Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei

Programul de studii : Psihologie

An II, IFR

Psihologia religiei

Recenzie carte : Sacrul si profanul , Mircea Eliade

TOMA V. A CARMEN GABRIELA

În această carte autorul se referă la împărțirea universului în două segmente ale

cunoașterii : sacrul ( ceea ce e sfânt , legat de de zeităti , puteri supranataurale ) și
profanul ( cotidianul , lucrurile obișnuite ). Autorul face o analiză a acestor două
planuri precum și a omului religios și a celui areligios , ajungând la concluzia că
orice om este legat de sacru chiar si cel areligios
Prin hierofanie omul reuseste sa evadeze din profan. “ omul își dă seama
de existența sacrului pentru că acesta se manifestă , ca un lucru total diferit de
profan. Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului am propus termenul de
hierofanie (…) de la hierofania simplă , ca de pildă, manifestarea sacrului într-un
lucru oarecare , o piatră ori un copac , până la hierofania supremă care este pentru
un creștin întruparea lui Dumezeu în Isus Cristos” [ CITATION Mir95 \l 1033 ]
Sacrul este reprezentat prin putere de aceea oamenii
primitivi cât și cei moderni cred în el. Pentru omul modern ( mâncatul, somnul)
sunt ceva banal pentru oamenii primitivi însă acestea sunt o taină , un mod de a
lua parte la sacru. De aceea Eliade descrie omul din societatile primare , ca pe
homo religious. Autorul scoate în evidență ideea că niciun om nu este în
totalitatea nereligios iar spațiul profan pastrează urmele valorizării religioase
.Sacrul spre deosebire de profan produce revelație.
Eliade descrie hierofania supremă ca fiind
întruparea lui Dumnezeu în Iisus. Intre hierofania primitivă si cea supremă nu
există ruptură , deoarece este vorba de aceeasi realitate diferită de cotidian dar
care totuși se manifestă in cotidian , în lumea profană. Autorul este de parere că
evoluția omului din punct de vedere istoric și economic influențează sacrul , dar
cu toate acestea “ facerea lumii devine devine arhetipul oricărui gest creator al
omului , oricare ar fi planul său de referința”[ CITATION Mir95 \l 1033 ] .
Deseamenea autorul descrie cum se manifestă sacrul în credința oamenilor ca
spațiu și timp care pentru omul religios nu sunt omogene. Fiecare om consideră că
lumea sa personală se află în centrul universului din dorința de a trai într-o lume
structurata, Cosmosul. In acest cosmos Biserica reprezintă structura cosmologică ,
interiorul său reprezentând Universul , altarul –Paradisul , iar în mijlocul
sau se află Pamantul , apusul fiind lumea de apoi , cea întunecata.
Autorul spune : “ deoarece viața religioasă a
omenirii are loc în istorie , expresiile sale sunt implicit condiționate de momentele
istorice și de stilurile culturale(..) acolo unde sacrul se manifestă in spațiu , se
dezvăluie realul și lumea începe să existe” [ CITATION Mir95 \l 1033 ] Astfel sacrul
este văzut ca o ruptură din omogenitatea spațiului și reprezintă o nouă deschidere
care permite trecerea de la cer la pământ.
Omul repetă deseori cosmogonia “ așezarea
într-un loc , locuirea într-un spațiu inseamnă repetarea cosmogoniei , deci
imitatrea lucrării zeilor , orice hotărâre existențial a omului religios de a se așeza
în spațiu este în același timp o hotărâre religioasă.Asumându-si responsabilitatea
de a crea lumea în care s-a hotarât să locuiască omul religios cosmicizează haosul
și totodată sanctifică micul său univers, făcandu-l să semene cu lumea zeilor” .
[ CITATION Mir95 \l 1033 ] Omul religios îsi dorește sa
traiască într-un Cosmos pur , Sfânt ca la începuturile lumii si doar experiența
timpului sacru îl va face sa gasească acest cosmos. Timpul este una din
manifestarile sacrului alături de spațiu , nefiind omogen ci continuu. Prin rituri se
face trecerea de la profan către sacru într-un timp deosebit , repetabil la infinit.
Mircea Eliade descrie si
importanța mitului prin care este infațisată izbucnirea sacrului care a întemeiat
lumea. “ Timpul originii unei realitati , adica timpul întemeiat de prima sa apariție
, are valoare și funcție exemplară , din acest motiv omul se străduiește sa îl
reactualizeze cu ajutorul unor ritaualuri adecvate” [ CITATION Mir95 \l 1033 ]
Autorul este de părere ca omul credincios devine contemporan zeilor prin
reactualizarea timpului primordial. El se întoarce într-un Ilo tempore ( un trecut
mitic și nu istoric).
În această carte este descris și rolul mitului. “ mitul realatează o întamplare
sacră , adică un eveniment primordial care s-a petrecut la începuturile timpului .
Realatarea unei întamplari sacre echivalează însă cu dezvaluirea unui mister ,
pentru că personajele mitului nu sunt finite umane ci zei” .[ CITATION Mir95 \l
1033 ] Omul profane crede doar în istorie , pe cand cel religios se
supune învataturii miturilor, imitand zeii. Omul religios cunoaste două tipuri de
timp : profan și sacru iar anul nou coincide cu prima zi a creației , fiecare nou an
reprezentand repetarea cosmogoniei.
Cerul este văzut in cadrul mitului, ca un atribut al divinității , al vesniciei
unde locuiesc zeii și sufletele morților . De obicei zeii supremi , zeii creatori ai
lumii au fost asociați cu zei ai cerului care s-au reugiat acolo după ce au creat
lumea. Apele reprezintă virtualitățile, moartea cât și renașterea. Pământul este
văzut ca o mamă, asemuit cu locul natal “ iar după moarte omul dorește să fie
îngropat în ținutul natal pentru a se întoarce în pământul mama” [ CITATION
Mir95 \l 1033 ] Arborele cosmic reprezintă Cosmosul și continuitatea vieții căci “
pentru omul religios moartea nu înseamnă sfârsitul vieții , ci o altă modalitatea a
existenței omenești” [ CITATION Mir95 \l 1033 ] Arborele cosmic reprezintă
Cosmosul datorită capacității sale de a se regenera la nesfârșit , dar el mai
simbolizează si viața , tinerețea , nemurirea, înțelepciunea.
Mircea Eliade povestește și despre diverse tipuri de
hierofanii. Pietrele le pot arăta oamenilor “ puterea, duritatea” , Luna reprezintă
prin fazele sale etapele vieții: naștere , moarte, reînviere. Deasemenea autorul
descrie și importanța analizei compartamentului unui om religios , care trebuie să
fie un scop principal pentru un istoric al religiilor. Istoricul nu trebuie să se
limiteze doar la creștinism și la prezent ci să inteleaga și lumea primitivă ,
credințele sale și manifastările ritualice. “ o dată asezați în perspectiva omului
religios apartinând societăților arhaice putem constata că lumea există pentru că a
fost creată de zei si ca existența însăsi a lumii spune ceva’ [ CITATION Mir95 \l
1033 ] Creștinismul contemporan și-a
pierdut valorile cosmice deoarece omul s-a schimbat sub influența industrializarii .
“ lumea nu mai e simțită nici macar de creștinul autentic , ca lucrarea a lui
Dumnezeu” . [ CITATION Mir95 \l 1048 ] Autorul vorbește și despre
semnificația morții . La omul primitiv ea inseamnă parasirea lumiii banale, a
profanului și trecerea în planul sacru. Omul areligios neagă sacralitatea , punând
crearea lumii pe seama omenirii. Mircea Eliadea afirmă însă că “ acest areligios
descinde însa din homo religios și este fie ca vrea sau nu , din opera acestuia(…)
el se recunoaște pe sine în măsura în care se eliberează de superstițiile strămoșilor
săi” . Ideea centrală a acestei carti este aceea că omul
areligios pastrează fara sa stie “ religia și mitologia care s-au cuibarit în noaptea
inconștientului” [ CITATION Mir95 \l 1033 ] Omul prin natura sa nu poate renunța
la dorința dea a ieși din profan (la hierofanii). Chiar si cei care declară că nu cred
în sacru , prin diverse activităăi considerate cotidiene manifestă și un
comportament religios , dar inconștient. Omul are nevoie de ieșirea din cotidian ,
prin urmare sacrul face parte din viata noastra a tuturor.