Politica de investiţii

1. Generalităţi privind investiţiile

Investiţiile reprezintă o parte componentă a activităţii agenţilor economici care, în

decursul activităţilor sale, alocă o parte importantă a profiturilor obţinute pentru
modernizarea şi / sau extinderea afacerii.
Ne referim la investiţii în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei sume
de bani în vederea obţinerii unor profituri viitoare. În aspect economic, prin investiţii, în sens
larg, se înţelege orice cheltuială bănească făcută cu scop profitabil.
În sens mai restrâns, prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor, care se fac
pentru crearea de noi mijloace fixe, inclusiv înlocuirea celor uzate, cheltuielile ocazionate de
dezvoltarea sau modernizarea mijloacelor fixe existente, precum şi efectuarea de plasamente
financiare cu scopul de a obţine profit.
O definiţie mai concretă este prezentată de P. Masse, care consideră că investiţia
reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea unor efecte viitoare, de cele
mai multe ori incerte. Definiţia autorului cuprinde câteva elemente obligatorii, esenţiale
pentru identificarea unei investiţii, şi anume:
 subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte;
 obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma
activităţii investiţionale;
 efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala certă, actuală, adică efortul necesar
pentru realizarea obiectului investiţiei;
 efectele, care pot fi economico-financiare, valorice sau sociale, politice, ecologice
etc., aşteptate în viitorul apropiat sau mai îndepărtat.
Prin definiţia sa, savantul vede „investiţia” ca un fenomen complex cu o multitudine
de determinante independente.
În orice situaţie se poate afirma că esenţa investiţiei derivă din ideea că investitorul
renunţă la o sumă anumită de bani „astăzi” pentru unele profituri viitoare superioare,
aşteptate „mâine” cu următoarele condiţii: (1) ca investiţia să fie integral recuperată; (2)
profitul, generat de către investiţie să compenseze investitorul pentru refuzul temporar de a
folosi mijloacele investite pe parcursul unui anumit interval de timp; şi (3) riscul, ce apare în
1
urma incertitudinii obţinerii rezultatului final scontat, trebuie luat în considerare pe parcursul
analizei oportunităţii de investire. Această definiţie are reflexie asupra tuturor categoriilor de
investiţii, realizate de către persoanele fizice sau juridice, cele alocate pentru procurarea de
acţiuni şi obligaţiuni sau imobile şi tehnologii noi.
Având în vedere că investiţiile se pot efectua sub forma activelor tangibile şi a celor
financiare, pot fi distinse două mari categorii de investiţii, şi anume:
 investiţii de capital (investiţii reale), care reprezintă alocarea mijloacelor băneşti
pentru procurarea de active fixe. Caracteristica de bază a acestora este implicarea
nemijlocit în procesul de producţie, pentru constituirea activelor reale (achiziţionarea
de bunuri, utilaje, întreprinderi - procurate în scopul sporirii stocurilor de producţie).
Aceste investiţii sunt atât pentru obiective noi, cât şi pentru modernizarea celor
existente;
 investiţii de portofoliu (financiare), care reprezintă procurarea de hârtii de valoare sau
a altor active cu scopul de a obţine profituri sub formă de dobânzi (dividende), şi se
realizează prin cumpărarea titlurilor de valoare, opere de artă, crearea unor depozite
bancare, etc.
În afara celor două categorii de bază, reale şi financiare, menţionate mai sus, tipologia
investiţiilor se poate prezenta după mai multe criterii de clasificare. Acest fapt este necesar
în scopul planificării şi analizei investiţionale, deoarece permite efectuarea unor
raţionamente importante care pot avea un impact informaţional evident asupra deciziei de
investiţii.
Deci, investiţiile se clasifică conform unor criterii, după cum urmează:
1. În conformitate cu obiectul investiţiei sau după caracterul investiţiei, sunt:
 investiţii reale - se reflectă în mod direct în creşteri de capital fix;
 investiţii financiare - achiziţia de obligaţiuni, acţiuni;
 investiţii nemateriale sau intelectuale – alocate pentru cercetare-dezvoltare,
trainingul personalului, procurarea de know-how, licenţe de utilizare a
tehnologiilor noi etc.
2. După perioada investiţiei, sunt:
 investiţii pe termen scurt, sunt investiţiile de până la 1 an şi care au un caracter
speculativ;

2
  investiţii pe termen mediu, sunt investiţiile de până la 5 ani;
 investiţiile pe termen lung – investiţii pe termen mai mare de 5 ani.
3. După modul de participare, investiţiile se divizează în :
 investiţii directe – mod de alocare a mijloacelor care acordă investitorului
dreptul de proprietate asupra hârtiei de valoare sau a imobilului. Scopul acestora este
conducerea, administrarea directă a obiectului în care s-a investit; poate fi efectuată prin
procurarea activelor reale sau, în unele cazuri, prin procurarea unui pachet de acţiuni al
unei societăţi, care ar permite gestionarea reală a acesteia (10-30% din volumul tuturor
acţiunilor simple emise).
 investiţii indirecte (de portofoliu) – plasarea resurselor financiare în scopul
cumpărării unor hârtii de valoare sau a altor active, cu scopul de a obţine profituri
viitoare sub formă de dobânzi sau dividende, precum şi în rezultatul creşterii preţului de
piaţă a hârtiilor de valoare, neavând ca scop administrarea directă a obiectului
investiţiei.
4. Din punctul de vedere al scopului investiţiilor se pot distinge:
 investiţii productive, care se clasifică în:
 investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe
existente datorită uzurii fizice sau morale;
 investiţii de expansiune care impun, după caz, extinderi, dezvoltarea unor secţii
existente, crearea de obiective noi;
 investiţii de inovare şi modernizare, care se referă la acţiuni investiţionale de
promovare a progresului tehnologic, de creştere a tehnicităţii proceselor
economice, automatizare şi informatizare etc.
 investiţii strategice, care înseamnă promovarea unor proiecte ce anticipează
prevenirea riscului tehnologic, economic şi financiar prin acţiuni de investiţii. Ele
implică atât investiţii materiale, cât şi nemateriale (de cercetare şi dezvoltare).
5. După provenienţa surselor, investiţiile sunt:
 din surse proprii;
 din surse atrase:
 din interiorul economiei naţionale (credite, subvenţii de la stat);
 din străinătate (investiţii străine directe, împrumuturi externe, granturi etc.).
3
6. După modul sau sursa de finanţare, se pot distinge:
investiţii publice, fiind finanţate din bugetul de stat (al administraţiei centrale) sau
din bugetele locale au ca scop promovarea serviciilor publice în domenii cum sunt:
infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi arte, apărare, administraţie;
investiţii private, realizate de agenţii economici cu capital privat care răspund
intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fondurile proprii, constituite
sau complementar din împrumuturi bancare;
investiţii realizate cu capital străin pot fi integrate în oricare din structurile
anterioare şi se pot realiza în cîteva moduri: (1) prin participarea investitorului
străin cu o cotă-parte de capital în vederea constituirii societăţii ori la finanţarea
unor proiecte; (2) prin acordarea unor împrumuturi de către instituţii financiar-
bancare străine investitorilor autohtoni; (3) ca investiţii de portofoliu şi (4) ca
investiţii finanţate din fonduri externe nerambursabile.
Literatura economică recentă este destul de bogată atunci când vine să argumenteze
importanţa investiţiei în contextul dezvoltării economice. Pentru a fi relevată importanţa
investiţiilor ca factor al creşterii economice, acestea trebuie privite atît la nivel
macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic.
La nivel microeconomic investiţia defineşte actul sporirii dotării cu capital la nivel de
firmă sau la nivelul menajelor. Acest fapt este influenţat de necesitatea înlocuirii utilajului
existent, creşterea volumului producţiei fabricate, implementarea unor produse sau servicii
noi, construcţia unor imobile care, în final, pot avea ca efect reducerea costurilor de
producţie, creşterea calităţii şi competitivităţii producţiei fabricate, îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă şi ridicarea standardelor de viaţă etc.
La nivel macroeconomic, investiţiile reprezintă - în general - stocul de capital existent
în cadrul economiei naţionale şi corespund părţii din P.I.B. consacrată creării capitalurilor de
producţie. Astfel, unul din principalii indicatori ce se calculează pe plan naţional şi în care
investiţiile, la nivelul economiei naţionale, sunt reflectate ca atare este Produsul Intern Brut
(P.I.B.).
În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile îşi manifestă importanţa sub
următoarele aspecte:

4
 1. asigură modernizarea întregii activităţi economice ca o condiţie indispensabilă de
adaptare a sistemelor tehnice şi economice la cerinţele economiei de piaţă. Rolul hotărâtor se
explică prin faptul că ele sporesc şi modernizează capitalul ca factor de producţie;
2. acţionează ca un important factor de creare de locuri de muncă şi, evident, de
atenuare a şomajului, problemă cu care ne confruntăm foarte mult. Totodată asigură şi
sporirea înzestrării tehnice a muncii;
3. au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei. Investiţii mai multe
într-un domeniu sau altul schimbă, în mod fundamental, poziţionarea acelui domeniu şi
astfel pot să contribuie la restructurarea economiei naţionale;
4. contribuie la promovarea celor mai recente inovaţii şi tehnologii moderne în
producţie, fapt reflectat în creşterea producţiei şi a rentabilităţii, a competitivităţii, şi pe
această bază a venitului şi consumului;
5. influenţează esenţial relaţiile economice ale unei ţări, în special de participare a
ţării noastre la relaţiile economice externe în condiţiile de concurenţă şi competitivitate.

2. Procesul investiţional şi proiectul de investiţie

Activitatea de investiţii se desfăşoară ca proces economic şi presupune realizarea unui

set de activităţi care se corelează şi se intercondiţionează în raport cu scopul acesteia,
concretizat în realizarea şi punerea în funcţiune a unor obiective economice.
Astfel, realizarea investiţiilor presupune parcurgerea unui complex de operaţiuni, care
încep cu adoptarea deciziei de investiţii şi finanţarea acesteia, şi finalizează cu punerea în
exploatare a obiectivului şi urmărirea atingerii parametrilor proiectaţi. Aceste operaţiuni,
care au ca scop mobilizarea resurselor materiale, financiare, de muncă, precum şi timp, în
ansamblu formează conţinutul procesului investiţional.
Procesul investiţional are valenţe la nivel macroeconomic şi la cel microeconomic. La
nivel macro procesul investiţional cuprinde întreaga activitate investiţională a statului şi a
agenţilor economici. La nivel micro, procesul investiţional reprezintă totalitatea acţiunilor şi
resurselor implicate în realizarea eficientă a proiectului investiţional.
În derularea procesului investiţional se implică motivat diferite entităţi, care sunt
numiţi şi subiecţi ai investiţiei. Subiect al investiţiei este persoana care investeşte şi, în

5
majoritatea cazurilor, beneficiază de această investiţie. În cazul investiţiilor reale, la această
categorie se referă investitorii, proiectanţii, antreprenorii, furnizorii, băncile comerciale,
autorităţile publice şi alţii. În cazul investiţiilor financiare se implică: investitorii,
intermediarii, beneficiarii plasamentelor financiare şi alte entităţi.
Drept obiect al procesului investiţional constituie proiectul investiţional. Atât în
concepţia Băncii Mondiale, cât şi a literaturii de specialitate, proiectul de investiţii este
considerat şi se impune ca o lucrare de ansamblu, care dă toate soluţiile posibile de consum
al resurselor materiale şi financiare, pentru fundamentarea deciziilor optime în investirea
capitalului, cu nişte rezultate previzibile superioare pe plan economic şi financiar.
Astfel, proiectul de investiţii reprezintă un ansamblu coerent de acţiuni cu caracter
investiţional care urmăreşte alocarea organizată de resurse materiale, financiare, umane şi
informaţionale în scopul realizării unui obiectiv cu efect economic şi / sau social.
Ciclul de realizare a unui proiect de investiţii cuprinde, în metodologia Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), trei faze:
1. faza preinvestiţională este faza de concepţie şi pregătire a investiţiei, cuprinsă
între identificarea ideii de proiect de investiţii şi pînă la adoptarea deciziei finale de realizare
a proiectului şi deschidere a finanţării. La această etapă au loc identificarea oportunităţii
investiţiei, elaborarea studiului de prefezabilitate, apoi a studiului de fezabilitate şi ulterior,
luarea deciziei de investire. În comparaţie cu celelalte etape ale proiectului de investiţie,
etapa de pregătire necesită cel mai mic efort investiţional şi are cea mai mică durată de timp,
dar în acelaşi timp are cea mai mare influenţă asupra celorlalte etape;
2. faza investiţională este cuprinsă între adoptarea deciziei finale de realizare a
proiectului de investiţii şi începutul de viaţă economică. La această etapă are loc proiectarea,
construirea şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii. Faza investiţională cuprinde
un ansamblu de activităţi, printre care se pot menţiona: elaborarea proiectului tehnologic;
încheierea contractelor, închirierea sau procurarea terenurilor; executarea lucrărilor de
construcţie-montaj şi darea în exploatare a obiectivului. În etapa investiţiei apar mari
obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave consecinţe financiare;
3. faza operaţională (postinvestiţională), este perioada de când este pus în
funcţiune obiectivul până la momentul lichidării lui. La această etapă proiectul este

6
monitorizat, adică se stabileşte dacă pe parcursul implementării proiectului investiţional s-a
ajuns la rezultatele preconizate, în caz contrar, proiectul poate fi suspendat.
În elaborarea unui proiect investiţional un rol deosebit îi revine fazei preinvestiţionale
prin faptul că această primă etapă de lucru direcţionează întreaga activitate ulterioară până la
darea în exploatare a obiectivului respectiv. Activităţile ce au loc în această etapă decisivă
pot cuprinde unul sau mai multe studii în funcţie de tipul şi complexitatea proiectului de
investiţii analizat, care au menirea să fundamenteze necesitatea, oportunitatea şi
economicitatea fiecărui obiectiv de investiţie, să stabilească modalităţile de înfăptuire a
lucrărilor şi să determine valoarea acestora.
Prin studiile de oportunitate se identifică posibilităţile de a investi şi au ca scop
evaluarea generală a situaţiei, concomitent cu evidenţierea unor caracteristici, avantaje,
trăsături dominante ale ramurii economice, zonei geografice, domeniului de activitate etc.
Prin ele se urmăresc atragerea viitorilor investitori, acţionari, antreprenori etc., precum şi
formularea de „idei” de proiect cu scopul de a suscita reacţii din partea celor interesaţi. În
general, studiile de oportunitate sunt schematice, cu estimări globale şi necesită un nivel
redus al cheltuielilor.
Cu ajutorul studiului de prefezabilitate se asigură selecţia preliminară şi definirea
proiectului. Elaborarea unui studiu de fezabilitate necesită cheltuieli mari; ca urmare, ideea
de proiect trebuie dezvoltată într-un studiu mai detaliat, dar fără a angaja fonduri importante.
Studiul de prefezabilitate cuprinde o serie de date absolut necesare pentru caracterizarea
proiectului de investiţii: amplasamentul, prezentarea sectorului sau obiectivului de activitate
în care se va încadra evoluţia cererii şi ofertei de produse de acest tip, date referitoare la
capacitatea de producţie, materiile prime, forţa de muncă, tehnologia şi echipamentul,
precum şi estimarea valorii investiţiei şi date de eficienţă economică.
Studiul de fezabilitate are ca principal obiectiv crearea posibilităţii pentru investitor
de a avea o idee mai concretă asupra obiectivului ce urmează a fi realizat. Studiul de
fezabilitate detaliază prezentarea informaţiilor din studiul de prefezabilitate şi stă la baza
adoptării deciziei de investiţii, prin fundamentarea costului investiţiei şi planului de
finanţare, prognozarea veniturilor şi cheltuielilor de exploatare, evaluarea rentabilităţii
scontate şi a principalelor riscuri. Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la concluzii
definitive privind toate rezultatele de bază ale proiectului, după luarea în considerare a mai

7
multor variante posibile.
3. Acoperirea financiară a investiţiilor

Odată luată decizia de investire, din necesitate, apare problema posibilităţilor de

finanţare a investiţiilor pe care le are agentul economic. Finanţarea investiţiilor constituie o
etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii,
resursele financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate pentru plăţi în
vederea realizării proiectului.
Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind: determinarea
necesarului de finanţare; stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului permanent;
evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.
Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea
externă.
Finanţarea internă se bazează pe resursele generate în economia agentului economic
investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma
repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din
vânzarea şi cesiunea unor imobilizări etc.
În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al
său. În condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor de a susţine
un proiect, băncile, cât şi autorităţile publice pun ca condiţie volumul minim al acestor
resurse proprii. Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă
şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii
de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi
ipotecate, capacitatea proprie de împrumut. În practica internaţională investiţia proprie, în
companiile medii şi mari, constituie 2/3 din totalul finanţării.
La întreprinderile care deja activează, investiţiile pot fi finanţate din:
Profitul net – profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea
impozitului pe venit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute
asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se
repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte
destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi, etc.

8
 Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul
autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii,
adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri:
 rezerve prevăzute de legislaţie;
 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.
Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă, ocazională, care survine
mai ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea
celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul
valoric din cesiunea activelor se supune impozitării.
Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune - unele elemente de active
fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcţionare sau la sfârşitul acesteia, ca
materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează
investiţiile. Este important ca de aceste sume să se ţină seama la aprecierea necesarului de
capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al
noului utilaj.
Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea
de autofinanţare este sub nivelul bugetului de investiţii. Are drept scop constituirea prin
completare a bugetului de finanţare impus de proiectul de investiţii adoptat. Aceasta este
asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organisme ale sectorului public, cât şi cel privat.
Sistemul resurselor de finanţare externă este mai larg şi include:
 resurse atrase:
- aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate
pentru creşterea capitalului;
- aportul în natură al acţionarilor din ţară sau străini la creşterea patrimoniului societăţii în
active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
 resurse împrumutate:
- credite bancare;
- împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
- împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
- finanţări de la bugete locale sau de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;
9
- subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri
de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
- împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
- resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeiting,
etc.
Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă,
investitorul trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa
acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

4. Eficienţa economică a investiţiilor şi metode de evaluare a acesteia

Eficienţa economică reprezintă principiul de bază al teoriei şi practicii luării deciziei

privind alocarea investiţiilor şi reflectă, în modul cel mai cuprinzător, calitatea acţiunii de a
investi, deci a procesului investiţional, de a produce efecte economice pozitive, utile. Tocmai
acest fapt permite ca eficienţa economică a investiţiilor să capete expresia simbolică a
raportului dintre efect – efort sau efort – efect, pe care le implică activitatea de investiţii.
Deci, eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a eforturilor sau
raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:
E
a. e  maxim


b. e   minim
E

unde,
e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;
E – efectele (rezultatele) obţinute;
ε – eforturile depuse (resursele consumate).
În situaţia (a) se impune obţinerea unui efect maxim la un minim de efort. În acest caz
raportul trebuie să fie supraunitar, pentru a reflecta o activitate rentabilă. În cel de al doilea
caz (b) se urmăreşte obţinerea efectului propus cu eforturi cât mai mici, iar raportul trebuie
să fie mai mic decât 1, dar la un nivel cât mai înalt.
În contextul celor expuse mai sus, eficienţa investiţiilor se determină prin analiza
raportului care se stabileşte între cantitatea şi structura efortului şi nivelul rezultatelor
economice obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional.
10
 Referirile din literatura de specialitate, cu privire la conţinutul efortului şi efectul
investiţional, stabilesc că efortul economic exprimă totalitatea cheltuielilor materiale,
financiare şi manopere necesare ca proiectul investiţional să demareze, iar efectele
investiţionale reprezintă rezultatele obţinute în urma realizării proiectului investiţional.
În categoria eforturilor se includ eforturi investiţionale directe, colaterale şi conexe,
precum şi eforturi suplimentare de investiţii, care cuprind cheltuieli privind pregătirea
personalului, supravegherea tehnică a lucrărilor, pentru probe tehnologice, amenajarea
terenului etc. Efectele investiţiilor sunt destul de complexe şi au o contribuţie deosebită la
eficienţa generală a investiţiilor. Acestea pot fi clasificate în efecte economice: valoarea şi
costul producţiei, profitul anual etc., precum şi efecte sociale, ecologice, politice etc., care
sunt generate de implicaţiile pe plan social ale procesului investiţional. Acestea privesc
condiţiile de trai şi de muncă, gradul de poluare, gradul de confort, cultură şi civilizaţie,
gradul de valorificare a potenţialului uman într-o anumită zonă a ţării etc. Efectele
investiţiilor sunt destul de complexe şi nu pot fi cuantificate exhaustiv.
Însă, a face comparaţie între eforturile şi efectele investiţionale înseamnă a trata prea
simplist aspectul eficienţei economice a investiţiilor. Caracterul complex al eficienţei
economice a investiţiilor este determinat de faptul că, odată cu raportul efect/efort, aceasta
reprezintă un concept care exprimă calitate, adică asigură perfecţionarea activităţii sectorului
în care investiţia respectivă se realizează, prin modernizare şi retehnologizare a structurilor
economice, şi astfel vizează promovarea inovării.
Precizarea conţinutului eficienţei economice a investiţiilor impune luarea în
considerare a principalelor sale caracteristici. Acestea sunt enunţate în literatura de
specialitate după cum urmează:
1. În primul rând, se are în vedere faptul că eficienţa economică a unui proces de
investire se află în strânsă legătură cu eficienţa procesului de exploatare (producţie) în cadrul
căreia se validează, sau nu, rezultatele procesului investiţional;
2. Exprimarea eficienţei economice a investiţiilor poate avea unele forme concrete,
uşor determinabile, mai ales în funcţie de mărimile de calcul ce intervin în raportul efort –
efect sau efect – efort. Însă, efectele indirecte adesea propagate, de efortul de investiţii, se
regăsesc în: gradul de instruire, starea de sănătate publică, gradul de cultură etc., fiind greu
de evaluat;

11
 3. Eficienţa economică a investiţiilor ca formă a eficienţei activităţii economice se
caracterizează prin relativitate. Aceasta se datorează luării în analiză a mai multor variante de
proiect, dintre care una se consideră a fi varianta de referinţă, precum şi a necesităţii
respectării raportului obiectiv dintre cerinţele nevoii sociale la nivel macro şi
microeconomic;
4. Eficienţa economică a investiţiilor reflectă raportul efort/efecte în strânsa corelaţie
cu factorul timp. Se ştie că în activitatea de investiţii efortul precede efectul. Existenta
decalajului în timp, între efortul şi efectele investiţiilor, constituie un argument important
pentru luarea în considerare, în calculele de eficienţă economică a investiţiilor, a influenţei
factorului timp, în diferite ipostaze de manifestare, cât şi cu privire la necesitatea folosirii
tehnicilor de actualizare a costurilor şi veniturilor aferente proiectelor de investiţii.
În practica internaţională, evaluarea eficienţei investiţiilor se axează pe concepţia
valorii în timp a banilor şi se bazează pe următoarele principii:
1. Evaluarea utilizării capitalului investit se efectuează prin compararea fluxului de
mijloace băneşti, care se formează în procesul realizării proiectului investiţional, şi investiţia
iniţială.
2. Atât capitalul investit, cât şi fluxurile de mijloace băneşti sunt actualizate pentru
anul curent sau pentru anul de calcul, conform unei rate de actualizare determinate în
conformitate cu specificul proiectului.
Metodele de apreciere a eficienţei investiţiilor şi indicatorii eficienţei sunt prezentate
în următoarea figură:

12
 Metode de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Termenul de recuperare a

Rata internă de rentabilitate

Valoarea actualizată netă

Termenul de recuperare
Randamentul economic al

Indicele profitabilităţii
Rentabilitatea investiţiei

Statică Dinamică

investiţiei

actualizat
investiţiei

Figura 1. Metode şi indicatori de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Astfel, evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se poate efectua sub două
aspecte: prin utilizarea metodelor generale mai simple (abordarea statică) şi a metodelor prin
care se ţine cont de modificarea în timp a valorii fluxurilor de mijloace băneşti, de implicarea
riscurilor investiţionale şi a intereselor diferitor participanţi la proiect (abordarea dinamică).
Indicatorii de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor, prezentaţi în figura de
mai sus, sunt cel mai frecvent utilizaţi în practica analizei economice şi care se regăsesc în
literatura de specialitate occidentală şi autohtonă, precum şi în metodologiile de evaluare a
proiectelor investiţii ale Băncii Mondiale, BERD, ONUDI.
Indicatorii de eficienţă a investiţiilor se calculează folosind informaţii referitoare la
profitul anual şi fluxurile de numerar anuale. Anume această abordare, este pe larg utilizată
în teoria şi practica aprecierii eficienţei activităţii investiţionale.
În continuare, ne vom referi la indicatorii menţionaţi, cei mai des caracterizaţi în
literatura de specialitate, insistând asupra capacităţii lor cognitive, relaţiile de calcul şi
domeniile de utilizare.
1. Rentabilitatea investiţiilor (r) asigură comparabilitatea între profitul total obţinut în
urma realizării obiectivului economic nou şi efortul investiţional. Acest indicator se
13
determină pe baza valorii medii anuale a avantajului economic al proiectului raportată la
eforturile investiţionale:
Ph
r
It
 100 (1)

unde,
Ph – valoarea medie anuală a avantajului economic;
It – efortul investiţional.
Indicatorul rata de rentabilitate a investiţiilor este frecvent utilizat la fundamentarea
proiectelor. Acesta caracterizează intensitatea avantajului economic obţinut la 1 leu investit.
Cu cât mai mare este valoarea acestui indicator, cu atât mai mare este atractivitatea
proiectului investiţional.
Randamentul economic al investiţiilor (RE) reprezintă excedentul total de profit ce se
obţine la un proiect, după recuperarea investiţiilor, ce revin la o unitate de efort de investiţii
şi se calculează după următoarea relaţie:
Pt
RE  1 (2)
It

unde,
Pt – profitul total din realizarea proiectului;
It – efortul investiţional.
În condiţiile cerinţelor economiei de piaţă, randamentul economic atât în formă statică,
cât şi dinamică, reprezintă un instrument util, cu mare capacitate de informarea pentru
evaluarea proiectelor de investiţii. Când RE > 0, proiectele sunt eficiente şi acceptabile, ele
având capacitatea de a genera profit în exces faţă de volumul investiţiilor de recuperat.
Folosit în calitate de criteriu, varianta cea mai eficientă este cea care se caracterizează prin
randament economic maxim.
Termenul de recuperare a investiţiilor stabileşte intervalul de timp de la lansarea
proiectului investiţional până la momentul, când profitul net din realizarea proiectului
recuperează definitiv investiţiile iniţiale. Cu cât mai mică este perioada de recuperare a
proiectului, cu atât mai repede investitorul îşi restituie depunerile iniţiale şi, deci, proiectul
poate fi considerat drept unul deosebit de atractiv.
Acest indicator permite investitorului să cunoască încă din etapa pregătirii deciziei în
cît timp este posibil să se restituie costurile de investiţii (I t) din contul avantajelor economice

14
anuale (constante sau medii) pe care le va obţine după realizarea proiectului. Teoretic, dar şi
practic, durata de recuperare a investiţiilor se calculează în abordare statică şi dinamică a
proceselor economice. În abordare statică termenul de recuperare a investiţiilor (T) se
determină conform formulei:
It
T (3)
Ph

Datorită faptului că durata de recuperare reprezintă factor de risc pentru un proiect,

cunoaşterea faptului cât de rapid se vor recupera investiţiile, prezintă un interes real pentru
agenţii economici.
Pentru analiza proiectelor investiţionale pot fi utilizaţi următorii indicatori dinamici de
evaluare a eficienţei economice a investiţiilor, bazate pe actualizarea fluxurilor de mijloace
băneşti.
Valoarea actualizată netă (Net Present Value – engl.) apare în calitate de indicator al
efectului economic integral al proiectului deoarece permite de a stabili diferenţa dintre
volumul total al încasărilor băneşti obţinute pe întreaga perioadă de realizare a proiectului şi
costurile totale, în cazul în care toate valorile sunt actualizate:
D 1
D
CFh Ih
VAN    (4)
h 1 1  r  h
h 0 1  r  h
sau
D
CFh
VAN    I , h=1,2….D (5)
h 1 1  r  h
unde: CFh – fluxuri de numerar anuale;
I – valoarea investiţiei;
Ih – valoarea tranşelor anuale de investiţii;
r – rata de actualizare;
h – anul de referinţă;
D – durata de realizare a investiţiei.
Valoarea actuală netă caracterizează aportul de avantaj economic al unui proiect de
investiţii şi poate avea valori pozitive, negative sau nule. Valoarea pozitivă a VAN denotă
oportunitatea luării deciziei cu privire la finanţarea şi realizarea proiectului, iar comparând
variantele alternative de investiţii, cea convenabilă este considerată varianta cu mărimea
maximă a fluxului actualizat net.

15
 Indicele profitabilităţii (Profitability Index – engl.) este stabilit drept un indicator
relativ şi caracterizează raportul dintre valoarea actuală a fluxurilor de numerar şi valoarea
capitalului investit conform relaţiilor:
D
1
 CF
h 1
h 
(1  r ) h (6)
PI 
I
VAN
sau PI  1 (7)
I

Acest indicator exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei, adică surplusul de

trezorerie actualizat pentru fiecare leu investit. Dacă este supraunitar, proiectul de investiţii
este fezabil.
Rata internă de rentabilitate (Internal Rate of Return – engl.) semnifică acea rată a
dobânzii compuse care atunci când se foloseşte ca rată de actualizare (r) pentru calculul
valorii actualizate a fluxurilor de numerar şi de investiţii ale proiectului face ca suma valorii
actualizate a fluxurilor de numerar să fie egală cu suma valorii actualizate a costurilor de
investiţii, deci valoarea actualizată netă să fie nulă:
D
CFh D
I
 1  RIR 
h 1
h

h 1 1  RIR  h (8)

unde, RIR – rata internă de rentabilitate a proiectului.

La nivelul RIR se ajunge atunci când VAN (r) = 0, deci
D
1
RIR =  CF
h 1
h 
(1  r ) h
– I = 0, deci RIR = r (9)

Din punct de vedere economic, aceasta semnifică faptul că proiectul generează un cash
flow egal cu capitalul investit şi pe durata de viaţă economică asigură o rentabilitate a
capitalului, existent la începutul fiecărui an.
Pentru determinarea cu exactitate a ratei interne de rentabilitate, prin interpolare, se
aplică următoarea relaţie de calcul:
VAN   
RIR  rmin  (rmax  rmin )  (10)
VAN     VAN   

unde, rmax , rmin – două rate criteriu care indică valori actualizate contrare (pozitivă şi
negativă).
În condiţiile economiei de piaţă RIR are semnificaţia şi funcţia de criteriu fundamental
pentru acceptarea sau respingerea proiectelor de investiţii.

16
 Termenul de recuperare actualizat a investiţiilor indică intervalul de timp în care suma
cumulată a avantajelor economice obţinute este egală cu valoarea investiţiilor alocate pentru
realizarea proiectului. Calculul indicatorului se efectuează prin actualizarea fluxurilor de
numerar prevăzute conform proiectului, care se deduc din suma iniţială a investiţiei. În acest
scop, se porneşte de la egalitatea dintre valoarea actuală a fluxului costurilor de investiţii şi a
fluxului avantajelor economice.
T
CFh D
Ih
 1  r 
h 1
h

h 1 1  r  h (11)

unde, T – termenul de recuperare actualizat a investiţiilor.

T
1
sau I   CFh  (12)
h 1 (1  r ) h

Prioritate se acordă proiectelor cu perioade de recuperare mai scurte, deoarece în acest

caz veniturile, costurile şi avantajele economice viitoare nu vor fi afectate de incertitudine şi
risc în aceeaşi măsură ca şi proiectele cu durate mari de recuperare.
Indicatorii evaluării eficienţei economice a proiectelor apar în rolul unor criterii
necesare, în baza cărora participanţii la proiect pot aprecia atractivitatea economică a
proiectelor în scopul luării deciziilor şi formulării opţiunilor.

5. Riscurile investiţionale

Orice investiţie reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, un angajament cu
viitorul care este necunoscut în sensul dacă investiţia va împlini obiectivele preconizate sau
dacă alte evenimente care nu au fost previzionate să se întâmple şi să aibă repercusiuni
importante asupra rezultatului investiţiei. Astfel, estimarea eficienţei proiectului investiţional
nu poate fi făcută cu certitudine şi din acest motiv decizia de investiţii implică şi factorul
risc, care trebuie analizat, dimensionat şi integrat în procesul investiţional.
Indiferent de obiectul sau natura sa, investirea înseamnă întotdeauna asumarea unor
riscuri în speranţa obţinerii unui câştig viitor suficient pentru a compensa riscurile anticipate.
În general, nivelul riscului investiţional şi a profitului eventual se află în raport de
proporţionalitate directă: cu cât este mai mare nivelul riscului asumat, cu atât potenţialul
câştigului sau pierderii creşte.

17
 Riscul investiţional reprezintă un eveniment sau o condiţie incertă care, în cazul în care
se produce, are un efect negativ sau pozitiv asupra parametrilor investiţiei, adică există
probabilitatea ca rezultatul investiţiei să devieze de la cel aşteptat. Esenţa riscului este dată
de incapacitatea investitorului de a prevedea cu exactitate rezultatele viitoare ce vor fi
obţinute de pe urma investiţiei făcute.
Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care decidentul nu
poate identifica toate evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai puţin de a putea
estima probabilitatea producerii lor. Incertitudinea provine în cele mai multe din cazuri din
absenţa sau insuficienţa informaţiei, din calitatea precară a acesteia. Se poate spune că riscul
derivă din incertitudine.
În teoria economică modernă, categoria de risc apare în calitate de „indicator” al
incertitudinii, deoarece adoptarea deciziei cu privire la investiţie în condiţii de incertitudine
este nemijlocit corelată cu necesitatea analizei şi cuantificării riscului.
Riscurile cu care se confruntă o firmă, care investeşte, sunt clasificate, în funcţie de
perspectiva din care sunt abordate, în macroriscuri şi microriscuri. Macroriscurile sunt
rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri în care este
localizată investiţia. În categoria macroriscurilor intră totalitatea riscurilor de mediu cum ar
fi: riscul de ţară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic, riscul de piaţă etc.
Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei
şi proiectului propriu-zis şi / sau de insuficienta corelare între particularităţile activităţii şi
limitele impuse de cadrul general al ţării gazdă. În categoria microriscurilor intră majoritatea
riscurilor de firmă şi a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul valutar, riscul de
dobândă, riscul de preţ, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice
etc.
Din perspectiva cauzei apariţiei, firmele se confruntă în principal cu două tipuri
majore de riscuri: riscuri sistematice (nediversificabile) şi riscuri nesistematice
(diversificabile). Riscul sistematic depinde de factorii economici generali (ca inflaţia,
modificarea legislaţiei, schimbarea cotelor de impozitare şi taxelor vamale sau riscurile
politice, ecologice, sociale etc.) care determină conjunctura economică a ţării, în timp ce
riscul nesistematic este determinat de acei factori de risc care depind în mod nemijlocit de

18
condiţiile interne ale firmei (accesul la materia primă, succesul campaniilor de publicitate
etc. ).
Luând în considerare nivelul la care se pot manifesta, riscurile unei investiţii pot fi
următoarele: riscul proiectului, riscul sectorului de activitate, riscul pieţei locale, riscul de
ţară, riscul pieţei globale.
Dat fiind faptul că este o parte inseparabilă a procesului de investiţie, riscul nu poate fi
ignorat, de aceea sunt necesare decizii care ar asigura gestionarea eficientă a riscurilor
investiţionale.
Gestionarea sau managementul riscului reprezintă un proces complex, care cuprinde o
serie de activităţi menite să diminueze riscul care ar putea apărea odată cu iniţiativa
întreprinzătorului şi implică activităţi, grupate în trei etape:
1. identificarea riscurilor,
2. analiza şi evaluarea riscurilor,
3. dirijarea riscurilor, adică elaborarea şi adoptarea unor strategii de diminuare a
riscurilor investiţionale.
Identificarea riscurilor este un proces de relevare sistematică a surselor de risc,
clasificarea riscurilor, determinarea factorilor care condiţionează manifestarea acestora şi
evaluarea prealabilă a influenţei diferitori factori asupra realizării proiectului investiţional.
Astfel, anumite riscuri odată identificate, pot fi limitate sau înlăturate numai dacă măsurile
de protecţie sunt bine fundamentate.
În sens larg, prin analiza riscului se poate înţelege orice metodă – cantitativă şi/sau
calitativă – de evaluare a gradului de risc şi de estimare a impactului riscului printr-o mai
bună cunoaştere a rezultatelor posibile care ar putea genera din realizarea proiectului
investiţional.
În scopul analizei şi evaluării gradului de risc sunt utilizate metode care aplică aparatul
matematic din domeniul teoriei probabilităţii, analizei statistice etc. Cele mai utilizate
metode pentru analiza riscului sunt: metoda abaterii standard şi a coeficientului de variaţie,
metoda analizei sensibilităţii rezultatelor, metoda punctului critic, metoda scenariilor,
metoda de simulare Monte Carlo, metoda speranţei matematice a fluxurilor de numerar,
metoda arborelui decizional etc.

19
 În sistemul metodelor de dirijare cu riscurile investiţionale un rol important revine
metodelor de influenţarea a riscului, aferent investiţiei, cu scopul minimizării consecinţelor
negative.
În dependenţă de rezultatele, obţinute la etapele de identificare şi analiză a riscului
investiţional, pot fi adoptate următoarele strategii de dirijare riscului:
 evitarea riscului, prin refuzul de a realiza operaţiuni financiare, riscul cărora este
foarte înalt sau renunţarea la unele idei de investire costisitoare etc.;
 reducerea riscului presupune reducerea probabilităţii de apariţie a riscului şi
diminuarea pierderilor din investiţiile efectuate prin compensare, adică acţiuni de asigurare,
autoasigurare, prognozare etc. La acest tip de strategie se referă şi diversificarea riscului
investiţional, limitarea, constituirea rezervelor etc.
 asumarea riscului semnifică înfruntarea situaţiei de risc cu asumarea întregii
responsabilităţi pentru consecinţele ce pot să apară;
 distribuirea riscului, adică repartizarea responsabilităţii faţă de risc între participanţii
proiectului investiţional. Indiferent de situaţie, partenerilor li se transmite acea parte a
riscului pentru care aceştia au posibilităţi mai mari de minimizare a urmărilor negative.
Acţiunile strategice îndreptate spre gestionarea riscurilor investiţionale trebuie să
constituie un mijloc de realizare eficientă a proiectului investiţional.

20