toate stările confuzionale și evoluează paralel cu

intensitatea acestora.
 - În stări confuzionale grave, vorbim despre APROSEXIE
 Hipoprosexiile se întâlnesc în stările de surmenaj, irascibilitate și anxietate.
 Se constată, de asemenea, la toți cei cu stări sub nivel optim cognitiv, cerut de desfășurarea
corectă a funcției prosexice.
 Ex: stări de dezvoltare cognitivă insuficientă
(oligofrenii), stări de deteriorare cognitivă (predemențe și demențe).
 Apar și în schizofrenii, unde au însă un caracter particular prin comutările motivaționale

incomprehensibile ale acestor bolnavi.
 Au aspect general în stările maniacale, reflectându-se în întreg comportamentul.
 Au amplitudine mai mică în stările de excitație și de ușoară intoxicație.
 În majoritatea cazurilor se manifestă selectiv, cu predilecție într-un anumit sector al vieții

psihice sau sub un anumit conținut ideativ.
 La melancolici hiperprosexia este îndreptată în special asupra ideilor depresive de
culpabilitate, ruină, etc.
 La hipocondrici este îndreptată în special asupra stării de sănătate a organismului, asupra

funcționării sale, a fenomenologiei somatice pe care acești bolnavi o dezvoltă.
 La deliranți (mai ales paranoici), hipoprosexia este strâns legată de tema delirantă și
orientată asupra tuturor evenimentelor, situațiilor și persoanelor implicate în respectivul delir.
 Bolnavii fobici și obsesionali – cel mai înalt grad de H.
TULBURĂRILE MEMORIEI
 Dismnezii cantitative (hipomnezii, amnezii, hipermnezii)
 Hipomnezia semnifică scăderea, de diferite grade, a forței mnezice.
 Sunt frecvent întâlnite în viața cotidiană în stări de surmenaj, stări nevrotice, datorită unui
deficit prosexic, iar în patologia psihiatrică mai ales în stări de dezvoltare insuficientă a funcțiilor
cognitive
( oligofrenii, stări de involuție etc.)
 Amneziile în sens strict semnifică pierderea totală a capacității mnezice, prăbușirea forței
mnezice.
 După K. Schneider, termenul este inadecvat întrucât anularea totală a urmelor de memorie
nu există decât în imaginația romancierilor. Amneziile pot fi:
 - de fixare (anterograde)
 - de evocare (retrograde)
 Amneziile anterograde se referă la evenimentele trăite după debutul bolii și survin mai ales
ca o consecință a scăderii capacității de fixare a imaginilor și evenimentelor noi, de aceea numindu-
se și amnezii de fixare.
 Insul nu poate reda un eveniment trăit recent, în timp ce amintirile fixate anterior rămân
relativ bine conservate și pot fi încă redate.
 Korsakov descrie pentru prima oară contrastul frapant între imposibilitatea de fixare a
evenimentelor prezentului și conservarea celor din trecut.
 Este vorba despre cazul unui bolnav care-și prezenta logic și cu vivacitate călătoriile, dar
uita faptul că povestea același lucru de 10 ori în cadrul aceleiași conversații.
 Un alt bolnav reda excelent conținutul creațiilor sale literare din trecut dar nuvela recent
începută nu putea fi terminată, deoarece pacientul nu-și amintea acțiunea.
 Amneziile retrograde (de evocare) sunt amneziile în care tulburarea memoriei se întinde
progresiv spre trecut, în sens retrograd, dinaintea debutului bolii până în copilărie.
 În aceste situații destructurarea funcțiilor psihice nu este atât de accentuată încât să

împiedice orice fixare
sau memorare.
Uneori, amneziei retrograde i se adaugă caracterul anterograd, realizându-se, deci, amnezia antero –
retrogradă.
 Amneziile retrograde (de evocare) sunt amneziile în care tulburarea memoriei se întinde
progresiv spre trecut, în sens retrograd, dinaintea debutului bolii până în copilărie.
 În aceste situații destructurarea funcțiilor psihice nu este atât de accentuată încât să

împiedice orice fixare
sau memorare.
Uneori, amneziei retrograde i se adaugă caracterul anterograd, realizându-se, deci, amnezia antero –
retrogradă.
 Uitarea mai accentuată a faptelor recente se explică printr-o mai mare complexitate a
amintirilor recente, ca și prin încărcarea afectivă a acestor amintiri.
 În acest trecut apropiat este încă dificil de operat, deoarece evenimentele sale se intrică într-
o rețea de relații pe care timpul scurt nu le-a descărcat și sistematizat.
 Un alt model de amnezie retrogradă se întâlnește în instalarea afaziei Wernike.
 Aici e vorba de uitarea vocabularului însuși, de uitarea cunoștințelor, deoarece în

ontogeneza insului cunoașterea asupra trecutului nu este realizată doar de amintiri propriu-zise ci și
de cunoștințe.
 Cuvintele sunt uitate în următoarea ordine: numele proprii, apoi numele comune,
adjectivele și în fine, verbele.
 Revenind la metafora lui Delay, constatăm că la unii bolnavi există, în aparență, un jurnal
mai bine întreținut, dar cu foi albe, din loc în loc.
 Aceasta este amnezia lacunară
 Se întâlnește cu ocazia unor stări confuzionale, traumatisme craniocerebrale, stări de beție

patologică.
 Alți dismnezici au șters pasaje care se referă la anumite evenimente sau persoane.
 Este vorba despre amneziile tematice. (caz)
 Hipermneziile – sunt tulburări cantitative ale funcției mnezice, caracterizate prin

exagerarea evocărilor care apar multiple, tumultoase și mai ales involuntar, îndepărtând subiectul
de preocupările principale, impuse de conjunctura prezentă.
 Deși sunt prezente și la normali, acest gen de dsimnezii sunt frecvent întâlnite în patologia
psihiatrică în afecțiuni caracterizate prin îngustarea marcată a câmpului preocupărilor, cum ar fi
psihopatia paranoiacă sau psihoza paranoiacă.(V. Predescu)
 Pot fi urmate de hipermnezie:
 - stările febrile, narcoza cu eter, cloroform, barbiturice, șocurile cu insulină, diferite

psihodisleptice sau psihedelice.
 - la unii oligofreni s-au constatat posibilități excepționale de reținere a datelor, cifrelor etc. –
memorarea fiind însă pur mecanică.
 Mentism = situația în care subiectul devine un veritabil spectator la desfășurarea

incoercibilă și tumultoasă a ideilor și amintirilor sale.
 Nu este vorba de a rememora, întrucât orice efort prosexic este împiedicat de derularea
caleidoscopică a unor imagini pe ecranul conștiinței.
 Poate fi expresie a unor stări de surmenaj, fiind trăit penibil,cauză a insomniilor de

adormire.
 În sindroamele de automatism mental – mentism hipermnezic exogen.
 B. Dismneziile calitative (paramneziile)
 Sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea, fie sub aspectul desfășurării lor
cronologice, fie sub aspectul lipsei de legătură cu realitatea obiectivă trăită în prezent sau trecut de
către bolnav.
 1. Tulburările sintezei mnezice imediate
(pseudomnezii)
 Prin analogie cu iluziile perceptive, în cazul iluziilor de memorie este vorba de evocări
eronate ale unor fenomene sau acțiuni trăite în realitate de către bolnav, dar care nu sunt încadrate
în timpul și spațiul real în care s-au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca trăite/ netrăite.
 Criptomnezia = nerecunoașterea, ca fiind străin, a unui material literar, artistic, muzical

sau științific, pe care bolnavul l-a citit sau auzit în realitate, dar pe care, în mod iluzoriu, îl
consideră al lui.
 Se întâlnește mai frecvent în schizofrenie și în delirurile sistematizate, ca și în unele

demențe.
 Situația inversă, în care bolnavul consideră că evenimentele trăite sunt doar citite, auzite
sau văzute, poartă denumirea de înstrăinarea amintirilor.
 Falsa identificare sau falsa recunoaștere – variantă a criptomneziei constând în a

recunoaște ceea ce de fapt bolnavul nu cunoaște.
 Se întâlnește în stări de surmenaj, de omnubilare a conștiinței, stări maniacale, schizofrenii.

 Este probabil premergătoare fenomenelor deja vu, deja connu.
 Opusul ei este iluzia de nerecunoaștere.
 Altă tulburare – paramneziile de reduplicare (Pick) caracterizate prin dedublarea

perpetuă a obiectelor și situațiilor trăite.
 2. Tulburările rememorării trecutului (allomneziile)
 Sunt falsificări mnezice retrospective sau reproduceri ale unor evenimente reale din trecut,
pe care bolnavul le situează în mod fals în prezent.
 a.Pseudoreminiscențele
 b.Confabulațiile
 c.Ecmnezia
 d.Anecforia
 a.Pseudoreminiscențele
 Reproducerea unor evenimente reale din trecutul pacientului, pe care acesta le trăiște ca
evenimente prezente.
 De ex, o bolnavă cu sindrom amnestic Korsakov povestește cum, după ce a luat masa de
dimineață, și-a dus fiul la școală. Rudele au confrimat faptul că, înainte de traumatismul suferit,
bolnava chiar își condusese fiul la școală.
 Confabulațiile (Pick) sau halucinațiile de memorie
 Se manifestă prin reproducerea unor evenimente imaginare, pe care bolnavul nu le-a trăit,
el fabulând asupra trecutului, cu convingerea că îl evocă.
 Bolnavul nu spune adevărul, dar nici nu minte, neștiind că o face.Este în afara adevărului,
dar și a falsului.
 Confabulațiile pot fi și de jenă, de perplexitate atunci când bolnavul mai are o urmă de
critică asupra condiției sale și încearcă să umple golurile din memorie.
 Atunci când evenimentele relatate sunt verosimile,deși netrăite, le numim confabulații

mnestice.
 Atunci când sunt relatate evenimente fantastice – confabulații fantastice

 Când apar sub forme asemănătoare celor din vis le numim confabulații onirice.
 Ecmnezia
 Reprezintă o tulburare mai globală a memoriei, prin aceea că bolnavul confundă trecutul
cu prezentul.
 Dacă în cazul pseudoreminiscențelor era vorba despre un anumit eveniment pe care

bolnavul îl plasa în prezent, acum e vorba de o întoarcere cu totul în trecut.
 În demențe, bolnavul își poate retrăi tinerețea.
 Anecforia
 O tulburare mai ușoară a memoriei, care poate fi întâlnită în stările de surmenaj, cât și în
unele stări predemențiale și demențiale.
 Constă în posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care pacientul le credea uitate.
 Poate ficomparată plastic cu ridicarea unui văl care acoperea amintirile respective.(V.
Predescu)
CURS 5
Examinarea stării psihice trebuie să înceapă cu o scurtă descriere a modului în care arată pacientul,
astfel încât o altă persoană care ascultă relatarea să poată recunoaște pacientul într-o cameră aglomerată.
A. Comunicarea nonverbală
Ținuta se referă la aspectul exterior – îmbrăcăminte, pieptănătură, machiaj, atitudine și semnifică

gradul de aderență la regulile sociale.
Se judecă în raport cu vârsta, apartenența la gen, statutul social.
 a. Ținuta dezordonată se întâlnește în oligofrenii, demențe, stări confuzionale, schizofrenie,

manie.
 În oligofrenii grave și demențe profunde – gatismul.
 b. Rafinamentul vestimentar se întâlnește în:
isterie, homosexualitate, într-o formă particulară în schizofrenie.
 c. Ținuta excentrică cu detalii bizare se întâlnește în schizofrenii, deliruri cronice (fiind
concordantă cu conținutul acestora), stări maniacale (satisfăcând tendințele ludice și provocator
erotice ale subiectului).
 d. Ținuta pervertită
 Cisvestitismul = îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situația în care se află subiectul

(structuri disarmonice de P., maniacali, schizofreni)
 Transvestitismul = folosirea îmbrăcăminții sexului opus de către persoane al căror sex

biologic este bine conturat (genotip, fenotip, constelație hormonală), ca perversiune sexuală.
 B. Mimica – tip de comunicare nonverbală folosind drept suport expresia facială și

modificările acesteia.
 Hipermimiile – stări maniacale, deliruri expansive, deliruri de persecuție
 Hipomimiile – sindromul catatonic, stuporul depresiv, oligofrenii
 Paramimiile sunt disocieri dintre limbaj și expresia mimică. Sunt specifice schizofreniei,
putând îmbrăca aspectul surâsului schizofren, prostrației, furtunilor mimice, mimicii impulsionale,
manierismelor, stereotipiilor.
 C. Gestica este compusă din ansamblul mișcărilor voluntare și involuntare cu funcție de
expresie.
 C.1. Ticurile sunt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitate obiectivă, reproducând
în general o mișcare reflexă sau un gest cu funcție precisă în condiții normale, în absența oricărei
cauze organice.
 Sunt amplificate de emoții, anxietate, stări conflictuale.
 Apar în tulburări anxioase, obsesive, compulsive.
 Sindromul Gilles de la Tourette = boala ticurilor
 C.2. Manierismul este reprezentat de mișcări parazitare care accentuează inutil

expresivitatea gesticii, dându-i o configurație artificială.
 Se întâlnește în simulație și ca semn de mare valoare, în schizofrenie.
 C.3. Bizareriile gestuale reprezintă o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind

încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.
 C.4. Negativismul se caracterizează prin rezistența subiectului la orice solicitare exterioară,
prin refuzul stabilirii comunicării.
 Se întâlnește în schizofrenie, dar poate exista întro formă incompletă în întâtrzierile

mintale, stările confuzionale și depresie.
 C.5. Stereotipiile sunt conduite repetitive atitudinale sau gestuale cu caracter mai mult sau
mai puțin simbolic. Majoritatea autorilor sunt de acord asupra existenței unui sens inițial al
expresiei motorii, daraceasta este inadecvată momentului actual.
 Se întâlnesc în schizofrenii, oligofrenii, demențe, afecțiuni neurologice cronice.
 C.6. Perseverările se traduc prin persistența anumitor atitudini și gesturi care se repetă deși
nu mai sunt justificate de o situație/comandă. (tulburări demențiale, oligofrenii, schizofrenie)
Tulburările comunicării verbale
 A. Tulburări ale expresiei verbale (limbajului oral)
 Dislogii – consecutive modificărilor de formă și conținut ale gândirii
 Disfazii – ansamblul tulburărilor înțelegerii și exprimării limbajului oral și scris
 Dislalii – sunt tulburări de pronunție (articulare) a cuvintelor

Dislogiile
1. Tulburări de formă (ale activității verbale)
2. Tulburări de conținut (ale funcției lingvistice și semantice a limbajului)
 1. Tulburări de formă
 a. Tulburări de intensitate, înalțime și timbru
 Astfel, intensitatea poate crește în stări de excitație, agitație, la paranoici, la hipomaniacali –

este descrisă vorbirea cu voce tare, exclamațiile, vorbirea cu strigăte.
 În depresie apare vorbirea șoptită, care în isterie poartă numele de musitație.
 Coloratura vorbirii se concretizează prin vorbire monotonă (depresie), afectată, puerilă,

manieristă (schizofrenie).
b. Tulburări de ritm și debit verbal

 b.1.Hiperactivitatea verbală simplă = bavardaj, vorbăria, care nu este susținută ferm
tematic, se întâlnește în situații normale, în special la femei.
 În situații patologice poate fi întâlnit în isterie, când persoana vorbește pentru a atrge
atenția, fără a ține cont de opiniile interlocutorilor sau de disponibilitatea lor, ori în stări de
anxietate, persoana vorbind pentru a disimula sentimentul de insecuritate.
 b.2. Tahifemia – spre deosebire de bavardaj, care privește în special creșterea debitului
verbal, asistăm în acest caz la accelerarea propriuzisă a ritmului verbal.
(insomnie, stări de agitație)
 b.3. Logoreea – accentuarea hiperactivității verbale în sensul creșterii patologice a ritmului

și a debitului verbal, consecutiv accelerării ritmului ideativ. (intoxicații ușoare, stări hipomaniacale,
manie)
 b.4. Verbigerația – acceași accelerare a ritmului ideativ, marcată de repetarea stereotipă

sau anarhică a unor cuvinte sau fraze ininteligibile

 b.5. Hipoactivitatea verbală – poate fi simplă, datorită unei stări de inhibiție, la timizi, sau
de o hipoactivitate consecutivă unei stări afective negative, care limitează comunicarea, aceasta fiind
eliptică, ezitantă, monotonă, ca în depresii sau psihastenii b.6.(bradifemie)
 b.7. Mutismul – scăderea până la dispariție a activității verbale.
 Mutismul
 - mutism akinetic – sindrom neurologic caracterizat printr-o tulburare a stării de

conștiință, prin pierderea vorbirii și a motricității
 - În clinica psihiatrică
 - mutism absolut – schizofrenia catatonică
 - mutism relativ – bolnavul comunică prin mimică, pantomimică, scris, interjecții
 -mutism discontinuu – confuzie mintală sau delir
 -mutism electiv – anumite persoane/anumite situații
 b.8. Blocajul verbal = întreruperea bruscă a fluxului comunicării

 b.9. Palilalie = repetarea involuntară a unor cuvinte, de obicei a ultimului/ultimelor din
frază (în leziuni ale corpului striat și în demențele Alzheimer și Pick)
 b.10. Ecolalie = repetarea întocmai a cuvintelor interlocutorului (schizofrenie, oligofrenie

sau demențe)
 Acest simptom se întâlnește,de obicei, împreună cu ecomimia și ecopraxia.
 2. Tulburările de conținut (ale funcției semantice) a limbajului.
 Se caracterizează prin alterarea sensului cuvintelor, care pot fi modificate, trunchiate,

fuzionate, formate prin inversiunea fonemelor sau prin aceea că bolnavul le conferă o accepțiune
proprie, inedită.
 Modificările se datoresc ruperii unității psihismului, deteriorării ori nedezvoltării funcțiilor

cognitive, sau alunecării delirante.
 2.a. Paralogismul – relativ frecvent, în special în psihoze, bolnavul poate folosi un cuvânt
obișnuit cu sens diferit de cel cunoscut (nu este vorba de analfabetism și nici de eroare de logică!)
 2.b. Neologismul – cuvinte inventate de bolnav, în special schizofren, pentru a exprima cât
mai fidel un mesaj ori o informație specifică.
 Există neologisme active – care poartă un mesaj - și pasive, realizate prin procesul
contaminării sau fuzionării.
 Pentru a reda simbolic o armă cu capacitate de distrugere în masă a țărilor Europei

bolnavul a inventat termenul
FORMAULEUROPEAN

 2c. Glosolalia = discursul abundă în neologisme, pronunția poate avea accent străin,
limbajul este deviat de la sensul și funcția sa, luînd un aspect bizar, incomprehensibil.
 Întrucât, datorită numeroaselor neologisme, bolnavul lasă impresia că se exprimă într-o

limbă nouă, creată de el, că vorbește într-un anumit jargon, fenomenul mai este cunoscut în
psihopatologie drept jargonofazie.
 2d. Paragramatismul – fraza poate cuprinde expresii bizare sau neoformații verbale care
pornesc, însă, de la rădăcini corecte.
 2e. Embololalie/embolofazie = pe fondul unui discurs normal sunt inserate în mod repetat
unele cuvinte străine de sensul lor obișnuit.
 2f. Schizofazie = apare în schizofrenie când, după primele combinări comprehensibile,

cuvintele pot fi asociate superficial sau reunite întâmplător,ceea ce realizează o disociere a
limbajului.
 Când procesul patologic avansează, folosirea abundentă a paralogismelor și neologismelor

duce la distorsiunea sensului, fenomen care se dezvoltă în detrimentul comprehensibilității
limbajului.
 Când se ajunge la paragramatism și agramatism, legăturile semnificant – semnificat sunt
foarte slabe, aceasta fiind
 2g. Dispersia semantică
 În ultimul stadiu al deteriorării, între semnificant și semnificat nu mai poate fi stabilită nici
o legătură =
 2h. Disoluția semantică
 Disfaziile/ afaziile
 Tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau înțelegerea limbajului vorbit sau scris,
în absența oricărei modificări senzoriale sau a unui deficit al organului fonator.
 Este rezultatul unei leziuni dobândite a creierului, elementul fundamental al afaziei fiind
tulburarea codificării lingvistice, nu articularea sau perceperea verbală.
Disfaziile/ afaziile
1. Receptive și expresive

2. Fluente și nonfluente
3. Anterioare și posterioare
 Afazia nonfluentă
 Se caracterizează prin debit verbal scăzut (10 – 50 cuvinte/minut), dificultăți în inițierea

vorbirii și tendința de a răspunde prin fraze scurte, un singur cuvânt sau monosilabic.
 Pacienții prezintă dizartrie, disprozodie, agramatism (inversarea ordinii, absența cuvintelor

de legătură, verbe la infinitiv).
 Informația transmisă are, totuși sens, de cele mai multe ori.
 Apare în afectarea lobului frontal stâng.
 Afazia fluentă
 Se caracterizează prin debit verbal normal sau crescut (chiar și 200 de cuvinte/minut), cu
presiunea vorbirii, tahifemie sau chiar logoree, dar cu conținut informațional absent.
 Cuvintele de legătură nu sunt omise, dar apar paragramatisme, perifraze, alterarea
cuvintelor.
 Melodicitatea și inflexiunea vorbirii este păstrată, dizartriile nu sunt prezente, frazele au

lungime normală.
 Apare, de obicei, în afectarea lobului temporal posterior, paretal inferior sau joncțiunii
TPO
 Dislaliile = dificultatea sau imposibilitatea pronunțării anumitor sunete sau silabe.
 Dislalia pentru R = rotacism
 Dislalie pentru S, Z, J, = sigmatism
 Dislalie pentru C = capacism
 Dislalie pentru T = tetacism, etc
 Când la tulburările de articulare se asociază tonii sau clonii ale musculaturii fonatorii/
respiratorii, apare balbismul.
 A. Balbismul clonic se caracterizează prin vorbirea repetată, sacadată – poate interesa o
silabă, de obicei de la începutul unui cuvânt sau al unei fraze (ba-babasm)
 B. Balbismul tonic se manifestă printr-o rezistență puternică la pronunțarea unei silabe sau
cuvânt, rezistență care întrerupe discursul. (b-b-b-basm)
 În practică, de multe ori există balbism tonico-clonic.
Tulburările comunicării scrise
 Tulburările limbajului scris
 Apărut pe baza limbajului oral, lbj scris nu constă într-o simplă transpoziție a acestuia în
formă grafică, ci are caracteristici proprii, desfășurarea lui impunând anumite rigori.
 Limbajul scris implică și o bază senzorială mai amplă, prin includerea analizatorului
vizual.
 Dificultatea lbj scris sporește prin faptul că nu mai poate beneficia de expresivitatea directă,
deci sensurile și semnificațiile sale derivă direct din modul de construcție al frazei.
Limbajul scris urmează, în eventualitatea sa patologică, tulburările limbajului oral.

Astfel, dislogiile, disfaziile și dislaliile au ca expresie grafică tulburări denumite psihografice, diagrafice
și caligrafice.
Tulburările psihografice pot fi sistematizate în:
A. Tulburări ale activității grafice
B. Tulburări ale morfologiei grafice
C. Tulburări ale semanticii grafice
 A. Tulburări ale activității grafice
 A.1. hipoactivitatea grafică = scăderea activității grafice, mergând până la refuzul de a

scrie. Se asociază, uneori, negativismului din schizofrenie.
 A.2. hiperactivitatea grafică = creșterea activității grafice, iar în forma sa maximă, când se
manifestă ca o tendință patologică și irezistibilă de a scrie, poartă numele de graforee.
 “Opera”unui paranoic – 5000 de pagini dintr-o lucraresugestiv intitulată Poveste

neterminată.
 A.3. Grafomania se manifestă nu atât prin tendința patologică, impulsivă, de a scrie, ci prin
predilecția, manifestată în exces, pentru exprimarea grafică.
 Spre deosebire de caracterul intempestiv și deseori eliptic al curgerii grafice, grafomania

respectă coerența și rigorile stilistice ale limbajului scris, de care se distinge doar prin conținutul său
și prin calitate.
 Se întâlnește la bolnavii cu delir cronic sistematizat, care își expun detaliat planurile de
reformă, invenție etc, la procesomani, care își exprimă în scris interminabilele plângeri, acuzații,
proteste etc.
 B. Tulburări ale morfologiei grafice
 Starea afectivă a bolnavilor psihici se poate exprima prin aspectul scrisului: cu litere de
dimensiuni mari și rânduri ascendente în manie și alte stări de excitație psihică, cu litere mărunte și
rânduri descendente în depresie.
 Scrisul poate fi seismic sau poate avea aspectul unor mâzgălituri (grifonaj) – la debili și
demenți.
 Scrisul în oglindă – expresia unor tulburări de percepție spațială sau a manierismului
bolnavilor schizofreni.
 Scrisul în ghirlandă – întâlnit schizofrenie, manifestări delirante și demențe
 Scrisul suprapus – exprimă simbolismul gândirii schizofrene și autismul acestor bolnavi

 C. Tulburările semanticii grafice
 C.1. Paragramafismele – transpoziții de litere și cuvinte, substituții, omisiuni.
 C.2. Neografismele – care nu constituie întotdeauna o simplă fotografiere a neologismelor,

ci pot fi construcții noi, se întâlnesc în special în schizofrenia paranoidă, paranoia și parafrenie.
 Trăsături caracteriale rezultate din analiza limbajului
 Persoanele iritate tind să utilizeze în exces verbele la timpul prezent,
 Personalitatea de tip paranoid face abuz de pronume personale la persoana I singular.
 Timizii în schimb evită singularul de la pronumele personal, persoana I şi folosesc persoana

I plural. Obsesionalii şi persoanele cu tulburare de personalitate de tip dependent preferă articolul
nehotărât. Opusul lor, fanaticii, preferăarticolul hotărât
CURS 6
Tulburările gândirii
 Gândirea = cea mai organizată dintre funcțiile psihice
 Trecerea la un nivel calitativ superior al cunoașterii
 Caracter mijlocit
 Caracter generalizat – abstract
 Ca reflectare directă a gândirii, conduita umană se desfășoară rațional și anticipativ, orice

acțiune fiind precedată de execuția ei mentală, de secvențializarea etapelor și aprecierea urmărilor
desfășurării ei.
 Stilul cognitiv cuprinde:
 - modalitatea predominantă de prelucrare a informațiilor și de luare a deciziilor
 - distorsiunile cognitive predominante
 - măsura în care, în procesul de decizie, sunt folosite logica și deliberarea atentă/ intuiție/
impulsivitate Putem vorbi de o patologie a stilului cognitiv?
A. Tulburări de ritm și coerență
(accelerarea sau încetinirea, incoerența ritmului ideativ)
B. Tulburări ale conținutului gândirii (idei delirante, prevalente, dominante și obsedante)
 A.1. Accelerarea ritmului ideativ sau fuga de idei
 Se caracterizează prin aceea că asociațiile se fac la întâmplare, după aspecte superficiale,

după consonanță, rimă, localizare în timp și spațiu sau alte aspecte facile.
 Înlănțuirile se fac cu extremă rapiditate, asocierile se multiplică dar pierd în profunzime,

evocările sunt întrerupte de numeroase digresiuni.
 Bolnavii vorbesc mult, cu voce tare
 Exemplu de discurs incoerent, de asocieri realizate după aspecte superficiale (pacient

maniacal):
 Mai departe la X cu toţii ştim că X=10 arab însă nu întâmplător, iar 10 reprezintă alfa şi
omega care doar în limba română se poate citi în cheie OM E GA drept dovadă mai avem ADAM
CLISI adam din clisă, adică pământ şi apă că viaţa a început pe pământ în mineral vegetal animal şi
mai apoi om şi acest lucru este confirmat tot de limba română prin pomul cunoaşterii notat P-OM.
Fuga de idei se întâlnește mai ales în: sindroamele maniacale și în stările de excitație psihomotorie din
schizofrenie, stări de ebrietate, intoxicații ușoare.
Uneori apare în stările nevrotice, stările de oboseală marcată și surmenaj.
 O formă aparte de accelerare a ritmului ideativ este A.2.mentismul, caracterizat prin

depănarea rapidă, uneori incoercibilă a reprezentărilor și ideilor.
 Față de această desfășurare tumultoasă, bolnavii au adesea atitudine critică, fac eforturi să
se stăpânească, însă de obicei nu reușesc.
 Apare în stări de mari tensiune nervoasă, oboseală pronunțată, intoxicații cu cofeină, alcool,
tutun, medicamente psihotone sau în schizofrenie (când bolnavul are convingerea că acest fenomen
este impus de cineva).
 Uneori, legăturile dintre idei își pierd complet aspectul logic, se desfășoară la întâmplare,
exprimarea verbală a ideilor devenind incomprehensibilă.
 Aceasta poartă numele de A.3. incoerența gândirii, a cărei formă extremă este salata de
cuvinte.
 Iepure-vânt – fereastră – bou, duce – vânt – culisă, 53101, tuc –tuc-tuc-tic, 34, 52, manifest –
hai! (cf. V. Predescu)
 Incoerența în gândire se întâlnește în unele forme de schizofrenie, în stările demențiale

avansate și în tulburările de conștiință.
 Încetinirea ritmului ideativ se traduce clinic printr-o exprimare lentă, prin răspunsuri
întârziate.
 Pentru obținerea răspunsurilor este necesar nu rareori ca întrebarea să fie repetată sau
pusă cu voce tare.
 Discursul acestor bolnavi este nu numai lent, dar și cu întreruperi, uneori incoerent.
 A.4. Lentoarea ideativă se traduce printr-o exprimare în ritm lent (bradilalie) cu voce de
intensitate scăzută.
 Bolnavul o resimte prin dificultatea evocărilor, prin slăbirea forței reprezentative și

imaginative, deci prin scăderea cvasi-globală a funcțiilor psihice (bradipsihie).
 În forme ușoare – în stări de epuizare psiho-fizică, în convalescență etc

 În neurologie
 În psihiatrie – depresie, schizofrenie, oligofrenii.
 Lentoarea ideativă se poate accentua progresiv până la oprirea fluxului ideativ, situație
descrisă prin termenul de A.5 fading mental(Guiraud), întâlnit mai ales în schizofrenie.
 Alteori ritmul ideativ încetează brusc pentru câteva secunde, după care cursul gândirii
poate fi reluat.
 Acest A.5. baraj ideativ (Sperrung), exprimat clinic prin oprirea bruscă a exteriorizării
verbale, poate fi explicat prin apariția unor halucinații, a intervenției unei forțe xenopatice sau
incomprehensibil.
 B. Tulburările de conținut al gândirii
 Idee dominantă Idee prevalentă
 Idee obsesivă
 Idee delirantă
 Ideea dominantă – se înscrie în sfera normalului
 După o discuție, lectura unei cărți, un spectacol, o idee inedită, cu anumite implicații pentru
cel în cauză, se detașează de ansamblul ideativ, impunându-se celui în cauză.
 Ea este, însă, complet reversibilă.
 B.1.Ideea prevalentă (Wernicke) este o idee care se impune gândirii ca nucleu al unui
sistem delirant.
 B.2.Ideea obsesivă – când ideea izbucnește, irumpe, asediază gândirea și se impune

conștiinței, deși este în dezacord cu aceasta.
 Străină și contradictorie situației și personalității insului, acesta îi recunoaște caracterul

parazitar și patologic, luptă pentru a o înlătura, fără a izbuti de cele mai multe ori să o învingă.
 Obsesia se poate prezenta clinic sub forma unei idei, a unor amintiri și reprezentări, sub
forma unor fobii sau tendințe impulsive.
 Obsesiile ideative
 Subiectul se află într-un continuu dubiu asupra acțiunilor sale, într-o perpetuă pendulare
asupra eventualităților posibile, se întreabă, analizează, revine.
 Este boala lui de ce?.. poate, ..dacă
 Majoritatea ideilor sale au un caracter bifazic, ele fiind imediat și spontan urmate de altele
opuse.
 Amintirile și reprezentările obsesionale
 Se exprimă clinic prin perseverarea penibilă a rememorării unor evenimente cu conținut

neplăcut, jenante sau dificile.
 Caz prezentat de Snejevski, al unei mame care și-a pierdut copilul.....ilustrare pentru
reprezentarea obsesională (ideile contrazic realitatea)
 Obsesiile fobice
 Reprezintă teama față de anumite evenimente, acțiuni, lucruri, situații
 teama este nejustificată (și apreciată ca atare) dar pacientul nu o poate alunga, în ciuda
faptului că evită situația respectivă.
 Obsesiile impulsive – aceeași procesualitate obsesivă, îndeamnă bolnavul la acte

particulare, lipsite de rațiune, inacceptabile sau ridicole.
 Întrucât manifestarea liberă a acestor impulsuri ar avea consecințe negative pentru

cel în cauză, acesta opunându-li-se, se încarcă emoțional cuprins de teamă și panică.
 Teama de a nu da curs tendinței impulsive (împreună cu comportamentul

compensator), spre care este împins, poartă numele de compulsiune.
 DECI – OBSESIE se aplică gândurilor
 - COMPULSIE se aplică unui comportament!
 Exemple:
 - compulsiune de defenestrare de la etaj
 - compulsiune de pruncucidere
 În acest tip de obsesii impulsive, pacienții iau în special măsuri de apărare.

 În alte tipuri de obsesii și fobii, execută o serie de acțiuni menite să elibereze tensiunea,
îndeplinind ritualuri sau realizând într-o formă caricaturală și benignă actul obsedant.
 Exemple:
 - compulsiune de defenestrare de la etaj
 - compulsiune de pruncucidere
 În acest tip de obsesii impulsive, pacienții iau în special măsuri de apărare.
 În alte tipuri de obsesii și fobii, execută o serie de acțiuni menite să elibereze tensiunea,
îndeplinind ritualuri sau realizând într-o formă caricaturală și benignă actul obsedant.
 Ideile obsedante, fobiile, acțiunile obsesive se întâlnesc prin excelență în nevroza

(tulburarea) obsesivofobică. (de ce nu și în Tulburarea de Personalitate obsesiv – compulsivă?)
 Idei obsedante pot fi întâlnite și în psihoze, mai ales la debutul acestora sau în perioada de
regresiune a lor.
 Depresiile vârstei înaintate pot debuta sub formă obsesională.

 Ideile delirante
 Pasul ultim în patologia gândirii, care determină transformarea ei calitativă și semnifică

detașarea de țărmul normalității, îl constituie ideea delirantă.
 De obicei limpede exprimată, evoluînd pe un fond de claritate a conștiinței, apare insidios

sau brusc, punând stăpânire pe comportamentul individului.
 ATENȚIE!! Diferență Idee delirantă – Delirium
 CARACTERISTICI:
 1. este neconformă cu realitatea, este o judecată eronată care domină conștiința bolnavului
 2. este impenetrabilă la critici, contraargumente, confruntare.
 3. este incompatibilă cu existența atitudinii critice, bolnavul fiind lipsit de capacitatea de a-i
sesiza în mod conștient esența patologică.
Distincție delir vs idee delirantă

Delirul este o stare de tulburare a lucidității conștiinței (delirium = aiurare). Stările delirante se
studiază la capitolul privind psihopatologia stării de conștiență.
Ideea delirantă (de lira = alături de brazdă)
 Conținutul gândirii aberante, ideile și temele aberante par a depinde de mediul în care s-a
dezvoltat și trăiește pacientul, de preocupările lui din perioada respectivă.
 În funcție de tabloul clinic al bolii psihice în care apar, ideile delirante pot avea conținut
mai verosimil sau dimpotrivă, neverosimil, abstract, absurd, fantastic sau confabulator.
 În funcție de gradul de dezvoltare al psihicului, dar depinzând mai ales de gradul de

destructurare al acestuia, ideile delirante se pot articula în tendința lor de sistematizare, într-o
formă coerentă, mai mult sau mai puțin stringentă și uneori chiar aparent logică.
 În cazul delirului sistematizat, tulburarea psihică pare bine delimitată, circumscrisă, în

afara acestei tulburări, persoanele respective lasă impresia de a fi relativ bine adaptate – sec XIX –
MONOmanii.
 Sub aspectul conținutului tematic, ideile delirante pot fi sistematizate în:

 A. Idei delirante expansive
 B. Idei delirante depresive
 C. Idei delirante mixte, pot fi întâlnite atât pe fond expansiv, cât și pe fond depresiv.
 A. Ideile delirante expansive
 A1. Idei delirante de mărire și bogăție (grandoare), pot fi exprimate printr-un simplu
sentiment de satisfacție, de forță, putere, talent, inteligență, frumusețe, bogăție etc., putându-se
referi la propria sa persoană (capacitățile sale) sau averea sa (posesiuni)
 Eu sunt un ins care, ca și creier, începe de la inteligent la foarte (din statusul FB al lui X)
 Sub aspectul intensității lor, aceste idei pot fi exprimate vag, intermitent, pe un fundal de
satifacție, automulțumire și optimism, ca în manie și uneori, în forma paranoidă a schizofreniei.
 Alteori, temele sunt redate prin idei ferme, bine conturate, detaliate și sistematizate.
 Ideile privesc nu atât averea, cât mai ales persoana pacientului, ornată cu multiple
capacități și posibilități.
 Spre deosebire de prima situație, în care bolnavul, în optimismul său debordant nu simțea
nevoia să-i convingă pe ceilalți și să-și impună ideile, în cea de a doua, cel în cauză este centrat pe
ideea recunoașterii de către ceilalți, pe ideea sacrificiului și a luptei.
 Scriu mai bine decât Eminescu – îmi mărturisea un pacient paranoic
 A2. Idei delirante de invenție – constau în elaborarea unor planuri sau încercări de
realizare a unor dispozitive sau aparate de interes major. (sau a vaccinului cu Lysol)
 A3. Ideile delirante de reformă sunt îndreptate spre elaborarea unor planuri filantropice,
de pace universală și veșnică, a unor sisteme filosofice sau politice.
 A4. Ideile delirante de filiație constau în convingerea bolnavilor de a fi descendenții unor

familii renumite sau moștenitorii unor persoane cu situație economică, culturală sau socială înaltă.
 A.5. Ideile delirante erotomaniace exprimă convingerea delirantă a bolnavului de a fi iubit

de obicei de către o persoană cu un nivel sociocultural superior lui și căreia îi atribuie în mod
deliberat sentimente de dragoste față de el.
 Sub aspect clinic, ideile erotomaniace sunt însoțite de o stare de exaltare psihică și
polarizare pasională, care-i comandă și călăuzește conduita.
 Izvorul ideii delirante este constituit în special de iluzii, intuiții, false demonstrații și
interpretări, iar uneori de conversații indirecte, de natură halucinatorie.
 A.6. Ideile delirante mistice sau religioase
 Se deosebesc de misticism, speranță sau convingerea în existența Divinității.
 Bolnavul se crede cu toată convingerea purtătorul unei misiuni de ordin spiritual, religios,
al unui mesaj transcendental în virtutea căruia el este menit să instaureze pacea în lume, să
propovăduiască credința, să întroneze armonia universală etc.
 B. Ideile delirante depresive
 B.1. Idei delirante de persecuție – convingerea bolnavilor că sunt urmăriți, persecutați, că se

complotează împotriva lor, etc.
 Cum această situație este trăită cu teamă intensă, ei recurg la măsuri de apărare și într-o
fază mai avansată pot trece la acte de violență, realizând conversiunea persecutați – persecutori.
B.2. Ideile delirante de revendicare – izvorăsc din convingerea bolnavului de a fi fost victima unei
nedreptăți.
Pe plan clinic se manifestă printr-un sentiment perpetuu de frustrare.
În virtutea ID, bolnavii își canalizează întreaga activitate spre recunoașterea drepturilor lor.
Intentează procese, fac sacrificii economice mai mari decât propritățile pe care le revendică.
 B.3. Ideile delirante de gelozie – se traduc prin inspectarea gesturilor, expresiei mimice,
intonației, atitudinii și dipoziției afective a partenerului, interpretate drept mijloace de comunicare
cu o terță persoană sau probe de adulter.
 Ideea de gelozie este alimentată în general de false recunoașteri, iluzii de percepție și

memorie, interpretări delirante, iar la alcoolici este amplificată atât de experiențele onirice,
confuzionale, cât și de scăderea libidoului.
 B.4. Ideile delirante de relație/influență – imprimă bolnavului convingerea că persoanele

din ambianță exercită asupra sa o influență negativă și că prin cuvinte, gesturi sau acțiuni, fac
aprecieri defavorabile asupra calităților sale morale, intelectuale, fizice ori sexuale.
 B.5. Ideile delirante de autoacuzare și vinovăție – merg de la culpabilizare, prin dizgrație, la
nedemnitate.
 Bolnavul se consideră vinovat de situația grea în care se află, de nereușita copiilor, de

necazurile prietenilor etc.
 În depresii – suicid – omucidere (altruistă)
 B.6. Ideile delirante hipocondriace – bolnavii consideră că sunt amenințați de o boală grea,
incurabilă, de obicei cu sfârșit letal, ceea ce-i face să interpreteze și amplifice nemăsurat tulburări
efemere și minore ale funcției diverselor aparate/sisteme.
 Se autoanalizează și se documentează încontinuu în legătură cu presupusa afecțiune.
 Mai ales la bolnavii în vârstă, aceste idei pot fi însoțite de halucinații cu un caracter
fantastic, absurd (locul unor organe s-a modificat).
 B.7. Ideile delirante de negație – bolnavul nu recunoaște realități evidente, ajungând să nege
însăși realitatea funcțiilor vitale, existența unor organe, a unui proces psihic, a unor aspecte din
realitate etc.
 Bolnavii afirmă că nu mai mănâncă, nu mai respiră, că organele s-au atrofiat etc.
 Astfel de idei delirante se întâlnesc în sindromul Cotard
 D. Tulburări operaționale ale gândirii
 Pot fi pasagere și reversibile, referindu-se la scăderea, în grade variabile, a randamentului

și eficacității operaționale a gândirii și se întâlnesc în stări reactive, surmenaj, posttraumatic, infecții
și intoxicații.
 Permanente:
 Staționare – nedezvoltarea gândirii, incapacitatea de a atinge anumite nivele operaționale
 Progresive – scăderi progresive și globale la nivelul întregului psihism (demențe)
CURS 7
 Față de orice aspect al ambianței, în orice moment al existenței sale, insul dezvoltă o trăire.
 Prin caracterul său pregnant subiectiv, afectivitatea este procesul psihic cel mai legat de
personalitate, proces prin intermediul căruia individul se manifestă ca existență originală, unică,
irepetabilă.
 În sens larg, afectivitatea înglobează stările afective elementare, emoțiile, dispozițiile,

sentimentele și pasiunile.
 În psihopatologie, tulburarea stărilor afective a fost apreciată după următoarele criterii: natura
(polaritatea), intensitatea/ forța, labilitatea, conținutul, adecvarea motivațională sau motivarea
delirantă.
 Tulburările afective pot fi de asemenea analizate sub aspectul modificărilor cantitative (hiper și
hipotimiile), cât și sub aspectul modificărilor calitative (paratimiile).
 A. Hipotimiile
 Reprezintă scăderi în grade diferite ale tensiunii afective, traduse prin expresivitate mimică
redusă, răspuns comportamental sărac, rezonanță afectivă ștearsă.
 Se întâlnesc în disabilitatea intelectuală, stări de deteriorare cognitivă, traumatisme cranio -
cerebrale, stări confuzionale cu etiologie variată.
 A1. Indiferența se traduce prin dezinteres pentru lumea exterioară și slabă modulare a paletei
emoționale.
 A2. Apatia este caracterizată prin lipsa de tonalitate afectivă și dezinteres auto și allopsihic. Ca
termen generic, semnifică și situațiile psihologice care nu ating o amplitudine clinică și la baza
cărora stă în primul rând lipsa de interes.
 A3. Atimia se caracterizează prin scăderea foarte accentuată a tonusului afectiv și a capacității
de rezonanță afectivă la situațiile ambianței, ilustrând stări somatice sau psihice grave (idioție,
demențe, stări confuzionale grave, schizofrenie catatonică).
 B. Hipertimiile
 B1. Depresia (hipertimie negativă) se caracterizează printr-o puternică trăire, printr-o

participare afectivă intensă sub un evantai restrâns, cu sentimentul durerii morale, al inutilității și
devalorizării.
 Dispoziția deprimată, conținutul perceptual cenușiu, lipsit de voioșie, uneori neclar, ideație lentă
cu conținut trist, dureros, se exteriorizează pe plan motor printr-o inhibiție marcată sau prin
neliniște anxioasă, mimica, pantomimica exprimând concordant conținutul dureros al trăirilor
afective.
 Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen în practica psihiatrică.
 După gradul de intensitate, se poate descrie o depresie nevrotică și una psihotică.
 Depresia de intensitate nevrotică este declanșată psihogen și se manifestă sub aspectul unor stări
de tristețe prelungită, lipsă de inițiativă, intoleranță la frustrare, scăderea apetitului alimentar,
insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, anxietate.
 Apare în reacțiile de intensitate nevrotică, în decompensările personalității isterice, în stări de

epuizare.
 Depresia de intensitate psihotică
 Fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv atinge intensitatea maximă,
modificând comportamentul și personalitatea în sens psihotic.
 Dispoziția depresivă este trăită ca un vid, o lipsă totală a contactului și rezonanței afective cu
lumea, resimțită dureros de către subiect.
 Anestezia afectivă conduce la pierderea interesului pentru lucruri și oameni.
 Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin sărăcirea conținutului ideativ, incapacitate de

evocare și sinteză, hipoprosexie.
 Asociațiile sunt dificile, imaginația redusă, hipermnezie selectivă însoțită de ruminații.
 Producția verbală traduce în mare măsură inhibiția intelectuală, fiind încetinită, ajungând
uneori până la mutism.
 Scăderea performanțelor intelectuale, prezența anesteziei psihice generează sentimente de

depreciere și durere morală.
 Acestea vor genera, la rândul lor, idei de autoacuzare, inutilitate, care pot deschide calea spre
suicid.
 Nemaiputându-și imagina viitorul, pacientul pierde orice dimensiune a realității, are stări de
derealizare și depersonalizare.
 Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o inhibiție profundă, mergând până la
imposibilitatea de a se deplasa.
 Depresia mascată – termenul se folosește de la
sfârșitul anilor 20, fiind aplicat de Lange depresiilor endogene, cu dominantă copleșitoare a simptomelor
fizice.
 În 1973 este definit ca boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan iar
simptomele psihice se află în planul secund (ca substrat).
 B.2.Anxietatea – definită de P. Janet ca teamă fără obiect, considerată a însoți frecvent stările
depresive.
 Această teamă difuză se manifestă prin neliniște psihică și motorie, cu răsunet neurovegetativ
(palpitații, tulburări vasomotorii, oscilații tensionale, transpirații).
 Din câmpul fenomenologiei anxioase, Freud a desprins nevroza anxioasă, având drept
componentă psihică iminența unui pericol, amenințarea, iritabilitatea, scăderea capacității de
concentrare + simptomele neurovegetative descrise anterior.
 Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieții, având rol adaptativ
 Contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului și la pregătirea pentru acțiune
 Anxietatea, teama și instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare contra pericolelor.
 Anxietatea patologică este diferită de neliniștea sau teama obișnuită
 Caracteristici:
 este nemotivată
 se referă la un pericol iminent și nedeterminat, față de care apare o atitudine de așteptare
 fiind desprinsă de concret, nedistinctă, este proiectată în viitor, viitor pe care insul îl consideră
încărcat de surprize negative, cu semnificații implacabile.
 Este însoțită de convingerea neputinței și dezorganizării în fața pericolului
 Asociază o simptomatologie vegetativă intensă, neplăcută, declanșând astfel un cerc vicios.

 Se întâlnește în: reacții de intensitate nevrotică și psihotică, neurastenii, alte nevroze, stări
depresive, psihoze, în sindromul de abstinență la toxicomani, în debutul psihozelor presenile și
demențe.
 Nivele de anxietate:
 1. Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun anxietatea, care ocupă de
obicei un loc important în tabloul simptomatologic.
 2. Anxietatea psihotică – apare fie ca însoțitor al depresiei, fie independentă de aceasta, ca în

psihozele organice și schizofrenie. Determină perturbări severe ale instinctului alimentar, ritmului
nictemeral și perturbări vegetative majore.
 3. Raptusul anxios – poate apare în situații acute de șoc sau psihoze ca o izbucnire impulsivă,
manifestată printr-o bruscă și intensă accentuare a stării anxioase, bolnavul putând face tentative
suicidare sau, mai rar, acte heteroagresive.
 4. Echivalențe somatice ale anxietății- aceste semne sunt legate de excitarea SN simpatic:
paloarea feței, mimica tensionată, dilatarea pupilei, uscăciunea gurii, valuri de transpirație, tremor
fin al extremităților, tahicardie, extrasistole, dureri precordiale, anorexie, crampe, micțiuni
imperioase etc.
 B3. Disforiile – stări dispoziționale de tip depresiv asociate cu disconfort somatic și excitabilitate
crescută.
 Agresivitate și impulsivitate crescute, determinând uneori un comportament coleros.
 La acestea se adaugă deseori logoreea și anxietatea.
 Se întâlnește în stări posttraumatice, postencefalite, toxice, comițialitate, stările mixte din

psihozele afective.
 B.4 Euforia – este reprezentată de o creștere a dispoziției având o tonalitate afectivă pozitivă.
Normală, în aumite cazuri ( reușite personale/profesionale etc.) apare ca patologică în cadrul
sindromului maniacal, ale cărui simptome sunt:
 dispoziția euforică, accelerarea proceselor gândirii, logoree, excitație psihomotorie, la care se

adaugă o serie de simptome somatice.
 Dispoziția euforică – caracterizată prin bucurie de a trăi, optimism debordant, sentimente de

omnipotență și încredere nelimitată în forțele proprii.
 Acestea se însoțesc de obicei, de o vie excitație erotică, contrastând uneori cu comportamentul
anterior al subiectului, cu vârsta, cu datele biologice obiective.
 Dispoziția euforică are o mare labilitate, spre deosebire de cea depresivă, bolnavul trecând rapid
de la bucurie la stări de plâns, furie și chiar agresivitate.
 Accelerarea proceselor gândirii se manifestă prin accelerarea ritmului gândirii, accelerarea

reprezentărilor mentale, fugă de idei, cu asociații de idei superficiale făcute într-un mod elementar,
hipoprosexie cu aparentă hiperprosexie spontană.
 Exaltarea imaginativă dă naștere unor adevărate producții pseudodelirante – idei de invenție, de

grandoare, mistice, în care însă bolnavul nu crede cu seriozitate.
 Sindromul hipomaniacal este o formă atenuată, benignă a sindromului maniacal
 B.5.Labilitatea afectivă (versatilitatea timică) – alternanța dispoziției între euforie și depresie sau
chiar mânie.
 Se întâlnește în manie (unde tristețea are caracter superficial și efemer), în oligofenii și în unele
psihopatii, unde modularea afectivă este dependentă de starea celor din jur (poikilotimie)
 B.6.Incontinența afectivă – labilitate extremă, trecere incoercibilă de la o stare emoțională la
opusul ei. Se întâlnește în faze avansate ale sclerozei cerebrale.
 C. Tulburări ale dinamicii dispoziționale –fluctuații pe care le suferă dispoziția, schimbări de

tonalitate care sunt, cf unor autori, date genetice care se înscriu ca specifice în nota personală,
individuală.
 1.Rigiditatea afectivă este reprezentată de conservarea în timp, contradictorie cu schimbările

obiective, situaționale, a unei structuri afective.
 Aceasta va duce la inadecvare în raport cu schimbările mediului.
 Se întâlnește la unele personalități disarmonice.
 2.Labilitatea emoțională
 Se caracterizează prin variații dispoziționale, lipsite de contextualitate sau, dimpotrivă, fiind

legate doar de starea afectivă a celor din jur (poikilotimie).
 Se întâlnește în stări maniacale, disabilitatea intelectuală, debutul unor demențe, la unele

personalități disarmonice
 D. Paratimiile – modificări predominant calitative ale emoțiilor elaborate, caracterizate prin

neadecvare extremă în raport cu contextul situațional al dispozițiilor, sentimentelor, trăirilor
afective.
 Se caracterizează prin reacții afective aberante, uneori paradoxale, cum ar fi o situație negativă
întâmpinată cu veselie sau invers.
 I-a fulgerat de-odată-n gând
 Să râdă, căci vedea plângând O lume-ntreagă-n rugăciuni. În fața unei gropi
s-aduni Atâta lume de nebuni!
 Să mori râzând!
 G. Coșbuc
 D1. Inversiunea afectivă – se manifestă ca o schimbare a sentimentelor pozitive, firești, avute de

subiect anterior îmbolnăvirii față de persoane apropiate din familie.
 Bolnavul dezvoltă ostilitate față de persoane pe care înainte de îmbolnăvire le-a iubit sau ar fi
trebuit să le iubească.
 Se întâlnește în schizofrenii, parafrenii, delirul de gelozie.
 D.2. Ambivalența afectivă – constă în trăirea simultană a două sentimente anatagonice (dragoste
– ură, dorință – teamă) într-un amestec indestructibil.
 Se întâlnește în schizofrenie și uneori, în tulburările involutive.
Suicidul
 “Viața și moartea
 Ți-am pus dinainte,
 Binecuvântare și blestem”
 Biblia - Deuteronomul
Suicidul
 Etimologic – Sui = pe sine și Cidium = ucigaș
 Orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de
victima însăși, care știe că trebuie să producă acest rezultat.
 E. Durkheim
Suicidul
 Actual se folosește sintagma conduită suicidară, aceasta înglobând suicidul reușit, tentativele,
ideile de sinucidere, sindromul presuicidar.
 Biberi, citat de Butoi,T., consideră S un act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele
mai puternic înrădăcinate ale structurii biologice.
 Sensul sinuciderii ar fi unul de negație și catastrofă, presupunând negarea instinctului vital într-
un moment existențial resimțit de persoană ca dramatic și fără nici o altă ieșire.
Suicidul
 Paradoxal, s-a constatat că rata sinuciderilor scade în situații limită: războaie, calamități
naturale, prizonierat.
 Explicații:
 - creșterea sentimentului de coeziune umană
 - lupta pentru supraviețuire, care face ca instinctul de conservare să devină predominant.
Suicidul
Freud leagă sinuciderea de starea de melancolie, pe care o definește, psihanalitic, o depresie profundă
și dureroasă, în care încetează orice interes pentru lumea exterioară, cu pierderea capacității de a iubi, din
cauza diminuării sentimentului stimei de sine.
Suicidul
 Epidemiologic – ocupă locul 4 între cauzele de deces, după bolile cardiovasculare, neoplasme,
accidente.
 În grupa de vârstă 15 – 19 ani, suicidul reprezintă a doua cauză de deces, după accidente.
 Geografic, rata suicidului scade de la N la S și de la V la E.
 Printre profesii, cei mai expuși par a fi medicii.
 Deși literatura de specialitate vorbește de valuri sau epidemii de suicid, practic sunt doar
momente de mai intensă mediatizare.
Suicidul
 Instanțe ale fenomenului suicidar
 1. Ideea de suicid veleitară – reprezintă o dorință tranzitorie de autodistrugere, cu proiecția

teoretică a actului, fără punerea sa în practică, dorința fiind generată numai de încărcătura afectivă
de moment.
 2. Șantajul cu suicidul – apare la persoanele cu structură psihică labilă sau la cele cu coeficient
intelectual scăzut, având scopul de a obține mai multe drepturi, un plus de libertate,etc. Frecvent
întâlnit la femei și adolescenți.
Suicidul
 3. Tentativele suicidare – sunt sinucideri ratate din motive tehnice (mijloace de sinucidere
inadecvate sau fortuite, intervenția unor persoane străine etc.)
 Tentativa de suicid pare a avea cel mai adesea semnificația unei nevoi crescute de afecțiune și
atenție din partea anturajului, față de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins.
 Tentativa poate fi/este de cele mai multe ori, repetată – statisticile arată că pentru fiecare suicid
reușit există 18 tentative.
Suicidul
 Ideația suicidară este întotdeauna un semnal de alarmă, neputându-se prevedea cu certitudine

care dintre pacienți vor trece la act.
 Analiza riscului suicidar se face luînd în calcul starea psihică a pacientului și factorii de risc:
 - vârsta
 - genul
 -suportul social
 - statutul marital
Suicidul
 Tentativele suicidare sunt de 8-9 ori mai frecvente la tineri.
 Ts sunt de 10 ori mai frecvente la adolescenți
 Ts survin după situații conflictuale – 40% dintre bărbați și 80% dintre femei avuseseră anterior
tentativei o astfel de situație
 Ts sunt mai frecvente la femei dar, (spunea G.
Ionescu)suicidul reușit este mai frecvent la bărbați!
 Se desfășoară mai ales vesperal, față de suicidul vero, care se petrece matinal.
 Ts poate fi înscrisă pe o axă cu un pol reprezentând aspectul veleitar, de șantaj, la celălalt pol
aflându-se impulsiunea de suicid.
Suicidul
 4. Sindromul presuicidar (Ringel) – caracterizat prin restrângerea câmpului conștiinței și

afectivității și înclinația către fantasmele suicidului.
 5. Suicidul disimulat – o acoperire, disimulare a actului suicidar sub spectul unui accident.
Individul alege această modalitate spre a nu-și culpabiliza rudele/prietenii sau pentru a-i proteja de
reacția anturajului.
Suicidul
 6. Raptusul suicidar – rezultatul unei tendințe greu reprimabile de dispariție, a unui impuls greu
de stăpânit. Persoana “ se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc pe care-l are la îndemână.
 7. Suicidul cronic (parasuicidul) – constituie echivalente suicidare, dintre care menționăm:
automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduitele de risc, alcoolismul și toxicomaniile,

ele asemănându-se prin caracterul simbolic – tendința de autodistrugere.
Suicidul
 8. Conduita suicidară – presupune organizarea comportamentului în acest scop, un fel de regie a

actului.
 Indivizii își vizitează locurile din copilărie, foști prieteni, își scriu testamentul etc.
 Suicidul în doi – bolnavul reușește să-și convingă partenerul/partenera să-l urmeze în moarte
 Suicidul colectiv – cazuri cu grad crescut de sugestibilitate și un inductor persuasiv, charismatic,

cu nivel cognitiv înalt. Contagiunea suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau
culturale.
 Falsul suicid – nu evaluează consecințele
Suicidul
 1. Suicidul în depresie – riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie, fără să fie
corelat însă cu severitatea depresiei.
 Cel mai frecvent poate apărea la începutul sau la finele episodului depresiv.
 Impulsul spre autoliză este înscrisă în ansamblul sistemului pulsional și se relaxează pe măsură
ce pacientul se cufundă în depresie
Suicidul
 2. Suicidul în schizofrenie
 Poate fi expresia unei ideații delirante, o manifestare în cadrul comportamentului halucinator

(halucinații auditive imperative) dar de cele mai multe ori este un act incomprehensibil.
 Particularități:
 apare mai ales în perioada de debut
 în cele mai multe cazuri lipsește motivația
 modul de realizare este prin mijloace atroce, brutale.

Suicidul
 3. Suicidul în epilepsie – unii clinicieni sunt de părere că suicidul în epilepsie ar fi expresia unui
automatism motor epileptic, fiind comis în timpul crizei în virtutea actului automat.
 4. Suicidul în întârzierea mintală
 Apare rar și nu putem vorbi despre un act suicidar propriu-zis, el fiind fie expresia imitației, fie
a dorinței de a-i sancționa pe cei din jur,ori un accident.
 Indivizii nu au conștiința reală a morții, în consecință, a actului suicidar.
Suicidul
 5. Suicidul în alcoolism și toxicomanii
 - 30% dintre pacienți sunt depresivi, ei recurgând la alcool/droguri tocmai pentru a putea
suporta mai ușor supliciul depresiei lor.
 6. Suicidul în nevroze
 Este rar, nefiind mai frecvent decât în populația generală.
 Atunci când apare, suicidul marchează o decompensare a stării nevrotice

 Asocierea crizelor de panică sau a depresiei majore cu abuzul de alcool/droguri crește riscul
tentativelor suicidare la femei
Suicidul
 A. Sinuciderea de abandon – reprezintă un act reacțional la un abandon real, care face viața
subiectului insuportabilă. Cele 3 categorii de subiecți cu risc crescut pentru acest tip de sinucidere
sunt:
 - bătrânii, adesea izolați afectiv
 - bolnavii foarte grav sau incurabil
 - indivizii total abandonați pe plan afectiv
Suicidul
 B. Sinuciderea samsonică
 Se mai numește și sinuciderea răzbunătoare și ascunde dorința de a pricinui prin aceasta o

suferință altcuiva.
 Clinic, în perioada presuicidară subiectul este mai frecvent agitat, iritabil decât depresiv.
 După unii autori, acest tip de suicid este expresia urii și a furiei pe care subiectul le nutrește față
de alte presoane,care nu pot fi lezate decât în acest mod.
Suicidul
 Factori de risc pentru suicid
 La nivel social: situații de criză acută, șomaj, faliment.
 Atenție! Nu sărăcia, ci sărăcirea.
 Suicid anomic în societatea modernă – dezechilibrul politic, economic, religios și mai ales moral.
Suicidul
 La nivel individual
 1. Statutul marital – rata suicidului este dublă la celibatari față de populația generală, la fel
pentru persoanele rămase singure, iar în cazul văduviei – de 4 ori mai mare M/F
 2. Genul- Ts 6:1 în favoareaF, S 3: 1 în favoarea B
 3. Habitatul – mai frecvent în aglomerările urbane
 4. Statutul profesional
 5. Factori meteorologici și cosmici – rata crește primăvara și toamna (la fel și debutul psihozelor)
Suicidul
 6. Factorii somatici – boli somatice
 7. Ereditatea – în privința bolii care îl generează
 8. Vârsta (grupe de risc – adolescenții, vârstnicii)
CURS 8
Psihopatologia vieții instinctuale
 Instinctele reprezintă un complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o

anumită specie și care le asigură adaptarea la mediu prin dezvoltarea organismului, alimentare,
reproducere, diverse modalități de apărare.
 Pentru specia umană, modalitățile de realizare a instinctelor suferă un proces de modelare

socioculturala, astfel încât actele de satisfacere a acestora sa fie puse în acord cu conveniențele
sociale, cu diversele cutume culturale, influențate fiind de timpul istoric și spatiul geografic în care o
persoană se dezvoltă.

 În psihopatologie, tulburările vieții instinctuale apar în leziuni organice, procese psihotice,
tulburări depresive și alte tipuri de tulburări nevrotice, la personalitățile disarmonice. Este vorba
despre:
 tulburările instinctului alimentar
 tulburările instinctului sexual
 tulburările ritmului somn veghe
Tulburările instinctului alimentar
 Conform DSM V (2013), tulburările de alimentație sunt:
 - pica,
 - ruminatia,
 -tulburarea evitant-restrictivă a ingestiei de alimente,
 - anorexia nervosa,
 -bulimia nervosa,
 - mâncatul compulsiv.
 Pica reprezintă ingestia de alimente noncomestibile (var, pământ, excremente de animale etc.),
acesta nereprezentând o parte a unui ritual cu origine culturală sau dorința subiectului de a-și
provoca vreun rau.
 Se întâlnește în stari de nedezvoltare cognitivă, tulburări din spectrul autismului, demențe

(involuție cognitivă), în stările de modificare a conștienței, în schizofrenii, în unele disarmonii severe
de personalitate.
 Ruminatia –actul de a regurgita mancarea nedigerată și apoi a o mesteca din nou sau a o scuipa.
Acest comportament nu are nici o cauza organică (disfuncție la nivelul tractului digestiv).
 Tulburarea evitant-restrictivă a ingestiei de alimente - Sitiofobia - refuzul alimentelor
 - are o motivaţie legată de conţinutul halucinaţiilor auditive, gustative, olfactive, de existenţa unor
idei delirante de otrăvire, inutilitate, autoacuzare, negaţie
 - apare în depresii şi schizofrenii
 Anorexia nervosă – termenul anorexie înseamnă

“pierdere totală sau parțială a poftei de mâncare”, ceea ce poate produce confuzie, deoarece nu apetitul, ci
comportamentul alimentar este dereglat.
 Completarea “nervosa” indică faptul că este vorba despre cauze psihice în acest tip de tulburare.
 În fapt, este vorba mai curând despre o distorsiune a imaginii corporale, perturbarea
comportamentului alimentar fiind consecutivă acesteia.
 Astfel, persoana are o greutate corporală mai mică cu 15% față de greutatea normală, o teamă
excesivă ca sar putea îngrășa (deși este subponderală), distorsiuni ale imaginii corporale proprii –
persoana se consideră foarte grasă chiar dacă obiectiv, ea este foarte slabă, nu doar din punct de
vedere medical, ci chiar și dupa standardele absurde impuse de cultura epocii noastre, femeilor.
 În același timp, persoana nu are nici o problemă în a percepe greutatea corporală reală a altor
indivizi, pe care nu-i supraestimează din acest punct de vedere.
 Ca urmare, anorexicul se va înfometa, deși apetitul nu-i lipsește. Există doua mari categorii de
aneroxie: tipul restrictiv și tipul cu evacuare forțată.
 Tipul restrictiv va evita orice ar putea aduce un aport caloric prea mare, va ține diete stricte,
exagerate, chinuitoare.
 Tipul cu evacuare forțată mănâncă relativ normal, dar își provoacă apoi fie fie vomă, fie
evacuarea celor ingerate cu ajutorul laxativelor.
 Ca simptom apare în depresiile profunde, unele nevroze, tulburări de personalitate, în stări

psihice reactive, în șocurile emoționale.
 Bulimia nervosa- constă într-o pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar,

bulimic provenind din grecescul “bulimos”, ce s-ar putea traduce prin “foame de lup”, deci o poftă de
nestăpânit.
 Pacientul se va” îndopa”, ingerând în cursul acestor episoade cantități mult mai mari de mâncare
decât ceea ce ar manca majoritatea oamenilor în circumstanțe similare, în aceeași perioadă de timp.
 Conform criteriilor DSMV (2013), în timpul acestor episoade, individul resimte o pierdere a
controlului asupra propriului său comportament, deci el nu se poate opri din mâncat.
 Pentru a preîntâmpina creșterea în greutate, pacientul va recurge la comportamente

compensatorii, fie cele din categoria evacuării forțate (vărsături autoprovocate, abuz de laxative ori
diuretice, clisme), fie la exerciții fizice intense ori va adopta comportametul de sens opus: se va abține
de la consumul de alimente.
 Ca simptom, bulimia apare în leziunile organice: tumori diencefalice, pancreatite, diabet zaharat,
hipertiroidie, convalescenţă.
 Din punct de vedere psihodinamic, atât anorexia nervosă, cât și bulimia nervosă par a folosi
mecanismul de apărare de tip deplasare. Deoarece exprimarea conflictelor intrapsihice este
imposibilă, mâncarea și mâncatul capată o funcție simbolică.
 Foamea poate fi interpretată ca o amenințare prin pierderea controlului asupra trupului,

echivalentă cu incapacitatea de a-și stăpâni viața.
 Perioadele de „îndopare” au rol de reducere a stresului, în sensul unui act autoconsolator, dar
ușurarea nu durează, fiind înlocuită de sentimentul de vinovăție.
Mancatul compulsiv (Binge-eating disorder)– comportament de “îndopare”, cu aceeași senzatie de

pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar, dar fără comportamentele compensatorii
întâlnite în cazul bulimiei, însă acompaniat de un sentiment de jenă, de scădere a stimei de sine.
Tulburările instinctului sexual
 Clasificarea acestor tulburări se referă la perturbarea cantitativă sau calitativă a instinctului

sexual, care poate fi prea puternic ori prea slab, ori deviat de la sensul sau printr-o alegere anormala
a partenerului, sau prin desfășurarea în sine a actului sexual, partenerul fiind ales corespunzător.
 Deși orice comportament uman poartă inevitabil amprenta socio-culturală, sunt puține
tulburările psihiatrice atât de încărcate de conotății morale și care să reflecte într-un atât de mare
grad mentalitatea societății din care emană.
 Ceea ce pentru Freud, de exemplu constituia
“perversiune sexuala”, este considerat actual un act sexual normal.
 Tulburări cantitative
 Hiperactivitatea sexuală
 În cazul femeilor, poartă numele de nimfomanie.
 În clasificarea internațională a tulburarilor psihice ICD 10 se întâlnește diagnosticul de

"activitate sexuală excesivă", în cadrul capitolului care se referă la
Disfuncție sexuală, neprovocată de o tulburare sau boală organică.
 Este vorba despre pulsiuni, fantasme și comportamente marcante și persistente, implicând

căutarea permanentă a plăcerii sexuale. Nimfomania se caracterizează prin căutarea imperioasă a
unor experiențe erotice care lasă, în general, femeia nesatisfăcută.

 În cazul bărbaților, același comportament de cautare excesivă a satisfacției sexuale este denumit
satiriazis.
 Și în acest caz observăm intervenția stereotipurilor culturale de gen, bărbații care manifestă acest
gen de comportament fiind priviți cu mult mai multa toleranță de către societate, comportamentul
putând fi chiar considerat normal pentru genul masculin.
 Ca simptom, hiperactivitatea sexuală se întâlnește în stările de excitație maniacală, pe fondul

dezinhibiției marcate a subiectului și a erotizării conduitelor sale, în demențe și oligofrenii (ca
urmare a nedezvoltării sau deficitului cognitiv scade funcția de cenzură a conștiinței), în leziunile de
lob frontal ori ale hipocampului.
Hipoactivitatea sexuală
Scăderea activității sexuale se întâlnește în stările de epuizare și în nevroze (impotențe sexuale psihice),
în senescență (firesc), la toxicomani, în cazul depresiilor, sistemul pulsional fiind „prăbușit”, în
schizofrenii.
 Tulburări calitative – Parafilii
 Anomalii în alegerea partenerului:

 autoerotismul (masturbarea) – comportament sexual absolut normal la vârsta pubertății și
adolescenței și firesc în circumstanțe de viață în care un parteneriat erotic nu este posibil (detenție, de
exemplu) sau insul, din varii motive, nu are un partener.
 Consider că este vorba despre patologie doar dacă individul preferă acest tip de satisfacție erotică
celei cu un partener, deși are posibilitatea de a alege.
 pedofilia – preferința pentru activitatea sexuală cu parteneri copii; punctul de vedere

psihodinamic asupra acestei parafilii este acela că ar fi vorba despre o alegere narcisică, pedofilul
vazând copilul ca pe o imagine a sa în oglindă, sau restaurarea unui Sine tânăr, idealizat.(Gabbard,
O.G., 2007).
 gerontofilia – preferința sexuală pentru parteneri vârstnici; alegerea nu trebuie să fie motivată de
interese materiale sau de obținerea unui anumit status social. Pentru a fi vorba despre patologie
trebuie ca individului să-i facă plăcere actul sexual cu o persoană în vârstă.
 incestul – preferința pentru activitate sexuală cu rude apropiate (fiu, fiică, frate). În majoritatea
culturilor, incestul reprezintă un tabu (interdicție), deoarece are implicații neplăcute din punct de
vedere biologic, genetic, religios și social.
 transsexualismul – definește o persoană care prezintă anatomic un sex neconform cu identitatea

personală și a rolului de gen asumat (un bărbat care se simte femeie sau invers), deci alegerea
partenerului nu se face după apartenenţa la sexul biologic, ci după sexul diametral opus, acceptat
însă psihologic.
 zoofilia – dorinta de acuplare cu animale, păsări.
 frotteurismul – obținerea stimulării sexuale prin frecarea de alte persoane (necunoscute) în locuri
publice aglomerate.
 fetișismul –fetișul este un obiect care devine absolut indispensabil în obținerea plăcerii sexuale.
Orice obiect poate avea rolul de fetiș, dar cel mai adesea este vorba despre contemplarea lenjeriei
intime a sexului opus (Tudose, F., 2011).
 pygmalionismul (azoofilia) – excitație sexuală în fața monumentelor funebre ori statuilor

înfățișând același sex ori sexul opus.
 B. Anomalii în desfăşurarea actului sexual per se, partenerul fiind ales corespunzător sexului:
 sadismul și masochismul (algolagnia) – parafilie constând în faptul că persoanele fie au nevoie de

fantasme sau acțiuni sadice pentru a dobândi gratificarea sexuală, fie au nevoie de umilire sau chiar
durere pentru a atinge plăcerea sexuală, ori o combinație a celor două.
 În viziunea psihodinamică, în ceea ce privește sadismul, este vorba despre inversarea scenariilor
din copilărie, în care ei erau victima unui abuz fizic sau sexual, iar în privința masochiștilor ar fi
vorba despre convingerea pacienților că merită să fie pedepsiți pentru dorințele lor sadice
conflictuale
 scaptofilia (voyerismul) reprezintă plăcerea de a contempla actul sexual al altora sau participarea
la acte sexuale în grupuri heterogene.
 exhibiţionismul reprezintă expunerea organelor sexuale în public însoțit sau nu de masturbarea

în prezenţa persoanelor de sex opus.
 Se întâlnește ca simptom în unele tulburări de personalitate, demenţă posttraumatică, senilă,

vasculară, tumori temporale, frontale, de hipocamp, encefalopatii postmeningoencefalită.
Tulburările ritmului circadian
 Psihismul uman, asemenea corpului biologic este supus ritmurilor biologice, oscilând între două
stări alternative – cea de veghe și cea de somn.
 Bioritmurile organismului (bioritmurile endogene) îşi au originea în activitatea ”orologiilor

interne“ situate în diverse organe. Pentru o bună funcţionare a organismului şi o adaptare eficientă
la mediul ambiant, ritmurile endogene sunt coordonate între ele şi sincronizate cu modificările
mediului ambiant. Coordonarea ritmurilor endogene este realizată de nucleul suprachiasmatic al
hipotalamusului.
 SOMNUL este o stare fiziologică periodică şi reversibilă, caracterizată prin abolirea conştiinţei şi
diminuarea reactivităţii la stimuli (în timpul somnului REM creierul este reactiv la stimulii interni).
 Importanţa somnului este fundamentală pentru organism prin:
 - Efectul de refacere metabolică: durata somnului este direct proporţională cu rata

metabolismului şi invers proporţională cu masa corporală (animalele mici au o rată metabolică mică
şi o durată de somn mai mare decât animalele mari).
 O rată metabolică (necesarul zilnic de energie al unui organism aflat în repaus total) mare se
corelează cu un stres oxidativ important, respectiv cu îmbătrânirea şi demenţa –
 - Efectul de conservare a energiei pe 24 h
 - Efectul de consolidare mnezică
 Deprivarea/Deficitul de somn are consecinţe metabolice şi imunologice:
 - lipsa secreţiei de melatonină cu stimularea apetitului și rezistenţă la insulină (risc de obezitate

sau diabet) secreţie de cortizol: în mod normal, secreţia de cortizol scade în prima jumătate a nopţii
şi creşte în a doua jumătate. Deprivarea de somn va duce la hipersecreţie de glucocorticoizi cu
afectarea imunităţii celulare şi probabil deteriorare cognitivă prin efect toxic asupra hipocampului.
 Afectarea imunităţii celulare creşte riscul infecţiilor virale, parazitare şi riscul cancerigen -
secreţie de citokine proinflamatorii.
 Trecerea de la starea de veghe la starea de somn se face printr-o stare numită FAZA
HIPNAGOGICĂ, care durează de la câteva secunde la câteva minute.
 Vigilitatea scade (însoţită de scăderea atenţiei, scăderea clarităţii percepţiei şi a fixării

informaţiilor).
 Uneori pot apărea iluzii sau halucinaţii hipnagogice care sunt nepatologice. În anxietate, poate
apărea senzaţia de cădere în gol.
 Faza hipnagogică este continuată de faza de somn non REM (NREM). Această fază reprezintă
75% din durata totală a somnului şi are 4 stadii de profunzime.
 După parcurgerea stadiilor de somn profund, urmează o scădere treptată în profunzimea

somnului, făcându-se astfel trecerea la somnul REM, care este un somn superficial din care trezirea
este uşoară.
 Astfel, somnul este împărţit în cicluri succesive NREMREM. Somnul REM reprezintă 25% din
durata somnului şi predomină în a doua jumătate a nopţii.

 FAZA HIPNOPOMPICĂ reprezintă trecerea de la starea de somn la starea de veghe.
 Vigilitatea este încă uşor scăzută. Uneori pot apărea iluzii sau halucinaţii hipnopompice care sunt
nepatologice.
 Dacă trezirea are loc dintr-o fază de somn REM, poate apărea paralizia de trezire cu anxietate
secundară.
 TULBURĂRILE SOMNULUI se împart în: - tulburări cantitative: insomnii, hipersomnii

- tulburări calitative (parasomniile).
 Insomnia se caracterizează printr-o reducere a duratei totale a somnului per 24 de ore

comparativ cu necesarul habitual de somn al persoanei în cauză, asociată cu conştiinţa deficitului de
somn şi oboseală matinală.
 Insomniile se clasifică în: insomnii de adormire, insomnii de trezire, insomnii pe toată durata
nopţii.
 INSOMNIA DE ADORMIRE se caracterizează prin dificultatea da a adormi (convenţional, este

definită printr-o latenţă a adormirii mai mare de 30 de minute). Apare în:
 - anxietate din cauza tensiunii musculare cu incapacitate de relaxare, fricii de a muri în somn şi
grijilor
 - neurastenie când creşte activitatea sistemului reticulat activator ascendent, susţinută de efortul
făcut de individ (insomnie vigilă)
 - normalitate după un eveniment însoţit de consum nervos.
 INSOMNIA DE TREZIRE se caracterizează prin trezire la orele 3-4 dimineaţa, cu incapacitatea

de a mai readormi. Apare în depresie. În aceste momente intensitatea depresiei este maximă,
existând risc suicidar.
 În depresie există nu doar o reducere a duratei totale a somnului, cât şi o perturbare a

arhitecturii acestuia cu scăderea latenţei somnului REM (sub 60 min), predominanţa acestuia în
prima jumătate a nopţii şi reducerea stadiilor 3 şi 4 ale somnului NREM (somnul devine superficial).
 INSOMNIA PE TOATĂ DURATA NOPŢII poate apărea:
 - în situaţii în care se manifestă ca o scădere a nevoii de somn cu absenţa oboselii şi a nevoii

subiective de somn în ciuda deficitului de somn: manie sau consum de stimulante ale SNC – cafea,
amfetamine, cocaină
 - în situaţii în care se produce o inversare a ritmului somn-veghe în condiţii normale în cazul:

muncii în 3 ture (12 ore serviciu cu 24 ore libere) sau schimbării fusului orar
 - în situaţiile comorbidităţii între anxietate şi depresie (insomnie de adormire + insomnie de
trezire). Oboseala şi nevoia subiectivă de somn sunt prezente.
HIPERSOMNIA se caracterizează printr-o creştere a duratei totale a somnului per 24 de ore

comparativ cu necesarul habitual de somn al persoanei în cauză.
Uneori este compensatorie după insomnii repetate.
SINDROMUL PICKWICK se caracterizează prin hipersomnie (somnolenţă diurnă) asociată

obezităţii şi insuficienţei cardiace.
 SINDROMUL APNEEI NOCTURNE se caracterizează prin hipersomnie (somnolenţă diurnă),

apnee nocturnă (crize nocturne cu durata de 10 sec) şi sforăit. Cauzele pot fi centrale sau obstructive
(îngustarea spaţiului retropalatin sau retroglos), la care se adaugă şi obezitatea.
 NARCOLEPSIA se manifestă prin crize irezistibile (20 min) de adormire în plină stare de veghe
cu sau fără cataplexie (pierderea tonusului muscular). Narcolepsia asociată cu cataplexia formează
sindromul Gélineau.
 SINDROMUL KLEINE – LEVIN se manifestă prin cicluri de hipersomnie asociate cu bulimie,

hipersexualitate şi iritabilitate, care apar la adolescenţi la intervale de câteva luni. Cauza o reprezintă
probabil o afectare hipotalamohipofizară.

 PARASOMNIILE se clasifică în:
 - parasomnii care apar în cursul somnului profund (NON REM) în prima jumătate a nopţii:
somnambulismul şi pavorul nocturn
 - parasomnii care apar în cursul somnului REM:
coşmarurile.
 SOMNAMBULISMUL apare la tineri având o componentă genetică şi factori predispozanţi

(deprivarea de somn, stresul, febra, migrenele).
 Se caracterizează prin comportament deambulator nocturn automat (persoana se scoală din pat,
se mişcă prin casă, iese din casă, mută obiecte) cu amnezia episodului (persoana nu este conştientă de
ceea ce face în timpul nopţii).
 Nu există tratament specific, se încearcă evitarea factorilor de risc. Se iau însă măsuri de protecţie
în vederea prevenirii accidentelor. Investigaţii se fac pentru diagnosticul diferenţial cu epilepsia
fronto-temporală (EEG).

 PAVORUL NOCTURN (teroarea nocturnă) apare mai ales la copii (mai frecvent între 5-7 ani),
având o componentă genetică şi factori de risc (deprivarea de somn, stresul, febra, migrenele).
 Familia asistă la o aparentă trezire din somn a copilului însoţită de o mare anxietate şi nelinişte
motorie (plânge, ţipă, se zvârcoleşte) cu amnezia episodului şi imposibilitatea amintirii vreunui vis.
 Prezenţa membrilor familiei nu linişteşte copilul deoarece acesta nu este în stare de veghe. Se fac
investigaţii pentru diagnosticul diferenţial cu epilepsia fronto-temporală (EEG). Se încearcă evitarea
factorilor de risc.
 COŞMARURILE apar cel mai frecvent în timpul somnului REM. Ele sunt mai frecvente în
anxietate, depresie şi tulburarea de stres posttraumatic.
 Tulburarea anxietăţii generalizate se asociază cu coşmaruri elaborate cu tematică specific

anxioasă: cădere în gol, scufundare în apă cu incapacitatea de a se salva, urmărire cu incapacitatea
de a se salva, examene cu sentimentul de lipsă de pregătire.
 Depresia se însoţeşte de coşmaruri elaborate, cu tematică morbidă: morţi, sicrie, cimitire.
 TULBURAREA DE STRES POSTTRAUMATIC (PTSD) se
caracterizează prin coşmaruri neelaborate având aceeaşi temă recurentă (psihotrauma) ce predomină în
prima parte a nopţii.

conservare
 exagerarea nevoii de autoconservare: apare în frica de moarte (tanathofobie), de

boală (nosofobie), în stările hipocondriace;
 abolirea instinctului de apărare: indiferenţă totală faţă de pericole, tendinţe la

automutilare, idei şi tentative de suicid;
conservare
 Suicidul – etimologic provine din termenii: sui – pe sine și cidium – ucigaș.
 Consider superficiale explicațiile suicidului în termeni cum ar fi: s-a sinucis pentru
că...a picat examenul, l-a părăsit iubita, a pierdut banii la jocuri de noroc,etc. Acești factori
nu pot fi decât triggeri elemente declanșatoare, întotdeauna venite pe fondul unei grave
tulburări a instinctului de conservare.
 Desigur, suicidul nu este un simptom, ci o conduită complexă, aceasta înglobând

suicidul reușit, tentativele, ideile de sinucidere, sindromul presuicidar. Sensul sinuciderii
ar fi unul de negație și catastrofă, presupunând negarea instinctului vital într-un
moment existențial resimțit de persoană ca dramatic și fără nici o altă ieșire. (Butoi, T.,
2002)
conservare
 Paradoxal, s-a constatat că rata sinuciderilor scade tocmai în situații limită:

războaie, calamități naturale, prizonierat.
 Explicațiile posibile ale acestui fapt sunt creșterea sentimentului de

coeziune umană și lupta pentru supraviețuire, care face ca instinctul de
conservare să devină predominant.
conservare
 Instanțe ale fenomenului suicidar
 1. Ideea de suicid veleitară – reprezintă o dorință tranzitorie de autodistrugere, cu

proiecția teoretică a actului, fără punerea sa în practică, dorința fiind generată numai de
încărcătura afectivă de moment.
 2. Șantajul cu suicidul – apare la persoanele cu structură psihică labilă sau la cele cu

coeficient intelectual scăzut, având scopul de a obține mai multe drepturi, un plus de
libertate,etc. Frecvent întâlnit la femei și adolescenți.
conservare
 3.Tentativele suicidare – sunt sinucideri ratate din motive tehnice (mijloace de

sinucidere inadecvate sau fortuite, intervenția unor persoane străine etc.). Tentativa de
suicid pare a avea cel mai adesea semnificația unei nevoi crescute de afecțiune și atenție
din partea anturajului, față de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins.
Tentativa este de cele mai multe ori, repetată – statisticile aratând că pentru fiecare
suicid reușit există 18 tentative. (Tudose, F., 2011)
 4.Sindromul presuicidar (Ringel) – caracterizat prin restrângerea câmpului

conștiinței și afectivității și înclinația către fantasmele suicidului.
conservare
 5. Suicidul disimulat – o acoperire, disimulare a actului suicidar sub spectul unui

accident. Individul alege această modalitate spre a nu-și culpabiliza rudele/prietenii sau
pentru a-i proteja de reacția anturajului.
 6.Raptusul suicidar – rezultatul unei tendințe greu reprimabile de dispariție, a unui

impuls greu de stăpânit. Persoana “se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc pe carel
are la îndemână.
 7. Suicidul cronic (parasuicidul) – constituie echivalente suicidare, dintre care

menționăm: automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduitele de risc,
alcoolismul și toxicomaniile, ele asemănându-se prin caracterul simbolic: tendința de
autodistrugere.
conservare
 În psihopatologie, suicidul apare mai ales în depresii (nu e corelat cu intensitatea,

după cum arătam anterior, depresia profundă, cu inhibiție psihomotorie realizează
chiar o “profilaxie” a suicidului), în schizofrenie, ca urmare a ideației delirante sau a

fenomenelor halucinatorii, în raptusurile anxioase din nevroze, în alcoolism și toxicomanii, în
confuzii, demențe și oligofrenii (deși aici, neexistând reprezentarea la nivel mintal a
consecințelor actului vorbim mai curând despre accidente, decât despre suicid).
 În confuzii, demenţe, oligofrenii aceste tulburări se însoţesc si de tulburări ale

orientării.
CURS 9
Disbuliile
 Comportamentul uman este teleologic (orientat spre scop).
 Pentru a atinge diversele obiective propuse, individul trebuie sa-si planifice

activitatile, sa le organizeze, sa inhibe impulsurile care i-ar putea zadarnici planurile si
sa invinga obstacolele care se interpun.
 Toate acestea sunt realizate, pe de o parte cu ajutorul setului de abilități cognitive –

funcții executive, dar și a laturii reglatorii a conduitei – vointa.
 Evident, latura reglatorie a sistemului psiic este legată și de suportul afectiv –

motivațional, de cantitatea de energie pe care o avem, de lucrurile care ne stârnesc
interesul, ne atrag sau ne lasă indiferenți etc.
 De aceea, în patologie, tulburările care vor destructura latura afectiv - motivațională

vor avea repercusiuni și asupra voliției.
 Foarte importanta pentru intelegerea patologiei laturii reglatorii este intelegerea

faptului ca putem vorbi atat despre o vointa activa, presupunand mobilizare,
perseverenta, tenacitate, ca suport al activitatilor intreprinse de individ si o vointa
pasiva (mai corect ar fi inhibitorie) responsabila de stapanirea de sine, cea care retine,
franeaza reactia imediata, impulsiva.
 Este vorba despre achizitionarea conduitei amanarii, inhibarea acelui “vreau imediat,
vreau acum” caracteristic copiilor.
 Evident, legată de niște trăsături temperamentale – la rândul lor tributare modului

de fncționare al SN, voința se va construi apoi, treptat, în funcție de solicitările mediului
și de influențele educative pe care le suportă individul.
 A persevera, ca și a te stăpâni, sunt trăsături importante care se exersează, se

șlefuiesc, astfel încât la un moment dat individul să nu mai reacționeze automat la
stimulii din mediu, ci conștientizând ceea ce dorește/nu dorește să facă, mobilizându-se,
încurajându-se să acționeze într-un anumit fel, chiar neplăcut pe moment, spre a atinge
un obiectiv mai îndepărtat pe care tot el și l-a stabilit.
 In foarte multe dintre tulburarile de personalitate vom vedea ca aceasta latura
frenatorie sufera, lasand individul prada impulsurilor sale si consecintelor, uneori
nefaste, ale acestora.
 Tulburarile vointe se numesc disbulii si nu au caracter primar, fiind consecintele

unei motivatii insuficiente sau aberante, unor tulburari sau nedezvoltari cognitive,
hipotimiilor sau disarmoniilor personalitatii.
 Disbulii cantitative
 Hiperbulia consta in cresterea fortei volitionale.
 Se intalneste in conditii normale la oamenii tenace, fermi, fiind determinate atat de

caracteristicile temperamentale individuale (forta si echilibrul proceselor nervoase
superioare), peste care se suprapune factorul educativ, vointa fiind antrenabila.
 Ca simptom apare rar in psihopatologie, deoarece majoritatea tulburarilor psihice

destructureaza suportul afectiv-motivational. Totusi, cu sens de efort volitional, fara a fi
o hiperbulie propriuzisa, apare in:
 Starile obsesivo-fobice – pacientul isi autoimpune norme stricte, rigide, isi

mobilizeaza intreaga energie pentru a scapa de sub invazia ideilor, tendintelor ori
actiunilor obsedante;
 In toxicomanii,(in fapt, in majoritatea adictiilor) pe un fond general de hipobulie,

efortul volitional este dirijat unidirectional, spre gasirea si consumarea substantei
(indeplinirea activitatii) care produce satisfactie;
 In paranoia (tulburarea deliranta) hiperbulia este unilaterala si selectiva, efortul

voluntar este impresionant dar motivatia sa este aberanta, canalizarea sa fiind spre
indeplinirea planurilor si ideilor sale delirante;
 interesele sale sunt sacrificate, potentialul instinctivafectiv (instinctul de conservare)

poate fi aservit complet fortei volitionale.
 Hipobulia – semnifica scaderea fortei volitionale.
 Exista si la indivizii fara tulburari psihice, ca urmare a unor trasaturi

temperamentale si a unor hibe de educatie, cum ar fi rasfatul exagerat, toleranta
excesiva, care nu vor dezvolta suficient latura de autoreglare, nici in ceea ce priveste
vointa activa, nici comportamentele inhibitorii.
 Hipobulia nu se confunda cu indecizia, ezitarea (unele decizii sunt realmente dificil
de luat), motivatia individului poate fi rezonabila, constiinta clara, dar scade capacitatea
de a actiona, chiar daca individul stie ce ar trebui sa faca.
 Fiind in relatie atat cu cognitia (prin deliberare si decizie), cat si cu motivatia si

afectivitatea (prin lupta motivelor si suportul energetic pe care il presupune), rezulta ca
toate conditiile in care aceste procese sunt perturbate vor determina si diminuarea fortei
volitionale.
Ca atare, hipobulia apare in toata patologia.
 In bolile somatice: se însoţeşte de focalizarea atenţiei asupra simptomelor şi a ideii de

boală;
 în tulburarile nevrotice – astenia, irascibilitate, anxietatea, acuzele somatice –

împiedică menţinerea efortului voliţional pentru îndeplinirea acţiunii;
 in tulburarile depresive (indiferent de faptul ca sunt sau nu insotite de anxietate,

indiferent de nivelul – nevrotic sau psihotic al manifestarilor);
 în psihopatii: insuficienţa voliţională pare a fi atat cauza cat şi efectul instalării lor,
nu există forţa de susţinere a acţiunilor; este vorba despre un defect voliţional de
dezvoltare;
 la toxicomani: in afara obiectului dependentei, hipobulia apare în orice sector al

activităţii, constituind totodata obstacol major pentru tratament si cauza recăderilor;
 in starile (hipo) maniacale, ca urmare a instabilitatii, individul fixandu-se cand

asupra unui scop, cand asupra altuia, intregul comportament poarta, de altfel, amprenta
superficilaitatii si a inconsecventei;
 in oligofrenii, ca urmare a nedezvoltarii cognitive;
 in demente, efect al regresului cognitiv;
 in traumatismele cranio-cerebrale: în atrofiile lobului frontal se reduc iniţiativa şi

voinţa;
 in leziunile zonelor inferioare din regiunea orbitară şi leziunile bilaterale de

hipocamp se reduce inhibiţia rezultand comportament impulsiv, agresiv.
 Sugestibilitatea
 In anumite limite, trasatura normala, intalnita si la persoanele fara tulburari psihice
cu semnificatia de scadere a vointei active, lipsa atitudinii personale si a consecventei in
a atinge anumite scopuri
 In psihopatologie se intalneste in schizofrenie.
 (de ex, în schizofrenia catatonică, pe acest fond de sugestibilitate exagerată, bolnavul

poate prezenta ecomimie, ecolalie, ecopraxie).
 Abulia semnifica lipsa iniţiativei şi incapacitate de a acţiona.
 în catatonie (pacientul este ca o statuie, nu face nicio acţiune, act, gest, mişcare
mimică sau pantomimică);
 în depresiile profunde, endogene: nu există iniţiativă, pacientul e alunecat în lumea

ideilor univoc depresive, paradoxal, desi îl preocupă permanent ideea suicidului nu il
poate pune in practica (depresia profundă = profilaxia suicidului).
 Disbulii calitative
 disabulia: formă particulară de abulie, constand in dificultatea de a începe sau sfârşi

o acţiune; se adauga o notă de perplexitate şi o notă afectivă negativă a pacientului faţă
de faptul că nu poate;
 - apare în neurastenie şi debutul schizofreniei;
 parabulia este o abulie acompaniată de ticuri, grimase, manifestări din

fenomenologia obsesională - apare în nevrozele motorii (mixte) unde există ticuri,
spasme, în schizofrenie;(Prelipceanu,D., 2013)
 impulsivitatea- ne amintim ca vointa presupune si sustinere energetica, dar si

infranare, inhibare. Impulsivitatea este insuficienţa voinţei pasive determinand un
comportament pripit, un dezechilibru între tendinţa impulsivă şi controlul voluntar;
 Individul va manifesta acte impulsive, intempestive, inadaptate, imprevizibile, cu

caracter antisocial, reprobabil, uneori dramatic.
 Poate să apară si in conditii normale, la cei cu temperament coleric, în stări

conflictuale (reacţii actingout = scurt-circuite);
 - in psihopatologie, la disarmonicii excitabili – impulsivi, la nevrotici (în special cei

anxioşi, care izbucnesc în momentele de maximă tensiune afectivă);
 raptusurile anxioase – impulsuri paroxistice, bruste, necontrolabile. Se intalnesc
in nevrozele anxioase, psihoze, stări delirante, in stări maniacale, cand pe fondul
unei aparente bune-dispozitii, chiar exuberante, la o contrariere din partea
anturajului sau nemotivat, pacientul este cuprins de o furie nestăvilită, sparg,
lovesc, ucid;
 raptusul melancolic: similar; pacientul cu timie negativă, inhibat, cufundat în

depresie, la incitaţii minime prezintă o izbucnire de mare acuitate clinică,
mergand pana la automutilare sau chiar suicid;
 raptusurile schizofrenilor sunt consecinta scindarii unităţii psihice si a

estomparii afectivităţii; pe acest fond, pot aparea acte suicidare nemotivate,
bizare, de amplitudine mai redusă (nu există susţinere energetică);
 raptusurile în epilepsie: impulsiunile au intensitate maximă, ca o aparentă

compensare a lentorii şi vâscozităţii temperamentale, sunt imprevizibile,
incomprehensibile, pe fondul îngustarii conştienţei de tip crepuscular => relaţia cu
ambianţa se reduce la interpretarea halucinator-delirantă, au amnezie lacunară,
pacientul e pus în faţa unui dezastru la care nu-şi recunoaşte contribuţia, e
consternat => nu au remuşcări, nu-şi cer scuze.
Tulburarile constiintei (starii de constienta)
 Conștiență = stare de vigilitate (gradul de responsivitate a organismului la stimuli) +

conștiința mediului și a sinelui – dpdv psihiatric = orientarea auto și allopsihică.
 Conștiința = concept filosofic, reflectare psihică asupra propriului comportament,

are conotații valorice, în unele texte se confundă cu caracterul.
 Ingloband in functionarea ei perceptia, atentia si gandirea, pe care le depaseste insa,

constiinta reprezinta una din funcţiile de sinteză ale psihicului, cea mai inalta forma de
reflectare a realitatii obiective.
 Gratie ei, omul exista concomitent ca obiect si subiect al cunoasterii, el exista „con
science” = cu stiinta.
 Din punct de vedere fiziologic, starea de constienta este legata de regiunile corticale
ce functioneaza optim.
 Tulburarile constientei
 Jaspers (1933) cf. Prelipceanu, D., (2013): tulburările conştienţei pot fi descrise
dupa 4 criterii:
 detaşarea de realitate: creşterea pragurilor senzoriale astfel incat realitatea e
percepută mai puţin distinct, mai estompat; hipoprosexie (predominant de fixare)
ceea ce face ca fixarea evenimentelor din perioada confuzivă sa fie fragmentara şi
superficiala; de aici va rezulta si hipomnezie sau amnezie;
 tulburările memoriei: amnezie postcritică; sunt date de hipoprosexie,

perturbarea completă a funcţiilor psihice; apar inclusiv dificultăţi de evocare a unor
antecedente bine fixate;
 dezorientarea: criteriu constant, secundară tulburărilor mnezice şi prosexice, se

referă la situaţii, spaţiul geografic (fizic), timp, autopsihică (pacientul nu mai stie cine
este, unde se afla, in ce situatie etc.)
 incoerenţă ideativă şi incoerenţa activităţii: există 2 rezerve privind aceste

aspecte:
 - sunt valabile numai când există alături de semnele precedente, căci ele există
în multe alte situatii psihopatologice cu conştienţa lucidă;
 - există situaţii când conştienţa e profund alterată calitativ şi ideaţia e coerentă

(automatism asociativ) sau când pe fondul tulburării conştienţei apar iluzii,
halucinaţii, fragmente delirante.
 Tulburările conştienţei pot fi:
 predominant cantitative – alterarea starii de veghe, a substratului neurofiziologic al

atentiei si perceptiei;
 predominant calitative – alterarea psihopatologica a
„campului” constiintei si a continutului acesteia;
 mixte – ingustarea campului constiintei se asociaza cu un comportament automat,

disociat de perturbarea constiintei, ca in automatismul ambulator nocturn.
 Tulburari predominant cantitative
 Pentru a avea o reprezentare a tulburarilor cantitative, a dezorganizarii campului de

constiinta, ne putem imagina un continuum avand la un capat starea de veghe, in care
functiile psihice au claritate (actele ideomotorii sunt distincte, corect orientate), exista
luciditate (orientare adecvata in realitate), control rational
(respectarea normelor si valorilor sociale), iar la celalat capat absenta starii de constiinta
(somnul profund, coma).
 starea de obtuzie: se caracterizeaza prin creşterea pragurilor senzoriale si deci,

scăderea recepţiei, rezultand o oarecare imprecizie, inadecvare, latenţă;
 se manifestă atat în planul senzorialităţii, cat şi în plan ideo-cognitiv;
 vom asista la dificultăţi asociative, pierderea supleţei şi mobilităţii ideative, in

formularea si precizarea ideilor;
 starea de hebetitudine reflecta dezinserţie din realitate, impresia că nu mai e în

situaţie, că situaţia i se pare străină, se exteriorizeaza printr-o atitudine de perplexitate,
îndepărtare sau indiferenţă;
 starea de torpoare este o stare asemanatoare somnolentei, insotita de uşoară

dezorientare, hipokinezie, scăderea tonusului afectiv-voliţional, reducerea iniţiativei,
indiferentism, apatie;
 starea de obnubilare reflecta scăderea tonusului funcţional al întregului psihism,

creşterea pragurilor senzoriale, recepţie întârziată şi inadecvată, lentoare şi dificultăţi în
desfăşurarea procesului ideativ asociativ, răspunsuri vagi, aproximative, incomplete,
fără sens sau răspunsuri perseverative similare intoxicaţiei prin cuvânt;
 imaginaţia, reprezentările sunt tulburate, evocarea mnezică e dificilă, pacientul este

bradipsihic, bradikinetic, se orientează greu şi incomplet, dă informaţii vagi şi
aproximative despre el, dar la incitaţii intense, repetate – răspunsurile pot deveni mai
clare, mai precise;
 starea de stupoare: activitatea psihomotorie e suspendată, nu mai răspunde la

întrebări, nu mai reacţionează la excitanţi decât dacă sunt foarte puternici, conduita lui
e ruptă de mediu;
 starea de sopor: reacţiile la stimuli psihosenzoriali sunt extrem de diminuate, este

similară somnolenţei accentuate;
 starea comatoasă: pierdere completă a conştienţei, apsihism (Guiraud); disoluţia

conştienţei şi a funcţiilor de relaţie, conservarea funcţiilor vegetative
 Tulburari predominant calitative

 In cazul tulburarilor predominant calitative, vom asista la ingustarea campului
constiintei si la o structura suigeneris (neobisnuita) a acesteia, ca urmare a „invaziei”
fenomenelor productive: halucinatii si idei delirante.
 Profunzimea destructurarii constiintei este de nivel psihotic, aceasta insemnand ca

individul pierde capacitatea de testare a realitatii.
 Delirium-ul
 Daca in DSM III acest tip de tulburare se regasea in sectiunea intitulata „ Sindroame
si tulburari mentale organice”,
 in DSM IV – TR (2000) Delirium-ul era tratat ca entitate clinica distincta, in

sectiunea Deliriumul, dementa, tulburari cognitive si alte tulburari amnestice,
 in DSM V (2013) este inclus in capitolul Tulburari neurocognitive, implicand faptul ca

toate aceste conditii intervin pe un fond de perturbare neurologica si afecteaza functia
de cunoastere a psihicului.
 Delirium-ul este caracterizat printr-o perturbare a constientei si o modificare in

cunoastere care se dezvolta in cursul unei scurte perioade de timp.
 Din punct de vedere al etiologiei, DSM V enumera:
 delirium indus de o substanta
 delirium datorat unei conditii medicale generale
 delirium datorat unor etiologii multiple
 delirium cu o alta specificatie (de ex., delirul din Boala Alzheimer sau din
dementa cu corpi Lewi sau dinBoala Parkinson etc)
 delirium (fara alta specificatie), atunci cand etiologia nu este cunoscuta
 Pe langa caracteristici ale tulburarilor cantitative – in sensul obnubilarii constiintei,

a diminuarii claritatii perceptiei, incapacitatii de focalizare, dezorientarii, hipomneziei
de fixare, diminuarii coerentei ideative si a fluentei verbale, se adauga tulburari masive
de perceptie.
 Este vorba despre (cf. Prelipceanu, D., 2013): halucinatii auditive, vizuale, pareidolii
intense,
anxiogene, idei delirante polimorfe, instabile, fragmentare

 Starea oneiroidă (din francezul onirique: cu privire la vis, care apartine visului)
reprezinta o infiltrare a construcţiilor visului în gândirea vigilă;
 ca rezultat, limita dintre realitatea subiectiva si cea exterioara este estompata.

Pacientul nu este total absent din ambianta, el pare a fi un spectator al unor „productii”
ce se deruleaza pe ecranul mintii, dar pot fi proiectate in afara.
 Apare in debutul schizofreniei, in stuporul catatonic sau in agitatia catatonica.
 Starea amentivă: simptomatologie polimorfă,

conştiinţa propriului Eu e profund alterată, dezorientarea e
totală, gândirea e incoerentă, vorbirea – ininteligibilă.
 se deosebeşte de delir prin importanţa incoerenţei;
 gândirea: mecanisme asociative cu rime, aliteraţii;
 perseverări în gândire, vorbire;
 pacienţii sesizează tulburările gândirii,

incapacitatea de a înţelege => sunt perplecşi („ce se
întâmplă?”);
 vorbirea se reduce la silabe, interjecţii, sunete

nearticulate, gemete, scrâşnirea dinţilor;
 agitaţie dezordonată, monotonă, în limitele patului:

mişcări carfologice (misca degetele ca si cum ar pipai niste
obiecte mici), tresăriri, contorsionări ale corpului;
 dispoziţie labilă, incontinenţă afectivă: de la un râs

monoton şi rece până la plâns inexpresiv;
 Tulburari mixte ale starii de constienta
 starea crepusculară: este o tulburare mixta deoarece se manifesta atat prin

dezorganizarea constiintei, cu alterarea reflectarii senzoriale, pe fondul careia, pastrarea
automatismelor motorii confera un aspect coerent actelor comportamentale (ex.
somnambulismul).
 Starea crepusculara are durata variabila (minute, ore, zile), debutul si sfarsitul sunt
bruste, este urmata de amnezie lacunara si poate interfera cu raptusuri impulsive
nemotivate, in contextul unui comportament aproape adecvat

 In general, acest tip de tulburare apare pe fond organic, in epilepsia temporala, betia
patologica (o modificare brutala a personalitatii obisnuite a subiectului, fapt ce se
repercuta in mod pregnant in comportament), dar poate fi vorba si despre o reactie
psihogena.
 Prof. Tudose, F. (2011) ofera exemplul tulburarii disociative isterice, care conform
Manualului international de clasificare a maladiilor, ICD X, descrie o pierdere partiala
sau completa a unei integrari normale intre amintirile trecutului, a constientizarii
identitatii si a senzatiilor imediate, precum si a controlului miscarilor corporale.
 Orientarea in timp si spatiu, auto si allopsihica
 Indiferent de aspectul lor, predominant cantitativ sau calitativ, starile confuzionale

implica atat pierderea simtului de orientare in timp, spatiu si situatie, cat si in orientarea
autopsihica (referitoare la propria persoana, autoidentificare) si allopsihica
(identificarea mediuli si a celorlalti).
 Intotdeauna, va fi vorba despre un defect de relaţionare.
Tulburările orientării în spaţiu
 Pot interesa orasul, cartierul, casa, strada, camera;
 In MMSE (Mini Mental Examination Scale), itemii referitori la orientarea spatiala

cer pacientului sa spuna in ce tara, oras, cartier, spital, incapere se afla si daca se afla la
etaj sau la parter.
 O variantă a dezorientarii este si dezorientarea situaţională. Pacientul ar trebui sa

stie ca se afla intr-o situatie de examinare si nu intr-o vizita, de exemplu. Necunoasterea
contextului situational va conduce la o conduită inadecvată şi inoportună;
 Tulburarile orientarii in spatiu apar în oligofrenii, demenţe, stări delirante (mai ales
paranoia), stări confuzionale;
 Tulburările orientării în timp
 Uneori, chiar in conditii normale, în situaţii cu încărcătură afectivă pozitivă,

activitate complexă şi variată avem impresia accelerării timpului trăit, scurtarea
duratei;
 in schimb, în stări afective negative vom avea impresia de încetinire a trecerii

timpului, alungirea duratelor;
 In psihopatologie, dezorientarea temporala intervine in:

 intoxicaţiile uşoare, în stările hipo(maniacale) apare senzatia de accelerare a
timpului trăit, în stările depresive asistam la impresia încetinirii, in contextul
bradipsihiei;
 in oligofrenie, demenţe: nu există noţiunea de timp; în stadii mai puţin avansate –

ritmul scurgerii depinde de nota euforică sau depresiv-anxioasă;
 In cazul evaluarii, subiectul poate fi intrebat in ce an, luna, zi a saptamanii, data

calendaristica si anotimp ne aflam.
 Atunci cand starea confuzionala nu este prea grava, intrebam si ora (se accepta o
marja de eroare de 1ora – 1ora si jumatate).
 Tulburările orientării autopsihice
 Este tulburarea conştienţei propriului Eu, a continuităţii sale existenţiale, a

activităţii; pacienţii trăiesc
înstrăinarea ideilor, sentimentelor, acţiunilor proprii, adica sentimentul de depersonalizare;
 Tulburările orientării allopsihice
 Dificultate de a identifica mediul poarta numele de derealizare; e o tulburare a

conştienţei mediului care apare ca necunoscut, străin, ireal, inert, lipsit de viaţă, cu
siluete în fum, în ceaţă, contururi şterse, neclare, cenuşii;
 -tulburările senzorialităţii de tipul jamais vu, jamais connu / déja vu, déja connu =
forme speciale de derealizare;
 -apar în schizofrenie, epilepsie, psihoze traumatice, toxice, infecţioase;

Sinteză+ Cursuri Psihopatologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteză+ Cursuri Psihopatologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOPATOLOGIE

Câteva dintre cele mai importante abordări în psihopatologie sunt:

Simptomele sunt trairile subiective descrise de bolnavi.

Sindromul este un complex de simptome.

Ca și în muzică, normalitatea este armonia…este echilibrul, iar disproportiile dau dizarmonii.

-conștiința clară a eului personal

-un nivel înalt de toleranță la frustrare

-flexibilitate în gândire și acțiune

-realism și gândire antiutopică

-asumarea responsabilității pentru tulburările sale emoționale

-angajarea în activități creatoare

-angajarea moderată și predentă în activități riscante

-conștiința clară a interesului social

-acceptarea incertitudinii și capacitatea de ajustare a acesteia

-îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă.

Etiologia tulburărilor psihice

Nivelele în psihopatologie sunt următoarele

C. Nivelul tulburărilor de personalitate

Tulburari calitative ale perceptiei sunt iluziile, halucinatiile si agnoziile.

Iluziile auditive sunt pe locul al doilea, ca frecvenţă, dupa cele vizuale.

Paraprosexiile reprezinta disocierea dintre atentia spontana si cea voluntară.

În patologie, întâlnim paraprosexii în:

- nivelul general de vigilență

Realizarea procesului mnezic presupune parcurgerea următoarelor etape:

Engramarea sau fixarea

Pastrarea sau conservarea

Hipomneziile semnifică scăderea, de diferite grade, a forței mnezice.

Hipomneziile pot fi:

Dismneziile calitative (paramneziile)

Tulburările sintezei mnezice imediate (pseudomneziile)

Tulburările rememorării trecutului (allomneziile)

- Tulburări organice de memorie

La rându-i, memoria de lungă durată este subîmpărțită următoarele subsisteme:

- memoria semantică (generica) si sociala.

In cazul semiologiei gandirii vorbim despre:

Tulburari cantitative – de ritm si coerenta

Tulburari calitative – ce vizeaza continutul gandirii

Tulburările cantitative ale gândirii sunt următoarele:

- Accelerarea ritmului ideativ, putand ajunge la ceea ce se numeste fuga de idei,

Anideaţia semnifică dispariţia fluxului ideativ (este diferită de baraj).

Tulburările calitative ale gândirii sunt:

- ideea dominantă, care nu se înscrie neapărat în sfera patologicului

Clasificarea ideilor delirante:

B. Idei delirante depresive

Tulburarile operationale ale gandirii pot fi:

În ceea ce privește comunicarea verbală, vorbim despre

Examinarea dispozitiei presupune evaluarea a patru component importante:

A. Cantitative – hiperbulii și hipobulii

Tulburările vieții instinctuale

Acest capitol a tratat:

 tulburarile instinctului alimentar

Tulburări calitative pot fi:

A. anomalii în alegerea partenerului – autoerotismul, gerontofilia, pedofilia, incestul, transsexualismul, zoofilia,

Instanțe ale fenomenului suicidar sunt:

- Idea de suicide veleitară

Tulburarile de mers includ:

Dezorganizarea conduitei motorii (dispraxie, apraxie) include:

Tulburările stării de conștiență

 Etimologic, cuvânt compus

 Există 2 direcții importante ale psihopatologiei:

 A. Explicativă – de ce? = construcții teoretice

 - abordare creată în S.U.odată cu elaborarea DSM

 - depășirea limitelor cunoștințelor actuale privind etiologia bolilor psihice