Familia în Roma antică

În familia romană autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii –

nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor
săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste
drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I d. Hr. soţul mai avea încă dreptul,
în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 d. Hr. putea să-şi
repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu,
să-i vândă (dar numai în afara Romei, ca sclavi).

Abia în secolul I î. Hr., soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era
femeia în societatea greacă. În Roma antică în şcolile elementare fetele învăţau
alături de băieţi; mai târziu, fetele din familiile bogate învăţau cu un preceptor
literatura latină şi greacă, studiau muzica şi dansul. După căsătorie, femeia romana
putea ieşi singură, la vizite sau după cumpărături, şi chiar să-şi însoţească soţul la
ospeţe.

La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoscuse ca fiul
său, avea loc ceremonia purificarii. Copilului i se dădea un nume şi i se atârna de
gât o amuletă spre a-l păzi de puterile răului, – şi pe care băieţii o purtau până la
vârsta de 17 ani (iar fetele, până când se căsătoreau). Dacă tatăl nu voia să-şi
recunoască copilul, îl lepăda expunându-l pe locul unde se adunau gunoaiele şi
unde era lăsat să moară de foame sau de frig, – dacă nu-l lua cineva care, apoi, după
ce îl creştea îl putea vinde ca sclav.

Când împlinea şapte ani băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile
zilnice ale casei. Ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânărul era dus
în For şi înscris în listele cetăţenilor; îmbrăca acum „toga virilă”, semn că devenise
un cetăţean roman, şi i se da numele complet; de acum avea drept de vot şi era apt
pentru serviciul militar.

Căsătoria – şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ – o hotărau

părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută
data căsătoriei, de obicei cu o îndelungată anticipaţie; dar data căsătoriei avea loc
nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani, deci să fi devenit cetăţean roman.
Căsătoria se celebra în cadrul unor numeroase rituri şi ceremonii tradiţionale, în
centrul cărora erau momentele semnării contractului şi cel al împreunării rituale a
mâinilor celor doi miri.

Era celebrata o logodna, care constituia un angajament solemn si religios al

ambelor familii. Dupa consultarea zeilor, se schimbau niste inele, care aveau o
culoare simbolica. Baietii erau considerati apti pentru casatorie la varsta de 14
ani, iar fetele deveneau apte la 12 ani.

In ajunul casatoriei logodnica oferea papusile sale larilor (stramosii

familiei) casei parintesti. In aceasi zi, ea imbraca o tunica alba facuta dintr-o
stofa tesuta potrivit unui procedeu arhaic si retinuta pe talie de un nod dublu.
Pieptanatura era aranjata cu ajutorul unui instrument special(hosta coelibaris),
parul era impartit in sase suvite inconjurate de bentite pentru a fi apoi reunite
intr-un coc. Dupa aceea se aseza un voal portocaliu. Cateodata se aseza cate o
cununa de fori si diverse bijuterii, un colier de aur si diverse bratari. In picioare
purtau sandale de aceasi culoare ca si voalul. Baiatul era imbracat in ajunul
nuntii cu o tunica de culoare alba, simbol al puritatii. In picioare pula talie avea
o centura din piele. Nunta, ca si in zilele noastre, era un prilej de bucurie. In tot
acest timp instrumentistii creau o atmosfera placuta cu ajutorul flautelor si
harpelor. Tanara familie aducea jertfe zeilor casnici pentru intarirea noii familii.
De obicei invitatii la nunta aduceau cu ei daruri simbolice, punand astfel temelia
noii familii.
In acea epoca, femeile nu erau acceptate in triclin decit ca flautiste sau
curtezane.
Despre imbracamintea convitatilor, Petronio vorbea de ‘vestimenta cubitoria’
care era folosita special doar la ospaturi. Un obicei obligatoriu era ca sclavii sa
spele inainte de ospat picioarele convitatilor, deoarece in acea vreme se purta
numai incaltaminte deschisa si era considerat neigienic. Hrana inainte de a fi
servita, era portionata de catre sclavi in portii mici, in asa fel incit mesenii sa nu
se oboseasca prea mult si sa nu se murdareasca. Acestia foloseau numai o
singura mana pentru a se hrani, deoarece cu cealalta mana se rezemau de
pernute. Cutitele se foloseau foarte putin, aproape deloc, in schimb foloseau
foarte mult lingura. Fetele de masa au inceput sa apara abia in secolul I ,d.C, iar
servetele de pinza le aducea fiecare mesean de acasa; tot in aceste servete dupa
terminarea mesei, isi luau resturile de mancare cu ei la plecare. 

Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după bunul său
plac) au devenit mai frecvente începând cu secolul I î.Hr. când şi soţiile îşi puteau
repudia soţii. Bineînţeles că divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor
bogaţi şi ale celor aparţinând clasei conducătoare. Pompeius, de pildă, s-a căsătorit
de patru ori, dictatorul Sylla de 5 ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o
tânără foarte bogată, când el avea 57 de ani! Octavianus Augustus a luat măsuri
pentru a împiedica prea multele divorţuri; dar în următoarele două secole, de obicei
femeile bogate îşi repudiau soţii, ştiind că îşi puteau apoi retrage zestrea.

O altă plagă a societăţii romane era celibatul, – cu toate că din secolul V î.Hr.

celibatarii erau impuşi la un impozit special, iar trei secole mai târziu alte măsuri
căutau să impună căsătoria ca o obligaţie generală. Totuşi, în epoca imperială,
celibatul nu numai că s-a răspândit tot mai mult, ci era considerat chiar un fapt de
prestigiu social!

*****

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.3, Ed. Saeculum, Bucureşti,

2003

BUCATARIE
In antica Roma din primele secole, romanul de cele mai multe ori isi gatea
singur. Cu trecerea timpului insa, in perioada republicana chiar si modestul
cetatean avea la dispozitie doi sau trei sclavi care se ocupau de gatit atunci cind
aveau la dispozitie si o bucatarie unde se putea gati, acestea find destul de rare.
In cazurile cele mai nefericite cind nu aveau conditii de gatit, sclavii cumparau
hrana gata preparata. Pana si procurarea apei calde era un lucru dificil ca de
altfel si procurarea veselei de gatit.
Famiile foarte bogate nu aveau aceste probleme; organizau banchete si ospaturi
care nu constituiau doar o ocazie buna de intilniri ci si dadeau posibilitatea
gazdei de a-si manifesta luxul in fata tuturor, propria pozitie sociala si
garantarea unei faime in ceea ce privea ospitalitatea sa si buna organizare a
ospaturilor.
Gusturile erau cu certitudine diferite de ale noastre, erau alimente si gusturi care
nu se regasesc astazi in retetele culinare. Bucataria romana era in mare masura
reflectata in gusturi de acru dulce, gatind de exemplu ciuperci cu mere sau carne
la gratar cu piersici.
Alimentul principal era mamaliga, lintele si graul. Mamaliga fiarta in vase de lut
era imbogatita cu varza, ceapa, branza si uneori cu bucati de carne sau peste,
uneori ajungind la niste gusturi extrem de amestecate si grele. Acestea se
numeau in latina ‘satura’ sau ‘satira’.
Cu venirea painii incetul cu incetul mamaliga isi pierde importanta. La vremea
respectiva existau trei tipuri de paine si anume: painea neagra ‘panis niger’, care
era painea saracilor, paine putin mai alba ‘panis secundarius’ si painea alba din
faina fina ‘panis candidus’ care era doar pentru bogati. Graul din care se
pregatea painea ajunsese sa fie considerat atat de important, incit romanii
facusera legi pentru corecta distributie si conservare a acestuia. La inceput
painea nu era fermentata deoarece drojdia fusese descoperita abia in perioada
crestina.
Un alt aliment foarte cunoscut era pestele. Diversitatea pestelui folosit la gatit in
acea perioada se ridica la cca.150 de specii. Bogatanii consumau fructele de
mare, oratele, langustele, iar saracii consumau peste ieftin pe care il conservau
in general in saramura sau uscat. Chiar daca pestele era unul din alimentele
frecvente, nu lipsea nici carnea de porc si de mistret de pe mesele romanilor
bogati. Acestia consumau si carne de vinat si chiar carne de barza. De asemenea
produsele din carne erau servite cu multe sosuri pregatite cu fantezie si
prezentate in sculpturi cu tenta mitologica.
Au ramas recunoscute faimoasele mancaruri servite la cinele lui Trimalchione,
despre care a scris Petronio in Satiricon iar dupa secole a fost reevocata in
manuscrisele lui Macrobio.
Cat despre legume, erau folosite usual salatele si varza. Se consumau de
asemenea multe fructe, deoarece cultivau cantitati mari si partial le uscau pentru
conservare. Cel mai cunoscut era smochinul. Se serveau fructe cu miere, ca
garnitura la carne, de aici si preferinta lor pentru gusturile amestecate intre dulce
si sarat.
Sa nu uitam insa ca in Roma, ca in toate societatile si culturile lumii, gusturile si
obiceiurile alimentare s-au schimbat cu trecerea timpului si cu migratia
popoarelor.
In perioada republicana se traia din poamele pamintului si din pastorit; de aceea
hrana cea mai importanta era faina de grau si legumele. Acestea se consumau tot
timpul anului si in mod natural doar burghezii isi permiteau alimente mai
scumpe si rafinate