Prof. Univ. Dr.

Alexandru Virgil VOICU

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

An. Univ. 2010/2011

Partea I - Introductivă a Cursului de „Management şi legislaţie în
Educaţie fizică şi Sport”

1.Precizări terminologice

Studierea fenomenului administrativ în general şi a fenomenului sportiv în special, presupune, în

primul rând, înţelegerea prealabilă a accepțiunilor proprii unor noţiuni şi concepte fundamentale în materia
administraţiei publice, cum ar fi de pildă: 1. Societate și societate globală; 2. Sistem social; 3. Stat şi stat de
drept; 4. Putere politică; 5. Putere executivă; 6. Administraţie publică 7. Instituţia publică; 8. Drept și sistem de
drept – norma juridică, instituțiile juridice, ramura de drept. 9. Drepturi fundamentale ale omului; 10. Valori
sociale și valori juridice; 11. Grupuri de interese şi politici publice.
Numai astfel vom putea identifica din numeroasele „politici” şi „strategii” pe cele mai eficiente – numai
aşa vom putea valoriza factorii de mediu ai managementului sportiv, în cunoştinţă de cauză şi în contextul
realităţilor social-politice ale vremii, împovărat de necesitatea adoptării mentalităţilor generate de globalizare şi
de grupurile de interese locale.
Având în vederea complexitatea fenomenului sportiv şi ancorarea acestuia în societatea birocratică
modernă – ne propunem, ca pe parcursul elaborării cursului, să prezentăm şi accepţiunile altor noţiuni - din
perspectiva abordării sistemice a problematicii tratate precum şi dezvoltări ulterioare ale celor prezentate.

1.1. Conceptele de societate și de societate globală

Societatea este un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii. Societatea presupune existenţa
comunitară a unor indivizi articulaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin persistente, aşadar ea este proprie nu
1 2
numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii din lumea animală. Etologia şi sociologia au

1
“1. Disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor. 2. Ramură a biologiei moderne
care studiază care studiază compotamentul, modul de viață al animalelor și plantelor” – Dicționarul explicativ al
limbii române – DEX, Editura Univers enciclopedic, București, p. 351.
2
“Scopul sociologiei este de a studia interacţiunea dintre individ şi grupul sau grupurile din care face parte,
modul în care societatea îl influenţează pe individ. Din punct de vedere etimologic termenul “sociologie”
provine din îmbinarea a două cuvinte: unul de origine latină – socius – care înseamnă asociat şi altul de origine
greacă – logos – care înseamnă cuvânt, teorie, idee. Deci, conform acestui înţeles sociologia este teoria sau
ştiinţa asocierii oamenilor, ştiinţa interacţiunilor umane. Sociologia este ştiinţa care studiază sistematic relaţiile
sociale umane, grupurile sociale şi societăţile. Termenul de “sociologie” a fost pus în circulaţie de către August
Comte în 1839 în cartea sa Curs de filosofie pozitivă. Prin sociologie el desemna ştiinţa comportamentului
uman, o ştiinţă destinată îmbunătăţirii societăţii, “regina ştiinţelor”. Comte considera că evenimente ca Revoluţia
Franceză din 1789 sau războaiele napoleoniene ar putea fi evitate prin studiul sistematic al comportamentului
social şi descoperirea legilor care guvernează viaţa socială. El împărţea obiectul sociologiei în două domenii
distincte: statistica socială, care cuprindea aspecte ale vieţii sociale legate de ordine şi stabilitate şi dinamica
socială, care cuprindea aspecte ale vieţii sociale legate de schimbarea socială şi dezvoltarea instituţiilor. Noua
ştiinţă trebuia să fie o ştiinţă pozitivă, bazată pe fapte sociale şi nu pe speculaţii teoretice. Un alt autor care a
contribuit la naşterea sociologiei a fost Herbert Spencer. Spencer a construit o sociologie organicistă. El
confirmat că, într-adevăr, chiar şi la nivelul unor specii inferioare, acestea îşi organizează comportamentul în
forme care amintesc de ceea ce în sfera umanului se numeşte familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun, întra-
3
jutorare. altruism .
Definirea conceptului de societate subsumează două categorii de sensuri: cristalizări specifice de relaţii
între indivizii umani şi instituţii (societate capitalistă, societate rurală etc.); caracterul de unitate (entitate) pe
care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea românească, germană, europeană); tot în
această categorie de sensuri se încadrează şi comunităţile mici, care sunt reprezentative pentru o zonă
determinată (având deci valoare de eşantion) şi care servesc drept baze de cercetări etnografice.
Conceptul de societate, în limbajul comun (joc de societate, om de societate) nu-şi realizează
operaţionalizarea analitică decât sub forma altor concepte precum: sistem social, structură socială, comunitate.
De regulă, se foloseşte termenul de societate pentru a desemna întregul câmp de acţiune umană: sistemul social,
organismul comportamental, personalitatea individului, mediul fizic-organic şi sistemul cultural sunt principalele
4
subsisteme ale societăţii. Termenul de societate este explicitat în sociologie şi în filosofia socială,
ca ansamblu de persoane care au în comun o aceeaşi cultură şi un teritoriu comun (cu excepţia
societăţilor nomade). Ea nu serveşte doar intereselor conservării biologice a individului, dar şi
promovării şi satisfacerii nevoilor sale culturale. Potrivit concepţiei naturalismului social,
societatea este un fapt natural care se naşte din sânul naturii si din socialitatea instinctivă a
omului. Ea nu este o simplă sumă a voinţelor individuale, ci este totalitatea superioară căreia
indivizii îi aparţin ca membri. Binele comun al societăţii - binele comun - este indivizibil şi nu
coincide cu suma binelui individual al fiecărui membru (Toma d'Aquino). Conform
contractualismului - răspândit în secolele XVII-XVIII - societatea nu este un fapt natural, ci o
ordine artificială, rezultat al acordului dintre indivizi care stau la baza ei. Ea este aşadar, o
liberă asociere în cadrul căreia indivizii îi cedează unei terţe persoane dreptul de a utiliza forţa
pentru a obţine în schimb, ordine şi siguranţă în raporturile sociale (T. Hobbes, J.J. Rousseau).
Odată cu naşterea sociologiei, tentativele de definire a societăţii şi clasificarea formelor şi
structurilor acesteia s-au multiplicat. Astfel, Spencer este exponentul sociologiei
evoluţioniste, care interpretează societatea ca pe un organism asemănător celor animale şi,
prin urmare supus legilor evoluţiei. Prevalează, de regulă, tendinţa de a considera societatea
ca fiind un sistem de indivizi aflaţi în intracţiune reciprocă prin intermediul unei reţele de

descria societatea ca pe un sistem, un întreg care func ţionează ca un organism viu. Rolul organelor era deţinut de
diversele instituţii sociale care aveau funcţii specifice. Datorită acestei perspective Spencer este considerat şi
fondatorul paradigmei structural-funcţionaliste în sociologie. Un alt autor care a influenţat nu numai sociologia
ci şi filosofia, economia şi istoria a fost Karl Marx. Noutatea pe care a adus-o Marx a fost determinismul
economic prin care încerca să explice toate fenomenele sociale. Marx credea că ideile individului sunt
determinate de poziţia lui în mecanismul economic, de interesele sale, şi deci că obiectivitatea nu este posibilă.
Spre deosebire de aceşti autori care pot fi cu uşurinţă acuzaţi de apărarea unor interese ideologice, alţi doi mari
sociologi, Émile Durkheim şi Max Weber au contribuit la câştigarea statutului de ştiinţă a sociologiei insistând
pe necesitatea obiectivităţii sociologului. Émile Durkheim a elaborat conceptul de “fapt social” cu ajutorul
căruia sociologia putea deveni o ştiinţă. Faptul social este un aspect al vieţii sociale care nu poate fi explicat
dacă ne menţinem la nivelul individului. Pentru Durkheim societatea este mai mult decât suma elementelor sale,
este ceva calitativ diferit. Prin studierea faptelor sociale, considera Durkheim, ajungem la cunoaşterea
structurilor sociale. Acestea sunt regularităţi observabile în modul în care oamenii se comportă şi relaţionează
într-o situaţie dată. Max Weber contestă conceptul de “personalitate colectivă”, de societate sau grup calitativ
deosebit de indivizii care îl formează. Weber impune în cercetarea sociologică “individualismul metodologic”.
El accentuează importanţa individului ca unitate de studiu a sociologiei considerând că grupurile nu pot avea
sentimente, motivaţii, gânduri sau idei distincte de cele ale indivizilor care le formează. La fel ca şi Durkheim,
Weber subliniază necesitatea obiectivităţii şi echidistanţei în abordarea sociologică. Neutralitatea axiologică se
obţine prin eliminarea judecăţilor de valoare şi a celorlalte elemente exterioare ştiinţei. În analiza faptelor sociale
sociologul trebuie să încerce să înţeleagă semnificaţia pe care o dau oamenii acţiunilor respective, semnificaţie
care poate să fie diferită de la o cultură la alta. Weber numeşte acest proces de interpretare a semnificaţiilor
comprehensiune. (Arthur Mihăilă, Sociologia dreptului, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008).
3
Ioan Alexandru, “Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective”,, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999,
p. 43 - cu trimitere la: S. Mennel, “Sociological Theory. Uses and Unites”, New York, Washington Praeger
Publishers, 1974.
4
Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura AII Educaţional, Bucureşti, 2004, p. 1024-1027.
relaţii sociale observabile între membrii unei anumite colectivităţi. La sfârşitul secolului al
XlX-lea. F. Tonnies face distincţia dintre societate şi comunitate. Comunitatea este tot ceea
ce, la nivelul interacţiunilor, este instinctiv, natural, spontan: relaţiile familiale şi tradiţionale.
Societatea este, dimpotrivă, ansamblul a ceea ce este artificial, arbitrar, reflex, impersonal şi
schimbător: relaţiile mediate de piaţă sau bazat pe un contract. între concepţiile sociologice
recente reţinem5: Habermas propune considerarea societăţii atât ca sistem, cât şi ca „lume
vitală", recunoscând că buna funcţionare a societăţii se bazează pe autonomia reciprocă şi pe
complementaritatea acţiunii orientate către realizarea scopurilor şi către împlinirea ei înseşi;
A. Gidens a reţinut faptul că termenul de societate nu vizează doar o colectivitate care este în
mod necesar situată într-un spaţiu şi timp „închise" strict localizate, ci şi a uneia care se
defineşte pe baza sistemului de reguli şi a identităţii prin care se aseamănă membrii săi. Se
ţine astfel cont de expansiunea spaţio-temporală a relaţiilor sociale, evocându-se schiţat
imaginea unei societăţi globale; N. Elias propune să se pornească de la conceptul de
„împletitură" de reţea, pentru a înţelege societatea ca un sistem de tensiuni care menţin
oamenii în strânsă legătură, nu doar în ceea priveşte sarcinile utile social, ci pentru tot ceea ce
conferă un caracter de umanitate substanţei lor animale. Între ipostazele semnificative ale
termenului de societate, am mai putea reţine: Societatea civilă, ca sferă a raporturilor sociale
dotată cu forme şi principii proprii, diferită de stat; Societatea de masă, înţeleasă în genere, ca
o societate în care populaţia participă majoritar atât la activităţi de producţie, distribuire şi
consum de mărfuri şi servicii, cât şi la diferitele forme de activitate politică şi culturală;
Societatea industrială, ca ansamblu de structuri sociale şi culturale bazate, în bună parte, pe
industrie, structuri care pot fi întâlnite, cu caracteristici analoage, şi în societăţile diferite de
cele capitaliste; Societate postindustrială, ca societate în care marea parte a forţelor de muncă,
a venitului naţional şi a diverselor raporturi sociale sunt în strânsă legătură cu sectorul terţiar,
cu serviciile, volumul de producţie rămânând crescut. D. Bell apreciază că societatea
postindustrială se caracterizează prin depăşirea punctului maxim al industrializării, căruia îi
urmează o nouă fază a dezvoltării în care activitatea industrială devine periferică.
Predominanţa sectorului secundar - industria - este astfel substituită de ceea a sectorului terţiar
- transporturi, servicii publice -, quaternar - comerţ, asigurări, finanţe - şi de cel de ordinul al
cincilea - asistenţă medicală, cercetare, educaţie, timp liber; Societatea informaţională în care
cele mai importante avantaje sociale, economice şi de producţie se leagă de prelucrarea
informaţiilor şi de comunicaţii.
Nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este
organizată în mod colectiv. Ca ordine, ea conține valori şi norme atât diferenţiate cât şi particularizate, toate
cerând referințe culturale pentru a fi semnificative şi legitime. Ca o colectivitate, ea manifestă o concepţie
6
delimitată despre calitatea de membru, care face distncție între acei indivizi care aparţin şi care nu aparţin de ea.
Problemele implicând „jurisdicţia” sistemului normativ pot face imposibilă o coincidenţă exactă între
statutul de supunere faţă de obligaţii normative şi statutul de membru al colectivităţii, din cauză că aplicarea unui
sistem normativ pare a fi indisolubil legată de controlul sancţiunilor exercitate (de exemplu prin funcţia politică)
7
de către şi împotriva oamenilor locuind realmente în cadrul unui teritoriu . Dacă aceste probleme nu devin critice
colectivitatea socială poate acţiona efectiv ca o unitate atunci când se cere, la fel ca şi diferitele sale sub-
colectivităţi.
Societatea este constituită atât dintr-un sistem normativ de ordine, cât și din statusuri, drepturi şi obligaţii
aparţinând membrilor, care pot varia pentru diferite subgrupuri în cadrul comunităţii. Pentru a supravieţui şi a se
dezvolta comunitatea socială trebuie să menţină integritatea unei orientări culturale comun împărtăşite (general,
dar nu în mod necesar uniform şi unanim) de membrii săi, ca bază pentru identitatea socială. Totuşi, ea trebuie să
satisfacă, de asemenea, exigenţele condiţionale privind integrarea membrilor săi (şi relaţiile lor cu mediul fizic)

5
Craiovan, I., ”Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie”, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 274-
276.
6
Ioan Alexandru, op. cit., p. 44.
7
Ibidem - cu trimitere la Talcot Parsons, “Reflections on the Place of Force in Social Problems”, 1964.
şi a personalităţilor. Toţi aceşti factori sunt în mod complex interdependenţi, totuşi fiecare este un focar pentru
cristalizarea unui tip distinctiv de mecanism social.
O problemă importantă ce poate fi pusă în discuţie în acest context este aceea a legitimării ordinii
normative a societăţii. Este îndeobşte recunoscut faptul că sistemele de legitimare definesc cadrul pentru
drepturile membrilor şi pentru prohibiţiile bazate pe ele. Mai presus de orice, folosirea puterii cere legitimare.
8
Conceptul modern al legitimării necesită implicarea adjectivului moral.
Este de observat, de asemenea, că menţinerea unei ordini normative presupune existenţa unui conformism
- de cele mai multe ori incomplet - cu aşteptările comportamentale stabilite prin norme şi valori. Condiţia unui
asemenea conformism este internalizarea valorilor şi normelor unei societăţi de către membrii ei, căci o
asemenea socializare susţine baza consensuală a oricărei comunităţi. Aceasta este întărită atunci când paleta de
interese proprii ale membrilor societăţii se bazează pe solidaritate: credinţe şi obligaţii internalizate.
Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor, mai există nevoia unui mecanism de constrângere,
nevoie legată de necesitatea unei interpretări autoritare a obligaţiilor normative instituţionalizate. Prin urmare,
toate societăţile au câte un tip de procedee legale, cu ajutorul cărora se poate decide ce este just sau nejust. fără a
se recurge la violenţă şi cu ajutorul căruia părţile considerate că greşesc pot fi constrânse să nu acţioneze asupra
interpretărilor, intereselor sau sentimentelor în detrimentul altora.
Din cauza implicaţiilor teritoriale privind reşedinţa, munca, activităţile religioase, organizarea politică etc.
menţinerea unei ordini normative nu poale fi despărţită de controlul asupra activităţilor în cadrul zonelor
teritoriale. Funcţia guvernării trebuie să includă responsabilitatea pentru integritatea teritorială a ordinii
normative a societăţii. Acest imperativ are o referinţă atât internă, cât şi externă. Prima are în vedere condiţiile de
întărire a normelor generale şi de facilitare a performanţei funcţiilor esenţiale de diferitele unităţi ale societăţii. A
doua priveşte împiedicarea interferenţelor distructive din partea nemembrilor comunităţii. În virtutea exigenţelor
organic-locaţionale, cele două referinţe au un lucru comun: recurgerea la forţa fizică este prevenirea extremă a
acţiunii distructive.
Folosirea forţei îmbracă mai multe forme: apărarea teritoriului şi privaţiunea de libertate (în interior).
Controlul sau neutralizarea folosirii organizate a forţei este o necesitate funcţională a menţinerii unei comunităţi
societale. În societăţile diferenţiate, aceasta implică totdeauna un anumit grad de monopolizare din partea
autorităţilor, a forţei social organizate.
Astfel, exigenţa primară a unei societăţi faţă de personalitatea membrilor săi este motivaţia participării
lor, incluzând conformarea lor cu cerinţele ordinii normative a acesteia. Înrudirea, de exemplu, implică o re-
glementare a relaţiilor erotice între adulţi, a statusurilor lor privind înrudirea prezumtivă, a statusurilor noii
generaţii, a procesului de socializare însuşi. Un sistem de înrudire implică anumire aranjamente stabile pentru
viața de fiecare zi, implicând factori organici, psihologici și sociali. Pe de altă parte, sisemele instituţionale
complexe de proprietate, contract şi reglementare a condiţiilor de folosire a forţei de muncă reprezintă elemente
importante de integrare, astfel că organizarea tehnologică poate fi considerată ca o structură limită între
societatea ca sistem şi mediul organico-fizic. Pe latura societală a limitei, economia este structura centrală,
asigurând legătura cu comunitatea societală.
Societatea globală. 9 Sensul primar al sintagmei „societate globală", sugerat eti-
mologic de înţelegere a societăţii în întregul ei, este fertil, dar comportă numeroase explicitări
şi nuanţări. Încercând câteva consideraţii pe această temă, putem releva că, într-un anume
sens, cu diferenţe de grad şi de calitate, procesul de globalizare este inerent socializării şi
evoluţiei umane. O enumerare limitativă şi eclectică ar putea reţine, între altele, ca „factori de
globalizare": migraţia naturală, comerţul, războiul, formarea imperiilor coloniale,
industrializarea, postindustrializarea, economia de piaţă mondială, societăţile transnaţionale,
fluxurile financiare internaţionale, extinderea sistemelor de transport şi comunicaţionale, a
unor concepţii, precum cele privind drepturile omului, moduri de viaţă comune generate de
societatea de consum ş.a. Imaginea societăţii globale a secolului XXI oferă însă o fizionomie calitativă
distinctă, pregnantă, agresivă. Societatea umană - aşa cum s-a spus - a devenit un „sat global".
Distanţele între diferite locuri ale planetei noastre s-au comprimat. Timpul istoric este tot mai
accelerat. Conexiunile, interferenţele, interdependenţele între diverse fenomene naturale şi
sociale s-au intensificat şi acutizat. De pildă, de soarta pădurilor din Brazilia, sau de modul în
care un stat foloseşte energia nucleară, poate depinde soarta speciei umane. Pot fi constatate
fluxuri de particularizare şi universalizare, descentralizare şi centralizare, fragmentare şi
integrare, diferenţiere şi omogenizare. Apar forme de viaţă hibride, eclectice, cosmopolite, în
8
Ibidem, cu trimitere la S. Mennel, op. cit., p. 124.
9
Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275.
care realităţi locale se îmbină cu stiluri de viaţă globale. Dinamica societăţii umane este
marcată de probleme globale precum foametea, degradarea mediului, criminalitatea, vio-
lenţele etnice şi religioase, care cer soluţii globale, implică apariţia unor megaten-dinţe şi
instituirea de noi surse de globalizare. în acest context, fără îndoială, locul şi rolul Dreptului
în societate, statutul acestuia, Justiţia şi implicit cunoaşterea juridică sunt marcate profund şi
înregistrează mutaţii cardinale.
10
În faţa suprasolicitărilor multiple actuale reacţia dreptului - ca sistem normativ specific
- a devenit ad-hoc, inadecvată, mereu depăşită de realităţi. S-a apreciat că dreptul este în criză,
că teoria dreptului trebuie să renunţe la dogmatism, să promoveze dreptul deschis, flexibil,
anticipativ, multiplicitatea nivelurilor juridice, pluralismul ordinilor juridice,
multiculturalismul, transgresiunea şi integrarea. Dreptul emigrării, dreptul mediului, dreptul
internetului, al societăţii informaţionale în genere, au devenit domenii de prim plan11. Este
puternic solicitată dimensiunea şi gestionarea juridică a schimbării, crizei, conflictului, a
problemelor globale. în termenii modernismului şi postmodernismului s-a relevat că Dreptul
trebuie să părăsească o imagine reductivă, iluziile modernităţii, accesul clar şi distinct la
temeiuri, la autolegitimare, la progres neîntrerupt şi programat, la ipostaza de sistem închis şi
autonom. Condiţia postmodernă solicită constatarea multitudinii de alternative in-
comensurabile, a imposibilităţii de a întemeia noncontigent categorii precum morala,
adevărul sau dreptatea, luarea în calcul a unor criterii a căror aplicativitate este adecvată doar
la nivel local şi contingent. Se produce astfel un impact major asupra identităţii indivizilor şi
asupra limitelor conduitei umane. Cunoaşterea postmodernă rafinează sensibilitatea noastră la
diferenţe şi ne întăreşte capacitatea noastră de a suporta incomensurabilul12. Acest tip de
cunoaştere, ridică, între altele, problema condiţiei de coexistenţă pozitivă a unor mulţimi
legitimate diferit, a existenţei, a pluralităţii de grupuri cu puteri specifice care se opun
tendinţelor hegemonice, a rolului unor structuri sociale intermediare, precum familia, biserica,
asociaţiile-contra etatismului şi a pericolului individualismului exacerbat. Valorificarea
contribuţiei postmoderniste în abordarea dreptului nu trebuie minimalizată, dar nici exagerată.
Ea nu înseamnă acceptul cu privire la un drept delegitimizat, inapt să se configureze în jurul
unui proiect, relativizat până la nebulos şi patologic. Refuzul unui proiect general uman
conceput mecanicist, linear, nu înseamnă obligativitatea absenţei oricărui proiect general
uman. Un asemenea proiect contemporan dinamic, flexibil, configurat şi reconfigurat relativ,
dar nu mai puţin precis şi operaţional - aşa cum susţine, de pildă, Habermas - este de dorit. El
ar trebui să includă, în mod imperativ, ceea ce contează pentru umanitate, să respecte condiţia
negativă a neafectării vieţii generaţiilor de azi şi de mâine, să ofere soluţii pentru rezolvarea
problemelor globale. In alţi termeni, el trebuie să se polarizeze în jurul valorilor comune -
cum ar fi de pildă drepturile omului -, să respecte identităţile, să vizeze coexistenţa şi armonia
valorilor. în relaţie cu dreptul, reflecţia propusă trimite la lumea filosofiei, la dimensiunea
axiologică a dreptului, la concertarea constelaţiei de valori juridice.
Calea convergenţei armonice minimale se impune ca un „imperativ categoric" al
societăţii globale.Entităţile esenţiale ale societăţii globale nu pot promova conflictul major în
relaţiile dintre ele fără riscul pieirii tuturor. Rămâne ca unică alternativă viabilă calea
recunoaşterii identităţii celorlalţi, a acceptării, corelării, toleranţei şi cultivării acţiunii şi
speranţei comune. Unitatea globală într-o diversitate, minimal măcar, armonică. Toate
resursele societăţii globale trebuie valorificate în acest sens.

10
Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275.
11
Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275, cu trimitere la W. Twining, ”General Jurisprudence, Law and Justice in a
Global Society”, Universidad de Granada, Mayo 2005, p. 609-644.
12
Ibidem, cu trimitere la J.F. Lyotard, ”Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii”, Ed. Babel, Bucureşti,
1993, p. 15-17.
 Natura profundă a dreptului ca sistem de norme imperative garantate de forţa publică în
numele unei Justiţii aparţinând unui timp istoric, configurează o asemenea resursă. Dreptul
este prin excelenţă un fenomen social care presupune fiinţa umană în relaţie cu alta.
Capacitatea sa antientropică, de a se opune dezagregării, dezordinii şi conflictelor sociale, de
a fi un factor reglator şi ordonator în societate, de a conferi certitudine şi protecţie persoanelor
ce îi respectă prescripţiile sunt cunoscute.
Dreptul - să ne amintim faimoasa abordare kantiană - corelează libertăţile şi constrânge
în numele unui principiu universal al libertăţii. Desigur, este vorba despre un drept legitim,
validat democratic, care are o dimensiune valorică, el fiind generat, structurat şi direcţionat în
indisolubilă legătură cu constelaţia de valori a timpului istoric în care este elaborat, în care
Justiţia ca principiu de coordonare între fiinţele umane ce tinde spre armonie, congruenţă,
proporţionalitate apare ca valoare originară a dreptului, dar nu singura. Un drept care are
diverse ipostaze, la nivel naţional, regional sau global. Un drept care, nu de puţine ori, trebuie
să conexeze şi să integreze naţionalul, regionalul, globalul, să inoveze.13

1.2. Conceptul de sistem social

Modelarea în ştiinţele sociale reprezintă modul de reproducere a unui sistem complex de ordin social printr-
un sistem mai simplu. Sistemele sociale modelează în două feluri: prin modele numerice sau prin modele
analogice.
Se recunoaşte că modelarea sistemelor sociale este dificilă din mai multe motive, printre care amintim:
caracterul multifactorial al sistemelor sociale; intervenţia factorilor subiectivi ce introduc un nedeterminism;
condiţiile şi factorii fenomenelor sociale se supun greu descrierii cantitative; fenomenele sunt în modificare
continuă.
Avantajele folosirii modelelor constau în faptul că: oferă posibilitatea unor experimente asupra sistemelor
sociale şi testarea condiţiilor în care aceste sisteme manifestă cea mai ridicată stabilitate; în acest mod se pot
stabili regimuri optime şi valori critice: permite să se cerceteze sisteme care nu există în realitate, să se
prognozeze asupra proceselor sociale şi chiar să se imagineze sisteme care funcţionează ideal şi, astfel, să se
optimizeze conducerea lor.
În aceste cazuri, modelul joacă deci rolul unei ipoteze ce permite descifrarea unor tendinţe ale sistemului.
Modelele arată care sunt dimensiunile optime ale sistemului, pentru că permite a imagina sistemul cu dimensiuni
mai multe sau mai puţine şi deci modul de a-1 conduce când numărul sau structura elementelor se schimbă.
Schimbând parametrii modelului, analistul de sisteme capătă date analoge celor care ar fi avut loc în realitate; se
încearcă o mulţime de variante ale sistemului pentru a alege varianta optimă. Fiecare variantă va reprezenta deci
una din căile posibile ale mişcării sistemului social. Deoarece sistemele sociale reale au caracter multifactorial,
este imposibil să se calculeze influenţa oricăruia dintre ei şi cu atât mai puţin a numărului imens de combinații.
Cu cât sistemul este mai organizat, cu atât trebuie luați în considerare un număr mai mare factori.
Ocupându-ne succint de conceptul de sistem social trebuie să amintim că studiul sistemelor poate lua una
14
din următoarele forme :
- analiza procesului - în care sistemul este studiat ca ansamblu de subsisteme strâns legate între ele
(studiul microscopic al lumii fizice). Se definesc rezultatele intermediare furnizate de sistem, procesul fiind
studiat ca înlănţuire de procese secvenţionale. Soluţia intermediară nu poate fi unică. Acest tip de analiză este
asociat cu sistemele materiale şi cu problemele concrete;
- analiza rezultatului final - dă o perspectivă macroscopică. Sistemul este tratat ca un ansamblu.
Rezultatele intermediare nu sunt cunoscute cu certitudine (modelul cutiei negre). Poate fi imposibil a stabili
modul în care sunt unite pentru a forma sistemul total.
Scopul final al oricărui studiu în ştiinţa administraţiei este de a construi un model al sistemului
administrativ, pe baza căruia administraţia ca sistem să fie înţeleasă ca un proces evolutiv, pornind de la
obiecte, atribute şi relaţii ce se combină şi permit funcţionarea optimă.
Analizând societatea prin prisma unui model cibernetic al societăţii globale, vom face abstracţie de
relaţiile dintre naţiune şi restul lumii şi vom începe analiza modelului prin palierul de bază, care reprezintă
executorul social, adică ansamblul structurilor, mecanismelor şi instituţiilor (întreprinderi, grupuri sau indivizi)
care produc, schimbă şi consumă legături şi servicii materiale şi nemateriale sau, mai general, exercită

13
Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 275 şi urm.
14
Ioan Alexandru, op. cit., p. 47 – cu trimitere la Talcot Parsons, “The Political Aspects of Social Structure”,
Prentice Hall, 1966.
ansambluri de activităţi sociale, cu excepţia celor din palierul superior. Fluxul reprezentativ al acestor activităţi,
15
care constau în prestaţii succesive şi reciproce, este atunci închis în el însuşi .
Palierul intermediar reprezintă aparatul administrativ al statului (făcând abstracţie de colectivităţi
publice), excluzând serviciile producătoare de bunuri şi servicii care sunt înglobate în palierul de bază. Primul
palier reprezintă autorităţile publice de vârf, superioare (Parlament, Guvern, Preşedinţie) iar administraţia
publică apare deci ca o structură intermediară între autorităţile politice, pe de o parte şi societatea civilă, pe de
altă parte. între putere şi cetăţenii consideraţi în calitate de administraţi. Ea asigură, sub autoritatea puterii
politice, reglarea activităţilor sociale. Deşi vom reveni pe larg asupra acestei problematici, putem anticipa
anunţând câteva din atribuţiile administraţiei publice, şi anume: tratarea informaţiei în vederea elaborării
deciziilor şi diverselor măsuri destinate să asigure reglarea socială, deci să menţină, să restabilească sau să
promoveze o ordine definită de autoritatea politică; transmite informarea descendentă emanând de la autoritatea
politică; publică sau adoptă acte normative, aplică şi cere altora să le aplice.
Este de observat că autorităţile administrative de nivel superior (miniştrii ca şefi ai diverselor
departamente ministeriale şi. uneori, guvernul) au atât o funcţie administrativă, dar şi de decizie la nivelul cel
mai ridicat şi, prin urmare, aparţin şi palierului politic. Misiunea lor se exercită deci, după caz, fie în palierul
politic, fie în cel administrativ şi practic asigură legătura dintre funcţia politică şi activitatea administrativă.
Prin canalul care merge de la palierul de bază la cel intermediar iar apoi la cel superior, provine o
informare ascendentă asupra stării şi activităţii executorului social, făcând astfel posibilă elaborarea deciziilor pe
termen lung (prereglarea) sau a deciziilor de corectare sau adaptare (postreglarea).
Executorul social, este constituit din ansambluri de indivizi şi grupuri într-o naţiune, este un sistem activ
şi autonom. Informarea provenind de la el nu este doar spontană, ci şi provocată. În statul modern, care asigură
nu numai menţinerea unei ordini, dar tinde chiar la promovarea unei rânduieli noi într-un viitor apropiat sau
îndepărtat, îndeosebi în domeniul economic şi social, informarea asupra rezultatelor obţinute în cursul unei
perioade date, de natură statistică îndeosebi, joacă uri rol decisiv.
Misiunea autorităţilor situate în palierul intermediar, tinde să se dezvolte şi să se complice în statul
modern. Ele nu numai că adună informaţiile ci au, după cum vom vedea pe larg, chiar şi o funcţie de concepţie
ce constă în a furniza bazele deciziei politice. Aceste misiuni sunt atribuite unor înalţi funcţionari la nivelul
ministerelor şi, mai ales, al serviciilor de studii.
Nu toate informările trebuie să ajungă la niveluri de vârf. Prin mecanismul descentralizării şi al delegării
autorităţii, comanda şi reglarea se fac de asemenea la niveluri subordonate care, la rândul lor, sunt susceptibile
de a fi subdivizatc şi ierarhizate. Există mai multe colectivităţi locale care, dotate cu anumite competenţe, nu
depind de instanţele naţionale decât pe calea legislației și a controlului exercitat de cadrul constituțional.
În sistemul social global executorul se confundă adesea cu mediul social; activitatea sistemului politico-
administrativ se exercită în mod esenţial asupra mediului social - sediul activităţii executorii.
Sursele de comportare ale societăţii globale sunt în mod necesar interne. Informaţia urcă de la bază spre
vârful sistemului (ex. alegerile, referendumurile), dar există şi o informare axiologică descendentă (legi, hotărâri,
informarea celor guvernaţi de către guvernanţi asupra politicii adoptate de către aceştia).
O astfel de analiză a societăţii prin prisma unui model cibernetic şi care ne-a condus la conceptul de
sistem social-global are avantajul că: pune în lumină legăturile între concepte; reliefează legăturile între scopuri,
operaţii şi structuri şi pune în evidenţă interacţiunile şi interdependenţele interne sistemului complex. În acelaşi
timp însă, o astfel de analiză prezintă şi dezavantaje, şi anume: modelul este prea simplu; el nu descrie decât o
structură generală, iar natura exactă a operaţiunilor în sânul fiecărui organ nu este în mod net precizată, iar, pe de
altă parte, modelul este descris doar din punct de vedere calitativ, nu este cuantificat, ceea ce. aşa după cum vom
vedea, constituie o serioasă piedică în optimizarea sistemului.

1.3. Statul și puterea de stat (politică)

Statul este privit în doctrina de specialitate (a administrației publice) dintr-un întreit punct de vedere:
16
juridic, politic şi social-economic. Din punctul de vedere al altor autori, statul - fenomen social complex -
este studiat din diverse perspective de către politologie, sociologie, filosofie, ştiinţele juridice
etc. Problematica statului întregeşte, interferează cu problematica juridică, cele două
fenomene sociale - statul şi dreptul -sunt indisolubil legate, se întrepătrund, fiind
consubstanţiale. Această situaţie l-a făcut pe M. Djuvara să afirme că ”realitatea, desigur cea

15
Ibidem, cu trimitere la Talcot Parsons, “Societies. Evolutionary and Comparative Perspectives”, Englewood
Cliffs, Prentice Hall, 1976.
16
Ioan Alexandru, “Introducere în teoria administrației publice”, Editura Sylvi, București, 1997, p. 21 și urm.
mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat, este statul”.17
Statul este astăzi, afirma un autor contemporan, forma normală de organizare a societăţii
politice.18
A. Conceptul juridic al Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori de seamă. Astfel. Savigny
vedea în Stat: reprezentarea materială a poporului" sau priveşte formaţiunea Statului ca o "formă a creaţiunei
dreptului". Bluntschi. în "Théorie générale de l`Etaf”, defineşte Statul ca "personificarea poporului" sau
"persoana politic organizată, a unei naţiuni. într-o ţară determinată", Kant, în "Metapshysische Anfangsarunde
der Rechtshehre". defineşte Statul ca "gruparea oamenilor supuşi regulilor de drept". Jelhinek, în "Das Recht des
modernen States", îl concepe ca o "unitate finală" sau ca o "unitate asociativă" sau ca un "ansamblu al uniunilor
umane". Esmein, în "Droit constitutionnel", defineşte Statul ca "personificarea juridică a naţiunii". Carré de
Malberg, în "Contributions à la théorie générale de l`Etat" priveşte Statul ca o "fiinţă de drept în care se rezumă
în mod abstract colectivitatea naţională".
Hauriou, în lucrarea sa "Précis de droit administratif et le droit public genéral", formulează o definiţie
abstractă: "Statul nu este decât organizarea rațională a umanităţii publice". Deşi introduce în formula sa asupra
Statului noțiunea umanităţii publice, definiţia aceasta are un caracter abstract-raţional şi nu realist-politic.
Importanţa conceptului abstract şi juridic al Statului este necontestată. Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi
situaţiile multiple care se stabilesc între Stat - persoană juridică - subiect activ şi pasiv, subiect de drepturi şi
obligaţiuni şi celelalte grupări sociale, sau între Stat şi persoanele fizice - indivizii, se poate analiza conţinutul
propriu al regulilor juridice ale Statului.
Problema personalităţii juridice a Statului, atât de complicată şi multdiscutată, este un aspect de reţinut în
acest cadru al conceptului juridic asupra Statului; de asemenea, ideea de comandă, "imperium", Herrschaft -
dreptul de constrângere (coerciție), element dominant în organizarea de Stat, este un alt aspect important,
înfăţişat în conceptul juridic al Statului, ca o trăsătură esenţială. Cu ajutorul conceptului abstract-juridic al
Statului se lămuresc structurile în care se poate găsi Statul-deţinător al unui domeniu public sau al unui omeniu
privat, contractând, ca atare, faţă de persoanele particulare, drepturi și obligaţii; se lămuresc şi se interpretează
atribuţiile Statului, se evidenţiază capacitatea lui de a face acte juridice ca orice particular. Se formulează
conceptul Statului de drept: adică pe idea de autolimitare a drepturilor statului, acesta îşi reglementează
activitatea, îşi stăvileşte excesul şi arbitrarul, îşi fixează lui însuşi norme de conduită.
B. Conceptul politic asupra Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori cu privire la originea şi
formarea Statului, evoluţia lui şi înţelesul său actual, în funcţie de realităţile politice.
Duguit şi după el Jeze şi Bonnard concep Statul în mod realist: ansamblul serviciilor publice. Explicaţia
realist-politică a Statului este interesantă. Grupările sociale denumite State se caracterizează printr-un acelaşi
fenomen de dominare, de constrângere exercitată fie pe cale materială, fie spirituală, morală, religioasă,
economică sau pur politică. Grupul celor tari domină pe cei slabi. Forţa unui om, a unei categorii sociale, a unei
clase, a unui număr restrâns de indivizi, forţa numărului sau grupărilor sociale, organizate în cadrul Statului
democrat - iată faptul de dominaţie, acelaşi, manifestat în decursul istoriei. În momentul în care se produce o
diferenţiere între cei tari şi cei slabi, în sensul că cei tari impun voinţa lor celor slabi, avem un Stat. Puterea
publică o constituie însuşi acest fapt de dominare cu forme şi elemente variabile în evoluţia lui.
Ch. Turgeon formulează, de asemenea, un concept realist-politic. Statul este naţiunea însăşi. în forţele,
tendinţele şi drepturile ei, este organismul politic, reprezentarea oficială, agenţia conducătoare, "sindicatul inte-
reselor generale ale naţiunii". Este ansamblul puterilor publice, în scopul satisfacerii intereselor de moment şi
idealului social şi politic al unei naţiuni. "Este ansamblul puterilor publice constituite în vederea promovării
drepturilor, intereselor şi aspiraţiunilor grupului naţional".
Novicov concepe Statul ca pe un organism viu, în care se stabilesc curente de voliţiuni şi de conştiinţe cu
caracter economic, politic, intelectual, religios, moral. în care se produc manifestări de viaţă socială, care fac să
presupunem ca absolut necesară conştiinţa superioară a unui macrocosmos.
Oppenheimer concepe Statul ca pe un organism politic. El îl defineşte atât din punctul de vedere al
originii, cât şi din punctul de vedere al închegării şi naturii lui, în primele stadii ale existenţei ca o organizaţie
socială impusă de către un grup învingător, organizaţie al cărei unic scop este de a reglementa dominaţia
primului asupra celui de-al doilea, apărând autoritatea sa contra revoltelor interioare şi atacurilor din afară. Şi
această dominaţie niciodată nu a avut alt scop decât exploatarea economică a învinsului de către învingător. Iar,
mai departe, Oppenheimer, deosebind mijlocul economic (schimbul echitabil al muncii personale cu munca
altuia) de mijlocul politic, prin care înţelege apropierea fără nici o compensaţie a muncii altuia, spune: "Statul

17
Craiovan, I., ”Tratat de teoria generală a dreptului”, Ediția a II – a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2009, p. 201 – cu trimitere la Djuvara, M., ”Teoria generală a dreptului”, București, Editura
Librăriei SOCEC, 1930, p. 105.
18
Craiovan, I., p. 201 - cu trimitere la Ardant, Ph., ”Institutions Politiques et Droit Constitutionneol”, Paris,
1990, p. 16.
este organizaţia mijlocului politic. Un Stat nu poate să ia naştere decât atunci când mijlocul economic a adunat o
anume cantitate de obiecte, destinate satisfacerii nevoilor şi susceptibile de rapt cu mâinile înarmate".
În sfârşit, după Gumplovicz, "Statul este organizaţia stăpânirii minorităţii asupra majorităţii".
Neîndoielnic că, în toate definiţiile politice expuse, întâlnim faptul de diferenţiere între conducători şi conduşi,
apărut, într-o viziune sociologică, atunci când unii membri ai grupului au fost în stare să facă anumite servicii
celorlalţi membri ai grupului. Acest fapt politic conturează conceptul Statului: pe de o parte forţa conducătoare,
puterea publică posedată de o anumită grupă socială în scop de a guverna, pe de altă luptă continuă şi aprigă de a
cuceri puterea şi a o menţine.
C. Conceptul social-economic al Statului. Ludwig Stein, în "La question sociale au de vue
philosophique", scrie: "noi vedem în Stat, mai ales în Statul civilizat modern, un solid sistem de organizare a
nestabilei subordonări şi ordonări a indivizilor şi grupelor sociale din el, în scop de a stabili un echilibru de
interese între nevoile personale legitime ale particularilor şi interesele obştei în coliziune cu acestea din urmă,
mai întâi ale naţiunii şi apoi ansamblului umanităţii". Gabriel Hanotaux, în "La démocratie et le travail", arată
că funcţia esențială a Statului este de a menţine limita între neliniştile particulare şi stabilitatea generală -
"înainte de toate instrument de echilibru". Schaefle, în "Bau und Leaben des socialen Korpers" şi Lilianfeld în
"Gedanken uber eine Socialwissenschaft der Zukunft", privesc Statul nu ca abstracţiune comodă, ci ca pe o
realitate, învederând elementul social predominant al formaţiunii şi conţinutului său.
O abordare modernă, cu totul aparte, a conceptului de Stat, o realizează Georges Riero în "Réflexions
désordonnées sur l`Etat (în Revue Droit public - T. C. no. 2). Astfel, după ce formulează o serie de întrebări, cum
ar fi: "Statul este veşnic, venit din epoci străvechi şi destinat să dureze fiind, oarecum, cosubstanţial cu omul ?";
"Este oare Statul, contingent, deci perisabil, un moment în istoria omului?"; "Este Statul, între formele sale
monstruoase şi aspectele sale viabile, destinat unui viitor promiţător sau este agonizant, minat de detractorii săi
...? (p. 311). Apoi comentează (p. 361 ): "Statul este. deci. o necesitate rezonabilă, pesimismul actual nu mai
puțin, îl califică printr-o terminologie extrem de peiorativă: monstruos,îndepărtat, inuman, rece. indiferent (...)".
În final, Georges Riero conchide (p. 362): "Odată constituit, acest Stat funcţionează ca un sistem. El se
reproduce, reproducând raporturile de dominaţie; el dispune de o putere de constrângere nelimitată asupra
cetăţenilor; el poate, de aceea, să paralizeze toate iniţiativele lor. Nu există stat bun"; astăzi, orice Stat nu poate
să atingă acest finiş logic: modul de producţie statal". "Curente şi reţele afective parcurg în profunzime corpul
statului: la suprafaţă, nu se văd decât regulamente, texte, rutină şi conformism. Eroare: această manieră afectivă
care străbate Statul constituie" substanţa sa şi nu accesorii; această "transversalitate pasională" nu este un
supliment de suflet, ci sursa însăşi a acţiunii şi expansiunii Statului ... Aceste reţele pasionale sunt realmente
transversale în raport cu ierarhiile administrative. În acţiune, ele funcţionează ca reţele de inteligenţă şi, uneori,
de complicitate ... şi aceasta la toate nivelurile Statului, de la bază la vârf...Atunci Statul înseamnă viaţă?"
Aşadar, există o diversitate de concepţii asupra Statului datorită, desigur, în mare măsură, ideilor personale
ale diferiţilor autori asupra originei şi evoluţiei Statului, dar, mai ales, asupra Statului ideal. În tot cazul, aceste
definiţii date Statului învederează două tendinţe fundamentale: una abstractă, alta realistă. Una preocupată de a
face din Stat o fiinţă a lumii juridice, un subiect activ şi pasiv de drepturi, alta de a cerceta realităţile care au
format Statul, care îl menţin şi care îl conduc în viitor. Am mai putea obiecta că unele definiţii sunt prea înguste,
altele prea largi, că unele confundă societatea cu Statul, că altele sunt pur raţionaliste, că unele cuprind elemente
care, la rândul lor, au nevoie să fie definite, că altele definesc Statul în funcţie de atribuirea unui rol limitat etc.
19
După Ardant Ph., termenul de stat cunoaşte mai multe accepţiuni : statul este mai întâi
puterea centrală prin opoziţie cu colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe etc); statul
desemnează de asemenea guvernanţii, pentru a-i diferenţia de guvernaţi, el evocă puterile
publice în ansamblul lor, ca de pildă, în formularea „Statul este responsabil de menţinerea
ordinii". în acest sens statul se distinge de societatea civilă - termen rezervat particularilor şi
grupărilor private; statul desemnează o societate politică organizată (ex. statul francez,
spaniol, japonez etc).
Sintetic, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit
teritoriu.20 Toate cele trei elemente constitutive ale statului: puterea, populaţia, teritoriul sunt
esenţiale pentru fiinţarea unui stat. Elementul cel mai caracteristic îl reprezintă însă puterea
de stat, denumită uneori mai mult sau mai puţin impropriu puterea politică, sau puterea
publică.

19
Ibidem, p. 17.
20
Ibidem, cu trimitere la Rigaux, ”Introduction a la science du droit”, Editions vie oureire, Bruxelles, 1974, p.
34.
 Din punctul de vedere al lui Ioan Alexandru, probabil sintezând definițiile atribuite lui Ardant Ph. și Fr.
Rigaux, termenul de Stat desemnează o colectivitate umană, situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi
suverane.
Statul desemnează, de asemenea, un aparat de instituţii, care îi permite să comande şi să acţioneze.
Toate cele trei elemente constitutive ale statului: puterea, populaţia, teritoriul sunt esenţiale
pentru fiinţarea unui stat. Elementul cel mai caracteristic îl reprezintă însă puterea de stat,
denumită uneori mai mult sau mai puţin impropriu puterea politică, sau puterea publică.
Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de a
comanda, de a da ordine şi obligaţia celui care le primeşte de a se supune acestei comenzi. La
început ea a fost personificată în şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib etc) care îşi
impunea autoritatea prin calităţile sale. Cu timpul autoritatea s-a desprins instituindu-se ca o
realitate distinctă de persoana celui care deţinea puterea sau o exercita. S-a constituit aşadar
un aparat, s-a creat un sistem de organizare mai complex. În felul acesta autoritatea s-a
organizat ca o instituţie de sine stătătoare, devenind ceea ce astăzi numim stat. Termenul de
stat a apărut mult mai târziu (sec. XVI). De aceea, în literatura occidentală (de exemplu, cea
franceză) se foloseşte denumirea de stat numai pentru statele apărute după sec XVI, pentru
statele din antichitate folosindu-se termeni ca cetate, republică romană, despoţii orientale.21
Puterea de stat este denumită și putere politică. Conceptul de politică are multiple
accepţiuni unele controversate. În general, ”politica este denumită ştiinţa guvernării statelor,
reprezintă tot ceea ce se referă la arta de a guverna un stat. Fenomenul politic fundament
care trebuie studiat în legătură cu statul şi puterea politică îl reprezintă distincţia între
guvernanţi şi guvernaţi între cei ce deţin puterea, care comandă şi cei care sunt conduşi - care
se supun acestei conduceri”.22

Politica este o componentă a practicii sociale iniţiată de agenţi specifici, călăuziţi de strategii proprii, de
programe politice, care urmăresc să domine şi să conducă oamenii, sociogrupurile, să guverneze macrosistemul
social utilizând în acest scop puterea, anumite instrumente specifice politicului, creând o ordine socioeconomică
şi cultural - spirituală convenabilă intereselor lor. Politica este un element al sistemului social global, al
subsistemelor sale, fiind responsabilă de utilizarea puterii în vederea creării unei ordini interioare prin legalizarea
dominaţiei unor forţe sociale, de asigurarea continuităţii vieţii comunitare, a creşterii capacităţii acesteia de a-şi
satisface trebuinţele crescânde şi în continuă diversificare printr-o raţionalizare progresivă a tuturor activităţilor
sociale. În sfera politicii se realizează de multe ori conlucrarea şi cooperarea dintre oameni; de tot atâtea ori apar
conflicte, lupte între tabere adverse. În politică, după cum scria A. - P. Iliescu, „există şi consens (parţial) dar şi
conflict; solidaritate, întrajutorare, dar şi competiţie necruţătoare. Politica este şi coordonare, armonizare, dar şi
23
efort de dominare, de impunere, de exercitare a forţei."
Politologia are ca obiect de cercetare viaţa politică, propunându-şi să studieze şi să explice natura şi
esenţa politicului, geneza şi dinamica lui, locul şi funcţiile politicii în colectivităţile umane. Scopul politologilor
este acela de a desprinde legile vieţii politice, de a explica mecanismul de funcţionare a politicului, cauzele care
determină schimbările sistemelor politice pentru a găsi metode, căi, direcţii de acţiune în sensul sporirii eficienţei
practicii politice atât la scara societăţii globale, cât şi la nivelul subunităţilor acesteia, a perfecţionării conducerii
societăţii, a creării unei ordini sociale care să-i mulţumească pe cât mai mulţi oameni. Primele idei, explicaţii
referitoare la fenomenele politice au apărut odată cu statul şi dreptul, cu raporturile dintre conducători şi conduşi.
La început, în cadrul ordinii socio-juridice de tip sclavagist, astfel de cunoştinţe erau fragmentare şi înglobate în
scrieri cu caracter religios, literar, filosofic, istoric, etc. Începând cu Herodot, Platon şi Aristotel o serie de
gânditori şi-au focalizat reflecţiile şi căutările asupra puterii politice şi, în special, asupra statului, crescând de la
un secol la altul gradul de specializare a cunoaşterii şi a cercetărilor. Ca ştiinţă socială pozitivă, cu un corp de
explicaţii, legi, ipoteze, tehnici de testare a adevărurilor specifice, cu un limbaj specializat, cu ţinte pragmatice
evidente, politologia s-a dezvoltat în ultima jumătate de secol. Termenul de politologie, provenit din cuvintele
greceşti "polis" = cetate, stat şi "logos" = ştiinţă, se pare că a fost introdus prin deceniul al VI-lea al secolului XX
de către germanul Eugen Fischer Bailing şi francezul André Thérive pentru a folosi un sinonim al expresiei

21
Craiovanu, I., op .cit., 2009, p.202.
22
Ibidem.
23
Iovan. M., ”Introducere în știința politicii”, p.25, cu trimitere la A. - P. Iliescu, „Introducere în politologie",
ALL, Bucureşti, 2002, p. 34
"ştiinţă a politicii", cu sensul de ştiinţă despre stat, despre guvernarea colectivităţilor umane, despre exercitarea
puterii pentru a crea o ordine socioeconomică cât mai bine adaptată nevoilor şi aspiraţiilor oamenilor. Preluând şi
valorificând, în tot mai mare măsură, metodele şi procedeele de cercetare care au dat bune rezultate în
sociologie, psihologie, pedagogie, cibernetică sau teoria comunicării, politologia a devenit o reflecţie sistematică,
esenţializată şi coerentă asupra organizării politice a societăţilor contemporane, lăsându-şi concluziile expuse
oricând spre a fi testate sub aspectul valorii lor de adevăr şi de utilitate. În acest fel investigaţiile din domeniul
politologiei au condus la extinderea volumului de informaţii veridice referitoare la puterea politică, instituţiile
politice, agenţii politici şi practicile lor, relaţiile politice, societatea civilă în raport cu societatea politică şi cu
elitele politice, valorile şi cultura politice, tipurile de regimuri şi tehnicile de guvernare, dezvoltarea şi progresul
politice, tradiţia şi modernitatea în funcţionarea sistemelor politice etc. Prin urmare, politologia oferă astăzi un
cuantum de informaţii ştiinţifice utile perfecţionării activităţilor de guvernare, adâncirii democraţiei, funcţionării
statului de drept prin raportare la standardele de performanţe politice existente în democraţiile avansate,
prevenirii şi eradicării conflictelor sociale şi, nu în ultimul rând, asigurării ordinii şi disciplinei tuturor
categoriilor de agenţi ai practicii sociale corespunzător criteriilor de legitimitate, constituţionalitate şi
legalitate. Delimitarea obiectului de studiu al politologiei nu a rămas în afara disputelor. Acestea au fost marcate
de modul în care era definită şi înţeleasă politica însăşi. O linie de gândire a considerat politotogia ca fiind ştiinţa
statului, a guvernării. Aderenţii la acest punct de vedere au fost, în cea mai mare parte, jurişti. Ei au invocat
printre argumente etimologia termenului politologie (polis = stat, cetate). Prin urmare, statul, mecanismele de
acţiune ale organelor statului, menite să creeze ordinea şi coeziunea, justiţia şi pacea socială dezirabile, ar trebui
să constituie obiectul ştiinţei politice (Aristotel, Bodin, Machiavelli, Montesquieu, Kelsen, M. Djuvara etc.). Dar
acestei poziţii i s-au adus critici emanate din caracterul ei restrictiv: ea a limitat politica la una dintre modalităţile
posibile de organizare a societăţilor umane, întrucât există societăţi care trăiesc fără stat, dar nici una nu
funcţionează fără politică. În fond, viaţa politică a societăţii are o extindere mult mai mare decât perimetrul
activităţilor organelor statului. O a doua linie de gândire a considerat că obiectul politologiei îl constituie
exercitarea puterii, respectiv modurile de a o cuceri, a-i realiza funcţiile, a o conserva, apăra şi întări (H.
Lasswell, W. Robson, R. Aron, G. Burdeau, M. Duverger, C.J. Friedrich etc.). În acest sens, politologia studiaz ă
relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre conducători şi conduşi, modul în care se constituie elitele politice,
natura, fundamentele, obiectivele şi efectele puterii în societate. După G. Burdeau, obiectul politologiei constă în
cunoaşterea universului politic care gravitează în jurul puterii politice. Un asemenea punct de vedere se
dovedeşte a fi prea larg, el tinzând să dilueze politica în multitudinea de relaţii sociale. Sub acest aspect putem fi
de acord cu M. Hastings, care scria că "puterea nu este caracteristică doar relaţiei politice. Ea trimite la alte
situaţii-familie, şcoală, întreprindere-unde există, şi aici o putere, dar care nu poate fi calificată drept
24
politică" . Evident, cele două linii de abordare a obiectului ştiinţei politice au un caracter fie prea restrictiv,
fie prea extensiv (facem abstracţie de faptul că, în numeroase cazuri, autorii şi-au propus, în mod deliberat, să
abordeze politicul doar dintr-o perspectivă bine conturată reuşind astfel să realizeze contribuţii preţioase la
dezvoltarea acestei ştiinţe): una constrânge nepermis obiectul acţiunii politice, cealaltă îl diluează sau caută
manifestări de viaţă politică acolo unde ele nu există. Ca reacţie la aceste situaţii au apărut poziţii intermediare,
nuanţate, de analiză a structurii şi dinamicii vieţii politice în toată complexitatea ei. În astfel de analize şi căutări
demersul inter şi multidisciplinar a devenit o necesitate metodologică de care depinde profunzimea explicaţiilor
privind geneza, structura, funcţiile, dezvoltarea şi perspectivele politicului în societate, legile vieţii politice,
posibilităţile de intervenţie a specialiştilor, a guvernanţilor pentru a ameliora mecanismele de funcţionare a
sistemului politic sau pentru a spori eficienţa practicii politice contemporane.
Pentru ca puterea politică să nu rămână sălbatică, spontană si imprevizibilă, pentru a fi utilizată rațional si
după criterii de eficiență corespunzător voinței societății, după standarde și reguli stabilite prin consens sau cu
acordul majorității oamenilor, ea va trebui să fie legitimă, să îmbrace o formă instituționalizată, să fie completată
25
de autoritate.

Esenţial pentru a cunoaşte caracterul puterii este a cunoaşte cine deţine puterea, cum o
dobândeşte (cucereşte) şi cum o exercită. Aceasta depinde de structura economico-socială a
societăţii, de condiţiile istorice, ideologice etc. Puterea politică determină conducerea
societăţii în direcţia politicii preconizate de forţe politice-sociale care se află la guvernare,
care deţin puterea.
- Puterea de stat este o putere organizată (instituţionalizată) în sensul că ea se desprinde
de persoana care o exercită.

24
Iovan. M., ”Introducere în știința politicii”, p. 10, cu trimitere la Michel Hastings, "Abordarea ştiinţei politice",
Institutul European, 2000, p.5.
25
Iovan, M., op. cit., p. 39.
 - Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii, dispoziții
obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor concrete.
- Suveranitatea puterii de stat. Aceasta desemnează caracterul puterii de stat de a fi
supremă în interiorul statului, de a nu recunoaşte nici o altă putere deasupra sa şi de a fi
independentă în exterior în raport cu alte state.
Un stat suveran este statul care pe teritoriul său deţine puterea şi edictează ordinea de
drept, iar în exterior nu primeşte dispoziţii de la nimeni, nu este subordonat unei forțe externe.
Această trăsătură, mai ales în societatea contemporană nu trebuie absolutizată da nici
minimalizată. Astfel suveranitatea poate fi voluntar limitată prin aderarea la unele tratate
internaţionale. Dat fiind problemele vitale ale societăţii omeneşti contemporan interesele ei
generale (pacea, salvarea mediului ambiant etc.) se afirmă tot mai mult autoritatea dreptului
internaţional, preeminenţa acestuia faţă de dreptul intern26.
- Puterea de stat are vocaţia globalităţii, în sensul că ea se aplică în societarea respectivă
asupra tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii, ea singură îşi stabileşi limitele. Aşadar
statul este o instituţie politică cu o personalitate juridică deosebită, puterea politică este
instituţionalizată prin stat şi în felul acesta statul exercitându-și puterea sa suverană determină
organizarea societăţii potrivit unei anumite concepții, conform unei anumite ordini de drept în
societate, asigură apărarea acesteia.
Statul nu poate fi conceput fară populaţie, puterea statală exercitându-se asupra unei
colectivităţi umane, de regulă o naţiune. între stat şi fiecare individ al colectivităţii statale se
stabilesc relaţii specifice, drepturi şi obligaţii reciproce cuprinse în statutul cetăţeanul fiecărui
stat. Puterea statului nu se limitează numai la cetăţenii respectivi, ea se exercită într-un mod
specific şi asupra cetăţenilor străini sau fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul ţării.
Teritoriul este un element definitoriu al statului, el reprezentând spaţiul delimitat prin
frontiere în care acesta îşi organizează activitatea şi îşi exercită competenţele sale.
Ca instituţie politică, statul este constituit dintr-un sistem de organe şi organisme integrate
într-un mecanism, prin intermediul căruia el îşi exercită rolul şi funcţiile în societate. De-a
lungul istoriei, mecanismul de stat s-a constituit în funcţie de realităţile social - economice,
politice, ideologice dintr-o societate sau alta. În epoca modernă, în condiţiile luptei împotriva
absolutismului feudal, caracterizat prin arbitrar, abuzuri, s-a căutat să se găsească o formă de
organizare a statului care să înlăture abuzurile de putere, dominaţia nelimitată a celor ce deţin
puterea. În acest context, a apărut în Anglia, prin John Locke (1632-1704) teoria separaţiei
puterilor, dezvoltată apoi, de către Montesquieu (1689-1755) în Franţa. "Teoria separaţiei
puterilor a fost considerată ca reprezentând concepţia cea mai avansată şi potrivită a puterii de
stat. Potrivit acestei concepţii în stat există trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executivă
şi puterea judecătorească.
Montesquieu arăta că pentru ca să se poată abuza de putere, trebuie în aşa fel organizate
lucrurile încât puterea să oprească puterea (să devină abuzivă).
De aceea, cele trei puteri sunt gândite de aşa natură încât ele, pe de o parte să exercite anumite
atribuţii specifice, iar pe de altă parte, să colaboreze şi să se controleze între ele.
Astfel, pentru edictarea legilor se constituie o putere anume destinată acestui scop, organe
distincte, care sunt organele legislative.
Pentru executare, pentru traducerea în viaţă a hotărârilor puterii legislative se constituie
organele executive în care intră şeful statului, şeful guvernului (primul ministru) şi guvernul.
Pentru rezolvarea conflictelor ce apar în societate şi asigurarea respectării legilor, restabilirea
ordinii de drept se constituie organe distincte, numite organe jurisdicţionale sau judiciare.
Este esenţial ca organele legislative şi executive să-şi îndeplinească fiecare atribuţiile, dar
să se afle într-o interdependenţă, să existe un control reciproc dar aceasta să nu ducă la

26
A se vedea Ph. Ardant, op. cit., p. 24-25.
subordonarea uneia dintre puteri de cealaltă, necesitatea unui echilibru fiind obiectivă. Unii
autori consideră că au un caracter politic numai puterile legislativă şi executivă, puterea
judecătorească nu are caracter politic, ea aplicând legea în caz de apariţie a litigiilor.
Pentru puterea judecătorească deosebit de important este ca aceasta să fie independentă de
celelalte două puteri, adică, sub nici un motiv, nici legislativul, nici executivul să nu poată
interveni în soluţionarea unor litigii de către instanţa de judecată. Realizarea acestui
comandament impune luarea măsurilor care să asigure independenţa judecătorilor, mergându-
se până acolo, încât magistraţii să nu facă parte din partidele politice.
Aşadar, pentru buna funcţionare a aparatului de stat este hotărâtoare asigurarea unui
echilibru raţional al elementelor sale mergându-se de la o separaţie mai strictă - de exemplu,
regimul prezidenţial în S.U.A., unde pentru prima dată s-a aplicat acest principiu - până la o
separaţie suplă (exemplu, în Franţa, Anglia).
Analizând organizarea puterii de stat, pornind de la separaţia puterilor în statele moderne
se poate afirma:
- sunt regimuri politice care au încălcat acest principiu, (în mod deosebit în cazul
regimurilor autoritare, de dictatură);
- în regimurile socialiste principiul n-a fost recunoscut mergându-se până la concentrarea
puterii în mâinile partidului unic de guvernământ.
Afară de organele legislative, executive şi judecătoreşti există un aparat de stat alcătuit nu
numai din persoane alese sau numite de către persoanele alese, un aparat de specialitate menit
să asigure realizarea activităţii de stat.
Distingem în acest sens, aparatul chemat să apere ordinea de drept - aparatul poliţienesc
care este subordonat executivului şi prin aceasta legislativului şi care reprezintă de fapt,
instrumentul cu ajutorul căruia la nevoie, se recurge la aplicarea forţei coercitive (statale).
Pentru apărarea frontierelor, a integrităţii teritoriale - iar în unele state pentru cucerirea de noi
teritorii - există armata care este o parte a mecanismului de stat.
Întrucât acest aparat trebuie să îndeplinească anumite sarcini în conformitate cu legea, cu
ordinea de drept, într-un regim democratic, se consideră că el trebuie să fie independent de un
partid sau altul (membrii aparatului de stat nu trebuie să facă politică activă).
În aparatul administrativ sunt atraşi specialişti, experţi în diverse domenii. Ceea ce s-1 a
observat în dezvoltarea statului contemporan este creşterea numărului şi ponderii acestui
aparat administrativ. În ultimul timp, au fost promovaţi specialişti din industrie, din domeniul
tehnic, aparatul luând denumirea de aparat tehnocratic, iar membrii săi fiind numiţi
tehnocraţi. În legătură cu acest aparat tehnocratic, problema care se pune este aceea de a se
limita creşterea sa, supradimensionarea tehnocraţiei, urmărindu-se ca acesta să nu preseze
asupra cetăţeanului, ci să funcţioneze în interesul său. Statul nu este un scop în sine, ci un
instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii, în serviciul forţelor sociale, politice,
care deţin puterea. Deci, statul este o organizaţie a puterii, prin intermediul căreia se asigură
organizarea, conducerea societăţii, în conformitate cu voinţa, interesele puterii de stat. Rolul
şi funcţiile statului evoluează de-a lungul istoriei - în societăţile antice, feudale, statul şi a
manifestat rolul şi acţiunea în conformitate cu principiile de organizare şi valorile sociale
specifice acelor societăţi. În statul modern contemporan democrat, unde puterea aparţine
poporului, statul este folosit în interesul omului, al satisfacerii binelui comun, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
În general, prin funcţii ale statului înţelegem activităţile fundamentale ale statului, la
realizarea cărora participă întregul mecanism de stat. Putem distinge funcţiile interne şi
funcţiile externe ale statului. Astfel, în perioada contemporană, în societăţile democratice, în
cadrul funcţiilor interne distingem o funcţie politico-juridică chemată să asigure conducerea
socială, elaborarea actelor normative şi făurirea unei anumite ordini juridice, care are drept
corolar promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la nivelul standardelor
internaţionale. O altă funcţie este funcţia social-economică. Latura economică a acesteia se
manifestă în mod diferenţiat în statele contemporane, după concepţia economică în care este
condusă economia naţională. În principiu, în economiile liberale, bazate pe piaţa liberă şi pe
libera concurenţă, pe proprietatea în forme diferite, în primul rând pe proprietatea privată,
această funcţie s-a accentuat dată fiind complexitatea vieţii economice, ca urmare a revoluţiei
tehnico-ştiinţifice contemporane, a necesităţii protecţiei sociale a cetăţenilor, în ceea ce
priveşte locul şi condiţiile de muncă, existenţa şomajului, sănătatea, instrucţia şi educaţia ş.a.
Pe plan extern statul contemporan democratic acţionează pentru dezvoltarea relaţiilor cu
alte state pe baza principiilor dreptului internaţional, cât şi pentru participarea la organismele
internaţionale, pentru rezolvarea problemelor proprii, naţionale, dar şi pentru rezolvarea
problemelor generale globale ale omenirii. Aceste funcţii trebuie privite în interdependenţa
lor, ele contribuind la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul, democratic, de a
promova şi apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

1.4. Statul de drept – definiții şi trăsături definitorii

Analizând determinările statului de drept, profesorul Ion Deleanu remarcă evaluările
diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale statului de drept, trecând în revistă numeroase
„percepţii doctrinare" între care27: statul de drept corespunde unei „necesităţi antropologice"
(H. Ryffel); el este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă; (J. Chevallier); un
pleonasm, un nonsens juridic (H. Kelsen); un concept inutil „care mutilează de factură
arbitrară alte două concepte" (A. Hauriou) ş.a.
Asemenea evaluări sunt expresia unor abordări din perspective diferite ale premiselor şi
mecanismelor fenomenului statal în corelaţie cu fenomenul juridic care au condus la sesizarea
unor multiple semnificaţii ale conceptului „stat de drept". Iată câteva dintre acestea: statul de
drept semnifică subordonarea statului faţă de drept (J. Gicquel); este un sistem de organizare
în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului (J. P. Henry);
statul în care puterea e subordonată dreptului, toate manifestările statului fiind legitimate şi
limitate prin drept (M. J. Redor); statul de drept înseamnă garanţii fundamentale libertăţilor
publice, protecţia ordinii legilor (J. L. Quermonne); statul de drept implică existenţa regulilor
constituţionale care se impun tuturor (G. Duhamel); este statul în măsură să concilieze
libertatea şi autoritatea (M. Miaille); statul de drept este ordinea juridică ierarhizată şi
sistematizată (J. Dabin)28 ş.a.
În condiţiile contemporane, ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare, comuniste
care au durat câteva generaţii şi care au introdus modificări radicale în toate structurile
societăţii - economice, politice, ideologice, culturale - şi în viaţa oamenilor, reorganizarea
acestor societăţi pe baze democratice a reactualizat în mod deosebit conceptul statului de
drept care să orienteze evoluţia fostelor ţări socialiste în conformitate cu valorile sociale
autentice din statele democrate dezvoltate. în aced context şi în doctrina juridică românească,
s-au propus diverse definiţii care, într-a formulare sau alta, încearcă să releve nucleul
conceptual al statului de drept. Astfel, într-o opinie statul de drept este „un concept politico-
juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva
raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii"29.

27, Ibidem, p. 210 – cu trimitere la Deleanu, I., „Drept constituţional şi instituţii politice”, Tratat, Editura Nova,
Bucureştii 1996, p. 100-101.
28
lbidem, p. 114-115.
29
Ibidem, cu trimitere la Ceterchi, I., ”Actualitatea conceptului statului de drept, Statul de drept şi economia de
piaţă”; simpozion, Cluj, octombrie 1991.
 Tudor Drăganu remarcă organizarea statului de drept pe baza principiului separaţiei
puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmărind; prin
legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură: respectarea
strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor de stat în întreagalor activitate30.
Referindu-se la caracteristicile statului de drept, Paul Cosmovici sintetizează că acesta
„trebuie să acţioneze pe baza şi respectând forma dreptului, ca expresie a voinţei generale.
Trăsăturile sale caracteristice se aseamănă, de altfel, ideilor esenţiale ale unui regim juridic
democratic din societăţile moderne, şi anume: suveranitatea poporului care îşi găseşte
expresia în alegeri libere şi un sistem politic pluralist, separaţia puterilor şi limitarea
prerogativelor prezidenţiale, independenţa judiciarului, egalitatea cetăţenilor în faţa legii,
libertatea de opinie şi deexpresie, dreptul de asociere etc. adică promovarea şi protecţia
drepturilor omului"31.
Sofia Popescu, într-o prestigioasă monografie consacrată dezbaterilor ştiinţifice
contemporane referitoare la statul de drept, semnalează şi analizează diferite aspecte dedicate
acestei problematici aparţinând unor cunoscuţi specialişti din diferite ţări ale lumii,
identificând în acest sens aspecte semnificative la peste 100 de autori doar în aria analizei
conceptuale şi a trăsăturilor definitorii ale statului de drept, fapt ce remarcă, între altele,
complexitatea şi importanţa acestui subiect32. De pildă, în concepţia autorului belgian
Francois Rigaux, trăsăturile definitorii ale statului de drept sunt: subordonarea puterii faţă de
drept; structurarea piramidală a puterii şi difuzarea ei unui număr mare de organisme;
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului; participarea cetăţenilor la
exercitarea puterii prin două modalităţi: a) controlul jurisdictional al respectării dreptului de
către organele statului, prin recursul jurisdictional împotriva actelor ilegale ale autorităţii şi b)
controlul de natură politică, exercitat prin adunări alese; limitarea fiecăreia dintre cele trei
puteri: legislativă, executivă şi judecătorească de către celelalte două. Statul de drept a fost
definit chiar ca separare şi divizare a puterilor; ierarhizarea puterii executive şi a puterii
judecătoreşti care să permită controlul între autorităţile existente în sistemul aceleiaşi puteri33.
S-a remarcat, de asemenea, în cadrul analizelor post-totalitare dedicate statului de drept
necesitatea instaurării sau restaurării societăţii civile ca o condiţie sine qua non a realizării
statului de drept. S-a relevat că societatea civilă implică asigurarea circulaţiei nestânjenite a
informaţiei, promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul de idei şi
luarea de atitudini, la nivel colectiv, spontan şi neinstituţionalizat, existenţa şi acţiunea socială
a unor organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări sociale, organizaţii regionale şi
profesionale care nu sunt controlate direct de instituţiile statale. Orientarea către un stat de
drept mai înseamnă reconsiderarea relaţiilor dintre societate şi stat, limitarea posibilităţilor de
penetrare a statului în viaţa societăţii, supremaţia societăţii civile asupra statului, reducerea
rolului statului la o acţiune minimă de menţinere a echilibrului social, de sprijinire a
indivizilor în satisfacerea propriilor interese, precum şi renunţarea, din partea statului, la rolul
său de „stat activist", specific totalitarismului.
Una dintre condiţiile statului de drept este considerată autonomia dreptului, respectarea
statutului contemporan al dreptului şi, în general, a ceea ce poate fi, cât poate fi şi până unde
poate fi dreptul. Din această perspectivă se relevă primatul dreptului, emanciparea şi
independenţa sa relativă în raport cu statul, individualizarea dreptului ca fiinţă socială

30
Ibidem, cu trimitere la T. Drăganu, Introducere in teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1992, p. 9-10.
31
Paul Cosmovici, ”Les Communautés européennes et l'Etat de droit”, în Revue roumaine des sciences
juridiques nr. 1-2/1991, p. 6.
32 Craiovan, I., op. cit., 2009, p. 211 – cu trimitere la Popescu Sofia, ”Statul de drept în dezbaterile
contemporane”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 36-108.
33
Fr. Rigaux, ”Introduction à la science du droit ”, Edition Ouvrières, Bruxelles, 1974, p. 35-36.
distinctă. În contextul acestei interpretări, dreptul nu mai este un simplu instrument
subordonat interese lor politice care să contureze „spaţiul legalităţii" ci un fenomen relativ
autonom fundamentat pe legitimitate, interdependent cu lumea morală, punându-şi problema
scopurilor şi valorilor urmărite, a finalităţilor sale34.
Pe aceste coordonate, dreptul, în contextul statului de drept, trebuie să asigure
previzibilitatea şi securitatea, fiind un drept demn de încredere, optimizator pentru relaţiile
sociale, cu norme juridice clare, stabile, durabile, cunoscute publicului, generale şi
neretroactive, coerente şi susceptibile de supunere faţă de ele, elaborate de către cei autorizaţi
de lege să le investească cu forţă de constrângere, obligatorii pentru toţi cetăţenii sau
funcţionarii publici. În acest fel, dreptul înseamnă nu numai validitatea formală, ci şi un
conţinut care să favorizeze persoana umană.
O altă trăsătură definitorie a statului de drept relevată în literatura de specialitate este
regimul constituţional. Nu este însă vorba de orice regim constituţional, de o constituţie pur
declarativă care să instituie o legalitate aparentă, ci de consacrarea constituţională a unor
principii, cum sunt: separarea puterilor, distincţia dintre puterea constituantă şi puterile
constituite, guvernarea reprezentativă, controlul constituţionalităţii legilor, acesta din urmă
având un rol decisiv în a garanta valorile consacrate, în promovarea constituţionalismului în
sensul său deplin35.
Corolarul statului de drept trebuie să îl constituie consacrarea, garantarea şi
promovarea drepturilor omului la nivelul standardelor internaţionale, realizarea climatului
favorabil manifestării şi valorificării persoanei umane, ca un criteriu fundamental de
moralitate care să releve în ce măsură statul şi dreptul sunt, în mod efectiv, pentru om.36

1.5. Drepturile fundamentale ale omului

La baza ideii de drept este nevoia de a trăi în colectiv37 – pentru aceasta este necesar
ca subiecţilor de drept, persoane fizice sau persoane juridice, să nu li se aducă îngrădiri în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor publice - originea dreptului este socială. Drepturile
omului sunt inerente fiinţei umane, “luată în mod individual, sau ca parte a unui grup social
determinat”38. Drepturile omului sunt fundamentele naturii noastre - fără ele noi nu putem trăi
ca fiinţe umane. Lipsirea, sau negarea acestor drepturi, fac ca omul să înceteze de a mai trăi ca
o fiinţă umană – fac posibilă calea spre dezordine politică şi socială. Exercitarea, acestor
drepturi, neîngrădită poate fi realizată numai într-un sistem juridic de protecţie, garantare şi
implementare a drepturilor omului. În Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului (alin. 1) se consideră că “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei
umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi
păcii în lume”.
Sunt numeroase accepţiunile date sintagmei drepturile omului. Dintre ele reţinem
următoarele: 1. “o expresie introdusă în ordinea internaţională a epocii contemporane, care
echivalează cu drepturile fundamentale ale omului - … un ansamblu de prerogative bazate pe
demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată în folosul tuturor
oamenilor”39; 2. “acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul
internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie
unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale
34
Craiovan, I., ”Introducere în filosofia dreptului”, Editura ALL Beck, Bucure ști, 1998, p. 13.
35
M. Troper, ”Pour une théorie juridique de l'Etat”, P.U.F., Paris, 1994, p. 203.
36
Craiovan, I., op. cit, 1999, p. 213.
37
Voicu, A.V., Capitol din ”Curs de drept și legislație în asistență socială”, cu trimitere la autorii citați în notele
de subsol, Facultatea de Sociologie și Asistență socială, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, 2010.
38
Niciu, M. I., ”Drept internaţional public”, Editura SERVOSAT, Arad, 1997, p. 196.
39
Dictionnaire de la terminologie du droit international, Sirey, Paris, 1960, p. 240.
şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei
anumite societăţi”40.
Drepturile omului trebuie privite în considerarea lor ca drepturi subiective. Astfel,
drepturile omului, pot fi definite ca prerogativele, facultăţile sau posibilităţile recunoscute de
dreptul obiectiv unei persoane, privite ca subiect de drept, de a adopta o anumită conduită
juridică prin care să-şi exercite drepturile patrimoniale şi extrapatrimoniale considerate într-o
anumită etapă de evoluţie a societăţii libertăţi fundamentale. Exercitarea lor, în condiţiile
societăţii contemporane, conferă persoanei calitatea de interlocutor valabil în viaţa juridică a
cetăţii - cetatea imensă care cuprinde (sau ar trebui) toate statele-părţi ale tratatele şi
convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor.
Fiind drepturi subiective, drepturilor omului le corespunde obligaţia corelativă a statului şi a
autorităţilor publice, a tuturor subiectelor de drept de a le respecta şi de a nu le încălca41.
Libertăţile fundamentale ale omului sunt tot drepturi ale sale42 – potrivit textului art. 17 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din anul 1948, “Orice persoană are dreptul la
libertatea de gândire, conştiinţă şi religioasă”. Omul este deţinătorul acestor drepturi prin
simplul fapt că este bărbat, femeie sau copil.
Este nevoie să distingem, totuşi, din totalitatea drepturile subiective categoria
drepturilor omului. Una dintre problemele principale ale filosofiei drepturilor omului – este
cea a naturii acestora. Ce reprezintă ele? Prin ce se deosebeşte un drept civil oarecare – de
pildă, dreptul la despăgubire, în caz de prejudiciu – de oricare din drepturile omului – ca de
pildă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul de asociere, dreptul de petiționare, dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau
a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei?43 Există între aceste drepturi o
deosebire care să ne determine a aprecia că drepturile omului sunt o categorie distinctă de
drepturi subiective? Indiscutabil că drepturile omului nu sunt nişte drepturi ca toate celelalte –
ele au o încărcătură politică, socială, emoţională care le particularizează de toate celelalte
drepturi subiective. Drepturile omului au fost obiect de luptă, de revendicări. La eforturile de
instituţionalizare ale acestora au avut un real aport forţe care au înţeles direcţia progresului
umanităţii. Paternitatea acestora este invocată de mişcări diferite - religiile monoteiste, în
special a creştinismului, masoneriei, socialismului şi liberalismului. Ele se caracterizează şi
prin aceea că sunt recunoscute într-un chip special – în principal, ele sunt consacrate prin
constituţiile statelor – calea cea mai sigură pentru recunoaşterea lor. Recunoaşterea drepturilor
omului se poate face şi prin acte internaţionale. Dacă în legislaţia statelor, părţi ale acestor
acorduri, tratate, convenţii etc., este recunoscut principiul self-executing care constă în
aplicarea directă a înţelegerilor internaţionale în legislaţia internă a statelor participante cu
prioritate faţă de legislaţia internă, drepturile respective de găsesc consacrate ipso-facto. Dacă,
însă, principiul amintit nu este cunoscut de Constituţia unui stat, participarea la convenţia sau
tratatul încheiat naşte în sarcina statului obligaţia de a consacra in legislaţia internă drepturile
omului, recunoscute de convenţia sau tratatul în chestiune.44 Problema se pune, oarecum
diferit, având în vedere intregrarea României, în Uniunea Europeană – toate acestea în
considerarea primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al ţărilor membre,
precum şi a consecinţelor ratificării, de toate statele membre, a Tratatului de la Lisabona

40
Năstase, A., ”Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol”, I. R. D. O. , Bucureşti, 1992, p. 56.
41
Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, Vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 180.
42
Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 208.
43
A se vedea art. 34, 40, 51, 52 ale Constituției României.
44
Zlătescu, D., V., Zlătescu-Moroianu, Irina, Repere pentru o Filosofie a drepturilor omului, Institutul Român
Pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996, p. 10-11.
(România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13/2008, la 4 februarie 2008, promulgat ă prin Decret de Preşedintele
României la 6 februarie 2008 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 107, Partea I, din 12 februarie 2008).
Accepţiunea dată noţiunilor de drepturi şi libertăţi fundamentale, de drepturi ale omului,
reflectă evoluţia societăţii în ansamblul ei. Problematica şi acţiunile în favoarea drepturilor
omului şi libertăţilor civice nu sunt numai de data recentă. În Europa, conceptul de “drepturi
ale omului” s-a impus, mai ales începând cu sec. XVIII-lea, o dată cu teoria “contractului
social” al lui Jean-Jaques Rousseau. Dar, primele enunţuri juridice asupra drepturilor omului
le întâlnim în diversele carte britanice, cum ar fi “Magna Charta Libertatum” adoptată în
Anglia (semnată de regele John la Runnymede) la 15 iunie 121545 - aceasta reglementa
raporturile dintre rege şi nobilii rebeli - conţinea, în formă rudimentară, interzicerea arestării
arbitrare şi principiul legalităţii, devenite mai târziu piatra de temelie a noţiunii de domnie a
legii (Rule of Law). Carta prevedea că nimeni nu poate fi ridicat sau întemniţat decât în urma
unui proces legal corect, desfăşurat potrivit legii ţării46; “Petiţia drepturilor” - “The Petition
of Rights” din 1628; “The Habeas Corpus Act” (lege pentru garantarea inviolabilităţii
persoanei votată în 1679); “Legea drepturilor” - “Bill of Rights” din 168947.
De asemenea, identificăm şi în alt areal geografic, altul decât cel britanic, enunţuri
juridice privitoare la drepturile omului, ca de pildă: declaraţiile adoptate de unele state
americane la sfârşitul sec. al XVIII-lea, ca “Bill of Rights” – “Declaraţia de independenţă a
S. U. A.” din 1776, care proclamă că “Noi considerăm adevăruri evidente prin sine, că toţi
oamenii au fost creaţi egali, că sunt înzestraţi de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile,
că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii…”, precum şi “Declaraţia
Revoluţiei Franceze” din 1789 asupra drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Drepturilor
civile şi politice enunţate în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, nu
erau numeroase. În cele 17 articole ale sale Declaraţia din 1789 se referea, mai ales, la:
dreptul la egalitate, libertatea de opinie şi gândire, libertatea credinţelor religioase, dreptul la
rezistenţă împotriva represiunii, dreptul la vot, dreptul de asociere şi întrunire, dreptul la
proprietatea particulară etc. “Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat…o
generalizare şi abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte
noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele
generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII”48.
Suntem nevoiţi a recunoaşte că, de-a lungul istoriei, unii oameni, unele organizaţii,
unele guverne nu au acţionat în sprijinul apărării drepturilor fundamentale ale omului, implicit
cele ale copilului – decât în momente de grea cumpănă, în timpul unor tragice evenimente
sau, mai precis, atunci când se efectua bilanţul acestora. Abia atunci, constrânşi, sau nu, se
punea problema răspunderii sociale, în special a răspunderii juridice, a răspunderii individuale
sau colective, a motivelor care au determinat suferinţe oamenilor fără nici un temei logic.
Gravele încălcări ale drepturile omului, petrecute înaintea şi în timpul celui de al doilea război
mondial, au impus adoptarea unui sistem de norme care să prevină cauzarea de noi suferinţe
oamenilor dar şi să asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor oamenilor (care existau
deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor49). Astfel, în cadrul Adunării Generale a

45
André Maurois, ”Istoria Angliei”, Vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 158 şi urm.
46
Craiovan, I., op. cit. 2009, p. 212.
47
André Maurois, op. cit., Vol. II, p. 110.
48
Duculescu, V., ”Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura LUMINA LEX, Bucureşti, 1994, p. 18.
49
Iniţial, protecţia “drepturilor copilului” a fost obiect al preocupărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Aceste preocupări au fost concretizate în Convenţia O. I. M. nr. 6/1919 privind munca de noapte a copiilor în
industrie adoptată la Conferinţa generală a OIM de la Washington de către Guvernul SUA la 25 octombrie 1919,
ratificată de România prin legea promulgată cu Decretul nr. 1990 din 9 mai 1921, publicată în “Monitorul
Oficial” nr. 34 din 17 mai 1921 şi prin Convenţia O. I. M nr. 16/1921 privind examinarea medicală obligatorie
a copiilor şi tinerilor întrebuinţaţi pe bordul vaselor adoptată la Conferinţa generală a OIM de la Geneva la 25
octombrie 1921, ratificată de România prin legea promulgată cu decretul nr. 2511 din 26 mai 1923, publicată în
Naţiunilor Unite au fost adoptate Carta Naţiunilor Unite (1945 – San Francisco) şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948). În ansamblul lor,
prevederile Cartei O.NU. “constituie, în perioada postbelică, punctul de plecare în adoptarea
şi aplicarea unor reglementări internaţionale care definesc, prin conţinutul lor, instituţia
drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan sau ceea ce unii numesc dreptul
drepturilor omului”50.
Prin conţinutul său, Carta O. N. U. internaţionalizează drepturile omului. Ele, de acum
vor deveni “ţelul, obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al reglementărilor interne al
statelor”51. Carta O. N. U. instituie obligaţia de a promova (atât în sarcina Organizaţiei
Naţiunilor Unite, cât şi în a statelor membre) “ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a
braţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea
problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice şi a altor
probleme conexe şi cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei; respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă, religie”.
Constituţiile statelor lumii nu procedează la o clasificare categorială a drepturilor şi
libertăţile cetăţeneşti. Între drepturile şi libertăţile omului nu distingem deosebiri în ceea ce
priveşte valoarea lor juridică. Fiecare drept sau libertate au, şi cuprind în sine, o valoare
morală. Începând cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, printre libertăţile
fundamentale ale omului, sunt promovate şi drepturile privind participarea la viaţa socială:
dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie (art. 18); dreptul la libertatea opiniilor şi
exprimării; libertatea de a avea opinii fără imixtiune de afară; libertatea de a căuta, de a primi
şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat (art.
19); dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică – menţionându-se totodată că nimeni
nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie (art. 20); dreptul de a lua parte la conducerea
treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentaţi liber aleşi, dreptul de acces egal
la funcţiile publice din ţara sa (art. 21); dreptul la securitatea socială (art. 22); dreptul la
muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,
precum şi la ocrotirea împotriva şomajului (art. 23 pct. 1); dreptul la salariu egal pentru
muncă egală (art. 23 pct. 2); dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure
atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la
nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială (art. 23 pct. 3); dreptul de a întemeia sindicate şi
de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale (art. 23 pct. 4); dreptul la odihnă şi
recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite (art.
24); dreptul, oricărui om, la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi
familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi
serviciile sociale necesare - el are dreptul de asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate,
văduvie, bătrâneţe sau celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma
unor împrejurări independente de voinţa sa (art. 25 pct. 1); mama şi copilul au dreptul la
ajutor şi ocrotire deosebite – toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii, sau în
afara acesteia se bucură de aceeaşi protecţie socială (art. 25 pct. 2.); dreptul la învăţătură
(art. 26); dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii (art. 27).
Corelativ, se instituie, totodată, şi îndatoririle persoanei faţă de colectivitate şi
limitele conţinutului drepturilor lor: orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate,
deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii
sale; în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai

“Monitorul Oficial” nr. 46 din 2 iunie 1923.

50
Niciu, M., op. cit., p. 205 cu trimitere la Moca, Gh., ”Drept internaţional public”, Bucureşti, 1993, p. 223.
51
Micu Doina, ”Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în Constituţia
României”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 6 şi urm.
îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi
respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică; drepturile şi libertăţile nu
vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite (art. 29); nici o dispoziţie a prezentei declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând
pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de săvârşi
vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale enunţate în
prezenta declaraţie (art. 30).
Transformarea obligaţiilor de principiu a drepturilor omului, cu caracter economico-
social cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în obligaţii juridice precum
şi implementarea acestora din urmă s-a petrecut abia după 18 ani fiind internaţionalizate şi
instituţionalizate în Pactul Internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi
Culturale52 (unele măsuri de protecţie a drepturilor copiilor sunt obiect al prevederilor art. 10
şi art. 13) – adoptat simultan cu Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice53, şi
care cuprinde alte drepturi decât drepturile civile şi politice, între care distingem şi o abordare
a problematicii drepturilor copilului (art. 23, 24). Sistemul de control internaţional privind
implementarea şi garantarea drepturilor economice, sociale şi culturale este diferit faţă de
sistemul de control privitor la drepturile civile şi politice. Dat fiind faptul că organele
îndrituite cu monitorizarea sistemului internaţional de control nu pot face recomandări directe
statelor cu privire la îmbunătăţirea legislaţiei ori a practicii lor cu referire la drepturile
economice, sociale sau culturale, ele fiind abilitate să facă numai recomandări cu caracter
general Adunării Generale O. N. U. – organul politic al Naţiunilor Unite, putem aprecia că
eficienţa măsurilor de implementare nu este relevantă, dar nici lipsită de sens având în vedere
că anumite instituţii specializate ale acesteia precum Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii “contribuie prin activitatea lor proprie şi convenţiile internaţionale pe care le-a
adoptat sau la a căror adoptare au participat, la promovarea şi respectarea acestor categorii de
drepturi”54. Activitatea (dinamica) promovării și garantării drepturilor fundamentale ale
omului este concretetizată și prin elaborarea altor acte normative cu caracter internațional,
precum Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale55, Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene56.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene57 este formată din Preambul
şi 54 de articole, grupate în şapte Capitole: Preambulul dezvoltă obiectivul Uniunii Europene
de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă a Europei pe baza respectării valorilor
indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, întărind
printr-o cartă protecţia drepturilor fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului
social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice. Titlul I Demnitatea: conţine 5 articole ce
statuează demnitatea umană dreptul la viaţă (II-2), dreptul la integritate al persoanei(II-3),
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (II-4),
interzicerea sclaviei şi a muncii forţate(II-5); Titlul II Libertăţile: dreptul la libertate şi la
securitate (II-6), respectarea vieţii particulare şi de familie (II-7), protecţia datelor cu caracter
52
Pactul a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 (B. Of. nr. 146 din 20 nov.
1974).
53
Ibidem.
54
Micu Doina, op. cit. p. 13.
55
Ratificată prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 13 mai 1994)
56
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 3003/1 din 14 dec. 2007.
57
Această Cartă are deja valoare juridică obligatorie - odată cu ratificarea la data de 1 dec. 2009, de către toate
statele, a Tratatului de la Lisabona; anterior ratificării, se preciza „va deveni un instrument juridic constrângător
odată cu intrarea în vigoare a acestuia” (Murararu, I. și Tănăsescu, Elena Simina S. & colectiv de autori,
”Constituția României – Comentariu pe articole”, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 1429 și urm.)
personal (II-8), dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii (II-9), libertatea de
gândire, de conştiinţă şi religioasă (II-10), libertatea de exprimare şi de informare (II-11),
libertatea de întrunire şi de asociere (II-12), libertatea artelor şi ştiinţelor (II-13), dreptul la
educaţie (II-14), libertatea profesională şi dreptul la muncă (II-15), libertatea de a desfăşura o
activitate comercială (II-16), dreptul de proprietate (II-17), dreptul la azil (II-18) si protecţia
în caz de evacuare, expulzare sau extradare (II-19); Titlul III Egalitatea: egalitatea în
drepturi (II-20), nediscriminarea (II-21), diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică (II-22),
egalitatea între bărbaţi şi femei (II-23), drepturile copilului (II-24), drepturile persoanelor în
vârstă (II-25), integrarea persoanelor cu handicap (II-26); Titlul IV Solidaritatea: dreptul
lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii(II-27), dreptul la negociere şi
la actiuni colective (II-28), dreptul de acces la serviciile de plasament(II-29), protecţia în
cazul concedierii nejustificate (II-30), condiţii de lucru corecte şi echitabile (II-31),
interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă (II-32), viaţa de familie şi
viaţa profesională (II-33), securitatea socială şi asistenţa socială (II-34), asistenţa medicală (II-
35), accesul la serviciile de interes economic general (II-36), protecţia mediului (II-37),
protecţia consumatorilor (II-38); Titlul V Drepturile cetăţenilor: dreptul de a alege şi de a fi
ales în Parlamentul European (II-39), dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale (II-40), dreptul la bună administrare (II-41), dreptul de acces la documente (II-42),
Mediatorul European (II-43), dreptul de petiţie (II-44), libertatea de circulaţie şi de şedere (II-
45), protecţia diplomatică şi consulară (II-46); Titlul VI Justiţie: dreptul de a apela efectiv şi
de acces la o instanţă imparţială (II-47), prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (II-48),
principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (II- 49), dreptul de a nu fi
judecat sau pedepsit penal de doua ori pentru aceeasi infracţiune (II-50); Titlul VII Dispoziţii
generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei: domeniul de aplicare (II-
51), întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor (II-52), nivelul de protecţie (II-53),
interdicţia abuzului de drept (II-54).
Potrivit prevederilor art. 20 al Constituţiei României (adoptată de Adunarea
Constituantă la 21 noiembrie 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie 2003, intrată în vigoare la data publicării) cu privire la tratatele
internaţionale privind drepturile omului “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România face parte” (alin.1);
„Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile” (alin.2 ). Dispozițiile art. 20 implică consecințe majore, atât în sarcina
legiutorului – care va trebui să-și îndeplinească obligația permanentă de a verifica dacă
proiectele de legi pe care le discută și le adoptă se corelează cu tratatele internaționale la care
România face parte, cât și în sarcina autorităților publice competente a negocia, încheia și
ratifica tratatele internaționale ”care vor trebui să manifeste o atenție sporită în observarea
corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații mai
dificile de procedeele rezervelor și declarațiilor”.58
De asemenea, Curtea Constituțională, în calitatea sa de garant al supremației
Constituției, trebuie să manifeste o atenție sporită, mai ales când va trebui să se pronunțe
asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale (art. 146 lit.b, Constituția
României) cu atât mai mult cu cât, în acest caz, controlul posterior nu este posibil decât dacă

58
Murararu, I. și Tănăsescu, Elena Simina S. & colectiv de autori, ”Constituția României – Comentariu pe
articole”, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 173-175.
cel anterior nu fost exercitat (art. 147 alin. 3, Constituția României).59
În România, conținutul unor instituții din dreptul românesc a fost regândit ca urmare a
influenței exercitată de interpretarea prevederilor constituționale în conforrmitate cu tratatele
internaționale în materia drepturilor omului. Este important de remarcat și faptul că Curtea
Constituțională a României a confirmat constituționalitatea în dreptul românesc a acțiunii prin
care cetățenii proprii se adresează unor jurisdicții internaționale pentru invocarea altor
standarde de protecție a drepturilor omului decât cele naționale și caracterul obligatoriu al
hotărârilor emise de astfel de jurisdicții.60

1.6. Noţiunea de putere executivă

Să ne amintim, în primul rând, că Montesquieu a fost cel care a formulat clar principiul
separaţiunii puterilor în stat, inspirat atât din anticul Aristotel, cât şi de filozoful englez
Locke. Mai exact, el a avut modelul regimului englez, care a cunoscut separaţiunea puterilor
încă din sec. XIII.
Acest principiu al separaţiunii puterilor este indispensabil legat de regimul parlamentar. În
lucrarea sa "De l'esprit des lois", Montesquieu realiza un tip de regim politic în care se punea
în valoare o guvernare moderată, in asigurarea separaţiunii puterilor şi a libertăţilor politice.
El afirma că libertățile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este
limitată: "Tout homme qui a du pouvoir est porté à en abuser ... Il faut que pouvoir arrete le
pouvoir".
Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă, executivă şi idecătorească: "Tout
serait perdu si le même homme, où le meme corps des rincipaux, où des nobles, où du peuple
exerçaient ces trois pouvoirs: celui d'exécuter des résolutions publiques et celui de juger les
crimes où les différends de particuliers".
Însuşindu-ne explicaţiile, pertinent formulate de dr. loan Vida, putem reţine că puterea
executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă şi de funcţia
judecătorească.61
În conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atribuţii care constituie obiectul
activităţii unor autorităţi publice distincte. În rândul acestor atribuţii, Jacques Cadart
nominalizează: definirea politicii generale a ţării, elaborarea proiectelor de legi necesare
înfăptuirii acestei politici, adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor,
luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice, întreprinderea unor măsuri de
executare materială, în materie de ordine publică, dispunerea teritorială a forţelor armate şi a
celor de poliţie, precum şi conducerea relaţiilor internaţionale.
Aceste atribuţii se exercită, în viziunea aceluiaşi autor, de către diverse organe care
formează fie un executiv monocratic, fie un executiv colegial, ori reprezintă o combinaţie a
acestora62.

59
Ibidem.
60
Art. 3 al Legii nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie (cu modificările și completările
ulterioare): „În baza art. 25 şi 46 din convenţia menţionată, România recunoaşte dreptul la recursul individual în
fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în
privința drepturilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi în Protocolul nr. 4
recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol
adiţional al convenţiei, Strasbourg, 16 septembrie 1963, şi în Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984,
pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare pentru
România.”
61
Vida, I., "Puterea executivă şi administraţia publică", Bucureşti, 1994, p. 29-37.
 Într-o altă opinie, noţiunea de putere executivă sau executiv este o noţiune vagă,
datorită complexităţii fenomenului la care se raportează, a dublei sale accepţiuni - materiale şi
organice - precum şi datorită concepţiilor diferite care o reflectă. Elementele contradictorii
existente între sensul etimologic al cuvântului executiv, care presupune idea de subordonare,
de execuţie a legii, şi sensul real al noţiunii care se revendică din spectrul autorităţii pe care o
exercită, pun alte probleme în configurarea conceptuală a puterii executive, unele fiind legate
de autonomia noţiunii de executiv.
Cu toate acestea, executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful
statului şi guvernul, indiferent că acestea coexistă sau nu, atunci când coexistă având funcţii
partajate şi responsabilităţi diferite63.
Spre deosebire de majoritatea reprezentanţilor dreptului constituţional, unii autori de
drept administrativ exclud idea de "executiv", înlocuind-o cu cea de funcţie administrativă. În
înţelesul acestora, funcţia administrativă este considerată în mod tradiţional ca una din cele
trei funcţii ale statului, alături de funcţia legislativă şi de funcţia jurisdicţională64.
În concepţia constituţională clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive,
bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a
executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. în argumentarea acestei susţineri se arată
că executivul are o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile
constituţiolnale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. în acelaşi timp. administraţia
este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească,
nici de cea legislativă, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat".65
Într-o altă opinie, Jean Rivero admite idea unei diferenţieri între guvern şi
administraţie, deşi delimitarea celor două noţiuni nu este uşor de efectuat. În această opinie, a
guverna înseamnă a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţional, în timp ce
administraţia este o sarcină cotidiană care nu are proporţiile misiunii de a guverna.
Totodată, acţiunea guvernamentală şi conducerea administraţiei publice revin aceloraşi
organe şi se realizează prin acte de aceeaşi natură, ceea ce duce la concluzia că distincţia
dintre cele două categorii de organe nu se face pe plan juridic, ea ţinând de elemente
extrajuridice66.
Din aceste opinii se poate trage concluzia că între specialiştii în drept constituţional şi
specialiştii în drept administrativ nu există întotdeauna puncte de vedere convergente67. În
opinia primilor, funcţia executivă a statului nu se confundă cu autorităţile care exercită
puterea executivă. În rândul celei de a doua categorii, administraţia de stat şi executivul
reprezintă o unitate structurală unică, în ale cărei sarcini intră întregul conţinut al funcţiei
executive.
Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii, în pofida contradictorialității lor, este
faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative, fără ca prin
aceasta să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. În
sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executivă desemnează acea
funcţie a statului care asigură executarea legii. Această funcţie statală înglobează astăzi
activităţi extrem de diverse. În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului,
coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea

62
Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 53 cu trimitere la J. Cadart, "Institutions Politiques et Droit
Constitutionnel", vol. I, Economica, Paris, 1990, p. 342.
63
Ibidem, cu trimitere la Ch. Debbasch. J. Bourdon. J. M. Ponter., J.C. Ricci, "Droit Constitutionnel et
Institutions Politiques", 3e édition, Economica, Paris, 1990, p. 110.
64
Ibidem, cu trimitere la A. de Laubadère, "Traité de Droit Administratif", L.G.D.J., Paris. 1980, p. 229.
65
Ibidem, cu trimitere la G. Vedel, P. Delvolve, "Droit A d m i ni s tr at if", 1 0 e édition, P.U.F., Paris, p.56 și
urm.
66
Ibidem, cu trimitere la J. Rivero, "Droit Administratif", 12e edition, Paris, 1987, p. 15.
67
A. Iorgovan, "Drept administrativ. Tratat elementar", Editura Hercules, 1993, p. 9 și urm.
unor acțiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor
atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generală a statului.
Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită
funcţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică.
Ţinând seamă de structurarea executivului, se poate face distincţie între un a. executiv
monocratic sau monist şi un b. executiv dualist.
a. Executivul monocratic. Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o
reminiscenţă a antichităţii imperiale şi a absolutismului narhic, adaptată la regulile
constituţionale. Astfel, apariţia teoriei separaţiei puterilor în stat, mai înainte în Anglia şi apoi
în Franţa, a dus la transformarea monarhiei absolute în monarhie limitată şi la găsirea, mai
apoi, a formelor executivului supus regulilor democraţiei parlamentare. Este demn de
subliniat că în trecerea de la monarhia absolută la cea limitată de Constituţie, monarhul şi-a
pierdut în bună măsură atotputernicia atribuţiilor, lui revenindu-i exercitarea în exclusivitate a
funcţiei executive, în concurenţă cu cea legislativă, la a cărei exercitare participă alături de
Parlament. Acest model este valabil şi astăzi în multe state, dar în unele rolul monarhului a
devenit aproape formal.
Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o
singură entitate statală. Aceasta poate purta denumirea de rege, preşedinte - în cazul
republicilor parlamentare şi prezidenţiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe
care şi le asumă, anihilează principiul separaţiei puterilor în stat.
În decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat şi forme colegiale, în rândul
acestora înscriindu-se sistemul consulilor romani, care presupune exercitarea atribuţiilor
executive de către două persoane (consuli), egale în drepturi.
Un alt sistem executiv colegial îl constituie Directoratul, în cadrul căruia funcţia
executivă este încredinţată unui număr restrâns de persoane.
Între exemplele istorice care se subscriu acestei forme a executivului intră Directoratul
constituţiei anului III, compus din cinci directori, numiţi pentru cinci ani, din rândul cărora o
cincime se înlocuia în fiecare an. Directoratul avea rolul de a asigura securitatea interioară şi
exterioară a Franţei. El era investit cu putere reglementară pentru a asigura executarea
legilor. Directoratul numea şi revoca miniştri, al căror număr era stabilit de Corpul
legislativ68.
O altă formă a executivului monocratic, de această dată contemporană, o constituie
Consiliul Federal Elveţian, care se compune din şapte membri aleşi, pe o perioadă de patru
ani, de către Adunarea Federală, compusă din Consiliul Naţional, care reprezintă poporul
elveţian şi Consiliul Statelor, care este format din 46 de deputaţi ai cantoanelor. În sistemele
politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă în mod diferit, după cum
şeful statului este monarh sau preşedinte de republică. Monocraţia monarhică se
caracterizează, de regulă, printr-o preponderenţă, mai mult sau mai puţin formală, a şefului
statului - monarhul – în exercitarea concomitentă a puterilor executivă şi legislativă ale
statului, mergându-se până la imixtiunea regelui în problemele administrative locale. Astfel,
potrivit Constituţiei Belgiei, puterea legislativă se exercită în mod colectiv de către Rege,
Camera Reprezentanţilor şi Senat (art. 16). Aceeaşi Constituţie prevede în art. 29, că puterea
executivă aparţine regelui. În virtutea acestei calităţi, Regele numeşte miniştri, inclusiv pe
primul-ministru - care formează Consiliul de Miniştri, precum şi pe secretarii de care,
împreună cu Consiliul de Miniştri, constituie Guvernul. Atribuţiile secretarilor de stat sunt
stabilite de Rege şi exercitarea acestora este supusă contra-semnării celor care le exercită.
Potrivit aceleiaşi constituţii, atribuțiile Regelui se propagă şi în sfera administraţiei locale.
Astfel, potrivit 108 bis al Constituţiei Belgiei, Regele ratifică alegerea preşedintelui colegiului
68
Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 57 - cu trimitere la Ch. Debbash, J. Pontier, J. Bourdon, J. Ricci, op. cit.,
p.428.
executiv al comunelor iar, în conformitate cu prevederile Legii comunale exercită tutela
administrativă asupra colectivităţilor locale.69
Prevederi asemănătoare privitoare la configuraţia puterii executive găsim şi în
Danemarca, unde art. 3 al Constituţiei stabileşte că puterea legislativă se exercită. împreună,
de către Rege şi Falketing (Parlamentul Danrmarcei). Art. 12 al acestei Constituţii proclamă
că, în limitele Constituţiei, regele este învestit cu autoritate supremă asupra tuturor treburilor
regatului și eol exercită această autoritate prin intermediul miniştrilor. În privinţa miniștrilor,
Regele este împuternicit să-i numească şi să-i revoce (inclusiv pe primul-ministru) şi să le
repartizeze sarcinile. Miniştrii constituie Consiliul de Miniştri, a cărui preşedinţie aparţine
regelui. Şi în această ţară, executivul se remarcă prin existenţa unui cabinet, care poartă
denumirea de Consiliul Cabinetului, din care fac parte miniştrii, care deliberează sub
conducerea primului-ministru, regele având dreptul de a accepta deciziile acestuia sau de a le
supune Consiliului de Miniştri.
În rândul constituţiilor care consacră monarhia constituţională, cea spaniolă stabileşte
expresis verbis că regele este şeful statului - în atribuţiile sale intrând: sancţionarea şi
promulgarea legilor, convocarea şi dizolvarea Cortesurilor Generale, organizarea
referendumului, propunerea numirii şi revocării preşedintelui Guvernului, numirea şi
destituirea membrilor Guvernului la propunerea preşedintelui acestuia, numirea în funcţii
civile şi militare, acordarca de onoruri şi distincţii, exercitarea comandamentului suprem al
forțelor armatei, acordarea graţierii, exercitarea atribuţiilor supreme in materie de politică
externă. Aceeaşi Constituţie precizează în art. 97 că Guvernul exercită funcţia executivă şi
puterea reglementară. El conduce politica internă şi externă şi este responsabil în faţa
Parlamentului. Alături, şi sub conducerea Guvernului, îşi desfăşoară activitatea administraţia
publică, subordonată principiilor eficacităţii, ierarhiei, descentralizării şi coordonării,
supunându-le legii şi dreptului.
În Olanda, tratarea puterii executive cunoaşte noi dimensiuni în virtutea Constituţiei
adoptate la 17 februarie 1983. Potrivit acestei legi fundamentale, Regele, împreună cu
miniştrii, formează Guvernul, dar primul-ministru şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi prin
decret regal. Miniştrii formează Consiliul de Miniştri, care este prezidat de primul-ministru,
pentru a delibera şi a hotărî asupra politicii generale a Guvernului şi pentru a favoriza unitatea
acestei politici. În privinţa legiferării, art. 81 al acestei Constituţii prevede că legile sunt
stabilite în comun de către Guvern şi Parlament, la propunerea Regelui sau a unuia ori a mai
multor parlamentari.
Monocraţia executivului contemporan cunoaşte cea mai rigidă expresie a separaţiei
puterilor în stat în regimurile politice prezidenţiale. În aceste regimuri politice, executivul este
redus la preşedintele statului sau al ţării, acesta fiind responsabil de aplicarea sau de
executarea legii70.
Forma cea mai reprezentativă a regimurilor prezidenţiale o constituie regimul politic
instaurat la 1787 în Statele Unite ale Americii. Potrivit art. 2 al Constituţiei S.U.A., puterea
executivă este exercitată de către preşedintele Statelor Unite ale Americii. Ceea ce este
specific acestui mod de existenţă a executivului, este faptul că limitele sale nu sunt
determinate de Constituţie, ci de factori politici extraconstituţionali. Aşa cum se poate
desprinde din storia S.U.A., preşedinţii au excelat în exercitarea unor puteri care nu puteau fi
legitimate decât de conjunctura politică, de propria lor personalitate ori de modul de
desemnare prin votul întregii naţiuni americane71. În cadrul acestui sistem, în care apropierea

69
Ibidem, p. 58.
70
Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 59 – cu trimitere la Jay M. Shafritz, “The Dorsey Dictionary of
American Government and Politics” , The Dorsey Press, 1988, p. 203.
71
Ibidem - cu trimitere la C. Herman Prichett, “The American Constitutional System”, McGraw-Hill Book
Company, New York, 1976, p. 43 și urm.
de concepţia clasică a separaţiei puterilor în stat este evidentă, executivul nu se confundă cu
administraţia, dar el este cel care orientează şi controlează acţiunile acesteia, chiar dacă asupra
legalităţii acţiunilor sale se pot pronunţa şi autorităţile judecătoreşti. Regimul prezidenţial nu
se cantonează numai în jumătatea de nord a continentului american. Din această arie
geografică modelul prezidenţial s-a extins în state sud-americane, africane şi, de curând, prin
adoptarea Constituţiei Rusiei, el a pătruns şi în această parte a lumii. Ceea ce este important
de reţinut este faptul că în statele care s-au inspirat din regimul prezidenţial american, a
apărut, alături de preşedintele republicii, Guvernul, dar această inovaţie instituţională nu
modifică natura regimului politic, datorită competenţelor pe care le are preşedintele în
formarea şi funcţionarea acestei componente a executivului. În multe din aceste state, modelul
american a fost deformat, transformându-se în regim politic prezidenţial.
b. Executivul dualist reprezintă o structură caracteristică, în primul rând, regimurilor
parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este încredinţată unei persoane şi unui organ
colegial, care au atribuţii pe care le exercită în mod relativ autonom, persoana îndeplineşte
funcţia de şef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de cabinet ministerial. Prin natura
sa, executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat şi, în cadrul aceluiaşi stat, în funcţie
de natura concretă a raporturilor dintre şeful statului şi organul colegial.
Regimurile parlamentare sunt, prin esenţa lor, dualiste, ele dispun de un şef de stat,
desemnat de parlament, şi de un guvern, care are în fruntea sa un premier, care exercită
funcţia de şef al executivului. Funcţia şefului de stat, desemnat de parlament, este
contorsionată de rolul partidelor politice în desemnarea acestuia, după cum cea de şef al
guvernului este supusă regulilor majorităţii parlamentare. Există oare în aceste regimuri
politice o reală separaţie a puterilor sau este vorba de o simplă separaţie a puterii partidelor
politice?
Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să stabilim poziţia executivului în
diferitele regimuri parlamentare.
În Germania72, puterea executivă federală este supusă regulilor regimului parlamentar,
fiind acordată unei persoane care îndeplineşte funcţia de şef de stat, în condiţii de
neresponsabilitate şi unui organ colegial, prin natura sa, esenţialmente responsabil. Prima
componentă a executivului o constituie Peşedintele, iar cea de-a doua Guvernul. Preşedintele
Republicii Federale este ales cu majoritate de voturi de către Adunarea Federală, compusă din
membrii Bundestagului. cărora li se adaugă un număr egal de membri desemnaţi de adunările
reprezentative ale landurilor. Preşedintele Republicii Federale reprezintă republica pe plan
internaţional, încheie tratate, acreditează şi primeşte trimişii diplomatici, numeşte şi revocă
din funcţie judecătorii şi funcţionarii federali, ca şi ofiţerii şi subofiţerii. Preşedintele poate
acorda graţieri individuale, ţinând seama de speţele care îi sunt prezentate.
Guvernul Germaniei federale se compune din Cancelarul federal şi miniştrii federali.
Cancelarul este ales fără discuţii, cu majoritate de voturi, de către Bundestag, la propunerea
Preşedintelui Republicii Federale. Alegerea fără discuţii a Cancelarului este dictată de
existenţa unei majorităţi parlamentare sigure, care face inutilă intervenţia opoziţiei
parlamentare în aprecierea calităţilor persoanei propuse să deţină funcţia de Cancelar.
Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de către Preşedintele Republicii Federale, la
propunerea Cancelarului federal. Specificul executivului german rezidă în concentrarea
puterii executive în mâna Cancelarului, în cea mai mare parte. El stabileşte liniile politicii şi
îşi asumă responsabilitatea politică, are dreptul de a solicita Preşedintelui dizolvarea
Bundestagului, ceea ce îl transformă într-o adevărată cheie de boltă a sistemului politic
german, slujit în bună măsură de coeziunea partidelor politice. Un element constituţional de
72
A se vedea "Legea fundamentală pentru Republica Federală Germania" (prezentare istorică, traducerea
textelor din limba germană și îngrijirea ediției de Eleodor Focșeneanu, Editura All Educational S.A., București,
1998).
stabilitate a regimului politic german îl constituie aşa-numita moţiune de cenzură pozitivă, în
virtutea căreia Bundestagul nu-şi poate exprima neîncrederea în Cancelar, decât în măsura în
care acceptă un succesor al acestuia cu majoritate absolută de voturi. Dacă o moţiune
privitoare la încrederea în Cancelar nu este adoptată cu majoritatea voturilor membrilor
Bundestagului. Preşedintele Republicii poate, la propunerea Cancelarului, să dizolve
Bundestagul73.
În Italia, o altă ţară cu regim parlamentar, executivul este bicefal şi se compune din
şeful statului - Preşedintele Republicii - şi un Cabinet, care are în fruntea sa un Preşedinte al
Consiliului de Miniştri. Preşedintele Republicii, potrivit art. 83 al Constituţiei Italiei, este ales
de Parlament, în şedinţă comună. La şedinţa comună participă, cu drept de vot, trei delegaţi
din partea fiecărei regiuni, aleşi de consiliul regional, cu asigurarea reprezentării minorităţilor
din acest consiliu. Pentru alegerea Preşedintelui Republicii, la primele trei tururi de scrutin, se
cere o majoritate de două treimi, la următoarele fiind suficientă majoritatea absolută.
Potrivit Constituţiei Italiei, Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea
naţională; el exercită o serie de atribuţii în relaţiile cu Parlamentul, dintre care cea mai
importantă ni se pare aprobarea prezentării în Camere a proiectelor de legi care provin de la
Guvern. În rândul atribuţiilor administrive, Preşedintelui Italiei îi revine numirea, în condiţiile
legii, a funcționarilor de stat, comanda forţelor armate şi prezidarea Consiliului Suprem de
Apărare, în toate cazurile actele sale fiind supuse contrasemnării minştrilor care le propun şi
pentru care aceştia îşi asumă responsabilitatea. Guvernul Italiei se compune din preşedintele
Consiliului de Miniştri şi miniştri, compunerea sa fiind dependentă de acordarea încrederii de
fiecare Cameră a Parlamentului, în mod separat.
Constituţia Italiei consacră sub titlul III, intitulat "Guvernul", o a doua secțiune intitulată
"Administraţia publică", ceea ce ne obligă să observăm că în această ţară puterea executivă nu
este concepută ca o cumulare a executivului şi a administraţiei publice, deosebirile dintre
autorităţile publice lective fiind precizate prin texte constituţionale74.
În replică la regimurile prezidenţiale şi parlamentare, Franţa a creat, în 1958, un nou
model, unul intermediar între modelul prezidenţial şi cel parlamentar, cu un executiv care să
anihileze tarele fiecăruia din regimurile predecesoare şi să creeze un nou echilibru al puterilor
în stat, legat de alegerea preşedintelui prin vot indirect, pentru ca, din 1962, alegerea şefului
statutului să se facă prin vot universal direct. În concepţia generalului de Gaulle. preşedintele
Franţei trebuia să se bucure de încrederea directă şi explicită a națiunii, pentru a se putea
admite legitimitatea deciziilor sale în diferite situaţii în care se poate afla republica. În această
concepţie, Preşedintele Franţei exercită magistratura supremă a statului, el fiind concomitent
garant și arbitru.75
Alături de preşedinte, Guvernul reprezintă cel de-al doilea element al executivului francez.
Guvernul derivă din voinţa şefului statului, el nu trebuie învestit în Parlament, iar schimbarea
acestuia nu se poate realiza decât în urma demisiei, care poate fi determinată de voinţa
primului-ministru, pusă în practică de Adunarea Naţională prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, ca urmare a angajării răspunderii guvernului asupra unui text de lege, sau poate fi
consecinţa neaprobării unui program ori a unei declaraţii de politică generală a Guvernului.
Constituţia Franţei permite prorogarea sesiunilor ordinare sau extraordinare pentru a permite
guvernului să-şi asume răspunderea în faţa Adunării Naţionale.

73
Ibidem, p. 61: în opinia unui autor francez, puterea executivă în Germania ar avea o puternică nuanţă monistă
și cu trimitere la Philippe Parini, "Régimes politiques contemporaines", Masson, Paris. 1991, p. 240.
74
Ioan Alexandru, op. cit. 1999, p. 62 - a se vedea trimiterea de la nota de susol.
75
Ibidem, cu trimitere la Ch. Debbascch și alții, op. cit., 1990, p. 578. A se vedea și art. 5, Titlul II, Președintele
Republicii al Constituției Republicii Franceze din 4 octombrie 1958 (notă introductivă, traducerea textelor și
îngrijirea ediției de Aurel Ciobanu-Dordea, Editura All Educational S.A., București, 1998).
 Ceea ce este specific regimului executivului francez, este faptul că imixtiunea
preşedintelui Republicii în treburile guvernului este apropiată regimurilor moniste sau
monocratice. Astfel, Preşedintele Republicii conduce lucrările Consiliului de Miniştri şi
semnează ordonanţele şi decretele adoptate în Consiliul de Miniştri, numeşte în funcţii civile
şi militare fie singur, fie în Consiliul de Miniştri. Totodată, executivul francez se
caracterizează printr-o evoluţie contradictorie a aplicării principiului separaţiei puterilor în
stat, de la prima Constituţie elaborată la 1791 şi până la cea actuală, care dă posibilitatea
guvernului de a legifera în anumite domenii76. Aşa cum rezultă din practică, între preşedinte şi
guvern pot interveni stări delicate, în condiţiile în care majoritatea care l-a ales pe preşedinte,
pentru o perioadă de 7 ani, se deosebeşte de majoritatea rezultată din alegerile parlamentare,
situaţie cunoscută sub numele de "coabitare", în care mecanismul instituţional poate fi blocat
sau îl obligă pe preşedinte să ţină seamă la numirea primului-ministru şi a guvernului de noua
majoritate parlamentară. Nici în această ţară, executivul nu se confundă cu administraţia
publică; potrivit art. 20 al Constituţiei, Guvernul dispune de administraţie şi de forţele armate,
ceea ce pune în evidenţă deosebirile structurale dintre executiv şi administraţie, pe de o parte,
şi cele dintre executiv, administraţie şi forţele armate, pe de altă parte.

1.7. Conceptul de administraţie publică

Termenul de administraţie provine din limba latină, "administer" traducându-se prin:

agent, ajutător, servitor, sau într-un alt sens, instrument. Verbul "administro" înseamnă a da o
mână de ajutor, a conduce sau a dirija. Cuvântul "administer" aproape sinonim cu "minister" -
care înseamnă: servitor, îngrijitor, ajutător - s-a format din rădăcina "minus" - "minor", care
înseamnă mai puţin şi din prefixul "ad", care arată direcţia, "sensul" şi subliniază starea de
inferioritate în raport cu "magister", ce se traduce prin cel care comandă, superiorul, șeful -
cuvânt care s-a format din "magis" care înseamnă mai mult.77
Dicţionarul limbii române definește verbul "a administra": a conduce, a cârmui, iar
pentru "administraţie" - totalitatea autorităților administrative existente într-un stat; secţie sau
serviciu, care se ocupă de probleme administrative ale unei instituţii.78
"Dictionary of American Government and Politics". editat la "The Dorsey Press"-
Chicago, Illinois. în anul 1988, sub îngrijirea prof. Jay M. Shafritz de la University of
Pittsburgh, reţine pentru cuvântul "administration " mai multe sensuri, şi anume:
1.Conducerea şi îndrumarea afacerilor guvernelor şi instituţiilor; 2. Termen colectiv pentru
toţi oficialii din aparatul guvernamental; 3. Executarea şi implementarea politicii publice; 4.
Timpul în care se află în funcţie un şef executiv, precum preşedinte, guvernator sau primar.
Astfel, administraţia Carter înseamnă acei ani (1977 - 1981), când Jimmy Carter a fost
preşedintele Statelor Unite; 5. Supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti
taxele a se repartiza bunurile şi averea către moştenitori.
În limbajul curent termenul "administraţie" este utilizat în mai multe sensuri. Astfel, prin
administraţie se poate înţelege: conţinutul principal al activităţii puterii executive a statului;
sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă; conducerea unui agent
economic sau instituţii social-culturale; un compartiment (direcţie, secţie, sector, serviciu,
birou) din unităţile direct productive sau instituţii social-culturale, care nu desfășoară
nemijlocit o activitate direct productivă.
Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie, preocupările teoretice s-au axat
în principal pe clarificarea noţiunii de administraţie publică, luată ca formă de exercitare a

76
A se vedea art. 21, alin. 1, al Constituției Republice Franceze.
77
Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 63.
78
Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ediția a II –a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 13.
puterii executive în stat, mai ales datorită importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea exactă
a acestei activităţi în intimitate; a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în
practică, moment esenţial, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în
organizarea şi conducerea societăţii79.
"Dictionary of American Government and Politics" reţine pentru sintagma: "public
administration" următoarele explicaţii: 1.Funcţia executivă în guvern; executarea (aplicarea)
politicii publice; 2. Organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea
obiectivelor guvernării; 3. Arta şi ştiinţa conducerii aplicată la sectorul public. Administraţia
publică este un termen mai larg decât conducerea publică (managementul public), pentru că
acestea nu se limitează la management, ci include împrejurările politice, sociale, culturale şi
legale care afectează conducerea instituţiilor publice.
David H. Rosenbloom, în lucrarea sa "Public Administration" (Understanding
Management, Politics and Law in the Public Sector, Random House, New-York, 1989, p. 3-
36), releva faptul că "Administraţia publică, ca multe alte strădanii umane, este dificil de
definit, dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite despre cum ar putea
fi realizată".
Administraţia publică este o categorie atât de abstractă şi variată, încât poate fi
descrisă în termeni diferiţi. Totuşi, o definire a administraţiei publice este necesară. Pentru
aceasta, se impune, în primul rând, să se stabilească care sunt graniţele generale ale acesteia
şi să fie exprimate principalele concepte ale disciplinei şi practicii administraţiei publice. De
asemenea, în al doilea rând, definirea administraţiei publice ajută la încadrarea acestui
domeniu într-un larg context politic, economic şi social. În fine, în al treilea rând, luarea în
considerare a definiţiilor majore ale administraţiei publice relevă faptul că există trei
abordări distincte pentru acest domeniu. Din acest punct de vedere este de menţionat că de-a
lungul anilor s-a manifestat tendinţa teoreticienilor şi practicienilor de a accentua una sau alta
din aceste abordări, fiecare abordare tinzând să reliefeze diferite valori, diferite moduri de
organizare, diferite metode de dezvoltare informaţională şi puncte de vedere.
Dintr-o mare varietate de definiţii menţionăm câteva80, prezentate de Richard Stillman în
"Public Administration:concepts and cases" (Boston, Houghlon Wifflin, 1978): John J.
Corson şi J. P. Haris definesc concis administraţia publică ca fiind "activitatea prin care se
realizează scopurile şi obiectivele guvernului";John Pfiftner şi Robert Presthus relevă că
"administraţia publică, ca domeniu de activitate, este în principal preocupată de mijloacele
pentru implentarea valorilor politice; James W. Davis precizează că "administraţia publică
poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării"; Nicholas Henry
formulează complex definiţia administraţiei publice "aceasta diferind de tendinţele politice,
atât prin accentuarea eomportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor
proprii şi metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale"; Dwight
Waldo releva că "procesul administraţiei publice constă în acțiunile de realizare a intenţiei sau
dorinţei guvernului. Este, din acesată cauză, activitatea activă, continuă, cea "de afaceri" a
guvernului, preocupată cu punerea în aplicare a legii, care este realizată de corpurile
legislative (sau alte autorități, şi interpretată de curţile de judecată, prin procesul de organizare
şi conducere". Felix şi Loyd Nigro dezvoltă definiţia administraţiei publice în cinci puncte:
a) este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public; b) acoperă cele trei ramuri -

79
Ibidem, pag. 64 cu trimitere la: Paul Negulescu, "Tratat de drept administrativ", vol. I, Institutul de arte
grafice, Editura Marvan, Bucureşti, 1934; Charles Debbasch, Fonction administrative et missions de
l'administration, în lucrarea "Science administrative, Administration publique", Paris, Librairie Dalloz, 1975;
C. Lalumière, A l a recherche d ' u ne c a d r e t hé o ré ti q ue p o u r l'é t u de d e l' a d m i n is t r at i o n
p u b li q ue, în "Buletin de l'Institut International d'Administration Publqiue-Revue d'administration publique",
Janvier-Mars, 1975.
80
Ioan Alexandru, op. cit., 1999, p. 65 și urm.
executivă, legislativă şi juridică - şi relațiile dintre ele; c) are un rol important în formularea
politicii publice şi este de aceea o parte a procesului politic; d) este diferită de administraţia
privată prin trăsături semnificative; e) ste asociată de aproape cu numeroase grupuri private şi
de indivizi. David H. Rosenbloom, în lucrarea citată, se întreabă ce concluzii pot fi din
această varietate de definiţii ale administraţiei publice. Răspunsul este larg şi înscris pe
puncte, astfel:
1. Administraţia publică are pentru diferiţi observatori diferite sensuri, lisând un înţeles
general, semnificativ teoretic şi practic. Faptul că nu se poate defini în mod clar substanţa şi
procesul administraţiei publice este o scuză greu de acceptat, dar fenomenul există şi
societatea caută să-şi îmbunătăţească sistemul de birocraţie publică;
2. Administraţia publică, în mod paradoxal, nu este o disciplină de sine stătătoare, deoarece
studiul acesteia se suprapune peste alte discipline, incluzând ştiinţele politice, sociologia,
economia, psihologia şi administrarea afacerilor (business administration). Deşi această
abordare conţine un mare grad de adevăr, în practică se consideră nesatisfăcătoare, pentru că
lasă fără abilitate de a analiza, în mod coerent, un aspect major al vieţii publice americane
contemporane, şi anume: intensa şi puternica birocraţie guvernamentală.
Din toate acestea se poate trage concluzia că toate definiţiile prezentate sunt de ajutor
pentru că administraţia publică implică activitate, arc contingenţă cu politica, tinde să fie
concentrată în ramura executivă a guvernării, diferă de administraţia privată şi este preocupată
de aplicarea legii.
În cele ce vor urma vom prezenta, într-un paragraf care va avea ca obiect definirea
cadrului şi scopului administraţiei publice, şi alte definiţii ale administraţiei publice – rezultat
al creşeterii numărul de activităţi prin care se concretizează administraţia publică şi extinderea
cadrului în care acestea se desfăşoară. Până atunci vom prezenta o definiţie acceptată de
doctrina noastră de specialitate (Ioan Alexandru, op. cit., 1999), atribuită lui David H.
Rosenbloom & Deborah D. Goldman (1989): folosirea teoriilor şi proceselor manageriale,
politice şi juridice in vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive şi
judecătoreşti, pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu, cât
şi pentru segmentele acesteia81. Înţelegând prin administraţie publică acea activitate care
constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită
a prevederilor Constituţiei, ale tuturor actelor normative şi ale celorlalte acte juridice emise
de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei
publice, desprindem pe de o parte poziţia administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi
ale autorităţilor statale sau ale colectivităţilor locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două
elemente componente esenţiale şi indispensabile ale administraţiei publice, şi anume
elementul structural-organic şi elementul funcţional82.
Spre deosebire de administraţia statului totalitar, unde aceasta este întotdeauna la
dispoziţia exclusivă a puterii unice, fiind organizată centralizat şi unitar la nivelul întregii
colectivităţi naţionale şi, pe cale de consecinţă, constituie întotdeauna o "administraţie de
stat", în condiţiile statului de drept, în care separaţiunea puterilor, descentralizarea serviciilor
administrative şi autonomia administrativă constituie coordonate fundamentale, structurile
organizatorice şi funcţionale ale administraţiei sunt amenajate atât la nivelul statului, deci al
colectivităţii naţionale, situaţie în care avem administraţia publică centrală sau teritorială de
stat. cât şi la nivelul colectivităţilor locale, unde este organizată şi funcţionează administraţia
publică locală.

81
Hinţea, Călin, „Introducere în administraţia publică”, Note de curs, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Administrative şi ale Comunicării, UBB Cluj-Napoca, 2009, p. 56, cu trimitere la David H. Rosenbloom şi
Deborah D. Goldman, „Public Administration Understanding Management Politics, and Law in the Public
Sector”, Ediţia a II-a. 1989.
82
Ioan Alexandru, op. cit. 1999, p. 67 - cu trimitere la A. Iorgovan, "Drept adminstrativ. Tratat elementar", vol.
I, Editura Hercules, București, 1993, p. 1-3, 80-83.
 Pentru a preciza rolul administraţiei publice în condiţiile statului de drept vom încerca
să realizăm, în cadrul acestei lucrări, o analiză sistematică, mai cuprinzătoare, care - depăşind
analiza structurală şi funcţională (ce se referă la comportamentul intern al administraţiei) -
urmăreşte studierea relaţiilor dintre elementele sistemului, precum şi dintre acestea şi întregul
său şi celelalte elemente ale sistemului social. În acest fel este posibil a se face distincţia între
relaţiile interne ale sistemului (care sunt considerate relativ stabile, fiind consacrate mai ales
în norme juridice) şi relaţiile sistemului cu mediul social înconjurător. Cunoaşterea şi
aprofundarea relaţiilor structurale interne ale administraţiei publice - instituţiile
administrative, autorităţile administrative, colectivităţile locale etc, regulile juridice sau
nejuridice, mijloacele materiale şi umane ale administraţiei publice - nu se pot realiza în bune
condiţiuni dacă nu stabilim mai întâi care sunt relaţiile, pe de o parte între administraţia
publică centrală sau locală ca subsisteme ale sistemului social global şi celelalte elemente, pe
de altă parte - ce formează subsisteme distincte şi care, împreună, compun mediul sau cadrul
social înconjurător al administraţiei publice. Cunoaşterea acestor relaţii dintre administraţia
publică şi celelalte elemente ale sistemului social, mai ales a influenţelor reciproce între
acestea, permite conturarea rolului administraţiei publice, misiunilor sale; într-un cuvânt
adecvat limbajului adoptat de teoria sistemelor, conturarea funcţiilor administraţiei publice în
cadrul societăţii, demers pe care îl vom face în capitolul privind funcţiile administraţiei
publice în statul de drept.
Subordonată guvernului, administraţia posedă o anumită autonomie, al cărei grad este
variabil după epoci, naţiuni, regimuri. În fiecare ţară există o anumită putere administrativă.
Aceasta datorită continuităţii lucrărilor administraţiei şi a serviciilor sale, datorită
permanenţei, tehnicităţii, competenţei şi funcţionalităţii sale şi, de asemenea, datorită
existenţei unei caste, formate din personalul politic şi administrativ.83
Administraţia exercită o anumită influenţă asupra guvernului, sugerându-i anumite
atitudini. Administraţia are putere pentru că ea însăşi, este o forţă, o putere. Într-o formă
generală, permanența actuală a funcționarilor, estompează amploarea schimbărilor politice,
schimbări care rezultă din deplasări în majoritatea parlamentară, din ascensiunea la putere a
unor partide aflate în opoziţie sau chiar necunoscute. În administraţie, anumite organe,
anumite servicii, exercită în domeniile care le sunt proprii o anumită influenţă specială.
Diferiţii funcţionari din ministere, diferiţii lucrători au cuvânt greu asupra voinţei oamenilor
politici. Există chiar o tendinţă a administraţiei de a deveni independentă faţă de puterea
politică, de a nesocoti autoritatea acesteia.
Guvernul, din totdeauna şi în toate ţările, s-a preocupat de a ţine în mână administraţia,
de a se proteja împotriva nesupunerii şi a forţei excesive a funcţionarilor. De aceea, şi-a
rezervat mijloacele de acţiune, el fiind cel care-i numeşte, avansează şi revocă pe funcţionarii
superiori, exercită puterea ierarhică şi puterea disciplinară. Uneori, guvernul este slab înarmat
pentru aceasta (de ex. prin acordarea dreptului la grevă al funcţionarilor în unele ţări).
Funcţionarii profită de avantajele ataşate funcţiei şi doresc ca ele să se reflecte în aceasta. Dar
administraţia nu exercită activitatea sa în propriul său interes economic, nici în interesul
agenţilor săi, nici nu se face în "interesul prinţului", adică al puterii suverane. Ea este
destinată, în toate ţările moderne, rezolvării treburilor publice, este legată de sistemul statal şi
trebuie să acţioneze pentru binele comun, fiind investită cu autoritate, dar, în acelaşi timp, ea
trebuie să colaboreze cu publicul; ea este învestită cu mijloacele de constrângere, dar, în
practică, ea o întrebuinţează pe cale de excepţie. Raporturile pe care le antrenează cu publicul
sunt mai mult sau mai puţin dezvoltate, mai mult sau mai puţin bazate pe înţelegere, după
epocă şi după ţări. Astfel, putem aminti administraţia prusiană sau germană, care aveau

83
Ioan Alexandru, op. Cit., 1999, p. 68 și urm.
tendinţa de a se ţine la distanţă de cei administraţi, de a-şi impune voinţa mai degrabă decât de
a proceda prin convingere.
În opoziţie, administraţia americană este foarte aproape de cei administraţi, se
străduieşte să cunoască nevoile publicului, să-l convingă de eficacitatea şi oportunitatea
măsurilor pe care le ia.
Termenul de "administraţie" este comod şi se aplică ansamblului aparatului
administrativ, dar în administraţie există de fapt mai multe "administraţii". Acestea prezintă,
de la una la alta, diferenţe, nu au aceleaşi trăsături, aceleaşi procedee în cadrul aceleiaşi ţări.
Cu toate acestea, fără să ne oprim la sistemele de relaţii (pe care le vom aborda
după analiza structurilor), administraţiile aceleiaşi ţări sunt animate de spirit identic,
au anumite caractere comune, optând pentru aceleaşi reguli generale, astfel că
principalele sisteme administrative constituie, fiecare în parte, un tot. Aşa după cum
vom vedea pe tot parcursul analizei noastre, instituţiile administrative, sistemul
administrativ al unei naţiuni nu formează un ansamblu izolat, o instituţie închisă,
independentă de mediul în care există. Acesta este motivul darorită căruia, în fiecare
ţară şi în fiecare moment al istoriei, regimul administrativ este rezultatul unei serii de
cauze. în cea mai mare parte exterioare lui; el reflectă regimul politic, economic,
social al poporului în care el se aplică, din epoca în care se plasează; el este marcat
de voinţe, răspunde la aspiraţii şi nevoi.
Sistemul administrativ englez, sistemul administrativ german, cel rusesc sau
chinezesc, poartă amprenta caracterelor esenţiale pe care le prezintă organizarea
politică, economică şi socială a Angliei, Germaniei, Rusiei, Chinei.
Fără îndoială că orice sistem administrativ are în el o anumită parte de
moştenire, de tradiţie, care-i este inerentă, de aceea nu trebuie să uităm ca să-1
analizăm în funcţie de timpul şi mediul în care există şi din care a ieşit. Trebuie
notat. însă. că regimul administrativ al unui popor exercită influenţe asupra vieţii
politice, economice şi sociale ale poporului respectiv. Astfel, sistemul administrativ
englez. în aspectul său clasic, favorabil colectivităţilor locale şi care pune
administraţia şi pe cei administraţi pe picior de egalitate în faţa puterii judiciare, a
contribuit la dezvoltarea în viaţa locală a unui anumit apetit pentru participare la
afacerile publice şi a făcut să se dezvolte la cetăţean sensul și dimensiunea libertăţii.
Alte sisteme, care nu procură astfel de garanţii eficace, antrenează toropeala
cetăţenilor, pasivitatea lor. Aceasta condiţionează eşecul sau succesul în
administraţia diferitelor naţiuni. Aşadar, un regim administrativ într-o ţară nu este
numai un rezultat, ci este şi o cauză.

1.8. Noţiunea de instituţie

Sub instituţiile politice există instituţii administrative; ele permit sistemului să
funcţioneze şi să satisfacă nevoile comune ale grupului, conform deciziilor care se degajă din
jocul instituţiilor publice. După cum vom vedea, instituţiile administrative sunt cele care fac
faţă sarcinilor, necesităţilor de fiecare zi, care sunt din ce în ce mai complexe. În toată lumea,
organele administrative se dezvoltă, se multiplică şi se complică.
Termenul de instituţie provine din limba latină, "institutia" – aşezământ,
întemeiere, înfiinţare, dar şi obicei, regulă de purtare, deprindere 84. Prin instituire, o
naţiune, o colectivitate umană trecea de la starea de component al naturii, de la acţiuni
individuale, spontane şi uneori egoiste şi agresive, la starea socială, la organizaţii create de o

84
Ioan Alexandru, op. cit., p. 71 – cu trimitere la C. Zamfir, I. Vlăsceanu și colab., "Dicționar de sociologie”,
Editura Babel, București, 1993, p. 30.
autoritate exterioară intereselor individuale. dar recunoscută ca necesară pentru satisfacerea
acestor interese, pentru menţinerea unei colectivităţi sociale durabile. în limbajul cotidian,
cuvântul instituţie păstrează sensul iniţial, juridic, desemnând organizaţiile care au un statut,
reguli de funcţionare stabilite prin acte normative, având rolul de a satisface anumite nevoi
sociale. Exemplul tipic de instituţie în acest sens este statul cu organizaţiile sale
administrative, politice, militare etc. Instituţia defineşte regulile de influenţare şi control
social al comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi
desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor
nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea
colectivităţilor sociale.
Scopurile unei instituţii sunt definite în raport cu anumite valori. Ansamblul valorilor
şi scopurilor, precum şi normele existente, caracterizează finalitatea instituţiei - câmpul
axiologic. Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă cu cât competenţa de care ea
dispune, în stabilirea propriului câmp axiologic, este mai mare. Competenţa axiologică atinge
nivelul cel mai mare in societăţile globale, unde este exprimată prin independenţă şi
suveranitate. În estimările unor sociologi profilarea unei societăţi globale, sau cel puțin
europene85, tinde să reducă suveranitatea la nivelul unei simple autonomii.
Activitățile unei instituții sunt de ordin material sau informațional și ele intervin în
mediul înconjurător în vederea modificării acestuia în conformitate cu scopurile sale. Se pot
distinge trei categorii de activități la nivel societal:
a.activităţi realizatoare - prin care sunt atinse scopurile sistemului; transformă mediul
şi realizează obiectivul instituţiei; fac obiectul conducerii;
b.activităţi de conducere - asigură convergenţa activităţilor realizatoare în vederea
atingerii scopului. Au un caracter auxiliar în raport cu cele anterioare (se numesc chiar
activităţi indirect productive), chiar dacă agenţii sau organele care le exercită sunt ierarhic
superioare acelora ce exercită activități realizatoare. Activitățile de conducere sunt
nemateriale. Ele constau în tratarea informaţiei. Sunt deci activităţi semantice nefinale, sau
mai exact, intermediare, deoarece ele însele sunt conduse şi controlate de către activităţile
axiologice;
c. activităţi axiologice86 - sunt legate de cunoaşterea valorilor şi de determinarea scopului, de
finalitatea instituţiei. Sunt, de asemenea, de natură informaţională, fiind activităţi semantice
iniţiale (caracterul iniţial este legat de sistemul considerat). Au caracter esenţial: chiar dacă
activităţile conduse traduc ideea în act, ele nu-şi au sensul decât în raport cu finalitatea
instituției.
Structura unei instituţii reprezintă o reţea relativ stabilă în spaţiu şi timp şi se poate defini
printr-un număr de elemente şi relaţii: funcţiunile diferitelor organe şi legăturile existente
între acestea, condiţiile diviziunii muncii şi repartizarea autorităţii. Diferitelor tipuri de
activităţi le corespund principalele grupe de organe: de realizare (direct productive), de
conducere (indirect productive) şi de reglementare (organe axiologice).
Scopul încercării de a defini noţiunea de instituţie87 este acela de a contrui un cadru
teoretic al intervenţiei organizaţionale orientate spre creșterea eficienţei acesteia (se referă la
scopuri, deoarece într-o instituţie socială se începe prin a formula scopurile - activităţile
85
http://europa.eu/lisbon_treaty/countries/index_ro.htm. A se vedea Tratatul de la Lisabona - semnat oficial de
şefii statelor membre la data de 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009. Acesta a fost ratificat de toate statele membre, conform unei proceduri care a variat de la o ţară la alta, în
funcţie de sistemul constituţional.
86
Axiologie (Axiologie). Compus din cuvintele greceşti axios + logos. Ştiinţa valorilor (mai ales morale sau
etice). (Gilles Ferreol, Philippe Cauche, Jean-Marie Duprez Nicole Gadrey, Michel Simon, ”Dicționar de
sociologie”, SC „Ştiinţă & Tehnică" S.A. Bucureşti; Editura Polirom, Iași, 1998 - p. 24.
87
Ioan Alexandru, op. cit, 1999, p. 72, cu trimitere la Sofia Chirică, ”Psihologie organizațională”, Editura
Studiul Organizării, Cluj-Napoca, 1996, p. 32-37.
constau în a exercita autoritatea, a comanda - Arhi înseamnă în greceşte atât început, cât şi
comandă).88 Eficienţa nu poate fi câştigată odată pentru totdeauna, adică prin efectuarea unei
sarcini stabile în lumina unui scop stabil. O instituţie este eficientă când este "capabilă" să-şi
restructureze orientările să-şi redefinească sarcinile în faţa unui mediu în schimbare. Există
mai multe modalităţi convenţionale de a descrie o instituţie. Ea poate fi definită ca: structură,
grup, politică, agent, cultură, sistem.
Instituţia ca structură. Deşi vom aborda pe larg această problematică, anticipăm arătând
că structuralismul, ca teorie sociologică, este centrat două noţiuni cheie: structură şi funcţie.
Identificarea funcţiilor latente şi manifeste ale instituţiilor analiza determinanţilor structurii şi
interacţiunea dinamică a structurii şi funcţiei sunt teme abordate în studii de referinţă. Dubla
centrare pe structură şi funcţie a condus la sesizarea problemei identității şi flexibilităţii
structurale în legătură cu dezvoltarea organizaţională ori la analiza şi alcătuirea tipologiilor
structural-funcţionale. În acest cadru teoretic, o intervenţie organizațională, definită ca fiind
asistenţa procesului de adaptare la schimbare, are ca obiect schimbarea structurii, sau
restructurarea, ca răspuns la modificările mediului relevant. Din punct de vedere al
intervenţiei, adaptarea organizaţională se referă la modalităţile în care membrii instituţiei sunt
capabili să opteze pentru structuri care răspund mai eficient la condiţii schimbate ale mediului
sau să creeze un mediu mai prielnic. Având în vedere faptul că omul este produsul mediului în
care trăiește, prezumția de bază a acestor sudii este că schimbările structurii vor antrena
schimbări în calitatea funcționării sistemului.
Instituţia ca sistem. Aşa cum a fost definit anterior conceptul de sistem social, termenul de
sistem este central în cibernetică şi teoria informaţiei. Aplicarea acestui termen instituţiilor a
avut două consecinţe pentru studiul lor: definirea instituţiilor ca entităţi cu autoreglare şi
evidenţierea constrângerilor reciproce dintre componentele sau subsistemele instituţiei. A
privi instituţiile ca sisteme înseamnă, în primul rând, a le considera entităţi cu autoreglare,
entităţi care îşi menţin constante anumite caracteristici de bază, prin intermediul unor cicluri
de acţiune în care erorile sunt detectate şi corectate natural. Deşi erorile pot apare natural, ca
urmare a constrângerilor reciproce dintre componentele sistemului instituţional, detectarea şi
corectarea lor, de către membrii instituţiei, nu se dezvoltă la fel de natural. Ele ţin de anumite
competenţe ale membrilor, în special ale managementului, de a crea o lume comportamentală
(un subsistem) care să favorizeze detectarea şi corectarea erorilor.
Instituţia ca grup. Din perspectiva psihologiei sociale instituţiile sunt grupuri de persoane
care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Cu toate
că, în ultimii ani, referirile la această abordare sunt mai frecvente, integrarea problematicii
grupului social în context organizaţional este, în general, mai evidentă în domeniul
comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri.
Instituţia ca politică. Atunci când relaţiile dintre grupuri iau forma unor jocuri de interese
contradictorii, cu puteri asociate acestor interese, instituţia se revelează ca politică. Grupurile
se confruntă pentru a obţine controlul resurselor, teritoriilor, informaţiei, canalelor de
comunicare, temelor din "ordinea de zi" sau din agenda discuţiilor de grup. Confruntările de
tip politic, de luptă pentru dobândirea controlului, sunt favorizate de incertitudinea unui
mediu în schimbare, de ambiguitatea scopurilor sau de deciziile intempestive. Instituţiile sunt
alcătuite din părţi contradictorii şi pentru a le înţelege comportamentul trebuie să înţelegem
natura conflictelor interne şi externe, distribuţia puterii între grupuri şi procesele prin care
conflictele de putere au ca rezultat dominarea, supunerea, compromisul etc.
Instituţia ca agent.89 Prin termenul de agent instituţia este percepută ca instrument de
realizare a scopurilor sociale. Deşi nu există instituţie tară o lectivitate de indivizi, ea nu poate
fi redusă la suma membrilor săi şi nici iar la interacţiunile dintre ei. Instituţia este, ea însăşi,
88
Ibidem, p. 72.
89
Ibidem, p. 74.
un subiect receptiv, activ, inteligent şi orientat spre un scop. Aceasta este o perspectivă
instrumentală şi raţională totodată. În efortul de a-şi realiza scopurile, instituţia selectează cele
mai judicioase şi potrivite mijloace. Studiile dezvoltate în acest cadru se centrează pe
dobândirea şi aplicarea de cunoştinţe utile realizării eficiente a sarcinilor organizaţionale,
lumea organizaţională fiind considerată ca fundamental cognoscibilă şi controlabilă prin
mijloace știinţifice.
Temele predilecte ale studiilor sunt comunicarea şi luarea deciziilor. Întrucât instituţia
funcţionează prin deciziile luate de indivizii aflaţi în roluri cheie, intervenţia organizaţională
este înţeleasă ca o instruire a managerului în "raţionalitate instrumentală" şi management.
Pentru a putea îndeplini eficient funcţiile sale organizaţionale (planificarea obiectivelor,
analiza sarcinilor, selecţia şi instruirea personalului, controlul prin administrarea
recompenselor şi sancţiunilor) managerul trebuie pregătit să vadă designul muncii şi
realizarea acestuia de către subordonaţi ca o problemă de inginerie. Observarea şi
experimentarea sunt metodele ştiinţifice de design al postului de muncă şi de instruire a
lucrătorului. Altă categorie de studii are ca obiect calitatea activităţii de decizie. Înţeleasă, la
început, ca o activitate raţională, decizia este, ulterior, studiată sub aspectul condiţiilor de
incertitudine şi de stress în care managerul trebuie să ia decizii eficiente. Designul muncii a
evoluat spre considerarea percepţiilor şi sentimentelor muncitorilor faţă de munca pe care fac,
iar raţionalitatea deciziei spre condiţiile subiective (incertitudine, stress, euristici90) în care
decizia se ia efectiv. Dintr-o perspectivă a intervenţiei organizaţionale, teoriile raţionale ale
managementului evoluează spre o teorie organizaţională a acţiunii, ce poate fi studiată prin
mijloacele psihologiei.

1.9. Drept, sistem de drept

1.9.1.Noțiunea dreptului
Problema dreptului şi a justiţiei nu a fost inventată în mod artificial. Ea a corespuns unei
nevoi constante şi naturale ale spiritului uman. Fenomenul "drept" a fost, şi este, obiect al
preocupărilor specialiştilor în domeniu, al oamenilor de rând, al cetăţenilor, pentru că "dreptul a
avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea
organizată ca stat"91. Primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului
"drept" au apărut încă din antichitate, mai ales, în operele şi scrierile unor filosofi92, împăraţi sau
jurişti93 ai Greciei antice94 şi Romei95. Ele au fost continuate în operele filosofice şi politico-

90
Euristic = 1. Care servește la descoperirea unor cunoștințe noi. 2. Metodă de studiu și de cercetare bazată de
fapte noi; arta de a duce o dispută cu scopul de a descoperi adevărul (DEX, op. cit., 1998, p. 352.).
91
Aceste preocupări ne sunt semnalate încă din sec. XVIII- lea î.e.n., în Codul lui Hammurabi (regele
Babilonului din acea perioadă), unde se arată că legea este destinată să asigure binele poporului, înlăturând
putinţa celui tare de a-l vătăma pe cel slab (A se vedea: Boar, Ana, op. cit., Elemente de Teoria dreptului,
Editura SERVO-SAT, Arad, 1996, p. 22).
92
Giorgio del Vecchio, în Lecţii de filosofie juridică, (traducerea lucrării Philosophie du Droit, Dalloz, Paris,
1953), Editura Europa Nova, Bucureşti, p. 305 arată că încă din antichitate, fenomenul juridic a constituit obiect
de preocupare pentru filosofie, diferite curente, idei şi şcoli preocupându-se de a defini dreptul în universalitatea
lui logică, de a-i cerceta originile şi caracterele generale ale dezvoltării, "prin raportare la un ideal de justiţie".
93
Printre aceştia se cuvine a aminti contribuţia jurisconsulţilor romani Cicero, Gaius, Ulpian, a căror operă de
interpretare a dreptului a fost atât de prestigioasă încât avea aceeaşi valoare a invoca în faţa magistratului un text
de lege sau o interpretare dată de aceştia. Dacă romanii nu au fost în mod deosebit teoreticieni ai dreptului, ci
mai ales practicieni în căutare de soluţii concrete unor probleme practice, trebuie amintită opera lui Cicero,
avocat şi orator celebru, care a mijlocit trecerea dintre gândirea greacă şi cea latină. Scrierile sale Despre
republică şi Despre Legi sunt profund influenţate de conceptele fundamentale ale filosofiei greceşti. El preia de
la Aristotel ideea că deasupra legilor există o justiţie absolută, un drept natural care trebuie să orienteze conduita
umană când legile nu se pronunţă. (A se vedea: Boar, Ana, op. cit. p. 16, 28 şi urm). De asemenea, Georgio del
Vecchio (în op. cit., p. 347-350) spunea că "între dreptul natural şi cel pozitiv există o legătură foarte strânsă.
juridice ale Evului mediu96, mai cu seamă în perioada renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor
burgheze, urmând ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte
considerabil, "constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a
ştiinţelor socio-umaniste"97. Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va constitui ca o
ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului "drept" era realizată din perspective diferite,
ale filosofiei, moralei, eticii, politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi
definiţii date acestui termen98.
Cuvântul “drept”99 este utilizat în accepţiuni diferite100, de la cele de maximă generalitate,
precum fenomenele şi conceptele filosofice, care s-au conturat treptat, pornind de la ideile lui

Prin intermediul unei norme aparţinând dreptului pozitiv, dreptul natural îşi asigură funcţia sa de apărare sau de
ocrotire a fiinţei umane faţă de abuzurile sau tirania guvernanţilor".
94
De referinţă sunt ideile (cunoscute prin referirile făcute la ele mai ales de Platon în opera sa Dialoguri) lui
Socrate (care a trăit la Atena între 469 şi 399 î.e.n.) care considera legile scrise sau nescrise, ca fiind impuse
oamenilor de zei, orice încălcare a lor reprezentând o nesocotire a Înţelepciunii Divine. De asemenea, elocvente
sunt, în acest sens, trei dintre Dialogurile lui Platon, precum şi concepţia despre justiţie şi despre drept expuse, în
principal, în două din cele mai importante opere ale lui Aristotel (a trăit între anii 384 şi 322 î.e.n., a fost timp de
20 de ani elev al lui Platon, iar apoi preceptor al lui Alexandru cel Mare), Politica şi Etica.
95
A se vedea: Hanga, V., Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 15 şi urm.
96
În acest sens amintim contribuţia profesorilor de drept ai Universităţilor din Italia (Padova, Bologna) cunoscuţi
sub numele de "glosatori" denumiţi astfel după metoda pe care o foloseau, prin adnotări sau glose pe marginea
textelor. Ideile şi metodele lor s-au răspândit în Franţa, Germania şi Anglia.
97
Sida, A., Introducere în Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir", Facultatea
de Management Turistic şi Comercial, Cluj-Napoca, 1997, p. 1.
98
Dreptul nu este un fenomen static, el poartă amprenta epocilor şi societăţilor pe care le reglementează. În afara
modelului societăţilor primitive, în teoria dreptului au mai fost identificate modelul legalist-liberal,
corespunzător unei economii industriale şi urbane, "al cărei arhetip este reprezentat de societăţile occidentale
moderne şi un model normativ-tehnocratic care presupune o societate postindustrială, în care statul se angajează
tot mai mult într-un intervenţionism sub forma redistribuirii, planificării, subsidiilor etc." A se vedea Boar, Ana,
op. cit. p.13.
Dacă aceste modele corespund unei abordări istorice, cronologice, din punctul de vedere al conţinutului şi formei
de exprimare a lui, în teoria dreptului comparat sistemele de drept au fost grupate în mai multe "familii", după
cum urmează: a) sistemul romano-germanic, sau continental, moştenitor al tradiţiei dreptului roman şi
caracterizat prin forma de exprimare predominant prin legi şi tendinţă de codificare - dreptul francez, german,
spaniol, dar şi, prin tradiţii care sunt astăzi reluate, dreptul românesc; b) sistemul de common-law drept comun,
specific pentru Anglia, S.U.A. şi ţările care s-au inspirat din exemplul englez, caracterizat prin preponderenţa
jurisprudenţei, a precedentului judiciar ca izvor de drept. Dacă în sistemul romano-germanic practica
judecătorească nu face decât să completeze principiile impuse prin lege, în cel anglo-american acestea sunt
impuse de jurisprudenţă şi doar completate prin lege. Explicaţia constă în neîncrederea englezilor în legea scrisă,
"pe care o consideră un mijloc uşor de a se ajunge la tiranie, în vreme ce practica judecătorească şi obiceiul sunt
considerate a fi o fortăreaţă sigură împotriva acesteia"; c) În a treia familie era inclus dreptul socialist, din care s-
a inspirat şi România (în acest sistem legea se transformase în principalul instrument de opresiune) care, în
prezent face eforturi de a redeveni un stat de drept, "premisa revenirii în cadrul marii familii romano-germanice
căreia îi aparţine prin tradiţie”; d) În sfârşit, "mai există o grupare a sistemelor filosofice sau religioase de drept,
din care fac parte dreptul islamic, cel indian şi cel chinez, impregnate puternic de ideologia specifică acestor
civilizaţii şi a căror înţelegere este dificilă, fără o cunoaştere a principiilor religioase şi filosofice care le animă,
însă nu mai puţin interesante pentru studiul dreptului ca fenomen (pentru această clasificare a sistemelor de
drept, a se vedea David, R., Les grands systemes de droit contemporains, Editura a IX-a, Editura Dalloz, Paris,
1988).
99
Etimologia cuvântului “drept” provine de la termenul latin “directum”. În paralel, romanii au creat un
corespondent semantic al termenului "drept", şi anume, termenul "jus" - "jusum" (cu înţeles, la început, de
"poruncă", "a porunci"), care în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, exprima exigenţe distincte din sfera
dreptului, ca de exemplu: un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu - "jus gentium" (dreptul
ginţilor); "jus publicae" (dreptul public); "jus privata" (dreptul privat) etc., sau, exprima activitatea de înfăptuire
a dreptului - "justiţia", "jurisprudentia" etc.; sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de
aplicarea sau interpretarea dreptului - "jurisconsult", "juris", "justiţia" etc. Tot de la romani vine şi cuvântul
"Lex" (lege), "în înţelesul ei de normă de drept, ca element concret, determinat al dreptului" (Sida, A., op. cit. p.
2).
Aristotel şi Platon sau Toma d’Aquino101, înţelese în sensul de justeţe, echitate, de dreptate, până
la cele de strictă specialitate şi concreteţe (de pildă, cele care se referă la dreptul statului de a
percepe impozite, la dreptul proprietarului de a-şi însuşi fructele produse de bunul său etc.).
În prezent102, pentru a ne situa în domeniul ştiinţei juridice, noţiunea de drept trebuie
înţeleasă, în principal, prin trei mari accepţiuni şi anume:
1. Într-o primă accepţiune, prin drept înţelegem ansamblul (totalitatea) regulilor sau
normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o colectivitate politiceşte
determinată103, norme obligatorii, impuse prin forţa coercitivă a statului tuturor resortisanţilor săi.
În acest sens distingem, de exemplu, dreptul român de dreptul francez sau de dreptul altui
stat. De asemenea, tot în această accepţiune folosim noţiunea de drept şi atunci când vorbim de
sistemul şi de ramurile dreptului unei anumite ţări, împărţind de pildă, totalitatea normelor juridice
ale României, în norme de drept constituţional, de drept penal, de drept administrativ şi
contravenţional, de drept civil, de dreptul familiei, de dreptul mediului etc.
Normele de drept, deşi emană de la colectivitatea constituită în stat a oamenilor ca subiecţi
de drept, au o existenţă obiectivă, în sensul că “norma de drept există ca atare independent de
aplicarea ei în practică de către unul sau altul dintre subiecţii de drept supuşi reglementării
ei”104. Acestei prime accepţiuni a noţiunii îi corespunde noţiunea de „drept obiectiv”105 (în limba
engleză Law) sau “pozitiv”106.
2. Într-o a doua accepţiune, prin drept înţelegem o anumită “facultate (posibilitate, un
anumit prerogativ) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită
juridică”107 (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei persoane
îndeplinirea unei obligaţii determinate etc.).
În acest sens ne referim de exemplu: la dreptul la nume, la dreptul de proprietate, la
dreptul la muncă, la dreptul de a dispune prin testament etc.
Întrucât, în această accepţiune, ne referim la facultatea recunoscută de dreptul obiectiv
unei persoane privite ca subiect de drept, vom folosi când este necesar, pentru a evita o posibilă
confuzie cu noţiunea de "drept obiectiv", expresia de “drept subiectiv” (în engleză Right, expresie
ce nu se referă la sensul filosofic sau psihologic al calificativului de “subiectiv”, ci la sensul lui
juridic care, ne indică apartenenţa dreptului la un anumit subiect de drept.
În acest context precizăm că, sunt des uzitate şi expresiile de "drept substanţial" sau
"drept material" şi respectiv de "drept procesual" sau "drept procedural". Prin drept substanţial
100
Mureşan, M., Drept Civil. Partea Generală, Note de curs, Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”, Arad,
Editura S.C. “Cordial Lex” SRL, Cluj-Napoca, 1992, p. 5.
101
Reprezentanţii scolasticii, în special Sf. Toma din Aquino au preluat de la juriştii romani concepţia dreptului
natural, căreia i-au dat o bază teologică socotind-o superioară oricărei legi pozitive.
102
În literatura juridică interbelică s-a considerat că dreptul nu este decât un ansamblu de reguli de conduită
impuse de puterea publică, menite să asigure ordinea în societate (Dongoroz, V., Drept penal, Bucureşti, 1939,
p. 8) sau ca un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate (Speranţia, E.,
Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, p. 8). Ca o variantă a acestei ultime definiţii, se
consideră că dreptul este un sistem deductiv de norme sociale destinate, ca printr-un maximum de justiţie
realizabilă, să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat (Speranţia, E., Introducere în
filosofia dreptului, Cluj, 1946, p. 373) .
103
Mureşan, M., op. cit. pag. 6.
104
Ibidem
105
În acest context menţionăm că atributul "obiectiv" nu are nimic comun cu accepţiunea filosofică a acestui
termen. În filosofie prin termenul "obiectiv" se înţelege o existenţă ce este independentă de voinţa sau acţiunea
subiectului uman. În limbaj juridic, termenul "obiectiv" în asociere cu termenul "drept" exprimă doar faptul că
ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existenţă independentă de voinţa sau dorinţa
unora din subiecţii sociali.
106
Prin "drept pozitiv" înţelegem totalitatea normelor juridice în vigoare, termen care face posibilă distincţia
între categoriile de norme care au ieşit din vigoare şi care nu se mai aplică (trecute în "arhiva" istorică a
dreptului) şi, categoria normelor care sunt în vigoare.
107
Mureşan, M. op. cit. pag. 6.
sau material înţelegem ansamblul acelor categorii juridice care au un conţinut normativ propriu-
zis, adică "normează", stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în
timp ce prin categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi,
mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sunt exprimate termenii de "drept
procesual" sau "procedural".
3. Într-o a treia accepţiune, prin cuvântul drept înţelegem studiul sau ştiinţa dreptului108,
adică acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea
dreptului obiectiv şi drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane109. Dreptul
(dirigere, directum), scria profesorul Dimitrie Alexandresco, este ştiinţa legilor şi a regulilor date
omului spre a se cârmui în raporturile sale cu semenii săi, în aşa mod încât să nu vateme pe altul
(ars boni et aequi)110. Ştiinţa dreptului face parte din ştiinţele socio-umane. Ea are ca obiect
cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice şi a activităţii legate de
elaborarea şi aplicarea dreptului. În acest sens vorbim de Facultatea de drept, de Cursul de drept
civil, de Cursul de dreptul familiei şi protecţia copilului, ca şi de ştiinţa dreptului (în general) sau
a dreptului civil, penal, procedural etc. (în particular).
Ţinând seama însă de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a
dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră că prin "ştiinţa dreptului" s-ar
avea în vedere doar sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul
de "ştiinţe juridice" s-ar cuprinde atât ansamblul normelor dreptului material cât şi a dreptului
procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de pildă,
ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului.111
Rezultă că spre deosebire de termenul de "drept", termenul "juridic" are o sferă mai largă
de cuprindere. În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca
alternative sau sinonime, ca de pildă: normă de drept - normă juridică; raport de drept - raport
juridic; fapt sau act de drept - fapt sau act juridic, răspundere juridică etc.

1.9.2. Sistemul de drept și elementele sale structurale

În teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice a fost introdusă şi consacrată o nouă categorie,

aceea de sistem. Ea aparţine ca o achiziţie relativ recentă etapei actuale a revoluţiei ştiinţifice şi
tehnice contemporane. Pe baza ei s-a constituit o nouă ramură a ştiinţelor teoretice fundamentale
şi anume Teoria generală a sistemelor. Această teorie a fost inspirată de descoperirea şi
formularea în sfera ştiinţelor naturii, mai precis a biologiei, a existenţei, şi respectiv concepţiei
despre sistemul biologic. Prin generalizarea observaţiilor şi concluziilor stabilite în sfera
sistemelor vii, ale biologiei, s-a ajuns la descoperirea şi formularea concepţiei sau teoriei generale
a sistemelor, dezvăluindu-se prezenţa unor principii, proprietăţi şi legităţi cu caracter sistemic în
toate celelalte sfere ale existenţei - natură, societate şi gândire. Prin aceasta, cunoaşterea ştiinţifică
a dobândit o nouă perspectivă atât în ceea ce priveşte orizontul cât şi în profunzimea investigaţiei,
a posibilităţii unificării dar şi a diversificării limbajului şi a metodologiilor de cunoaştere, a
posibilităţii modelării, a constituirii şi reconstituirii modelului.
108
Dreptul roman, monument juridic al societăţii antice, are o importanţă deosebită şi din punctul de vedere al
ştiinţei juridice. Dreptul roman a creat alfabetul juridic, adică “literele juridice”, acele elemente simple cu
ajutorul cărora regulile şi principiile dreptului dobândesc formularea concretă ce îngăduie punerea lor în
aplicare. Pentru o dezvoltare mai amplă a problemei ştiinţei dreptului, a se vedea: Hanga, V, Drept privat
roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 şi Boboş, Gh., op. cit.
109
Mureşan, M., op. cit., pag. 7.
110
Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. I, România Nouă,
Bucureşti, 1926, p. 46
111
Sida, A., op. cit., p. 5
 Definiţia conceptului sau a categoriei de sistem nu este general acceptată. Ca şi
majoritatea definiţiilor şi aceea a sistemului a rămas încă în sfera controverselor doctrinare sau a
unghiurilor de abordare şi formulare diferite112. Astfel, categoriei de sistem i s-au atribuit mai
multe definiţii. Considerăm că este relevantă definiţia formulată de însuşi întemeietorul Teoriei
generale a sistemelor - Levi von Bertalanffy (în General System Theory, în vol. General Systems,
1956, I, p.1) potrivit căruia "sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune". Definiţia
dată de S. L. Optner este şi ea edificatoare prin detalierea ei: "Sistemul este un ansamblu de
obiecte şi un ansamblu de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor. Obiectele sunt parametrii
sistemelor adică datele, procesul, rezultatele, controlul prin reacţie şi constrângere. Atributele sunt
proprietăţile obiectelor. O proprietate este manifestarea exterioară a procesului din care un obiect
este cunoscut, observat sau introdus în procesul sistemului. Relaţiile sunt legăturile care
conexează obiectele şi atributele în interiorul sistemului. Ele sunt prezente în toate elementele
sistemului, între sistem şi subsistemele din care se compune şi între două sau mai multe
subsisteme. Atunci când anumite relaţii sunt funcţional necesare pentru celelalte relaţii, ele se
numesc relaţii de prim ordin"113. Fără să mai dezvoltăm noţiunea generală de sistem în teoria
cunoaşterii, apreciem că dreptul ca sistem nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpunere
mecanică a proprietăţilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. Dacă acceptăm
definiţia sistemului, iar dacă prin drept acceptăm că se înţelege în general, ansamblul normelor
juridice dintr-o societate organizată ca stat, problema care se pune este, în esenţă, aceea de a
stabili în primul rând dacă în acest ansamblu normativ există sau nu elemente structurale,
proprietăţi şi funcţii de tip sistemic. Abordarea sistemică a dreptului este pe deplin posibilă,
justificată şi benefică pentru procesul de cunoaştere şi definire a dreptului. Aceasta, datorată
faptului că dreptul, considerat ansamblul normelor juridice, nu constituie o simplă acumulare a
unui material normativ, o sumă de norme juridice existente la un moment dat ci, apare şi există ca
un sistem de reglementări juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate.
Caracterul sistemic al dreptului rezultă, în primul rând, din faptul că normele juridice
reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, ştiut fiind că societatea
însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci un sistem de asemenea relaţii. În consecinţă,
normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea în mod virtual, implicit, un caracter
sistemic. În al doilea rând, caracterul sistemic al dreptului mai rezultă şi din conţinutul şi
caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut fiind că în acest proces
ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau o cantitate de material normativ
ci, un ansamblu de norme coerente, corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Astfel,
caracterul sistemic al dreptului este determinat şi de substanţa cunoaşterii ştiinţifice pe care se
întemeiază elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea dreptului. Înţelegerea dreptului ca sistem nu
trebuie să conducă la confundarea acestuia cu "tehnica legislativă" prin care se asigură
sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică
adecvate pentru fiecare act normativ114 după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a
acestora. Este unanim acceptată ideea că specificul sau particularitatea sistemului drept este
posibil a fi reflectată în modul cel mai adecvat în funcţie de conţinutul ştiinţific al elementelor sale
structurale - norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept.

112
Sida, A., op.cit., p.52
113
Optner, S.L., în "L'analyse des systems et les problemes de gestion", Paris, Dumond, 1968 (traducere în
volumul "Caiet documentar" - Acad. Şt. Gheorghiu, Bucureşti, 1970, nr.7, p.25 şi urm.
114
Art. 2 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
1.9.2.1. Norma juridică
A.Noțiune. Elementele componente ale sistemului juridic sunt în primul rând normele
juridice. Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricărui sistem de drept. Sub
aspectul tehnicii de redactare şi elaborare, norma juridică apare ca un text concis, formulat fie sub
forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care se reglementează anumite raporturi
sociale sau conduite umane. Înţeleasă şi explicată din optică sistemică, norma juridică este
elementul sau structura fundamentală a sistemului drept în care se reflectă adecvat proprietăţile
generice ale structurilor sistemice115. Între norma juridică (în înţelesul ei restrâns de "text-articol"
singular) şi raportul social sau conduita reglementată printr-o asemenea normă nu este întotdeauna
un corespondent direct, în sensul că nu întotdeauna o asemenea normă singulară poate rezolva
reglementarea integrală a unui raport social complex. De regulă, pentru conduite sau raporturi
sociale mai complexe, mai bogate în conţinut şi implicaţii sunt necesare mai multe texte-articol
adică un grupaj conex şi unitar de texte normative relativ distincte prin însăşi obiectul relativ
distinct pe care îl reglementează. Normele de drept nu pot exista în sine, rupte de viaţa materială
pe care o reflectă şi la care se aplică. Ele se referă, sub forma unor modele abstracte a conduitei pe
care o pretind, la relaţiile cele mai stabile dintre oameni, prevăzând anumite drepturi şi obligaţii în
diferite situaţii concrete. La rândul lor relaţiile sociale, interumane vizează anumite valori
materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept are ca scop ocrotirea anumitor valori pe
care sistemul social economic respectiv le promovează. Nu toate valorile pot fi puse pe acelaşi
plan. Se pot distinge valori idealuri şi valori bunuri, valorile lucrurilor şi valorile persoanelor,
valori fundamentale şi valori derivate. Trecând la realitatea socială, trebuie să admitem că -
criteriile de valorizare depind de optica valorică a membrilor societăţii. În procesul de elaborare
a normelor de drept, valorizarea reprezintă o operaţie complexă al cărei rezultat depinde de
poziţia pe care se situează legiuitorul. Legiuitorul în procesul de elaborare a normelor de drept
selectează din multitudinea de relaţii sociale pe acelea dintre ele pe care le consideră valori şi deci
au nevoie de a fi protejate prin norme de drept şi, în acelaşi timp, izolează, îngrădeşte cu ajutorul
normelor de drept acele fapte sociale pe care le consideră nonvalori. Valorizarea relaţiilor sociale
din punct de vedere juridic are o mare însemnătate în stabilirea rezultatului pe care îl urmăreşte
legiuitorul prin reglementarea juridică. Normele juridice reprezintă reguli de conduită ce sunt
instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică iar la nevoie
prin forţa coercitivă a statului. Normele juridice nu sunt simple indicaţii ci reprezintă dispoziţii
obligatorii. Obligativitatea normelor juridice asigură ordinea de drept în societate, imprimând
relaţiilor sociale stabilitatea necesară. Astfel, norma juridică urmăreşte o coordonare, o limitare
reciprocă a comportamentului oamenilor în societate. Normele orientează conduita, acţiunile
indivizilor în conformitate cu valorile acceptate de societatea respectivă, furnizând un anumit tip
de motivaţie acţiunii acestora.
B.Caracterele normei juridice. Se apreciază că cele mai relevante caracteristici ale
normei juridice ar fi: caracterul prescriptiv, caracterul bilateral, caracterul general şi impersonal,
obligativitatea, posibilitatea de a se realiza numai trecând prin conştiinţa oamenilor, caracterul
volitiv, posibilitatea normei juridice de a prevedea şi reglementa apariţia, stingerea sau
modificarea unor raporturi sau efecte juridice etc. Aceste caractere sunt atribuite normei juridice
din următoarele consideraţiuni:
1. Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea nu descrie realitatea, ci impune sau
autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, o prescrie116.
2. Spre deosebire de regulile moralei, care au un caracter unilateral, în sensul că ele
confruntă mai multe acţiuni posibile ale aceluiaşi subiect, norma juridică este în mod esenţial

115
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, Bucureşti,
1995, p.40-56.
116
Boar, Ana, op.cit. p.123.
bilaterală, punând întotdeauna în raport două subiecte. În cadrul raportului reglementat prin
norma juridică, unuia dintre subiecte i se impune o anumită obligaţie, o îndatorire, în timp ce
celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv, o posibilitate, o prerogativă corespunză-
toare.
3. Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul că ea nu corespunde
unei anumite situaţii concrete, stabilite între anumite persoane în legătură cu anumite acţiuni ale
lor, ci vizează un număr nedeterminat de cazuri. Drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au
aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. Ea
urmează să se aplice ori de câte ori vor fi reunite condiţiile pe care le prevede pentru a impune sau
a autoriza o anumită conduită, indiferent de câte ori se va putea aceasta realiza. Prin caracterul
general şi impersonal al normelor juridice se mai înţelege că norma de drept se constituie ca o
unitate de măsură egală pentru "toţi" subiecţii acelei conduite, chiar dacă aceştia sunt diferiţi ca
indivizi. De asemenea, caracterul general al normei juridice mai are în vedere şi următoarele:
normele juridice se aplică, în principiu, în mod repetat la un număr de cazuri de acelaşi gen;
conduita generală impusă de norma juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise de
norma respectivă; prevederea acelei norme se aplică atâta timp cât norma respectivă este în
vigoare; norma juridică se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza ei
(dacă aceste condiţii nu se ivesc, norma nu se aplică).
Caracterul impersonal al normei juridice, de a nu se adresa unei sau unor persoane anume
determinate constituie şi o garanţie împotriva oricărei discriminări personale pentru realizarea
principiului egalităţii tuturor în faţa legii. Acest principiu reprezintă chiar fundamentul
caracterului obligatoriu al normei de drept, obligaţia cetăţenilor de a se supune legii fiind
justificată tocmai de caracterul ei egal. Dar, egalitatea tuturor în faţa legii nu înseamnă
uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată în mod identic tuturor, deoarece exigenţele
principiului de justiţie impun tratarea diferită în drept a cazurilor care sunt diferite în fapt117 (nu se
va putea aplica de exemplu acelaşi tratament din punct de vedere juridic celui care fură pentru a
nu-şi lăsa copiii să moară de foame ca şi celui care fură pentru a-şi procura băuturi alcoolice).
Caracterul impersonal nu exclude însă existenţa unor norme juridice care să se adreseze doar
anumitor categorii de persoane: norme care privesc statutul funcţionarilor publici, asistenţilor
sociali, cadrelor didactice şi pedagogilor sociali, norme care privesc protecţia şi promovarea
drepturilor copiilor etc. Astfel, observăm că normele juridice pot avea grade diferite de
generalitate, în sensul că se adresează unor categorii mai largi sau mai restrânse de persoane. Ele
îşi păstrează însă caracterul impersonal abstract. În mod similar, normele care stabilesc anumite
competenţe, de pildă pentru Preşedintele Republicii, pentru Prim-ministrul, Procurorul General
etc. au un caracter general, deoarece ele nu au în vedere anumite persoane care ocupă aceste
funcţii, ci vizează reglementarea instituţiei respective, indiferent de persoanele care în mod
temporar exercită competenţele respective.
4. Un caracter esenţial al normelor juridice este obligativitatea lor în sensul că norma
juridică nu este o simplă recomandare, ci un comandament, un imperativ, dreptul ordonă sau
interzice, pedepseşte sau permite anumite conduite. Faptul că norma juridică are un caracter
obligatoriu nu exclude posibilitatea ca ea să lase o anumită libertate de acţiune destinatarilor săi.
Astfel, în special în materia contractelor, alături de norme care sunt obligatorii, imperative, există
şi unele la care părţile, prin voinţa lor comună se pot îndepărta. Există şi anumite norme juridice
care stabilesc principii generale sau definiţii ale unor concepte juridice, în care conduita
obligatorie nu apare în mod direct. Aşa de exemplu, în Titlul I al Constituţiei României118,

117
Boar, Ana, op. cit., p.126.
118
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie
1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în
vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Constituţia României 2003, este
forma republicată a Constituţiei României din 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin
Principii generale, art. 1, pct. (1) statul român este definit un „stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil”.
Obligativitatea normei juridice nu trebuie identificată sau redusă neapărat la exercitarea
constrângerii statale care îi garantează în ultimă instanţă aplicabilitatea. Constrângerea exercitată
prin sancţiunea prevăzută de normă constituie fără îndoială una din dimensiunile cele mai
relevante ale obligativităţii, dar o obligaţie poate fi realizată şi fără acţiunea efectivă a unei
constrângeri. Obligativitatea mai poate exprima şi faptul că norma de drept are o aplicabilitate
imediată, directă, continuă şi necondiţionată119, atâta timp cât este în vigoare şi ori de câte ori sunt
întrunite condiţiile aplicării ei.
5. De asemenea, un alt caracter al normei juridice este acela că ele se pot realiza numai
trecând prin conştiinţa oamenilor. Astfel, norma juridică, deşi se adresează fiinţei umane în
general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele cu capacitate juridică.
Aceasta presupune în primul rând ca persoana vizată de norma juridică să dispună de
discernământ, adică de conştiinţă, raţiune şi voinţă, neafectate sau viciate de cauze independente
de persoana respectivă. Conduita umană este subordonată voinţei, iar voinţa este un fapt de
conştiinţă. Când voinţa unei persoane urmează să se concretizeze într-o anumită conduită,
persoana respectivă trece prin filtrul propriei conştiinţe fapta şi trebuie să prevadă consecinţele
săvârşirii acesteia. De aceea, răspunderea juridică pe care o prevede norma nu operează în raport
cu persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza vârstei, fie din alte cauze care îi fac
iresponsabili pentru încălcarea normelor juridice (a se vedea art.48 şi 50 din Codul penal).
6. Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborării lor găsindu-se voinţa
umană, aceasta, spre deosebire de legile naturii care au un caracter obiectiv, manifestându-se
independent de voinţa şi acţiunea oamenilor. Caracterul volitiv al normelor juridice nu înseamnă
că ele reprezintă bunul plac al legiuitorului sau că ele ar fi rezultatul arbitrariului acestuia.
Dimpotrivă, caracterul volitiv al normelor juridice exprimă faptul că ele sunt elaborate sau
consacrate de oameni investiţi cu puterea de a emite norme obligatorii, ţinând totodată seama de
existenţa şi cerinţele legilor obiective ale naturii şi societăţii, de realităţile existenţei sociale,
contribuind în acest fel la crearea unui echilibru în societate.
7. Fără să epuizăm gama caracterelor ce le sunt atribuite normelor juridice, considerăm că
în anumite situaţii, normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, stingerea sau
modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc
independent sau relativ independent de voinţa oamenilor cum sunt de pildă decesul, naşterea,
accidentele, calamităţile naturale, împlinirea unui termen etc. Fiind prevăzute în normele de drept,
apariţia unor asemenea evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective.
Trebuie reţinut însă faptul că în unele din aceste situaţii realizarea efectelor juridice nu este în mod
absolut independentă de manifestarea de voinţă din partea oamenilor în producerea sau
desfăşurarea evenimentului respectiv (de exemplu accidentele, naşterea, suicidul, stabilirea
scadenţei unui termen etc.).

1.9.2.2. Ins tuţ ia jur idi că

Instituţiile juridice sunt grupe sau ansamble de norme juridice care au acelaşi obiect de
reglementare, o anumită categorie de relaţii sociale, şi aceleaşi funcţii.
Diferit de limbajul curent, în care, termenul sau expresia de instituţie juridică are accepţiunea de
unitate sau structură de organizare socială - publică constituită în temeiul normelor de drept şi

referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor. Textul Constituţiei României a fost
publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 Octombrie 2003.
119
Popa, N. Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.157-159.
având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu caracter juridic120, în limbajul de specialitate
(juridic) prin instituţie juridică se înţelege, aşa cum am arătat înainte, o grupare unitară, relativ
distinctă de norme prin care se reglementează o anume categorie de raporturi sociale sau conduite.
În acest sens, putem vorbi de: "instituţia proprietăţii" care este constituită din grupajul de norme
care reglementează raporturile de proprietate; "instituţia familiei" care este constituită din grupajul
de norme care reglementează raporturile de familie; "instituţia contractelor" care este constituită
din grupajul de norme care reglementează relaţiile contractuale etc. De asemenea, în aceeaşi
accepţiune, în acelaşi sens trebuie înţelese şi noţiunile sau expresiile: "instituţia pedepsei" sau
"instituţia răspunderii" etc.
Se observă că unele din aceste categorii de instituţii, au o sferă mai largă în sensul că în
cadrul lor pot fi delimitate subgrupe de instituţii relativ distincte. De pildă, în instituţia proprietăţii
pot fi delimitate după anumite criterii, unele instituţii distincte ca de exemplu, după criteriul
titularului proprietăţii - instituţia proprietăţii private şi instituţia proprietăţii publice sau, după
criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii - în "instituţia proprietăţii mobiliare" şi respectiv
"instituţia proprietăţii imobiliare" etc. De asemenea, "instituţia familiei" poate fi subdivizată în
instituţii precum: instituţia "căsătoriei", a "divorţului", a "adopţiei" etc.
Instituţia juridică evidenţiază conexiunea de tip sistemic a dreptului. Ea se constituie ca o
componentă structurală şi funcţională cu calitatea de subsistem în raport cu sistemul dreptului ca
întreg şi ca sistem în raport cu normele care compun instituţia juridică121.

1.9.2.3. Ramura de drept

Ramura de drept este considerată ca fiind elementul de structură cu cea mai mare
relevanţă pentru definirea sistemului "drept". Într-o concepţie mai larg acceptată, ramura de drept
este constituită dintr-un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate într-o entitate
structurală relativ distinctă, delimitare realizabilă în funcţie de un grupaj de criterii. Principalele
criterii de delimitare a ramurilor de drept sunt însă obiectul şi metoda reglementării.
Obiectul de reglementare al unei ramuri de drept este constituit dintr-un anumit grup de
relaţii sociale care au anumite trăsături specifice, distincte faţă de alte categorii de asemenea
relaţii122. De pildă, ansamblul relaţiilor care se formează în legătură cu constituirea, repartizarea şi
utilizarea mijloacelor băneşti ale statului sunt reglementate de dreptul financiar. Dreptul familiei,
la rândul lui, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi
patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi din alte raporturi asimilate de lege,
sub unele aspecte, raporturilor de familie.
Prin metoda de reglementare se înţelege modul, calea utilizată de către normele juridice
pentru a interveni asupra relaţiilor sociale respective, modul în care a conceput legiuitorul să le
reglementeze. În acest sens, legiuitorul poate utiliza fie metoda autoritarismului prin care acea
reglementare devine imperativă (onerativă sau prohibitivă), fie metoda recomandării prin care
indică, recomandă, fără a fi obligatorie acea conduită, fie metoda autonomismului prin care acea
reglementare lasă la latitudinea subiecţilor sau părţilor să-şi aleagă conduita pe care o doresc, fie
metoda egalităţii juridice a subiectelor, fie metoda subordonării subiectelor.

120
În această accepţiune sunt considerate instituţii juridice: Parlamentul, Ministerul Public, Ministerul Justiţiei,
organele judecătoreşti, organele de urmărire penală, avocatura etc.
121
Aceasta chiar dacă delimitarea instituţiei juridice în funcţie de criteriul obiectului de reglementare a normelor
care o compun (criteriul naturii sau caracterului raporturilor sociale sau al domeniului supus reglementării) nu
poate fi riguros şi strict aplicat deoarece raporturile sociale însăşi sunt în marea lor majoritate de natură
complexă în care se împletesc şi integrează elemente specifice unor sfere distincte ale existenţei sociale:
patrimoniale, nepatrimoniale, administrative, organizatorice, procedurale. De aceea, delimitarea strictă şi
riguroasă a unor instituţii juridice după criteriul naturii raporturilor sociale supuse reglementării acelor norme nu
este întotdeauna posibilă şi comportă un anumit grad de relativitate (a se vedea Sida, A., op.cit., p.61, 62).
122
Boar, Ana, op.cit., p.98.
 Înainte de a prezenta ramurile dreptului, vom prezenta cele două mari diviziuni generale
ale dreptului şi anume "dreptul public" şi "dreptul privat". În mod tradiţional, dreptul pozitiv
(dreptul obiectiv) este divizat în două mari ramuri fundamentale: pe de o parte, dreptul public,
care reglementează raporturile dintre stat şi particulari, iar pe de altă parte dreptul privat care
reglementează raporturile dintre particulari. Fără îndoială, diviziunea aceasta nu este absolută, iar
distincţia dintre raporturile de drept public şi cele de drept privat nu este chiar atât de netă şi
tranşantă. Aceasta datorită faptului că, pe măsură ce raporturile (sociale în general şi juridice în
special) dintre oameni devin tot mai complexe, în orice raport juridic dintre particulari intervine şi
o componentă de drept public123, ţinând de interesul mai mult sau mai puţin pregnant al statului de
a ţine sub control aceste raporturi (fie şi numai pentru a menţine ordinea publică şi a împiedica
instaurarea anarhiei), iar pe de altă parte, în multe dintre raporturile juridice de subordonare
statornicite între stat şi particulari intervin adesea, elemente specifice dreptului privat, în care
statul îşi pierde “privilegiul” de deţinător al puterii şi revine pe picior de egalitate cu simplul
particular (fie şi numai pentru a împiedica sau îngrădi abuzurile). Dinamica vieţii sociale a avut
drept consecinţă şi dezvoltarea dreptului public, care a absorbit domenii aparţinând anterior
dreptului privat124. În acest sens, semnificativă este de exemplu transformarea dreptului
comercial, ramură a dreptului privat în "drept economic", aparţinând dreptului public, dar şi
apariţia unor alte ramuri, ca de pildă "dreptul securităţii sociale".
În afara diviziunii generale în drept public şi drept privat, o altă importantă distincţie este
aceea între dreptul intern, cuprinzând normele aplicabile în relaţiile interne în cadrul unui anumit
stat şi dreptul internaţional, cuprinzând normele aplicabile relaţiilor dintre state. Normele
aparţinând dreptului internaţional au un caracter consensual, formându-se în principal prin acordul
statelor, care sunt apoi şi destinatarii lor, sau pe cale cutumiară ca de exemplu, uzanţele
diplomatice. În afara acestui drept internaţional public există însă şi un drept internaţional privat
care este o ramură a dreptului intern a statului care reglementează situaţia juridică şi capacitatea
persoanelor fizice sau juridice străine, care nu au cetăţenia respectiv naţionalitatea statului
respectiv125.
Sistemul dreptului126 include în cadrul celor două diviziuni generale (drept public şi drept
privat) ramuri de drept127 care grupează norme juridice după criteriile enunţate anterior. Astfel, în
cadrul dreptului public sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil şi
dreptul internaţional public. În cadrul dreptului privat sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul
civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional privat128.

123
De pildă, statul poate fi subiect atât pentru raporturi de drept public cât îi pentru raporturi de drept privat, la
care nu participă în calitate de deţinător al puterii, ci pe poziţie de egalitate cu celelalte subiecte, cum este de
exemplu cazul în care încheie contracte care au ca obiect bunuri din domeniul său privat. Simetric, persoanele
fizice pot fi subiecte de drept public, de pildă, atunci când îşi exercită drepturile electorale.
124
Boar, Ana, op. cit., p. 100.
125
Ibidem, p.101
126
În configurarea sistemică a dreptului în norme-instituţii-ramuri de drept opiniile nu sunt unitare. De pildă,
Djuvara, M., în op. cit., p. 43-56 a introdus şi un alt criteriu metodologic şi anume, conceptul de "diviziuni
generale ale dreptului" în înţelesul de structuri configurative-perechi, cu o sferă de generalitate mai largă decât
"ramurile de drept" precum, drept intern-drept extern, drept privat-drept public etc., fiecare dintre aceste
diviziuni fiind compusă din ramuri specifice acelei diviziuni. Criteriile acestor diviziuni macrostructurale sau de
clasificare generală a dreptului sunt: sfera sau domeniul naţional-intern şi cel extern (internaţional); cel al
conţinutului şi formei imperativităţii juridice; şi cel al calităţii subiectelor raporturilor juridice respective.
127
Ramurile dreptului şi denumirea lor nu sunt unitar constituite şi formulate în toate sistemele naţionale ale
dreptului. Există în diversele sisteme naţionale câteva ramuri care, le identificăm unitar formulate (ca de pildă,
dreptul civil, dreptul penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ etc.), cu toate că, de la sistem la sistem,
există în conţinutul concret al normelor şi instituţiilor care le compun, diferenţe uneori notabile.
128
Diferitele instituţii juridice care sunt cuprinse în una sau alta din ramurile dreptului se pot grupa şi desprinde
apoi ca ramuri distincte. Aşa s-a întâmplat în cazul dreptului comercial, desprins din dreptul civil, dar şi a unor
Având in vederea complexitatea şi dinamica reglementărilor care se referă la instituţiile familiei şi
ale protecţiei copilului ne vom apleca, atunci când vom considera necesar, şi asupra altor ramuri
în legătură cu aceste instituţii - în principal dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul penal.

1.9.3. Izvoarele formale ale dreptului

Privitor la înţelesul termenului de izvor de drept, în limbaj juridic se face distincţia
între izvoarele materiale (sociale sau izvoare reale) ale dreptului - care reprezintă - "voinţa
clasei dominante" în societate, determinată de condiţiile materiale de existenţă socială129 - şi
izvoarele formale ale dreptului, reprezentând formele specifice în care se exprimă normele
dreptului.
În general noţiunea de izvor al dreptului este pusă în legătură cu activitatea de creare,
de elaborare a dreptului, prin care puterea de stat fie că formulează direct, nemijlocit, normele
sub forma unor acte normative numite izvoare directe sau creatoare (categorie în care au fost
incluse legea - legi, decrete, hotărâri etc. emanând de la autoritatea publică, şi obiceiul sau
cutuma creată în mod spontan în cadrul colectivităţii respective); fie că recunoaşte această
valoare unor norme create, formulate pe alte căi - precedentul judiciar şi doctrina, numite
izvoare indirecte. Distincţia trebuie însă nuanţată, deoarece fie că au fost în mod expres sau
nu recunoscute ca izvoare de drept, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au avut şi au în
continuare un rol, deloc neglijabil de creare a unor norme juridice noi, concurând prin aceasta
autoritatea legii. Prin interpretare, elaborarea unor principii, analogii etc. "acestea contribuie
la adaptarea permanentă a dreptului, la evoluţia relaţiilor în reglementarea cărora intervine,
menţinându-i un caracter dinamic ce ar putea fi pus în pericol prin aplicarea mecanică a unor
texte considerate fixe, sacrosante"130.
Prin izvor formal (aspect care ne interesează în acest curs) înţelegem forma specifică
pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent al puterii. Izvoarele
formale pot fi clasificate după mai multe criterii: după criteriul ierarhiei organului de stat care
emite norma; după domeniul pe care îl reglementează; după ierarhia forţei juridice a actului
normativ respectiv; după procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată; etc.

1.9.3.1. Legea în sens larg (actele norma ve)

Legea şi actele normative în general, fără a înlătura total cutuma, au devenit principala
formă de exprimare a normelor juridice. Legea, în accepţiunea ei de creaţie deliberată,
conştientă, a unor organe speciale (având astfel, un anumit caracter tehnic), supusă
publicităţii, cu aplicabilitate generală a existat din cele mai vechi timpuri131. Din acele
vremuri îndepărtate ni s-a transmis o definiţie dată legii de filosoful stoic grec Crisip. Acesta a
definit legea ca fiind "regina tuturor lucrurilor divine şi umane, criteriul justului şi al
injustului; iar pentru cei care sunt chemaţi de natură la viaţa civilă, adică a cetăţii, a
comunităţii îi învaţă ceea ce trebuie să facă şi le interzice ceea ce nu trebuie să facă"132.

ramuri mai recent constituite ca, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul asigurărilor sociale. Despre aceste din
urmă ramuri s-a menţionat că ele îmbină trăsături de drept public şi de drept privat. Procesul de desprindere a
noii ramuri de drept continuă (ca urmare a dinamicii şi nevoilor vieţii sociale actuale) prin constituirea, de
exemplu, a dreptului ecologic sau dreptului mediului.
129
Mureşan, M., Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial LEX, Cluj-Napoca, 1996, p. 27.
130
Ibidem.
131
Printre importantele monumente legislative ale antichităţii amintim: Legea sau Codul lui Hammurabi din
Babilon (sec. al XVIII-lea î.e.n.), Legile lui Bokoris în Egipt (sec. VIII î. e. n.) Legile lui Solon (sec. al VII-lea
î.e.n.), Legile lui Moise la evrei, Legea celor 12 Table, în Roma antică (sec. al V-lea î.e.n.), Legile lui Dracon, în
Grecia antică (sec. al V-lea î.e.n.), Legile lui Manu, în India (sec. al III-lea î.e.n.).
132
Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 229.
1.9.3.2. Legea în sens restrâns
În categoria legii (în sens restrâns)133, prin care înţelegem actele normative adoptate de
organul legislativ (Parlamentul), organ reprezentativ în societăţile democratice, constituit din
reprezentanţii aleşi de către cetăţeni, după o anumită procedură134, după criteriul ierarhiei
organului de stat care emite norma, distingem următoarele forme: legile constituţionale, legile
organice, legile ordinare, codurile de legi, actele cu putere de lege din care fac parte
decretele-legi, ordonanţele guvernamentale şi unele acte internaţionale (tratate, convenţii,
acorduri etc.) ratificate de organul legislativ suprem.
Legile constituţionale - în legile constituţionale se încadrează şi legile de revizuire a
Constituţiei - art. 73 alin. (1) din Constituţia României. Deosebirea esenţială între Constituţie
şi legile constituţionale - sub aspect formal - o constituie împrejurarea că legile
constituţionale (de revizuire a Constituţiei) sunt adoptate de către Parlament, în timp ce
Constituţia este adoptată de Adunarea Constituantă. Constituţia României (2003):
Categorii de legi – Art. 73: (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare; (2) Legile constituţionale sînt cele de revizuire a Constituţiei; (3) Prin lege organică
se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul
deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d)
organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate
şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;135 h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j)
statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea
generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raportul de muncă,
sindicatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul
general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie se prevede adoptarea de legi
organice.
Constituţia sau legea fundamentală, implicit legile constituţionale, au forţa juridică
superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Astfel, toate organele
statului - inclusiv parlamentul, şeful statului sau guvernul - sunt ţinute să respecte Constituţia
133
Termenul de lege poate fi utilizat, aşa cum s-a arătat - într-un sens larg, înţelegând prin acesta toate actele
normative care emană de la autoritatea publică - legi, decrete, hotărâri, regulamente etc. Într-un sens restrâns,
prin termenul de lege se pot desemna doar actele normative adoptate de organul legislativ, Parlament. Distincţia
dintre aceste două accepţiuni motivează clasificarea cea mai generală a actelor normative în legi şi acte
normative subordonate legii.
134
Boar, Ana, op. cit., p. 142.
135
Potrivit prevederilor art. 1, 2, 3 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 publicată în M. Of.
al României nr. 22, Partea I, 21 ianuarie 1999 - starea de asediu şi starea de urgenţă sunt definite ca fiind
măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării
şi siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor
unor dezastre. Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic şi social,
care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al ţării, în scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării,
în situaţia iminenţei unei acţiuni îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii statului sau integrităţii
teritoriale. Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social şi de ordine
publică, instituit în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele unităţi administrativ teritoriale, în urătoarele
situaţii: 1. existenţa unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale, ceea ce face
necesare apărarea instituţiile statului de drept şi menţinerea sau restabilirea stării de legalitate; 2. iminenţa
producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor
acestora.
iar modificarea acesteia este posibilă numai în condiţiile şi cu procedurile stabilite de
Constituţia însăşi. TITLUL VII Revizuirea Constituţiei: Iniţiativa revizuirii – Art. 150: (1)
Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului,
de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie
să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative. Procedura de revizuire – Art. 151: (1) Proiectul sau propunerea de
revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două
treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se
ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel
puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau a propunerii de revizuire. Limitele revizuirii – Art. 152: (1) Dispoziţiile prezentei
Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu
poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
Legile organice - Legile organice constituie acea categorie de legi care în anumite
sisteme juridice ocupă un loc intermediar între legile constituţionale şi cele ordinare, datorită
obiectului lor de reglementare şi a unei proceduri de adoptare diferită de a legilor ordinare.
Astfel, aşa cum reiese din prevederile art. 73, intră în categoria legilor organice acele legi care
reglementează sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente, organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice, organizarea şi
desfăşurarea referendumului etc. Potrivit art. 76 al Constituţiei, legile organice se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă
cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră. Constituţia României -
Adoptarea legilor şi hotărârilor – Art. 76: (1) Legile organice şi hotărârile privind
regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; (2) Legile
ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră; (3)
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau
propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei
Camere.
Legile ordinare - legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de organul legiuitor
suprem, după procedura stabilită în Constituţie. Ele reglementează diverse domenii şi
raporturi sociale, distincte de cele pe care le reglementează Constituţia şi legile organice.
Astfel, obiectul de reglementare al legilor ordinare este constituit din acele categorii de
raporturi sociale pe care Constituţia sau legile organice le lasă în seama legiferării prin
procedura ordinară sau pe care legiuitorul le apreciază a fi "cele mai importante" şi de
competenţa sa în temeiul calităţii sale de organ legislativ suprem136.
În categoria legilor ordinare se încadrează şi codurile de legi. Codurile grupează, "într-
o formă sistematizată, într-un singur corp, toate (sau cât mai multe dintre ele) reglementările
aplicabile unui anumit domeniu (indicat, de regulă, prin chiar denumirea codului)137 precum:
Codul civil, Codul familiei, Codul comercial, Codul vamal, Codul muncii, Codul penal,
Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală etc. În legătură cu demersul reformator

136
Sida, A., op. cit. p. 152.
137
Mureşan, M., op. cit., p. 29
al justiției din Romania trebuie menționate reglementările privind mica reformă a justiței138 și
faptul că suntem în așteparea întrării în vigoare a noilor coduri civile și penale precum și
codurile de procedură corespondente139.

1.9.3.3. Alte acte norma ve cu for ţă jur i di că echi val ent ă legi i
Pe lângă categoriile menţionate în accepţiunea restrânsă a termenului de lege sunt cuprinse şi
câteva acte normative cu denumiri diferite dar cu putere de lege (cu forţă juridică echivalentă
legii) care sunt elaborate însă de alte structuri de putere dar însuşite şi adoptate într-o formă
sau alta de către organul legislativ suprem. Acestea sunt: decretele-legi, ordonanţele
guvernamentale, unele acte internaţionale (tratate, convenţii, acorduri) ratificate de organul
legislativ.
Decretul-lege - în anumite situaţii excepţionale (tranzitorii sau marcate de evenimente
deosebite datorate războaielor, revoluţiilor, calamităţilor naturale etc.), când din anumite
motive organul legiuitor (parlamentul) nu a funcţionat în condiţii normale şi nu s-a putut
întruni spre a adopta legi (fie că s-a găsit în imposibilitatea de a legifera în procedura
obişnuită, fie că a fost desfiinţat de cauze sau împrejurări speciale), pot constitui acte
normative cu putere de lege cele edictate de anumite organe executive (guvern, autorităţi
militare etc.) sau organe provizorii de conducere a statului (ca de exemplu, Consiliul
Provizoriu de Uniune naţională - C. P. U. N. - până la alegerile din 1990). În general, aceste
acte normative cu putere de lege poartă denumirea de Decrete-legi. Recunoaşterea unei
asemenea puteri de a legifera executivului poate fi justificată numai de circumstanţe
excepţionale care împiedică funcţionarea organului legislativ ales, atunci când se impune cu
necesitate luarea unor măsuri care interesează ordinea publică, siguranţa sau apărarea
naţională, pentru că este cunoscut faptul că transformarea guvernării prin decrete-legi "într-o
situaţie de durată, cu caracter de permanenţă constituie o ameninţare pentru o societate
democratică, un semn de instaurare a unui regim autoritar, dictatorial"140.
De regulă (mai ales acele care constituie o ameninţare, în sensul celor prezentate mai
sus) au o existenţă efemeră, fiind abrogate sau înlocuite cu legi ordinare de îndată ce organul
legiuitor se poate întruni şi poate legifera; altele însă pot rămâne în vigoare timp foarte
îndelungat (aşa cum sunt de pildă, Decretul-lege nr. 319/1944 privind dreptul la moştenire al
soţului supravieţuitor, sau Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare
la cărţile funciare).
Ordonanţele guvernamentale - acestea sunt şi ele izvoare de drept de aceeaşi natură
ca şi decretele-legi dar de altă origine şi mod de consacrare juridică. Astfel, Parlamentul poate
delega executivului, pentru o anumită perioadă determinată, puterea de a adopta acte
normative cu forţă de lege, legea de abilitare trebuind să stabilească în mod obligatoriu
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Constituţia României - Actele
Guvernului – Art. 108: (1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe; (2) Hotărârile se emit
pentru organizarea executării legilor; (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta; (4) Hotărârile şi ordonanţele

138
Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor,
publicată în M. Of., Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, data intrării in vigoare 28 noiembrie 2010.
139
Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în M.Of., Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009;
Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, publicat în M. Of., Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009; Legea
nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M.Of., Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010,
data intrării in vigoare 18 ianuarie 2011; Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind codul de procedură penală din 1
iulie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, data intrării in vigoare 18 iulie 2011.
140
Boar, Ana, op. cit. p. 149.
adoptate de Guvern se semnează de primul ministru, se contrasemnează de miniştrii care au
obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea
atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică
numai instituţiilor interesate; Delegarea legislativă – Art. 115; (1) Parlamentul poate adopta o
lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice; (2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu domeniul şi data
până la care se pot emite ordonanţe; (3) Dacă legea de abilitare o cere ordonanţele se supun
aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de
abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei; (4) Guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora; (5) Ordonanţa de urgenţă
întră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele,
dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după
caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel puţin 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu
se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere
care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de
natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 aliniatul (1); (6)
Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiile fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietatea publică; (7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă şi se resping
printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit
aliniatului (3); (8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este
cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a
ordonanţei.
Actele internaţionale - Unele tratate, convenţii, acorduri etc. pot fi asimilate legilor
din perspectiva forţelor lor juridice, în acest sens, având acelaşi grad cu legile ordinare, cu
condiţia ca acestea să fie ratificate de către organul legislativ intern. Privitor la forţa juridică a
actelor internaţionale este necesar să facem următoarea precizare: "... în privinţa statului însăşi
tratatele au o forţă juridică superioară, ele neputând fi modificate de unul din statele
semnatare în mod unilateral aşa cum poate fi modificată o lege internă. Aceasta este o
consecinţă a dublului caracter al tratatelor, care constituie în acelaşi timp un contract, o
convenţie între state şi o lege, respectiv aceea prin care a fost ratificat"141.
În contextul tendinţelor actuale de integrare la diferite nivele internaţionale, unor norme
juridice rezultate din tratate sau alte acte internaţionale li se recunoaşte chiar o forţă
superioară legilor interne ale statelor. Constituţia României - Tratatele internaţionale
privind drepturile omului – Art. 20 (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; (2) Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prezentând o însemnătate deosebită pentru relaţiile dintre state, tratatele au format
obiectul unei preocupări susţinute în cadrul dreptului internaţional. S-a apreciat că „Dreptul
tratatelor reprezintă unul dintre capitolele cele mai importante ale dreptului internaţional
deoarece cuprinde principiile şi regulile esenţiale, de formă, şi de fond care reglementează
tratatele internaţionale, mijlocul principal prin care statele îşi manifestă astăzi voinţa de a crea

141
Ibidem, p. 147.
raporturi juridice"142. Dată fiind extraordinara varietate a înţelegerilor internaţionale prezintă
importanţă definiţia stabilită prin art. 2 al Convenţiei de la Viena, semnată la 23 mai 1969 şi
care a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, după ratificarea ei de 35 de state, în conformitate
cu care prin tratat se înţelege „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de
dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară".
Există o mare varietate a tratatelor, în acest sens, alături de termenul generic folosit, se
utilizează termeni ca: acord, convenţie, declaraţie, protocol, act, act final, pact, cartă,
concordat, agrement, aranjament, memorandum etc.
Între încercările de clasificare în materie, amintim: „tratate contracte" - prin care se
realizează o operaţiune juridică şi „tratate legi" - care stabilesc reguli de drept; tratate
bilaterale şi tratate colective sau multilaterale, în funcţie de numărul statelor participante;
tratate propriu-zise şi acorduri în formă simplificată având în vedere diferenţele de procedură
dar şi anumite domenii sau categorii de raporturi interstatale ş.a.
Tratatul internaţional exprimă întotdeauna acordul de voinţă al statelor şi nu un act
unilateral. Postura sa de izvor formal al dreptului poate fi reţinută numai în măsura în care el
conţine reguli generale referitoare la o categorie nedeterminată de persoane. Elaborarea şi
perfectarea tratatelor internaţionale reprezintă un proces complex, ce se desfăşoară pe
parcursul mai multor faze, în cadrul cărora intervin diferite autorităţi ale statului. în acest sens
distingem: negocierea; redactarea, adoptarea şi semnarea tratatului; ratificarea; înregistrarea.
Astfel, fără a putea insista asupra acestui proces, relevăm importanţa şi semnificaţia ratificării
(acceptare, aprobare, aderare), „prin care se înţelege, după caz, actul internaţional astfel
denumit prin care un stat stabileşte, pe plan internaţional, consimţământul său de a fi legat
printr-un tratat" - art. 2 lit. b) din Convenţia de la Viena.
Cu privire la efectele tratatelor internaţionale, Convenţia de la Viena prevede că „orice
tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă". O parte nu
poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat,
excepţie făcând în acest sens situaţia prevăzută de art. 46 din Convenţie, când consimţământul
unui stat legat printr-un tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului intern.
Situaţia mai sus amintită constituie viciu de consimţământ şi atrage nulitatea tratatului în
cauză. Alte vicii de consimţământ reţinute de Convenţie şi care atrag aceeaşi sancţiune sunt:
eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra unui stat
prin ameninţarea sau folosirea forţei. De asemenea, „este nul orice tratat care, în momentul
încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional. în sensul
prezentei convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi
recunoscută de comunitatea internaţională £ statelor -în ansamblul ei, drept normă de la care
nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a
dreptului internaţional având acelaşi caracter" (art. 53). în România, Legea nr. 4/1991 privind
încheierea şi ratificarea tratatelor stabileşte competenţele în materie, sfera tratatelor
internaţionale care sunt supuse Parlamentului pentru ratificare prin lege, o serie de dispoziţii
referitoare la iniţierea, negocierea şi semnarea tratatelor, rolul Ministerului Afacerilor
Externe, ca organ specializat prin care guvernul asigură coordonarea şi politica unitară în
acest domeniu ş.a. Constituţia României prevede în art. 91 alin. 1 că „Preşedintele încheie
tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare
Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale, se aprobă
sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege".

142
N. Ecobescu, V. Duculescu, ”Dreptul tratatelor”, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995, p. 11.
1.9.3.4. Acte norma ve subor donat e legi i
Activitatea legislativă (de elaborare a legilor) nu poate acoperi (şi nici nu trebuie să
cuprindă) integral sfera activităţilor normative. Raporturile, conduitele, acţiunile, procedurile
etc., altele decât legile mai sus menţionate, sunt normate din punct de vedere juridic dar nu
neapărat prin legi. Aplicarea în practică a acestora implică intervenţia şi a altor organe ale
statului, care, potrivit competenţei ce le este stabilită prin lege adoptă acte cu caracter
normativ, pe baza şi în vederea executării legilor. În funcţie de sistemele juridice naţionale,
actele normative subordonate legii au forme şi denumiri diferite. În România, în funcţie de
organul care le emite, aceste acte normative se clasifică în: acte ale şefului statului, numite de
regulă decrete. Ele sunt în principiu acte concrete, individuale, concretizate în numiri sau
rechemări din funcţie, avansări în grad etc. Aceste acte pot avea şi caracter general,
impersonal; acte ale Guvernului, numite hotărâri şi ordonanţe, acte ale organelor centrale
ale puterii executive, ministere, miniştri, conducătorii altor organe centrale etc. numite
ordine, instrucţiuni, decizii şi alte asemenea acte cu caracter normativ; acte normative emise
de autorităţile administraţiei locale concretizate în hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii
ale primarilor, ordine ale prefecţilor etc. Acestor categorii de izvoare ale dreptului le sunt
caracteristice trăsături ce definesc următoarele cerinţe: să fie în conformitate cu Constituţia şi
legile, în înţelesul de a nu cuprinde reglementări sau dispoziţii contrare; să nu aibă ca obiect
de reglementare domenii sau raporturi care sunt de domeniul legii; să fie emise în limitele
competenţei materiale şi teritoriale ale organului de stat respectiv; să respecte ierarhia forţei
juridice a actelor normative superioare; să respecte procedura legală a elaborării şi adoptării
lor.
Trebuie să menţionăm că intră în categoria izvoarelor de drept numai actele cu caracter
normativ, generice (numai cele care prin conţinutul lor stabilesc sau reglementează conduite,
raporturi, drepturi şi obligaţii etc. la modul generic şi nu de caz sau speţă, concrete),
subordonate legii nu şi actele de aplicare individuală ale organelor respective.
Contractul normativ - acest izvor de drept a constituit şi poate constitui un izvor de
drept cu o sferă mai restrânsă şi de aceea secundară. Nu orice contract poate dobândi calitatea
de izvor de drept ci, doar contractul normativ, adică acel acord prin care părţile stabilesc
conduite, acţiuni, drepturi şi obligaţii etc. cu caracter generic şi nu concret determinate143. În
această categorie de izvoare pot fi cuprinse de exemplu, contractul colectiv de muncă
(deosebit de contractul de muncă concret) dar şi alte forme de contracte normative, ca de
pildă: diversele convenţii, acorduri, tratate internaţionale dintre state sau, în domeniul
dreptului intern, diversele forme ale acordurilor, înţelegerilor sau convenţiilor colective
economice, politice sau de altă natură cu caracter normativ, încheiate în temeiul legilor în
vigoare144.
Unele acte normative ale organismelor sau organizaţiilor nestatale - Validitatea
normelor145, modul specific de a exista al acestora nu este însă determinată în exclusivitate de
acest criteriu formal al exprimării lor într-o formă acceptată ca izvor de drept, ci rezultă din
îmbinarea a trei elemente: cel formal, cel de efectivitate şi acela de legitimitate146. În teoria
modernă a dreptului se consideră că "validitatea formală a normei juridice face să se nască o
prezumţie de legitimitate şi de efectivitate, constituind un element hotărâtor pentru producerea
efectelor urmărite de norma respectivă"147. Astfel, şi actele cu caracter normativ, generice,

143
Sida, A., op. cit. p. 157.
144
Potrivit art. 969 Cod Civil "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante"
145
Prin validitate se înţelege calitatea ataşată normei de a satisface condiţiile necesare pentru a produce efectele
juridice urmărite de autorii ei.
146
Boar, Ana, op.cit., p.119 - 123.
147
Ibidem, p. 136.
emise de organisme sau organizaţii nestatale cum sunt asociaţiile, fundaţiile, cluburile
sportive, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, societăţile, cultele etc. sunt izvoare de drept.
Organizarea şi activitatea acestor organisme sau organizaţii nestatale se desfăşoară de regulă
în temeiul unor acte normative proprii - acte de constituire, statute, regulamente etc., emise în
baza şi cu respectarea unor legi sau a altor acte normative statale. Din momentul în care actele
organizaţiilor sociale nestatale sunt recunoscute de puterea de stat - obţinând astfel forţă
juridică, ele devin norme juridice.148

1.9.3.5.Izvoarele dreptului comunitar

1.Izvorul primar sau originar îl constituie tratatele constitutive (tratatul de la Paris
şi tratatele de la Roma) care au pus bazele Uniunii Europene; tratatele de aderare ale
statelor membre la Uniune; diferitele protocoale, conven ţii, documente anexe la
aceste tratate, pe care Curtea le-a caracterizat ca având „aceeaşi forţă imperativă".
2. Izvorul derivat constă în actele instituţiilor comunitare. Între acestea se
regăsesc: a) Deciziile şi regulamentele - Deciziile generale şi regulamentele au caracter de
generalitate şi obligativitate. Deciziile generale şi regulamentele se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene şi se impun în totalitatea dispoziţiilor lor instituţiilor comunitare, statelor
membre, autorităţilor şi cetăţenilor acestora. între aceste două categorii de izvoare există
deosebirea că, în timp ce deciziile generale emană numai de la Comisie, regulamentele pot fi
emise fie de Consiliu, fie de Comisie; b) Recomandările şi directivele - Articolul 14
CECA stabileşte că „Recomandările sunt obligatorii pentru atingerea scopurilor pe care le
desemnează, dar lasă destinatarilor alegerea mijloacelor proprii de atingere a acestor scopuri",
iar art. 189 CEE şi art. 161 CEEA caracterizează directivele ca fiind actul ce leagă toate
statele membre destinatare în ceea ce priveşte rezultatul de atins lăsând, în acelaşi timp,
instanţelor naţionale competenţa privitor la formă şi mijloace; c) Avizele nu obligă nici
destinatarul, nici autorul, scăpând controlului jurisdictional. Totuşi, aceste avize, care emană
de la Consiliu sau de la Comisie pot produce efecte juridice. Avizele motivate ale Comisiei
sau avizele conforme ale Consiliului produc astfel de efecte; d) Acte atipice, cum ar fi
rezoluţii ale Consiliului, comunicări ale Comisiei, decizii ale reprezentanţilor statelor
membre în cadrul Consiliului, declaraţii comune sub semnătura preşedinţilor celor trei
instituţii - Consiliul, Comisia, Parlamentul.
3. Jurisprudenţa este, la rândul ei, izvor de drept comunitar. Caracterul de izvor de drept
al jurisprudenţei se datorează poziţiei ocupate de Curte de asigurare a respectului dreptului
comunitar, faptului că doar Curtea dă interpretare cu caracter autentic, fapt ce constituie
premisa asigurării omogenităţii şi coerenţei sistemului şi construcţia „acquis"-ului
comunitar. 149.
Prioritatea (primatul) dreptului Uniunii Europene - Tratatele Uniunii Europene şi dreptul
derivat, adoptat de către instituţiile europene, pe baza tratatelor au prioritate faţă de dreptului
statelor membre. Principiul priorităţii dreptului comunitar al UE asupra dreptului naţional al
Statelor membre a fost consacrat de către jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, care 1-a definit, sistematic, drept un principiu fundamental inerent naturii
particulare a Uniunii Europene. Faptul că principiul primatului nu a fost înscris în tratatele
Uniunii Europene nu modifică cu nimic existenţa acestui principiu fundamental instituit prin
jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie, şi înscris, în sfârşit, în Tratatul de la Lisabona.150

148
Ceterchi, I., Craiovean, I., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 43.
149
Popa, N., „Teoria Generală a dreptului”, Ediţia 3, Editura C.H.Beek, Bucureşti, 2008, p. 168 şi urm.
150
Voicu, M., „Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 166 şi urm.
1.9.3.6. Alte izvoare ale dreptului. Prac ca judi ci ar ă şi doc tri na
În anumite sisteme juridice, practica judiciară şi doctrina au constituit un important
izvor de drept (dreptul roman antic, dreptul medieval, dreptul anglo-saxon).
Practica judiciară sau precedentul judiciar (jurisprudenţa) constă din realizarea în
concret a relaţiei de imputabilitate stabilită în mod abstract, impersonal, prin norma generală.
Ea constă în acumularea de soluţii date de instanţele judecătoreşti a căror valabilitate sau
efecte se extind nu numai asupra părţilor în cauză ci devin general - obligatorii şi deci izvoare
de drept şi pentru alte cauze similare ulterioare. Încălcarea sau nesocotirea lor poate atrage, de
pildă, casarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa superioară pentru "greşita aplicare a
legii"151. Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale
dreptului de-a lungul istoriei. Pornindu-se de la considerentul că instanţele de judecată cu
ocazia soluţionării unor cauze sunt puse în situaţia de a preciza sensul legii când acesta este
întunecat, sau de a completa şi suplini lipsa unor reglementări, în numeroase sisteme de drept
se admite că o hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare, să
devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare, formându-se în felul acesta o
anumită practică judiciară numită şi jurisprudenţă. Uneori hotărârile judecătoreşti conţin
alături de dispoziţiile de speţă şi dispoziţiile de principiu, cu caracter general, menite a orienta
activitatea viitoare. În felul acesta judecătorii, pe lângă activitatea de aplicare făceau şi opere
de creare a dreptului, substituindu-se legiuitorului. Rolul jurisprudenţei nu este acelaşi în toate
sistemele de drept. Având o poziţie importantă între izvoarele dreptului în antichitate şi
feudalism, rolul ei se diminuează - urmând acelaşi drum ca la cutumei de care este de altfel
strâns legată -, pe măsură ce sporeşte ponderea actelor normative, în epoca modernă în ţările
de pe continentul european, în timp ce se menţine însă în sistemul dreptului anglo-saxon.152
O poziţie deosebit de importantă continuă să aibă jurisprudenţa ca izvor de drept în ţările care
au adoptat sistemul de drept anglo-saxon (Anglia, Statele Unite, Canada şi numeroase ţări fost
colonii britanice, membre ale Commonwealth-ului). În prezent, cu privire la practica judiciară
ca izvor de drept în ţara noastră, având în vedere că potrivit dispoziţiilor constituţionale
cuprinse în art. 124 alin. 2 „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", sunt de
reţinut câteva importante nuanţări. Astfel, art. 147 alin. 4 din Constituţie menţionează că:
„Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data
publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Dispoziţiile din
legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Aşadar, în măsura în care
Curtea Constituţională ar decide că o dispoziţie legală în vigoare ar fi neconstituţională, ea nu
ar mai putea fi aplicată de instanţele judecătoreşti pe viitor, ea fiind scoasă din dreptul pozitiv,
şi, la cererea părţii interesate, nici în litigiul în care s-a invocat excepţia de
neconstituţionalitate. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter
normativ, care nu întruneşte condiţiile de legalitate.
În cazul recursului în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate de
către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţe, fără ca soluţia să aibă

151
Mureşan, M., op. cit., p. 34
152
Craiovan, I., op. cit., 2009, p. 381.
efect asupra hotărârilor examinate sau asupra părţilor din procesele în care au fost pronunţate.
în sfârşit, în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate
sunt obligatorii pentru judecătorii fondului153.
Mutaţii calitative esenţiale cunoaşte jurisprudenţa, ca izvor de drept în România, odată cu
recunoaşterea jurisdicţiei obligatorii a „Curţii Europene a Drepturilor Omului" de către ţara
noastră (Legea nr. 30/1994). În acest fel jurisprudenţa C.E.D.O. a devenit în dreptul românesc
în temeiul unor texte constituţionale, izvor de drept. Această ratificare a consacrat şi faptul că
este vorba de un izvor cu poziţie superioară dat fiind principiul supremaţiei normelor
C.E.D.O. asupra dreptului intern. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu are competenţa
de a anula o lege internă. O poate face pe aceasta inoperantă. în situaţia în care C.E.D.O.
constată că o normă juridică internă a încălcat un anumit articol din „Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului", ratificată de către România, statul român are obligaţia să modifice
norma respectivă. De aceea, având în vedere că importanţa precedentului în elaborarea
deciziilor Curţii este primordială, jurisprudenţa acesteia trebuie temeinic cunoscută, aspect cu
privire la care un specialist de marcă afirma: „Jurisprudenţa Curţii Europene este direct
aplicabilă în sistemul român de drept; are forţă constituţională şi supra legislativă. Ca atare,
autorităţile statale române, confruntate cu aplicarea dispoziţiilor convenţiei şi ale
protocoalelor sale adiţionale, vor fi obligate să ţină seama şi să aplice şi soluţiile
jurisprudenţiale ale organelor convenţiei generate de acestea, indiferent dacă ele au fost
pronunţate în cauze privitoare la România sau, de cele mai multe ori, în cauze privitoare la
celelalte state părţi ale convenţiei" (Corneliu Bârsan -Judecător C.E.D.O.). Aspecte în legătură
cu care, se remarcă încă, greutatea cu care se renunţă la vechile mentalităţi privind recepţia
acestui izvor de drept în România.154
Pentru ţările Uniunii Europene, având în vedere că, sistemul normelor juridice comunitare
reprezintă „o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre şi care se
impune jurisdicţiilor lor" (Curtea de Justiţie de la Luxemburg), izvoarele dreptului comunitar
reprezintă, aşa cum am menţionat, o categorie prioritară.155
Doctrina sau ştiinţa dreptului (opera specialiştilor în drept, numiţi altădată jurisconsulţi)
a constituit în anumite perioade un izvor direct de drept. Astăzi doctrina este acceptată cu
totul excepţional ca izvor de drept (de pildă Codul civil elveţian în art. 1 alin. 3 prevede că
judecătorul se poate inspira din doctrină în soluţionarea unor cauze pentru care nu are text
expres de lege). În mod practic şi direct, "doctrina a încetat să constituie izvor de drept atât în
sistemul contemporan românesc cît şi a celorlalte sisteme juridice naţionale"156.

1.9.3.7. Obiceiul juridic sau cutuma

Obiceiul juridic sau cutuma este socotit a fi prima formă în care s-au exprimat normele
juridice. Sub forma unor tradiţii, moravuri, datini etc., obiceiul a constituit principala
modalitate de ordonare a relaţiilor sociale. Ele s-au constituit în mod spontan într-un proces
evolutiv, de durată şi au dobândit cu timpul, prin aplicarea lor repetată, autoritate şi forţă
general obligatorie. Cutuma a constituit, până la apariţia statului, principala formă a normelor
descrise în temeiul cărora se desfăşurau viaţa şi raporturile sociale.
Apariţia statului şi apoi a scrisului a făcut ca, o însemnată parte a normelor din sfera
obiceiului nejuridic, să fie preluate şi consacrate de puterea de stat, investindu-le cu forţa sa
de constrângere. Prin aceasta, o parte din normele "obiceiului nejuridic" devin "juridice", fiind
153
Craiovan, I., op. cit., p. 382 și urm. Cu trimitere la V. M. Ciobanu, ”Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă”, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. l, p. 166-167.
154
Ibidem, cu trimitere la M. Albiei, România şi justiţia europeană, în revista Palatul de Justiţie, nr. 9, 2005.
155
A se vedea supra.Titlul l, cap. 3, pct. 4.
156
Sida, A., p. 158.
desemnate prin termenul cutumă. Această evoluţie de la obiceiul nejuridic la cel juridic a fost
caracteristică societăţilor cu ritm lent de transformare157. Cutuma a reprezentat un izvor
principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi Evului Mediu. În epoca modernă, datorită
procesului de codificare, de sistematizare a normelor juridice în legi scrise, grupate pe diferite
domenii, rolul ei s-a redus considerabil, mai ales în Europa continentală. Ea a continuat însă
să joace un rol important în anumite domenii particulare precum: comerţul internaţional,
îndeosebi în comerţul maritim internaţional pentru care regulile juridice sunt cuprinse în aşa
numitele "uzanţe", ca şi în dreptul internaţional în general. În dreptul penal, principiul
legalităţii incriminării158 "a pus capăt recunoaşterii cutumei ca izvor de norme juridice
penale"159.
Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană „luând însă forma
juridică într-o formă foarte restrânsă”160 . În societatea noastră, azi, chiar în ramurile pentru
care ea este considerată izvor de drept, cutuma este pe punctul de a dispare, sau "se menţine
cu titlu de excepţie"161, cu rol subsidiar, subordonat, în sensul că se aplică doar pentru a
suplini sau completa legea162.

1.9.3.8. Regulile convieţuirii sociale

O categorie de norme, asemănătoare într-un fel cu obiceiurile, dar şi de normele
morale o formează categoria normelor de convieţuire. Acestea includ normele protocolare, de
politeţe, de curtoazie care pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane - în categoria
acestor norme sunt incluse „diferite reguli de cultură, igienă de bunăvoinţă şi comportament
civilizat, formate sub presiunea grupului”163. Normele deontologice sau de deontologie
profesională sunt cuprinse şi ele în această categorie – acestea depind de „uzaje mai mult
decât de morală şi de drept, nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii, ci se formează treptat
spontan – la un moment dat, ele pot fi colectate şi însuşite de o manieră activă printr-o
instrucţiune anume, înscrise într-un statut etc.”164. Importanţa normelor de convieţuire socială
reiese şi din faptul că acestea pot constitui în anumite situaţii şi limite, ca şi normele
cutumiare, izvoare indirecte şi subsidiare de drept - aceasta însă numai când legea se referă
expres la asemenea reguli165.

157
De pildă, primele legi scrise ale antichităţii, de exemplu Codul lui Hammurabi sau Legea celor XII Table, au
fost constituite în principal din culegeri de obiceiuri perpetuate timp îndelungat în colectivităţile în care au
apărut.
158
Prin principiul legalităţii incriminării, se înţelege acel principiu (al dreptul penal), conform căruia o faptă nu
poate fi sancţionată ca infracţiune, decât în măsura în care este astfel calificată prin lege.
159
Boar, Ana, op. cit., p. 139.
160
Ceterchi, I., Craiovean, I., op. cit. , p. 38.
161
Sida, A., op. cit., p. 156.
162
De pildă, Codul civil român (actual) face referiri la obiceiuri prin dispoziţiile art. 970, alin. 2: "Ele obligă nu
numai le ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul, sau legea dă obligaţiei, după
natura sa". De asemenea, Constituţia României face trimitere la obicei, atunci când se referă în art. 44 (7) la
protecţia proprietăţii private, stabilind obligaţia proprietarului: "...la respectarea sarcinilor la protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului".
163
Ceterchi, I., Craiovean, I., op. cit., p. 39.
164
Ibidem.
165
A se vedea sancţionarea unor contravenţii privind "regulile de convieţuire socială", ordinea, liniştea publică
sau bunele moravuri prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
sau dispoziţiile art. 321 ale Codului Penal - Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii
publice: „Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte sau expresii, sau se dedă
la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se
tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Dacă prin fapta
1.9.3.9. Dreptul canonic
Concepţia pluralismului politic sprijinită de rezultatele cercetărilor din domeniul
sociologiei dreptului şi al antropologiei juridice "susţine existenţa unor prescripţii cu caracter
juridic, în afara celor impuse de autoritatea politică, de stat"166. Aceste prescripţii sau norme
îşi au izvorul în diferite acte cu caracter normativ, ca de pildă normele dreptului canonic.
De pildă, dreptul canonic instituit de biserica catolică cuprinde două categorii
deosebite de reguli167: prima categorie, constituită din aşa-numitul "drept divin", recunoştea
şi recunoaşte (în concepţia teologilor) anumite precepte izvorâte din scriptură, caracterul de
norme juridice; a doua categorie, "dreptul canonic uman", care de fapt este dreptul canonic
propriu-zis a avut ca principală sursă "Opus juris canonici", o culegere de acte normative
fundamentale ale bisericii catolice - decrete sau decretalii ale papilor, canoane ale diferitelor
concilii etc. Dreptul canonic are însă şi izvoare moderne, principalul fiind "Codex juris
canonici" adoptat în 1917, care ia în considerare transformările produse în modul de viaţă al
societăţii occidentale.
Cu toate că în toate celelalte state catolice această codificare are caracter pur canonic,
în Vatican ea are un caracter statal, aplicându-se începând cu anul 1929 ca drept principal168.
Dreptul canonic a exercitat o puternică influenţă asupra dreptului laic, în special asupra
dreptului civil, asupra regulilor referitoare la proprietate, contracte şi reglementarea relaţiilor
de familie169. În sistemul nostru de drept s-au aplicat aceste norme de drept canonic iar în
actualul sistem, parte a normelor aparţinătoare dreptului canonic, le identificăm, preluate, în
regulile de convieţuire socială, considerate izvoare de drept.

1.9.4. Constituţia – fundamentul dreptului pozitiv

Constituţia, afirma Petre Andrei, e baza dreptului pozitiv, întrucât valorile relative
juridice pornesc de la principiile constituţiei. Dreptul constituţional este ramura dreptului public
care cuprinde ansamblul de reguli şi principii după care se organizează şi se guvernează un stat170.
Într-o altă opinie, dreptul constituţional este definit ca fiind alcătuit din norme juridice care
reglementează între altele: forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile
publice, limitele puterii publice, organizarea politică a statului171. Pe lângă faptul că dreptul
constituţional este o ramură de drept, acesta poate fi caracterizat şi ca un factor structurant al
întregului sistem172. Constituţia României are cea mai mare forţă juridică. Ea stabileşte unele
reguli de conduită care stau la baza altor reglementări. Constituţia stabileşte prerogativele
legiferării.
În Constituţie, legea fundamentală a ţării, sunt înscrise principiile de drept, orientările
fundamentale pentru toate ramurile dreptului, acelea de a căror respectare sau înfăptuire depinde
realizarea intereselor generale, naţionale ale unei societăţi, interese care în societatea
contemporană au o valoare şi o întindere universală. Din aceste motive, diferit de alte ramuri de
drept, caracteristic dreptului constituţional dintr-o ţară este că într-o anumită privinţă, se aseamănă

prevăzută la alin. 1 s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani”.
166
Boar, Ana, op. cit. p. 156.
167
Ibidem.
168
Ibidem.
169
Ibidem.
170
Negulescu, P., Alexianu, G., ”Tratat de drept public”, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, p. 19.
171
A se vedea Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1995, vol. I, p. 17
şi Genoveva, Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Editura Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993,
p. 11-16.
172
Deleanu, I., Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 33.
foarte mult cu dreptul constituţional al altei ţări. Normele şi instituţiile dreptului constituţional se
referă, în principal, la aspecte ale organizării cum sunt: stabilirea orânduirii de stat, a formei de
stat, a regimului politic, a formei de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului,
raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului etc. Elocventă ne pare în acest sens, definiţia
dreptului constituţional dată de Tudor Drăganu173, desemnat ca fiind "ansamblul normelor
juridice care reglementează forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea
parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului, inclusiv dispoziţiile cu orice
alt obiect, dacă sunt consacrate prin însuşi textul Constituţiei". Referitor la calitatea raporturilor
sociale reglementate de normele constituţionale, constatăm că ele sunt circumscrise sferei de
înfăptuire a puterii politice. Normele juridice constituţionale reglementează relaţiile sociale,
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii174.
Stabilirea obiectului sau domeniului de reglementare al dreptului constituţional poartă
amprenta amplitudinii şi complexităţii transformărilor sociale, a caracteristicilor vieţii social-
politice. Datorită acestor caracteristici, domeniul de reglementare al dreptului constituţional poate
fi mai restrâns "sau dimpotrivă, poate penetra în domenii rezervate altor ramuri de drept,
suprapunându-se acestora într-o relaţie de complementaritate, mai precis prin producerea aşa
numitului proces de constituţionalizare a unor ramuri ale dreptului, rezultat din extinderea
reglementării constituţionale a unor relaţii sociale rezervate prin tradiţie altor ramuri de drept,
precum şi din consacrarea în constituţii a unor principii directoare pentru întregul sistem de
drept"175. În acest sens ne putem referi, de pildă la: principiul neretroactivităţii legii consacrate în
art. 15 alin. 2 - „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale
mai favorabile”; accesul liber la justiţie (art. 21), garantarea şi ocrotirea constituţională a
proprietăţii private (art. 44), garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul
aderării la Uniunea Europeană (art. 148) etc. Constituţionalizarea altor ramuri de drept poate
determina o mai rapidă armonizare a legislaţiei româneşti la legislaţia europeană.
"Comportamentul egal şi, ca expresie supremă a acestuia, cel constituţional vor deveni realmente
şi natural o dimensiunea imanentă a civismului; cultura juridică va fi ea însăşi una din expresiile
convingătoare ale civilizaţiei ce defineşte societatea"176. Pentru o mai bună receptare a
caracterelor dreptului constituţional, putem aprecia că:
- obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi funcţionării statului şi ale
organelor sale, Parlament, Preşedintele României, Guvern, Administraţia publică, Autoritatea
judecătorească şi a raporturile dintre acestea, a raporturilor între stat şi cetăţean, precum şi a
drepturilor şi îndatoririlor acestora177;
- izvoarele dreptului constituţional sunt: Constituţia, legile constituţionale, anumite legi organice,
decrete-lege;
- subiectele dreptului constituţional sunt: poporul, statul şi anumite organisme ale sale, partidele şi
formaţiunile politice legal constituite, Avocatul poporului, numărul de cel puţin 100.000 (art. 74,
pct. 1), sau 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, cărora li se recunoaşte dreptul de iniţiativă
legislativă, respectiv a dreptul de iniţiativă privind revizuirea Constituţiei (art. 150, pct. 1 şi 2),
cetăţeanul în anumite ipostaze (alegător, destinatar al drepturilor şi îndatoririlor fundamentale),
candidaţii propuşi de partidele şi formaţiunile politice legal constituite, precum şi candidaţii
independenţi la funcţia de Preşedinte al României, deputat sau senator, ori în funcţiile elective pe
plan local (primar şi membri ai consiliilor locale), organizaţii neguvernamentale legal constituite

173
A se vedea Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Târgu Mureş, 1993, p. 30.
174
Muraru, I., op. cit., p. 18.
175
Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 29.
176
Deleanu, I., Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 6.
177
Deleanu, I., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 9.
care au ca unic scop apărarea drepturilor omului (în raporturi juridice cu caracter electoral),
preşedintele, deputaţii şi senatorii178.
„Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale
de fapt, altfel ea va exista în chip exterior, ar rămâne fără semnificaţie. În acest sens, legile în
general, dar în mod special Constituţia, trebuie să fie oglinda stării unui popor, să reflecte
gradul său de dezvoltare şi de înţelegere”.179

1.9.5. Activitatea de legiferare și publicitatea actelor normative

Prin legiferare înţelegem acel proces prin care o regulă, concepută la un moment dat, faţă
de o situaţie de fapt, dată, dintr-o anumită societate, devine lege. ”Activitatea de legiferare
reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor publice, asigurând
instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluţiilor de dezvoltare economică şi
socială, precum şi pentru exercitarea autorităţii publice”.180 Prin legiferare îmbogăţim dreptul
obiectiv. În epoca modernă şi contemporană normele dreptului pozitiv sunt un produs aproape
exclusiv al activităţii normative de creare sau elaborare a acestora de către factorii de putere
competenţi. Această activitate de elaborare constituie una din funcţiile esenţiale şi exclusive ale
puterii de stat desfăşurată în limitele unor atribuţii sau competenţe ale unor anumite structuri
determinate ale puterii şi cu respectarea unor principii, proceduri, metode, artificii de limbaj etc.
care au primit denumirea generică de tehnică normativă.
Tehnica legislativă sau de legiferare vizează în mod direct procesul de elaborare sau
creare a legilor - ca principală formă a actului normativ sau al izvorului de drept. Noţiunea de
tehnică legislativă se deosebeşte de noţiunea de tehnică juridică, aceasta din urmă având o sferă
mai largă de cuprindere pentru că, pe lângă activitatea de legiferare propriu-zisă ea vizează şi
ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, adică ale tehnicii de interpretare şi aplicare a
normei juridice. În acest context, tehnica legislativă apare ca o parte constitutivă a tehnicii
juridice.
Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi
conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ.181Normele de tehnică
legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor
legislative aparţinând deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul exercitării dreptului la
iniţiativă legislativă, la elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum
şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale celorlalte autorităţi cu asemenea atribuţii
(art. 3, alin. 1, al Legii 24/2001 republicată).
Elaborarea proiectelor de acte normative va fi precedată, în funcţie de importanţa şi
complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea
temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislaţiei
din acest domeniu, precum şi a unor reglementări similare din legislaţia străină.
Potrivit Legii nr. 24/2001, republicată la data de 21 aprilie 2010:
- Art. 20: ”(1) Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcţie de
importanţa şi complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică,
pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie

178
Ionescu, C., op. cit., p. 30 şi urm.
179
Popa, N., op. cit., 2008, p. 165.
180
Art. 3 ( alin. 1) al al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în M. Of., Partea I, nr. 139/31 martie 2000, republicată în 21aprilie 2010 în M. Of., Partea I,
nr. 260/21 aprilie 2010.
181
Art. 2 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
publicată în M. Of., Partea I, nr. 139/31 martie 2000, republicată în 21aprilie 2010 în M. Of., Partea I, nr. 260/21
aprilie 2010:
reglementate, a istoricului legislaţiei din acel domeniu, precum şi a reglementărilor similare
din legislaţia străină, în special a ţărilor Uniunii Europene; (2) Iniţiatorii proiectelor de acte
normative pot solicita, pentru documentarea lor legislativă, informaţii suplimentare de la
Consiliul Legislativ şi alte autorităţi sau instituţii cu atribuţii de informare în materia
respectivă; (3) Rezultatele studiilor de cercetare şi referirile la sursele de informaţii
suplimentare relevante pentru dezbaterea proiectelor de acte normative trebuie să fie incluse
în instrumentul de prezentare şi motivare a proiectului de act normative; Art. 21: În activitatea
de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica
Curţii Constituţionale în acel domeniu, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea
reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie; Art. 22 - Raportul cu
legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale: (1) Soluţiile legislative preconizate prin
noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene,
asigurând compatibilitatea cu acestea; (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător
şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este
parte; (3) Când este cazul, se vor face propuneri de modificare şi completare a actelor
normative interne ale căror dispoziţii nu sunt concordante cu cele ale actelor internaţionale la
care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar.
Datorită faptului că nu există o scară a valorilor ce trebuiesc ocrotite sau reglementate,
cunoscut fiind faptul că criteriile de valorizare a acestor interese depind de optica valorică a
membrilor unui grup social determinat (care valorizeaxă), autorul normei juridice "poartă adeseori
marca iraţionalului, nu lasă să transpară criterii raţionale, orientate spre anumite scopuri dinainte
precizate, ci apare ca o sinteză aproape inconştientă a unei întregi evoluţii".
Potrivit Legii nr. 24/2001, republicată este necesară: integrarea proiectelor de acte
normative în ansamblul legislaţiei (Art. 13 - Actul normativ trebuie să se integreze organic în
sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile
actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; b)
proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele
competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor
acestuia; c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu
tratatele internaţionale la care România este parte); unicitatea reglementării în materie (Art.
14 - (1) Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un
singur act normative; (2) Un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii
conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.
Cu privire la reglementările speciale şi derogatorii, prin art. 15 al legii se prevăd
următoarele: (1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-
un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală
în materie; (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul
acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe
care le instituie; (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o
situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în
materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte
cazuri.
Pentru a se evita anumite paralelisme: Art. 16 - (1) În procesul de legiferare este
interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act
normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni
legislative se utilizează norma de trimitere; (2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea
vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice; (3) Se
supun procesului de concentrare în reglementări unice şi reglementările din aceeaşi materie
dispersate în legislaţia în vigoare; (4) Într-un act normativ emis pe baza şi în executarea altui
act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii din actul superior,
fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referinţă. În asemenea cazuri preluarea unor
norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din
actul de bază. Pentru a eficientiza activivtatea de asanare a legislației, Legea nr. 24/2001
republicată, în art. 17, dispune: În vederea asanării legislaţiei active, în procesul de elaborare a
proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor legale căzute în
desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea
preconizată. În vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un
anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot
fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri (art. 18). Pentru a înlesni cunoașterea și
aplicarea reglementărilor legale se procedează la la încorporarea actelor normative în codexuri
pe materii: atfel, potrivit. Art. 19 al Legii nr. 24/2000, republicată: (1) Pe măsura consolidării
sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind acelaşi domeniu sau domenii
conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin
alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care să
înlesnească cunoaşterea şi aplicarea lor; (2) Codexul se elaborează de Consiliul Legislativ, din
proprie iniţiativă sau la solicitarea unuia dintre birourile permanente ale celor două Camere
ale Parlamentului ori a Guvernului; (3) Consiliul Legislativ stabileşte denumirea actului
rezultat din încorporare, structura şi succesiunea dispoziţiilor legale avute în vedere, cu
specificarea actelor normative din care provin şi a elementelor necesare de identificare. În
cadrul operaţiunii de încorporare în codexuri actele normative incluse vor fi prezentate prin
luarea în considerare a tuturor modificărilor şi completărilor ulterioare, a abrogărilor parţiale,
exprese ori implicite, precum şi prin actualizarea denumirilor instituţiilor şi localităţilor.
Actele normative emise de Parlament, Guvern, Preşedinţie (la noi în ţară), se publică în
organul de presă oficial - Monitorul Oficial al României. În legătură cu publicarea actelor
normative Legea nr. 24/2000 republicată dispune astfel: Art. 11 - (1) În vederea intrării lor în
vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele
Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative
autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii
organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.; (2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al
României: a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii; b) actele normative
clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile
administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate; (3)
Legile se publică imediat după promulgare, însoţite de actul prin care au fost promulgate.
Celelalte acte cu caracter normativ, adoptate de Parlament, se publică sub semnătura
preşedinţilor celor două Camere; (4) Ordonanţele şi hotărârile Guvernului se publică numai
după ce au fost semnate de primul-ministru şi contrasemnate de miniştrii care au obligaţia să
le pună în executare; (5) Celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de
emitent.
Intrarea în vigoare a actelor normative este reglementată de Legea nr. 24/2000
republicată, astfel: Art. 12 - (1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi
speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se
calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al
României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare; (2) Ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în
cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară; (3) Actele normative prevăzute la
art.11,alin.(1), cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată
ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în
cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată
ulterioară stabilită prin text.
Pentru celelalte categorii de acte normative, publicitatea se organizează pe alte căi: presă,
afişaj, comunicate etc. iar data intrării lor în vigoare este înscrisă în corpul acelui act normativ. De
pildă, în vederea intrării în vigoare a actelor normative adoptate de autorităţile publice locale se
aduc la cunoştinţă publică (în condiţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, şi ale
Legii nr. 52/21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată
în M. Of., Partea I, nr. 70 din 3 februarie 2003, intrată în vigoare în data de 4 aprilie 2003)
prin afişare în locuri autorizate şi prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj (Legea nr.
24/2000, republicată, art. 83).

Despre Monitorul Oficial al României. Notă: Primul număr al Monitorului Oficial de astăzi a apărut la
data de 8/20 decembrie 1832, pe o foaie de format 19x24 cm, tipărită cu litere chirilice şi apărea săptămânal.
Redactorul "Buletinului Gazetă Administrativă", aşa cum se intitula Monitorul Oficial de astăzi la apariţie, era
Ion Eliade Rădulescu, care cumula şi calitatea de editor. Necesitatea unui asemenea oficios a fost menţionată în
Regulamentul organic sub a cărui jurisdicţie se aflau cele două principate. Astfel, pe data de 16 noiembrie 1832,
Sfatul administrativ extraordinar al Ţării Româneşti elaborează un "jurnal" în care se menţiona "trebuinţa ce este
de a să întocmi un buletin pă seama statului prin care să publicuiască de două ori pe săptămână în câte o coală
toate cele din partea oblăduirii acestui Prinţipat, puneri la cale, măsuri, orânduiri în slujbe, hotărâri de judecăţi şi
porunci ce vor eşi de la fieşcare ramură de dregătorie care trebuiesc a fi ştiute de obşte precum şi legiuirile ce să
va face ca după acele să se povăţuiască fieşcare ..." menţionându-se în continuare modalitatea de finanţare şi
apariţie, tirajul, difuzarea etc. Buletinul urma să fie subordonat Secretariatului Statului. La 18 noiembrie 1832,
printr-o rezoluţie redactată în limba franceză, Prezidentul Plenipotenţiar al Divanurilor, Generalul adjutant
Chisseleff, care şi-a dat "ofiţiul" ca reprezentant al statului protector (Rusia), aprobă jurnalul şi autorizează
Sfatul să-l pună în executare. Începând cu nr. 3, de joi 22 decembrie 1832, publicaţia îşi schimbă titlul în
"Buletin Gazetă Oficială" şi i se adaugă stema ţării. Din anul 1839, în Monitor apar litere latine, început
îmbucurător de latinizare a tiparului, care va înceta în 1847 brusc, când a expirat concesiunea lui Eliade, în
favoarea pitarului Zaharia Cacalechi. Numărul 31 din anul 1848, surprinde evenimentele principale ale timpului.
Astfel, în acest număr se publică demisia Domnului şi proclamaţia de constituire a "Guvernului vremelnicesc" şi
decretele acestuia, apoi decretele de expulzare a celor 22 de capi ai revoluţiei (nr. 42), proclamaţia lui Omer
Paşa, comandantul militar al Bucureştilor, o altă proclamaţie prin care un general rus cere ordine în numele
ţarului Rusiei. Buletinul oficial, începând cu anul 1853, îşi schimbă formatul (30x44 cm), se publică cu "multă
literă latină şi în foarte bune condiţiuni la Tipografia Şcoalelor". Alături de articole cu caracter practic apar şi
ştiri din străinătate, din războiul ruso-turc, din războiul Crimeii etc. În acest oficios din 1856 se publică legiuirea
pentru emanciparea ţiganilor (nr. 13), concesiunea terenurilor pentru construirea de căi ferate (nr. 20),
organizarea şcolii de chirurgie (nr. 21), înfiinţarea stânjenului "Ştirbei Vodă" de 2 m (nr. 28). Nr. 95 din 1859,
publică toată partea oficială a decretelor cu litere latine, urmând ca în nr. 97 să elimine ultimele litere chirilice
care mai rămăseseră în manşetă. În această perioadă, la Secretariatul Statului este prevăzut un birou însărcinat cu
publicarea Monitorului Oficial şi ţinerea contabilităţii acestei foi, birou care în scurtă vreme a fost trecut la
Ministerul de Interne. În nr. 119/1873 al Monitorului este publicat Regulamentul privitor la organizarea şi
administrarea Imprimeriei Statului şi Monitorului Oficial. Regulamentul conţinea 190 de articole şi stabilea între
altele, atribuţiile redactorului şi alcătuirea Monitorului în 4 părţi, foarte apropiată de cea actuală. Începând cu
anul 1875, Monitorul trece de la formatul de ziar la formatul pe care îl are şi astăzi (24x32 cm), în interiorul lui,
caracterul informativ, în afară de ştirile din administraţia statului, restrângându-se tot mai mult. În urma
reorganizării Direcţiei Monitorului Oficial şi a Imprimeriilor Statului, Monitorul Oficial va funcţiona după noul
Regulament din 9 septembrie 1889, publicat în nr. 130, regulament care va fi operant până în 1919. Anul 1916,
anul intrării în război a României, face ca Monitorul Oficial să se mute la Iaşi, unde se va tipări până la sfârşitul
primei conflagraţii mondiale. În 1919, odată cu introducerea calendarului gregorian, pe ziua de 1 aprilie (decret
publicat în nr. 274), nr. 1 apare la 15 aprilie. După ce ultimul act al războiului a fost încheiat, Parlamentul ratifică
unirea cu Basarabia, Transilvania, Banatul, Crişana, Satmarul, Bucovina (nr. 206), Tratatul de la Versailles (nr.
134), Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine (nr. 135), Tratatul cu Ungaria de la Trianon (nr. 136), Tratatul
cu Austria de la Saint-Germain (nr. 140). Tratatul privitor la Unirea Basarabiei cu România semnat la Paris la 28
octombrie 1920 este promulgat în 1922 (nr. 100), iar Constituţia din 1923 apare în nr. 282.
Înţelegerea naturii exacte a activităţii Monitorului Oficial şi Imprimeriilor Statului care nu era
administrativă, ci industrială şi comercială, la care a contribuit şi Vintilă Brătianu, primul ministru şi ministrul de
finanţe din acea vreme, face ca în anul 1927 să se hotărască ca întreaga instituţie să treacă de la Ministerul de
Interne la Ministerul de Finanţe, în cadrul Regiei Monopolurilor Statului. Mai târziu, la 1 ianuarie 1930,
instituţia se organizează în regie publică comercială, Regia Monitorul Oficial, care va funcţiona pe baza legii şi
Regulamentului din 30 noiembrie 1929. Monitorul Oficial şi-a desfăşurat în bune condiţiuni activitatea, până la 1
martie 1949, când prin Decretul nr. 66/1949 monitorului i se schimbă numele în Buletinul Oficial. Revenirea la
vechea denumire de Monitor Oficial se petrece sub prevederile Legii nr. 31/17 noiembrie 1990 privind
societăţile comerciale care instituie obligativitatea tuturor agenţilor economici de a publica în "Monitorul
Oficial" actele de constituire, toate modificările acestora survenite în timp precum şi bilanţurile contabile.
Dinamica vieţii sociale va determina dezvoltarea, deopotrivă, a celor patru părţi ale sale. La data de 1 iulie, prin
HG nr. 358/1991 se înfiinţează, sub autoritatea Adunării Deputaţilor, Regia Autonomă "Monitorul Oficial" prin
unirea Compartimentului Redacţional din aparatul Adunării Deputaţilor cu atelierul "Monitorul Oficial" şi
Serviciul de Relaţii cu Publicul din cadrul Imprimeriei "Coresi".
Potrivit Legii nr. nr. 202 din 9 noiembrie 1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României
republicată, publicată în M.Of. al României nr. 470 din 8 iulie 2009, intrată în vigoare în 8 iulie 2009: Capitol
II, Monitorului Oficial al României este structurat în 7 părți (art. 4), în funcţie de natura actelor supuse
publicării, și anume: art. 5 - În Partea I se publică următoarele categorii de acte (vezi și art. 21): A. actele
juridice ale Parlamentului: a) legile, hotărârile şi moţiunile; b) hotărârile şi moţiunile celor două Camere ale
Parlamentului; B. actele cu caracter politic ale Parlamentului şi ale celor două Camere; C. actele birourilor
permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit legii; D. decizii ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor
şi Senatului; E. actele Preşedintelui României: a) decretele; b) mesajele şi alte acte adresate Parlamentului; F.
actele Guvernului: a) hotărârile, cu excepţia celor care au caracter militar; b) ordonanţele emise în temeiul unei
legi speciale de abilitare; c) ordonanţele de urgenţă; d) declaraţiile de politică generală şi alte asemenea
declaraţii; G. deciziile primului-ministru, potrivit legii; H. actele normative ale organelor de specialitate ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, potrivit competenţei lor stabilite prin lege, adoptate în
vederea organizării executării legii; I. actele normative adoptate de autorităţile administrative autonome şi de alte
autorităţi publice, potrivit competenţei lor conferite prin lege, în vederea organizării executării legii; J. deciziile,
hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale; K. acte ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit
legii; L. deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării
recursurilor în interesul legii; M. deciziile şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în
cazurile în care statul român are calitatea de pârât; N. actele normative adoptate de persoane juridice - altele
decât autorităţile publice - care au fost abilitate prin lege să asigure executarea unor legi; O. alte acte care,
potrivit unor dispoziţii legale, se publică în Partea I a Monitorului Oficial al României.; art. 6 - În Partea a II-a
se publică: A. stenogramele şedinţelor Camerei Deputaţilor şi Senatului; B. stenogramele şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului; C. sintezele lucrărilor comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului; D. rapoartele şi dările de seamă prezentate Parlamentului de către autorităţile publice, potrivit
Constituţiei sau altor legi, după dezbaterea acestora de către Parlament; E. întrebări adresate de deputaţi,
respectiv de senatori Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai organelor administraţiei publice la care nu
s-a răspuns; F. alte acte prevăzute de lege; art. 7 - În Partea a III-a se publică, în temeiul unor dispoziţii legale,
acte juridice, înscrisuri, comunicări, anunţuri şi altele asemenea; art. 8 - În Partea a IV-a se publică, în temeiul
unor dispoziţii legale, acte juridice referitoare la operatori economici şi la alte categorii de persoane juridice,
precum şi alte acte stabilite prin dispoziţii legale; art. 9 - În Partea a V-a se publică contractul colectiv de
muncă încheiat la nivel naţional şi de ramură, convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
precum şi alte acte stabilite prin dispoziţii legale; art. 10 - În Partea a VI-a se publică anunţurile privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică şi a contractelor de concesiune de lucrări şi servicii publice, a
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, precum şi alte anunţuri stabilite prin dispoziţii legale;
art. 11- În Partea a VII-a se publică, în temeiul unor dispoziţii legale, acte juridice referitoare la societăţi
cooperative şi la alte categorii de persoane juridice înfiinţate de societăţile cooperative, precum şi alte acte
referitoare la cooperaţie, stabilite prin dispoziţii legale.
Art. 21 - Monitorul Oficial al României, Partea I, se editeaz ă, în traducere, şi în limba maghiară. Pentru Partea
I, în limba maghiară, cheltuielile de publicare se suportă de către Camera Deputaţilor.

1.10. Valoare şi valorizare

Reflecţia despre valori este o preocupare constantă a spiritului filosofic cu toate că
cetăţeanul de rând trăieşte în lumea valorilor fără a le conştientiza. Pare de la sine înţeles ce
este adevărul, ce sunt binele, frumosul, fericirea, libertatea, iubirea etc. Acest “de–la–sine–
înţeles” a fost prima dată zguduit în istorie de către Socrate – el este cel care vesteşte lumii
apariţia unor noi table de valori, altele decât cele până atunci definite. Cultura greacă a acelor
timpuri a creat condiţiile unui astfel de demers. Ideea plutea în atmosfera epocii - demersul lui
Socrate nu putea fi realizat într-un vid cultural182.
Se consideră că două condiţii majore trebuie îndeplinite pentru ca reflecţia despre
valori să devină primordială: în primul rând libertatea gândirii, adică democraţia şi, în al
doilea rând, zguduirea sistemului tradiţional de valori printr-un eveniment de mari proporţii –
precum revoluţia franceză, cele două războaie şi, în cazul României – evenimentele din/și de
după decembrie 1989 - perioadă în care se doreşte (sau ni se impune) așezarea unui nou
sistem de valori (caracteristice unui stat de drept). Statul democratic trebuie să facă din
spiritual şi cultură un scop principal al activităţii sale. Democraţia fără cultură înseamnă
dezastru, mai ales în momente de răscruce ale istoriei, de înlocuire a unei table de valori cu
alta, în acord cu spiritul timpului. Cultura duce la înţelegerea ideii de drept, de interes general
şi de datorie – “defectele care se observă în funcţionarea mecanismului democraţiei nu sunt
fără legătură cu ignoranţa maselor populare…”183. Dacă ne vom referi numai la revoluțiile
politice și revoluțiile sociale petrecute în istoria omenirii putem concluziona că „revoluția
politică schimbă o formă de guvernământ, modifică instituții, dar nu transformă elementele
vieții obișnuite și nu modifică raporturile dintre clase sau grupe sociale – aceasta o face
numai revoluția socială”.184
Valorile sunt „preferințe sau principii ce definesc principalele orientări ale acțiunii”185.
Este interesantă și utilă reflexia despre valori (cu trimiteri la analiștii actuali ai problematicii
valorii) a unui apreciat autor de lucrări de filosofie, psihologie socială și sociologie - „Notele
fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate și centralitate în universul
spiritual-simblolic al societății și în structura personalității umane, standarde (criterii
evaluative) ale acțiunilor umane, vectori motivaționali care determină și orintează acțiunea,
accentuatul lor caracter conștient deliberat, în sensul de adeziune la ceea ce este de dorit”186.
Valoarea poate fi definită ca o „relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată
unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihologice), în virtutea unei corespondenţe a
însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia. Deşi
valoarea se constituie prin raportarea obiectelor la trebuinţele sociale, istoriceşte determinate
de practică, se atribuie denumirea de valoare chiar lucrurilor, ideilor sau acţiunilor cărora
anumite comunităţi umane le acordă preţuire şi către care ele aspiră. Valoarea reprezintă
întruparea unor scopuri, proiecte, dorinţe, intenţii, adică obiectivarea esenţei umane în
produse ale activităţii creatoare specifice pentru fiecare tip de atitudine umană"187.
Valoarea, ca fenomen, apreciază un autor, prezintă o triplă determinare: a.actul
valorizator se desfăşoară la nivelul conştiinţei sociale; b. aprecierea umană, deşi e subiectivă,
are premise obiective; c.valoarea se stabileşte pe anumite criterii condiţionate istoriceşte şi
socialmente de praxis188.
Încercând să conchidem cu privire la aspectele semnalate în această scurtă incursiune în
lumea valorii incluzând şi alte note definitorii, fără a viza însă o prezentare exhaustivă care să
excludă controversa, ci doar o posibilă schiţă a unui „tablou referenţial axiologic" cu intenţia

182
Voicu, A.V., op. cit, cu trimitere la Râmbu, N., Timpul prefacerii tuturor valorilor, în loc de prefaţă la
Andrei, P., Filosofia valorii, Editura Polirom, Iaşi, 1997 (p. 7).
183
Ibidem, p. 9.
184
Petre Andrei, Filosofia valorii, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 380 și urm.
185
Gilles Fereol, Philippe Cauche, Jean-Marie Duprez, Nicole Gadrey, Michel Simon, Dicționar de sociologie,
Editura Polirom, Iași, 1998, p. 219.
186
Iluț, P., ”Valori, atitudini și comportamente sociale” – Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom,
2004, p. 11 și urm.
187
Dicţionar de filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 759.
188
Craiovan, I, ”Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie”, Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2010, p. 430 –
cu trimitere la Alexandrescu, I., ”Persoană, Personalitate, Personaj”, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 316.
de a o valorifica în analiza fenomenului juridic sintetizăm:189 pentru a sesiza faptele sociale în
genere, omul trebuie să aibă o conştiinţă teleologică, adică o conştiinţă a scopului şi a valorii
(P. Andrei); însuşirea existenţei de către conştiinţa umană se realizează printr-un demers
discursiv, rezultat al actului de cunoaştere raţională, care constituie o tentativă cognitivă de
dezvăluire a structurilor lumii „ca atare" dar şi printr-o atitudine valorizatoare prin care omul
instituie semnificaţii, conferă lucrurilor şi acţiunilor un statut preferenţial; un fapt devine
valoric de îndată ce intră în câmpul dinamic al intereselor şi aprecierilor noastre; Valoarea
implică un raport între „ceva" demn de preţuit şi „cineva" în măsură să acorde preţuire, un
raport între obiectul valorizat şi subiectul valorizator. Acest raport are un caracter social,
întrucât subiectul valorizator acordă preţuire acelor obiecte, activităţi sau creaţii care, prin
însuşirile lor obiective, se dovedesc apte să satisfacă trebuinţe, necesităţi, aspiraţii umane, iar
aceste trebuinţe, necesităţi, aspiraţii sunt istoriceşte şi socialmente condiţionate de practică;
Există deci o corespondenţă inalienabilă între însuşirile unui fapt valoric şi trebuinţele şi
idealurile umane; actul de valorizare, constituindu-se la nivelul conştiinţei sociale, are prio-
ritate faţă de actele de preferinţă, care au loc la nivelul conştiinţei individuale, deşi se
realizează numai prin acestea. Altfel spus, actul de valorizare este o preferinţă validată de o
comunitate umană; există un sistem de valori pentru fiecare comunitate umană, schimbările
istorice şi sociale antrenând modificări ce privesc criteriile de valorizare cât şi pe cele de
înlănţuire şi ierarhizare ale valorilor şi imprimând o anumită dinamică a valorilor; poate fi
remarcată existenţa unor valori general-umane, valori care răspunzând unor trebuinţe (nevoi şi
aspiraţii) universale ale tuturor oamenilor, aceştia le-au valorizat (preţuit şi dorit) şi valorificat
indiferent de timpul istoric; fiecare valoare are o finalitate intrinsecă, ceea ce echivalează cu a
spune că valorile sunt ireductibile, neputând fi raportate la o categorie mai largă. În acest sens,
Kant arată că există trei manifestări ale sufletului omenesc producător de cultură - adevărul,
binele, frumosul - ce rezultă din trei energii speciale ale sufletului uman: adevărul - din ceea
ce numeşte raţiunea pură; binele - din raţiunea practică şi frumosul - din sentiment.
Originalitatea şi ireductibilitatea valorilor conduc la neadmiterea superiorităţii de rang, ci cel
mult a unor priorităţi temporare în funcţie de trebuinţele social-umane cărora le corespund.
Demersul axiologic trebuie să releve funcţia specifică ireductibilă a fiecărei valori în viaţa
socială şi a individului190; omul creează valori şi se creează prin valori, care devin coordonate
ale acţiunii umane şi determinanţii ontologice ale condiţiei umane. Valorile motivează,
orientează, oferă criterii de apreciere, modele şi sisteme de referinţă, principii de evaluare,
pentru acţiunea umană. Ele propun individului un complex de soluţii codificate care
„memorează" experienţa colectivă a grupului din care face parte, anticipează şi umanizează
creaţiile sale; valorile contribuie la cooperarea indivizilor, având o funcţie integratoare în
societate, fiind în acelaşi timp „fermenţi" în procesele de anticipare şi creativitate socială.
Trecerea la democraţie este de un mare dramatism – până la instituirea noului sistem
de valori nimeni nu ştie cu exactitate ce sunt binele şi răul, fericirea şi nefericirea, libertatea şi
lipsa de libertate. Înaintaşii noştri au realizat că este necesară o schimbare la faţă a României
dar acest lucru presupune şi o cercetare riguroasă, poate mai utilă decât eseurile care au fost
elaborate pe această temă, ceea ce de la sine înţeles a fost considerat valoare191. “Va trebui să
vedem care este specificul naţional al României, care a ţinut-o mii de ani în nemişcare, pentru
a-l putea lichida cu mândria ridicolă care ne ataşează de el”192. Trebuie să acceptăm ideea că,
în acest timp al prefacerii valorilor, în viaţa indivizilor şi a popoarelor există elemente ale

189
Ibidem, cu trimitere la Grunberg, L, ”Axiologia şi condiţia umană”, Ed. Politică, 1972.
190
Ibidem, p. 430 și 431, cu trimitere la Stroe, C., Despre ierarhia valorilor şi criteriile sale, în „Revista de
filosofie" nr. 1/1993, p. 26.
191
Petre Andrei, ”Filosofia valorii”, în volumul din 1945 tipărit de Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti.
192
Cioran, E., Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 62.
trecutului care te duc înainte şi care, desigur, trebuie apărate şi cultivate, dar şi tradiţii care te
înrobesc – a le apăra pe aceste din urmă înseamnă a stărui în eroare193.
În prezent, s-ar părea că suntem martorii unor răsturnări a tuturor valorilor – negăm
tot, chiar şi ce până nu demult ne umplea de respect. Să nu uităm însă că în lupta valorilor
pentru a se impune este o permanentă contradicţie. Istoria ne arată că înving şi reuşesc să se
impună tuturor, numai acele valori “care satisfac deplin cerinţele logice şi psihologice ale
sufletului omenesc"194. Întemeierea valorii, spunea Petre Andrei195, trebuie să se facă pe baza
logicii şi teoriei cunoaşterii. Generalitatea şi valabilitatea valorii nu o putem stabili decât pe
cale logică. Se admit în discuţia problemei valorii două puncte de vedere şi anume: a. un
punct de vedere subiectiv psihologic, care determină o psihologie a valorii şi b. un punct de
vedere obiectiv-logic, care determină cercetarea cea mai serioasă şi temeinică, logica valorii.
Există mai multe criterii pentru a clasifica valorile. Dacă alegem drept criteriu - acela
al obiectului valorilor, avem atâtea grupe câte valori sunt în domeniul cunoştinţei şi acţiunii:
valori economice, etice, juridice, politice etc.196 Astfel prezentate valorile ne par numai
enumerate dar nu şi clasificate. Se admite că pentru a stabili o unitate, în toate clasificările
(făcute şi după alte criterii, ca de pildă: a. valabilitatea valorilor; b. calitatea lor; c. subiectul
lor; d. motivele ce au determinat valorile; e. facultatea psihică din care izvorăsc valorile; f.
sfera lor de aplicare) este nevoie de un criteriu unitar “şi numai de unul singur” şi anume acela
al elementelor predominante în valori. O valoare rezultă sau numai din personalitatea
individuală a cuiva, independent de orice influenţă socială, sau din societate – individul este
social, trăieşte în societate, i se subordonează, drept care “alcătuieşte valori determinate de
societate, cu elemente sociale”197 – după acest criteriu valorile se pot clasifica în două mari
clase: 1. Valori hiperpersonale, care includ valorile logice şi matematice (în logică şi
matematică, singură gândirea individuală determină valorile); 2. Valori sociale, care cuprind
toate celelalte valori (valori economice, valori juridice, valori politice, valori etice, valori
istorice, valori estetice, valori religioase, valori cultural-sociale implicit şi alte valori care sunt
pe cale de a fi valorizate şi/sau deja statuate).
Alături de sistematizarea clasificărilor realizată de Petre Andrei, în timp, s-au conturat
şi alte încercări, după alte criterii, dar este cert că valorile dreptului fac parte din marea clasă a
valorilor sociale. După această afirmaţie putem accepta că, putem reţine pentru sfera
dreptului, “vechea clasificare originată în concepţia lui Aristotel” potrivit căreia există valori-
scop, deci valori autonome, care nu depind de altele, şi valori instrumentale, care ajută la
realizarea lor198. Pentru o actualizare a acestei clasificări, propunem ca a doua categorie –
valorile instrumentale să poarte denumirea de valori mijloc. Noi vom reţine dihotomia199
valori-scop şi valori-mijloc ca fiind destul de funcţională pentru că, în încercările de a stabili
sisteme juridice, o serie de valori (şi e cazul celor constituţionale) se constituie în instanţă
supremă, de referinţă pentru viaţa unui stat, iar alte valori (cele cuprinse în normele şi legile
juridice concrete) au în esenţă rolul de a mijloci realizarea celor din prima categorie. Astfel,
putem concluziona că “există valori juridice cu funcţie de întemeiere, valori autonome care
dau specificul unei Constituţii, şi valori cu funcţie instrumentală, menite să asigure
respectarea celor întemeietoare”200
193
Ibidem.
194
Petre Andrei, op. cit., p. 15.
195
Ibidem, p. 21.
196
Ibidem, p. 47.
197
Ibidem.
198
Biriş, I., Valorile dreptului şi logica intenţională, Editura Servo-Sat, Arad, 1996, p. 110.
199
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române – DEX (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998)
cuvântului dihotomie (din fr. dichotomie) este definit ca fiind o “diviziune în două părţi a unui concept, fără ca
acesta să-şi piardă înţelesul iniţial”.
200
Biriş, I., op. cit., p. 110.
 Revenind la reflecţiile asupra fenomenului “drept” şi relaţia lui cu valorile sociale
amintim că originea dreptului este socială. Viaţa socială determină realizarea valorilor.
Societatea valorifică valorile. Procesul de apreciere a valorilor se realizează prin judecăţile de
valoare. Obiectul judecăţilor de valoare sunt valorile – rezultatul lor capătă forma scopului
care e valoarea cea mai valabilă, pe care societatea o ia ca ţintă a acţiunii201. Judecata de
valoare ne dă dimensiunea socială a valorii, a utilităţii sau neutilităţii acesteia pentru societate,
a gradului de pericol social pe care îl reprezintă – precum şi motivele care fundamentează o
astfel de valorizare.
Valorile, implicit cele juridice, sunt realizate în formele generale de cultură – ele sunt
bunurile culturale din viaţa istorică. Valoarea reprezintă însuşirea sau calitatea unor lucruri,
fapte, idei, obiecte, fenomene etc. de a corespunde unor trebuinţe şi idealuri sociale generate
de existenţa socială. Valoarea nu apare ca ceva dat, ca o existenţă în sine – ea este rezultatul
unui proces complex denumit “al valorizării” – prin procesul valorizării, lucrurile, ideile,
obiectele, fenomenele etc. create de om sau natură devin valori şi prin aceasta elemente de
cultură şi civilizaţie.
Valorizarea este “procesul complex de decantare şi cristalizare subiectivă, la nivelul
conştiinţei comunităţilor umane, a preţuirii, prin evaluare şi apreciere, a unor lucruri,
obiecte, fenomene etc. ca având o anumită semnificaţie, importanţă şi/sau necesitate pentru
viaţa şi activitatea umană, ea răspunzând unor trebuinţe, idealuri, aspiraţii ale acelei
comunităţi”202 – prin acest proces lucrurile, ideile, obiectele, fenomenele etc. create de om sau
natură devin valori şi prin aceasta elemente de cultură şi civilizaţie. Procesul de valorizare
este, în esenţa sa, “o raportare comparativă a celor doi poli ai existenţei supuse valorizării:
pozitiv-negativ, bine-rău, drept-nedrept, adevăr-fals, frumos-urât, ordine-dezordine, pace-
violenţă, democraţie-monocraţie, libertate-dominaţie etc.”203.
Încercările contemporane de surprindere a diferitelor configuraţii valorice şi a unor
posibile ierarhii, relevă semnificaţia valorilor filosofice, morale, ştiinţifice, politice, juridice,
religioase, economice, artistice, cu privire la care reţinem câteva notaţii204. Se argumentează
poziţia privilegiată a filosofiei, aptă să soluţioneze „deruta axiologică", să deţină un rol
coordonator, ordonator şi de călăuză, în condiţiile pluralismului de idei, prin acele concepţii
de viaţă care ies învingătoare dintr-o confruntare loială dusă cu forţa argumentelor
convingătoare. În acest sens, M. Heidegger sublinia: „Din moment ce concepţiile despre viaţă
concurează între ele şi aici depinde tot de argumentare care va fi concepţia cea mai de
acceptat205. Pentru realizarea acestui deziderat nobil dar plin de riscuri şi responsabilităţi,
filosofia trebuie să fie o instanţă capabilă să «regândească» problemele umane şi deopotrivă,
aptă să ofere şi modul de rezolvare a acestora"206.
Ştiinţa are în societatea contemporană un dublu statut de valoare - reprezentând o
obiectivare a activităţii necontenit progresive de cunoaştere a omului - şi de instituţie, ea
devenind" paradigma raţionalităţii instituţionalizate"207. în domeniul ştiinţelor socio-umane
procesul cunoaşterii vizează natura şi ipostazele complexe ale existenţei umane, capacitatea

201
Andrei, P., op. cit., p. 105.
202
Sida, A., Introducere în Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura AUGUSTA, Timişoara, 1998, p.
42.
203
Craiovan, I., op. cit., 2010, p. 430, cu trimitere la Stroe, C., Despre ierahia valorilor și criteriile sale, în
”Revista de Filosofie”, nr. 1/1993, p. 26.
204
Ibidem, p. 431, cu trimitere la p. 156.
205
Ibidem, cu trimitere la N. Parfait, Heidegger et la politique, Hermermeneutique et revolution în „Le Cahier de
college internationale de philosophie", nr. 8, Editions Osiris, Paris, oct. 1989, p. 113.
206
Ibidem, cu trimitere la J. Witt-Hansen, „Le futurologue", în Le temps et le philosophes, Editura P. Ricoeur,
Paris, 1978, p. 235-248.
207
Ibidem, cu trimitere la W.H. Newton-Smith, Science, rationality and Newton în Queen's quaterly 95, 1988, p.
22.
omului de a se cunoaşte pe sine şi pe alţii, de a se perfecţiona, de a realiza „progresul în om"
(B. de Jouvenel), lucru ce presupune crearea unor „circuite culturale", conlucrarea tuturor
valorilor culturii208.
Valorile economice, ca valori-mijloc răspund unor necesităţi, trebuinţe esenţiale ale
omului în planul relaţiilor sale cu natura dar şi cu societatea.
În sistemul de valori al unei societăţi autentic democratice şi umaniste, procesele
economice trebuie subordonate unor idealuri şi valori umaniste şi democratice, să ducă la
diminuarea frustrărilor umane, la creşterea bunăstării fiecăruia, la realizarea umană, prin
reducerea tot mai sensibilă a surselor de înstrăinare a omului.
Valorile politice vizează direct raporturile omului, ale individului cu puterea, cu statul,
cu partidele şi instituţiile politice cu ideologiile politice etc. Valorile politice exprimă
finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale în societate,
conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile,
libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice. Astfel de valori sunt într-o
societate autentic democratică contemporană pacea, libertatea, egalitatea, independenţa,
suveranitatea, dreptul fiecăruia de a participa la conducerea societăţii, de a-şi exercita liber
convingerile politice etc. Politicul fiind mecanismul de reglare a vieţii sociale prin intermediul
instituţiilor şi organizaţiilor de putere se impune a face distincţie între două planuri: a) cel al
valorilor politice instituţionalizate şi b) cel al opţiunilor (orientărilor) valorice ale indivizilor.
O optimă funcţionare a mecanismului social nu poate face abstracţie, ci trebuie să aibă în
vedere contradicţiile, ca şi soluţionarea „decalajelor" ce apar între cele două planuri, pe
temeiul pluralismului politic209.
Problematica identificării sau nominalizării valorilor juridice este obiect al ştiinţei
dreptului, a sociologiei a filosofiei dreptului, al axiologiei. Ca fenomen cultural, dreptul intră
în sfera existenţei şi în aceea a valorii, “întrucât orice fenomen cultural aparţine existenţei
când este valorificat, e substratul valorii sau non-valorii”210. Prin drept, în principal, se pune
în raport realitatea juridică cu valoarea.211 În sfera valorii intră fenomenul cultural juridic
prin faptul că se raportează la valoarea supremă şi anume la cultură212. Valorile juridice care
par a fi pur formale, în care se repetă numai litera şi vorba constituţiei, au un fond, un conţinut
cultural determinat de constituţie. Constituţia, afirma Petre Andrei, e baza dreptului pozitiv,
întrucât valorile relative juridice pornesc de la principiile Constituţiei.213

208
Ilya Prigogine şi Isabelle Stengers, ”Noua alianţă. Metamorfoza ştiinţei”, Bucureşti, 1984, p. 86-87.
209
Gheorghe, E., op. cit., p. 164-165.
210
Petre Andrei, op. cit., p. 132
211
Ibidem.
212
Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare
pentru comunicarea acestor valori – DEX, op. cit., p. 248; Cultura reprezintă un set de trăsături spirituale,
materiale, intelectuale şi afective distincte ale unei societăţi sau a unui grup social şi cuprinde, pe lângă arte
vizuale, muzică, teatru, dans, literatură etc şi elemente definitorii pentru stilul de viaţă, sistemul de valori,
tradiţiile şi credinţa respectivului grup (UNESCO 2002); Cultura, în sens larg, înseamnă felul în care se
întâmplă lucrurile într-un anumit loc, viaţa locului respectiv, chiar dacă, pentru mulţi, ea înseamnă doar operă,
teatru, concerte, muzee şi expoziţii. Cultura este importantă tocmai pentru că ea înseamnă toate acestea, plus
presa pe care-o citim, emisiunile TV pe care le privim, felul în care inter-relaţionăm şi ne petrecem timpul liber,
locurile în care ne facem cumpărăturile, arhitectura, universităţile în care învăţăm, practicile religioase, nivelul
de educaţie şi implicare civică, felul în care ne raportăm la mediul înconjurător, moştenirea istorică, obiceiurile
sportive, felul în care ne alimentăm şi ne îmbrăcăm, grija faţă de sănătate, respectul faţă de tradiţii şi valori.
Cultura este mecanismul prin care ne definim identitatea ca indivizi, comunităţi sau naţiuni. Cultura este un
element esenţial al dezvoltării economice şi al regenerării sociale şi reprezintă un indicator al calităţii vieţii şi
bunăstării individuale.
213
Petre Andrei, op. cit., p. 132.
1.11. Grupurile de interese. Politicile publice
I. Grupurile de interese

A. În doctrina de specialitate există opinii potrivit cărora „includerea grupurilor de interes

în cadrul organizaţiilor politice este greşită, acestea aparţinând mai curând societăţii civile”214.
Avându-se în vedere influenţele foarte mari pe care grupurile de interese le au în viaţa
politică din multe ţări ale lumii considerăm necesar de a face, în context, câteva explicaţii.
Grupurile de interes sunt asociaţii mai mult sau mai puţin organizate de persoane, care
incearcă să influenţeze deciziile politice, fără însă să încerce să preia puterea politică în
stat. Aceste grupuri pot sa aibă o organizare foarte riguroasă (de exemplu sindicatele) sau pot
să fie asociaţii spontane (aşa cum au fost demonstranţii anticomunişti în 1989). Încercând o
clasificare a grupurilor de interes, întâlnim în literatura de specialitate patru tipuri: A.
Grupuri de tip tradiţional – triburi cuprinse în teritoriul unor state, caste şi poate cel mai
important exemplu, minorităţile etnice; aceste grupuri nu au fost organizate de către cineva,
ele există în mod tradiţional şi în momentul în care sunt ameninţate sau doresc să obţină
drepturi se pot comporta ca grupuri de interes; B. Grupuri de tip instituţional – armata,
poliţia, birocraţia, biserica; din nou avem de a face cu grupuri care nu au fost constituite ca
grupuri de interes; ele au fost create şi funcţionează din alte raţiuni; ocazional însă, în funcţie
de interesele lor specifice ele pot funcţiona ca grupuri de interes; datorită proximităţii lor faţă
de centrele de putere au o mare influenţă (un exemplu edificator este armata turcă; aceasta
reuşeşte de foarte mulţi ani să păstreze caracterul laic al statului turc fie prin intervenţie
directă fie prin ameninţarea cu intervenţia); C. Grupuri de tip defensiv sau protectiv –
create în scopul protejării intereselor membrilor – sindicatele, asociaţiile profesionale etc.;
unele din aceste grupuri au metode foarte eficiente pentru a influenţa decizia guvernanţilor
(cel mai convingător exemplu este greva); din acest motiv aceste grupuri sunt numite si
grupuri de presiune; în unele situaţii aceste grupuri sunt acceptate ca parteneri de dialog de
catre autorităţi şi constituie un element de legătura între membri grupului şi puterea politică;
D. Grupurile de tip promoţional sunt grupuri care incearcă să promoveze interesele
membrilor sau anumite principii, politici etc. – ecologiştii, mişcările feministe etc.
Referitor la clasificarea de mai sus, trebuie să remarcam că ea nu implică o delimitare
foarte precisă, exclusivă. De asemenea, analiza grupurilor de interese trebuie privită şi din
perspectica contextualităţii sociale recente – „discuţia referitoare la grupurile de interese este
importantă în condiţiile în care problematica grupurilor de interese apare tot mai des în
discursul public din România. Discursul public tinde să trateze grupurile de interese într-o
manieră negativă. în sine, grupurile de interese nu sunt ilegitime, însă modalitatea în care
acţionează ele poate fi ilegitimă. De asemenea, nici analizarea grupurilor într-o manieră
necritică, fără să se evalueze efectele negative ale acţiunilor lor şi distorsiunile pe care le
provoacă, nu are rolul de a oferi o imagine coerentă asupra acţiunii şi rolului grupurilor de
interese...”.215
Canale de influenţă - cererile sau pretenţiile acestor grupuri de interes pot ajunge pe trei
căi diferite la organele de decizie politică: prin comunicare directă, prin intermediul partidelor
politice şi prin influenţarea opiniei publice216. Natura grupului influenţează adesea
modalitatea aleasă. Cele de tip defensiv aleg cu preponderenţă comunicarea directă, în timp ce
grupurile de tip promoţional fac de obicei apel la opinia publică.
214
Cătălin Baba, „Introducere în ştiinţe politice -Suport de curs”, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi
ale Comunicării, UBB Cluj-Napoca, 2009.
215
Adrian Şerban Cerkez, „Grupurile de interese şi politicile publice - modelele de agregare a revendicărilor
sociale”, Editura Polrom, 2010, p. 49.
216
A se vedea Alex Mucchielli, „Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de mamnipulare”, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
 Elemente care contribuie la influenţa grupurilor de interes - influenta pe care
grupurile de interes o exercită asupra puterii politice depinde de o serie de factori, cel mai
important fiind tipul de regim politic. Dacă într-un regim democratic puterea lor este
considerabilă, ea este nulă în statele totalitare, unde aceste grupuri sunt organizate şi
controlate de către stat. Alţi factori care pot fi menţionaţi sunt: gradul de popularitate ale
ideilor susţinute de grup, posibilitatea de a sancţiona un eventual refuz al autorităţilor şi
resursele pe care le are la dispoziţie.

II. Politicile publice

Definirea conceptului de „politică publică"

Termenul de „politică publică" a pătruns în studiile de specialitate şi în limbajul curent

din România destul de târziu (la sfârşitul anilor '90) şi există în continuare numeroase
ambiguităţi la nivelul simţului comun asupra sferei de cuprindere a acestei noţiuni. O posibilă
explicaţie ar putea fi aceea că termenul a fost împrumutat din limba engleză -policy -, dar nu
există o traducere specifică în limba română, alta decât aceea de politică. Or, în mod
tradiţional, politica înseamnă cu precădere activitatea partidelor politice, a instituţiilor
legitimate prin mecanisme democratice (Parlament, Guvern şi aparatele proprii de lucru ale
acestora), declaraţii politice, campanii electorale etc., de aici şi tentaţia de contaminare la
nivel terminologic. Ca urmare, România a preferat utilizarea termenului din literatura
franceză, şi anume cel de politică publică (politiques publiques). „O politică publică este o
reţea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor
alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice"217.
În sensul comun, termenul „politică" se consideră de obicei că se aplică la ceva „mai
mare" decât deciziile particulare, dar la ceva „mai mic" decât mişcările sociale generale.
Aşadar, politica, în termenii nivelului de analiză, este un concept plasat la mijloc. Un al doilea
element, şi anume unul esenţial, este că pentru cei mai mulţi autori termenul trimite la un scop
de un anumit fel218. Conceptul de politică publică cunoaşte o serie întreagă de definiţii,
pornind de la cea mai simplistă - ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă219 -, până la
cea instrumentalistă: un curs al acţiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup de
actori în abordarea unei probleme 220. Cu toate acestea, locul comun în ceea ce priveşte
abordarea unei politici publice îl constituie caracterul reducţionist al sensurilor atribuite
noţiunii; printre cele mai frecvente asocieri de acest tip se numără221: Politicile publice ca
denumiri ale unor domenii de activitate: ex., politici economice, sociale ale unui Guvern;
Politici ca expresie a scopului general sau a stării de fapt dorite: ex., într-un document
politic (al unui partid, Guvern), politica este accepţiunea respectivei entităţi asupra scopului
(finalităţii) acţiunilor sale; Politici ca propuneri specifice: ex., politica unui Guvern de a
susţine şi promova sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii; Politici ca decizii ale
Guvernului: ex., politica Guvernului în domeniul privatizării sectorului energetic; Politici ca

217
Marius Constantin Profiroiu, Elena Iorga, „Manual de politici publice” destinat studenţilor de la facultăţile de
ştiinţe politice, administraţie publică şi management, Institutul pentru Politici Publice Bucureşti, 2009, p. 14 şi
urm., cu trimitere la Miroiu, A., „Introducere în analiza politicilor publice”, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p.
9.
218
Ibidem, Miroiu, A., op. cit., p. 7.
219
Ibidem, cu trimitere la Thomas Dye, „Understanding Public Policy” (7th ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice
Hall, 1992, p. 4.
220
James Anderson, Public policy making (2nd ed.), Princeton, NJ, Houghton Mifflin, 1994, p. 5.
221
B.W. Hogwood, L.A. Gunn, „Policy Analysis for the Real World”,
1984, în trad. Miroiu, A., „Introducere în politicile publice, Editura Trei, Bucureşti, 2000”.
autorizare oficială: tendinţa este aceea de a considera o politică drept implementată atunci
când legile (legea) aferente sunt adoptate; Politici ca programe: deseori, programele guverna-
mentale într-un anumit domeniu sunt asociate cu politicile guvernului în domeniul respectiv;
Politici ca produse: percepţia asupra a ceea ce oferă Guvernul (ex., servicii), în comparaţie cu
ceea ce a promis şi/sau autorizat prin procesul de legiferare; Politici ca rezultate: reducerea
unei politici publice la rezultatele pe care acestea le produc are avantajul de a permite o
evaluare a modului în care se reflecta scopul propus în rezultatele obţinute; Politicile ca teorii
sau modele: toate politicile au la baza presupoziţii cu privire la relaţiile de tip cauză-efect sau
corelaţiile considerate ca fiind semnificative dintre anumite fenomene (sociale, politice,
economice etc.), iar modul în care aceste presupoziţii sunt transpuse în politici ţine de anumite
modele teoretice cunoscute; Politicile ca procese: această asociere implică perspectiva
temporală a unei politici, care urmăreşte schimbarea unui anumit sector/fenomen etc. într-un
interval de timp (de regulă, anticipat).
Pentru a înţelege mai bine dimensiunile noţiunii de politică publică, sunt necesare o serie de
concepte-cheie care ajută la construcţia conceptului: a. acţiunea în baza autorităţii: politica
publică este o acţiune implementată de structurile puterii, structuri care au autoritate
legislativă, politică şi financiară de a acţiona; b. o reacţie la problemele societăţii („real
world"): politica publică încearcă să răspundă unei nevoi/probleme concrete a societăţii (sau
a unui segment al societăţii); c. orientată spre un scop: politica publică este orientată spre
atingerea unui set de obiective bine delimitate în încercarea de a rezolva o nevoie/problemă
particulară a comunităţii (grupului-ţintă); d. cursul acţiunii: politica publică nu este o decizie
singulară (acţiune sau reacţiune), ci o abordare/strategie integrată; e. o decizie de a face/a nu
face ceva: politica publică poate fi implementată cu scopul de a rezolva o problemă sau,
bazându-se pe presupunerea conform căreia problema poate fi rezolvată în cadrul politicilor
deja existente, un Guvern poate decide că nu este cazul să mai acţioneze; f. politica este dusă
la îndeplinire de un actor/un grup de actori: politica este, în general, implementată de o
structură de implementare alcătuită din mai mulţi actori şi, în cazuri mai rare, de o singură
structură (ex. agenţie guvernamentală); g. o justificare a unei acţiuni: orice politică publică
trebuie să includă motivarea acţiunii/non-acţiunii; h. decizie luată: politica publică este o
decizie asumată, nu o promisiune sau o intenţie. Din punctul de vedere al autorilor Profiroiu,
M.C., şi Elena Iorga (2009), o politică publică reprezintă un ansamblu de măsuri luate de
către o autoritate legală şi responsabilă care vizează îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
cetăţenilor sau conceperea unor măsuri de stimulare a creşterii economice. Ea prevede, în
general, o concertare a diferiţilor actori şi o corelare a învăţămintelor trase din experienţele lor
instituţionale şi personale. Ea poate lua deseori forma reglementărilor sau stimulentelor care
determină mediul social şi economic.
CUPRINS

1.Precizări terminologice ......................................................................................................................... 1

1.1. Conceptele de societate și de societate globală ............................................................................. 1

1.2. Conceptul de sistem social ........................................................................................................... 6

1.3. Statul și puterea de stat (politică) .................................................................................................. 7

1.4. Statul de drept – definiții şi trăsături definitorii .......................................................................... 14

1.5. Drepturile fundamentale ale omului .......................................................................................... 16

1.6. Noţiunea de putere executivă ...................................................................................................... 22

1.7. Conceptul de administraţie publică ............................................................................................. 28

1.8. Noţiunea de ins tuţ i e ....................................................................................................... 32

1.9. Drept, sistem de drept ................................................................................................................. 35

1.9.1.Noțiunea dreptului ................................................................................................................ 35

1.9.2. Sistemul de drept și elementele sale structurale ................................................................ 38

1.9.2.1. Norma juridică .............................................................................................................. 40

1.9.2.2. Ins tuţ i a jur i di că ........................................................................................................... 42

1.9.2.3. Ramura de drept ........................................................................................................... 43

1.9.3. Izvoarele formale ale dreptului ............................................................................................ 45

1.9.3.1. Legea în sens larg (actele norma ve) ........................................................................... 45

1.9.3.2. Legea în sens restrâns ................................................................................................... 46

1.9.3.3. Alte acte norma ve cu for ţă jur i di că ec hi val ent ă legi i ................................................. 48

1.9.3.4. Acte norma ve subor donat e legi i ................................................................................ 51

1.9.3.5.Izvoarele dreptului comunitar ....................................................................................... 52

1.9.3.6. Alte izvoare ale dreptului. Prac ca judi ci ar ă şi doc tri na .............................................. 53

1.9.3.7. Obiceiul juridic sau cutuma ........................................................................................... 54

1.9.3.8. Regulile convieţuirii sociale........................................................................................... 55

1.9.3.9. Dreptul canonic ............................................................................................................. 56

1.9.4. Cons tuţ i a – fundame nt ul dr ept ul ui poz i v . ...................................................................... 56

 1.9.5. Ac vi tat ea de legi fer ar e și publ ici tat ea actel or nor ma ve . ............................................... 58

1.10. Valoare şi valorizare ................................................................................................................. 62

1.11. Grupurile de interese. Poli ci le publ ice ................................................................................... 68