În 1683, Imperiul Otoman se afla la porțile Vienei.

Împăratul Leopold
părăsise orașul, care părea a fi pierdut în mâinile turcilor. Kara
Mustafa, marele vizir și comandantul a peste 200.000 de oșteni, dăduse
ordin celor 5.000 de mineri să sape pe sub zidurile cetății asediate
pentru a le slăbi. Unica speranță a celor din cetate era legată de
armata condusă de regele Jan III Sobieski al Poloniei. Totuși, acesta se
afla în fruntea unei coaliții armate cu mult mai mică decât trupele
conduse de vizir, 70.000-80.000 de soldați. Între aceștia se găseau şi
3.000 de husari înaripați. Deznodământul e cunoscut: husarii au făcut
diferenţa. Cum anume şi de ce? Citim în cele ce urmează.  
Termenul „husar” face referire la cavaleria ușoară ce s-a născut în Regatul Apostolic
Maghiar, în timpul unui rege ale cărui rădăcini sunt legate de plaiurile transilvănene:
Matias Corvinus. Denumirea și îmbrăcămintea specifică ale acestor trupe au fost
adoptate, bineînțeles, cu diverse modificări, de către toate regimentele de cavalerie
ușoară din Europa și nu numai. Dacă ar fi să privim succesiunea istorică, putem
considera că husarii sunt continuatorii cavalerilor medievali în procesul de schimbare
și modernizare a armatei petrecut după secolul al XV-lea, când acești soldați de elită,
cavalerii, nu își mai găsesc rostul pe câmpul de luptă. 

Prima menţiune a termenului, în 1432

Istoria husarilor începe, în mod tradițional, odată cu Mathias Corvinul și ia sfârșit pe
câmpurile de luptă din Primul Război Mondial. Unitățile de husari cu tradiție din
întreaga lume și-au păstrat numele, însă au fost retehnologizate, lăsând calul doar la
paradă și la evenimentele de gală.
Prima mențiune a termenului Huszár apare în 1432 și se referă la niște cete de călăreți
sârbi integrați în armata lui Iancu de Hunedoara. În contextul în care puterea otomană
câștiga tot mai mult teren în Balcani, Iancu a încercat să adune sub steagul său de luptă
pe toți cei afectați de această expansiune agresivă. Husarii sârbi s-au dovedit a fi o
armă redutabilă în confruntările cu spahii otomani, dar și cu alte trupe de călăreți din
Occident. Ulterior, fiul lui Iancu de Hunedoara, regele Mathias Corvinus, oferă un
caracter permanent acestor trupe.

Până la 1914, orice armată a fiecărui stat european în parte avea cel puțin un regiment
de cavalerie ușoară după modelul husarilor. În Țările Române, au fost organizate după
acest model trupele de roșiori și călărași. Armamentul trupelor de husari a variat în
funcție de perioadă. La început erau dotați cu o sabie încovoiată (asemănătoare
iataganului turcesc), lance, scut din lemn și armură ușoară din piele sau fier. Din acest
armament, singura care a fost păstrată până azi este sabia. În secolele XVIII-XIX,
husarul purta, pe lângă vestita sabie, unul-două pistoale și o carabină.

Principala tactică de atac a acestei unități era șarja de cavalerie asupra pozițiilor
inamice. Viața unui astfel de militar, mai cu seamă în epoca armelor de foc, nu era
deloc ușoară. În perioada împăratului Napoleon, când husarii din cavaleria
napoleoniană triumfau pe câmpul de luptă, aceștia erau văzuți ca niște indivizi
impetuoși. Chiar împăratul se declara surprins când întâlnea un militar din aceste
trupe, care depăşise vârsta de 30 de ani; mirarea venea din faptul că husarii aveau
tendinţa de a deveni nesăbuiţi în luptă şi de a se expune atacurilor frontale. Husarii lui
Napoleon au creat o tradiție care ilustrează această nebunie a lor: sabrage –
deschiderea unei sticle șampanie cu o sabie înainte de asalt.

Deși elemente de bază în numeroase armate, adesea făcând difereanța în luptele pe

care le-au purtat, nu putem considera husarii ca trupe de elită, în sensul pe care îl
urmărim noi, cu o singură excepție: husarii polonezi.

Timp de 125 de ani, husarii polonezi nu au pierdut nicio luptă

O evoluție aparte au avut, deci, trupele de husari din regatul Poloniei. Introduse inițial
ca trupe de mercenari sârbi veniți din regatul maghiar, husarii polonezi au devenit
ultima cavalerie grea medievală. Până la uniunea dintre Polonia și Marele ducat al
Lituaniei, din 1569, husarii erau doar niște trupe de cavalerie ușoară formate din
mercenari. Deși apăruseră câteva modificări în privința armurii, adevărata transformare
se petrece în momentul în care Ștefan Bathory ajunge pe tronul Poloniei. Fost voievod
al Transilvaniei, acesta s-a implicat în luptele pentru tronul uniunii și în cele din urmă
l-a și câștigat. Tot el este cel care reformează acest corp de armată, transformându-l
într-unul cu adevărat de elită, numit inițial garda regală.

Husarii polonezi au preluat elemente atât din cavaleria grea, cât și din cavaleria ușoară,
reușind pentru aproape 200 de ani să se impună pe câmpul de luptă. Prima bătălia pe
care o câștigă este cea de la Lubiszew din 1577 și, timp pe 125 de ani, se consideră că
nu au pierdut nicio luptă în care au fost implicați. De departe cea mai mare și mai
cunoscută confruntare în care au fost prinși husarii Poloniei a fost bătălia Vienei din
1683. Atunci Jan III Sobieski a obținut o strălucită victorie împotriva Imperiului
Otoman, la Kahlenberg, lângă Viena, înfruntând cei peste 150.000 de soldați otomani
cu o armată compozită, în centrul căreia se afla trupele sale de elită: cei 3.000 de
husari înaripați. Bătălia a început la ora 4 dimineața, în ziua de 12 septembrie, la o lună
de când regele polon please din Cracovia. Și-ar fi dorit să mai aibă o zi pentru odihna
trupelor sale obosite de atâta drum, dar zidurile Vienei abia se mai țineau în picioare.
În plus, discuțiile din interiorul Ligii Sfinte cu privire la modul în care se va face plata
eforturilor de război erau departe de a se fi încheiat.

Turcii au încercat să se folosească de faptul că trupele poloneze nu erau încă pregătite

de luptă, aşa că au început bătălia. Luptele au durat peste 12 ore, timp în care otomanii
au pierdut câteva poziții cheie. Până la prânz lupta nu era decisă. Kara Mustafa spera
ca geniștii săi să năruie zidurile Vienei și să poată intra în oraș. Totuși, minele plantate
de minerii săi au fost capturate și dezamorsate. Către ora 16:00, infanteria poloneză au
reușit să ocupe satul Gersthof, care putea să servească ca bază pentru șarjele husarilor
înaripați. În mai puțin de oră şi jumătate Jan Sobieski se afla în cortul părăsit al
marelui vizir. Armata otomană s-a retras în dezordine până în orașul maghiar Gyor,
aflat la peste 100 de km depărtare.

Superioritatea acestor trupe a mai fost dovedită și cu alte ocazii. De exemplu, în bătălia
de la Klushino (azi regiunea Smolensk n.r.) , din 1610, împotriva rușilor. Deși armata
poloneză era de 5 ori mai mică decât a rușilor, prezența husarilor a înclinat decisiv
balanța.
Denumirea de husari înaripați venea de la faptul că pe spatele armurii lor era montat un
cadru din lemn pe care erau prinse pene de vultur, lebădă, gâscă sau chiar struț, viu
colorate, care, în timpul șarjelor, fluturau asemenea unor aripi. Există mai multe teorii
cu privire la folosirea acestor cadre cu pene. Cea mai cunoscută este aceea că husarii
purtau aripi pentru că provocau un zgomot puternic, ce făcea ca unitatea să pară mai
mare decât în realitate și de asemenea să sperie caii inamicului. Alții consideră că
această tehnică a fost dezvoltată pentru ca armăsarii lor să fie obișnuiți cu zgomotele
puternice și să nu se sperie în încleștările puternice.

Armele și tactica de luptă a husarilor înaripați

După reforma lui Ștefan Bathory, în rândurile husarilor înaripați nu mai putea fi primit
orice mercenar. Această trupă de elită era dedicată nobilimii. Un husar polonez
combina cu succes armele cavalerului medieval cu cele ale soldaților de la începutul
perioadei moderne. De asemenea, spre deosebire de cavalerul occidental care
disprețuia arcul și săgețile, husarii nu aveau nicio reținere în a deține și folosi fie
arbaleta, fie arcul cu săgeți după moda tătarilor. Pe lângă lancea puternică, husarul
avea o sabie lungă și subțire – koncerz și una curbată, între două și șase pistoale, o
carabină și o bardă sau un topor.

Partea superioară a armurii este similară cu cea a cavalerilor medievali, în schimb,

pentru a putea manevra mai ușor caii, de la brâu în jos se preferă mai puține elemente
de protecție confecționate din metal. Comparativ cu cavaleria grea din perioada de
glorie, armura unui husar înaripat nu cântărea mai mult de 15 kilograme, ceea ce
permitea călărețului să aibă o viteză de deplasare mult superioară.

Principala tehnică de luptă era șarja de cavalerie după modelul medieval. Totuși,
husarii încercau să maximizeze efectul atacului lor prin faptul că la început porneau
încet și răsfirat, iar pe măsură ce se apropiau de inamic accelerau și strângeau foarte
mult rândurile, astfel încât lovitura să fie devastatoare asupra rândurilor inamice și să
provoace rupturi mari în liniile acestora.

Dispariția statului polonez, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a dus și la

dispariția acestor unități de elită. Totuși, unitatea începuse să își piardă din rolul ei
decisiv în bătăliile purtate de Commonwealth polonez încă din primele decenii ale
secolului al XVIII-lea. Imaginea acestor trupe de elită a inspirat nu doar multe filme și
romane, dar și armata poloneză; aceasta a decis să folosească o imagine stilizată a
husarului înaripat pentru Divizia 1 blindată, creată în focul luptelor din timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial, în 1942, în Scoția, din recruții volutari refugiați din
Polonia. Această divizie a luptat cu mult eroism în luptele din Normandia și apoi
pentru înfrângerea Germaniei naziste.