VOINŢA

1. Probleme controversate ale volnţei

Voinţa este forma superioară de reglaj psihic si reprezintă unul dintre nivelurile cele mai înalte (highest level) ale voinţei psihice, cel
mai recent, cel mai complex, dar şi cel mai fragil şi cel mai puţin organizat.
Actul voluntar se constituie în prezentul istoriei şi face sinteza dinamică a arheologiei organismului şi a capacităţilor sale reflexive.
Controverse: recunoscuta drept componenta fundamentala apsihicului sau dizolvata in procesualitatea fiziologica.
Piaget: putem vorbi de existenta vointei atunci cind: conflictul se afla intre doua tendinte (o singura tendinta nu genereaza actul
voluntar) sau cele doua tendinte au forte inegale si prin actul de vointa are loc o inversare (forta slaba devine forta puternica). P.
Janet sustine ca vointa se datoreaza actiunilor complicate social, actiuni ce necesita un grad mare de mobilizare datorita executarii
dificile.
Un alt autor propune utilizarea termenului “vointa” ca exprimind capacitatea oamenilor de a decide cum sa se comporte asa incit
deciziile proprii sa se regaseasca in comportamentul lor. Autodeterminarea implica utilizarea propriei vointe de a ne decide cum sa
ne comportam.
Specificul psihologic.
Considerata cind forta divina cind tendinta interna datorita opozitiei dintre curentele manifestate in cadrul filosofiei: determinism vs
libertate. Ambele perspective sunt absolutizari inadecvate explicarea obiectiva a organizari vietii psihice si comportamentului.
In psihologie a fost considerata ca derivata din gindire sau din afectivitate.
Conform Zlate specificul psihologic al vointei este reprezentat de efortul voluntar. James preia din Biblie termenul “Fiat” (faca-se)
afirmind ca esenta caracterului voluntar al vointei este dat de momentul “fiat” ce apare doar uneori atunci cind in constiinta sunt
prezente simultan idei antagoniste. Efortul voluntar reprezinta capacitatea de amentine energic reprezentarile sub privirea
constiintei. Momentul “fiat” se produce corelat cu efortul voluntar. K. Lewin reia ideea lui James si arata ca actele volitive, afective,
bazate pe intentie sunt legate in principal de specificul starii de incordare. Starea de incordare, tensiune poate fi solutionata apelind
la fuga in imaginar sau prin crearea unui compromis (subiectii ce au rol de rezolv probleme absurde, incercau intr-o prima faza sa
paraseasca sarcina, raminind ulterior in cimpul sarcinii, dar oarecum izolati de sarcina. Dembo, colab al lui K. Lewin numeste
obstacolul dintre subiect si scop bariera interna si obligativitatea de a continua bariera externa, iar specificul psihologic este dat deci
de efortul voluntar ce va fi mobilizat in atingereea scopului si dinamica efortului voluntar ca stare de tensiune, mobilizare a tuturor
resurselor psiho-nervoase.
Dinamica efortului voluntar depinde de mularea acestuia pe marimea obstacolului. Obstacolul dpdv psihologic este determinat de
confruntarea posibilitatilor individului cu realitatea externa, obiectiva (ceea ce pt un individ poate apare ca obstacol, pt altul nu).
Daca intre marimea efortului voluntar si obstacol exista o concordanta vorbim de un reglaj voluntar eficient. Cind intre cele doua
marimi apar discordante reglaj→reglaj voluntar. Este importanta realizarea unui optim volitional. Precizari legate de efortul voluntar:
confruntarea cu acleasi tip de sarcini conduce la specializarea efortului voluntar. Acesta se va manifesta selectiv, nu in toate tipurile
de activitate. Ef voluntar nu are insa capacitate nelimitata de manifestare, suprasolicitarea duce la oboseala, respectiv la scaderea
performantei. Este importanta marimea ef voluntar, dar si usurinta lui de a fi disponibilizat, generata de motivatia individului. Nevoia
intrinseca pt determinare furnizeaza individului energia de a continua practicarea comportam ales chiar si atunci cind energia
celorlalte nevoi este imprastiata. Golu afirma ca vointa are rol principal in optimizarea comportamentelor indreptate spre atingerea
scopurilor. Doua niveluri functionale ale mecanismului de autoreglare interna: nivelul voluntar (intentionalitatea, analiza conditiilor,
deliberare si decizie) si cel involuntar (abesnta intentioanlitatii, asigura declansare automata a actiunii de raspuns, centrare directa
1
pe obiectiv). Efortul voluntar si vointa nu se identifica, ci reprezinta expresia dezvoltarii si consolidarii mecanismelor constiente in
cursul ontogenezei. In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan intelectual sau motor dar
actul voluntar include ambele verigi. Voinat reprez capacitatea de a initia actiuni, de ale dezvolta, dar si de a le amina, inhiba.
Aminarea, inhibarea reactiilor in fata solicitarilor ii dau individului determinarea de a stapini mediul si propriile pulsiuni dobindind
astfel atributul Eului. Eul ca nucleu al P este de neconceput fara latura sa volitionala ce-I ofera rezistenta si forta actionala in
raporturile cu lumea.
Natura voinţel.
Cei mai mulţi gânditori au căutat explicaţia proceselor voliţionale asimilindu-le cu alte fenomene psihice, de aici formularea unor
teorii pe care Vigotski le numea teorii eteronome.
 Filosofii sensualişti considerau că voinţa este rezultatul tendinţelor aflate în conflict.
 Raţionaliştii credeau ca doar actele gindite sunt voluntare. Pt altii, gindirea, inteligenta si vointa insemnau acelasi lucru,
vointa avind putere de a nega sau afirma.
Reflexul unor asemenea idei în psihologie a dus la elaborarea teoriilor afective si a teoriilor intelectualiste.
Teorii afective
 Wundt a fundat vointa pe afectivitate; procesele afective il angajeaza pe individ in actiune;
 Sub aspect obiectiv, procesele afective sint traite in mod specific.
Teorii intelectualiste
 au fundat vointa pe procesele intelecţuale.
 Ebbinghaus era de părere ca asociaţiile reversibile stabilite între stimuli ar explica voinţa.
 Herbart credea că nu asociaţia în sine sine explica voinţa, ci participarea raţiunii; fiecare faptă este voluntară, in măsura în
care este raţionalâ.
Critici: Sint teorii reducţioniste - reduc voinţa la alte fenomene de natură psihică şi o confundă cu acestea;
Incercările ulterioare ale psihologilor s-au centrat pe separarea, chiar pe cale experimentală, a actelor voluntare de cele afective
(Kurt Lewin) sau de cele intelectuale (Kurt Koffka).
 Voinţa este o capacitate psihicâ ireductibilă.
 Voinţa nu poate fi identificată cu afectivitatea sau cu inteligenţa, dar nici ruptâ de ele.
 Ea nu se confundă cu tendinţele, chiar superioare, ci le domină în anumite privinţe.
 De asemenea, ea nu se suprapune peste sensibilitate sau peste o activitate iraţionalâ ci reprezintă chiar această sensibilitate
şi activitate spontană, controlată însă de inteligenţă şi de raţiune.
 Voinţa nu este o forţă care domină energiile de ordin inferior, ci un "soi" de forţă sau de energie, ea este puterea de a realiza
o sinteză raţională a acestor forţe.
Locul voinţei fn sistemul de personalitate al individului.
 Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei;
 Mulţi psihologi o consideră o capacitate a personalităţii în acţlune, decât o facultate de sine stătătoare. Insa topirea voinţei în
personalitate conduce la anularea propriului ei specific.
 Alţi autori o văd ca pe o simplă 'componentâ' a personalităţii, amalgamată cu altele. Efectul este acelaşi: estomparea
diferenţelor dintre ea şi arte capacităţi psihice.

2
 Voinţa trebule sâ fie interpretată ca o functie rezultată din integritatea şi unitatea personalitătii implicând într-o fază specifică
participarea tuturor functiilor psihice... capata capacitate de autoreglare şi autodeterminare esentiale autorealizarea personalitatii.
Zlate: structura actului voluntar pp stab urm etape:
1. conceperea situatiei, stabilirea obiectivului de realizat
2. deliberarea, analiza situatiilor disponibile, pendulari intre situatii
3. decizia, este retinuta o singura varianta actionala
4. executia, realizarea obiectivelor
Comentarii:
 Nu toate actele pp prezenta efortului voluntar. James considera ca momentul „fiat” este momentul deciziei.
Ach: puterea de a rezista la obisnuinta furnizeaza marimea vointei.
 Nu toate fazele sunt acceptate in structura actului voluntar. Existentialistii, psihanalistii contesta valoarea deliberarii; Sartre:
„ cind eu deliberez, jocurile sunt deja facute”; mare parte a actelor noastre sunt determinate inconstient. Astfel eliberarea este doar
o comedie, o rationalizare a posteriori.
 Fazele actului voluntar nu parcurg ordinea schemei clasice: momentele se pot inversa, se poate reveni asupra uneia dintre
faze; pot fi compromise alte faze.
 Acordind deciziei rolul prioritar in structura actului voluntar se minimalizeaza valoarea si importanta celorlalte etape
(conceperea, deliberarea). Sunt situatii in care decizia luata nu poate fi dusa la final, de aceea executia are un rol determinant al
fazelor. Ea reprezinta indeplinirea proiectului. Vointa inseamna nu doar indeplinirea actului ci si capacitatea de a stopa, amina,
reactiile in fata solicitarilor mediului. Aminarea, cf Ralea, este posibilitatea de a se manifestea controlat, retinut, rational, dominat de
reactii variate, constiente; pp construirea unui drum liber, posibilitatea de a alege cele mai potrivite mijloace de actiune, de a le
varia, restructura. Aminarea constituie posibilitatea omului de a-si realiza scopuri mai complexe deschizind calea propriei sale
afirmari.
FAZELE ACTULUI VOLUNTAR (Golu)
1. Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop.
La baza acţiunii voluntare sta întotdeauna o tensiune; Motivul este analizat, evaluării, se stabileşte un scop si un proiect; Dorinţa
este generata de starea subiectiva constienta; Dorinţa este integrata la un nivel mai inalt in intentie (pp centrarea pe acţiune,
atingeriea scopului, doresc ceva anume); Netransformată in intenţie, dorinţa rămâne o simpla stare pasiva, fără a se putea îndeplini
in mod efectiv.
2. Analiza si lupta motivelor.
adesea se activeaza in acelaşi timp doua sau mai multe motive, dar datorita legii exclusivităţii, nu pot fi satisfăcute concomitent, pp
solicitarea proceselor de gândire si interpretare (comparare, ierarhizare a motivelor concurente);
3. Deliberarea sau luarea hotărârii.
analiza si lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit, trebuie sa coreleze si sa fie controlata retroactiv printr-un proces de
deliberare, de formulare si adoptare a unei hotărâri.
Hotărârea, este un moment esenţial in dinamica actului voluntar, ea marcând o noua reorganizare funcţionala in sistemul
personalitatii, orientându-l spre scop. Dpdv operaţional-instrumental, „vreau” reprezintă un nivel psihologic superior de integrare a
acţiunii, in raport cu „doresc’, întrucât el presupune fixarea deja pe o variantă corecta a demersului pentru atingerea scopului.

3
Barierele sunt înlăturate de hotărârea adoptata. Dinamica actului voluntar se structurează pe baza mecanismului unei frâne
condiţionate, ce include atât veriga pozitiv-incitatoare, cat si pe cea negativ-inhibitoare.
4. Executarea hotărârii.
Pp atingerea scopului, acţiunea se poate desfăşura in plan intern, atunci când scopul il reprezinta rezolvarea unor probleme sau in
plan extern, cind realizarea scopului reclama operarea in plan extern.
Execuţia nu este o simpla formalitate si ea nu se desfăşoară automat, implica un efort susţinut din partea subiectului, pentru a face
fata si a depăşi diversele dificultăţi.
5. Evaluarea rezultatelor. Aceasta faza evaluativ–corectoare aredoua forme: secvenţiala si globala.
Forma secvenţiala - fiecăre faza de baza.
Forma globala - in finele actului voluntar

Defectele voinţei dupa Foulquie. Echilibrul perfect este greu de atins, dezechilibrul fortelor apare prin excesul sau deficitul lor
a. defecte derivate dln excesul de inhlblţle.
 se manifestă în două moduri:
 fie prin controlarea de către inhibiţie a fiecarui detaliu al actului şi nu al actului în întregul său, (îndărătnicii, încăpăţânaţii)
 fie prin prelungirea luării hotărârii, suprainhibare (timoraţi, scrupuloşi, capricioşi).
b. defecte derivate din deficitul de inhibiţie.
 Sunt intâlnite la persoanele subinhibate (decizii rapide dar extrem de instabile)
 Din deficitul de inhibiţie apare versatilitatea (fluctuaţia comportamentală) şi sugestibilitatea (imposibilitatea de degajare de
influenţele externe).
c. defecte derivate din excesul de impulsiunl.
 Apar atunci când o excitaţie putemică îl împinge pe individ spre acţiune. Impulsivitatea ia mai multe forme:
o reactivă; explozivă;
 Alte două fenomene de impulsivitate sunt
o emotivă; ideativă
d. defecte derivate din deficitul de impulsiuni.
 provin dintr-o slâbiciune a voinţei, a puterii ei de decizie.
 în cazul acestor defecte, este vorba de o intervenţie a voinţei (datorită scăderii tensiunii afective) care coexistă însâ cu o
sensibilitate vie şi profundă.
Concluzia lui Foulquie este exterm de interesantă: excesul sau deficitul de excitaţie şi de inhibiţie face ca voinţa să fie imperfectă.
însă prin lipsa echilibrului, nu prin lipsa voinţei.