CHINNAMASTA – Zeiţa fără cap oferă discernământul perfect

de profesor yoga Dan Bozaru

 
Imaginea teribilă a lui Chinnamasta, cea de-a
şasea Mare Putere Cosmică din panteonul
hindus, este cea mai expresivă cale de a
sugera transformarea fundamentală a fiinţei
umane de a renunţa la individualitatea
limitată şi efemeră a ego-ului, pentru ca apoi
aceasta să fie resorbită extatic în plenitudinea
Conştiinţei Universale a lui Dumnezeu Tatăl.

În panteonul tantric, cea de-a şasea Mare

Putere Cosmică este CHINNAMASTA, zeiţa cu
capul tăiat. Această particularitate
simbolizează capacitatea de a transcende
mintea şi funcţiile sale, pentru ca în final să se
realizeze resorbţia extatică în Vidul Suprem al
Conştiinţei Divine Absolute. Imaginea fără cap a lui CHINNAMASTA a
provocat, de-a lungul timpului, multe reacţii adverse şi interpretări eronate
chiar printre orientalişti de renume, fiind asociată practicilor şi tradiţiilor
magice obscure ale Tibetului şi Indiei. În realitate, aceste consideraţii pripite nu
au reprezentat decât încercările limitate ale Occidentului de a înţelege sensul
profund esoteric al anumitor aspecte din tradiţia spirituală tantrică, adică acele
semnificaţii care depăşesc cu mult convenţionalul, gregarul şi imaginile-şablon
pe care oamenii societăţii moderne şi le construiesc mai mereu, fiind astfel
limitaţi de multe religii şi prejudecăţi închistatoare. Prin urmare, tendinţa
relativ firească a cercetătorilor orientalişti (atunci când s-au confruntat cu
reprezentările tradiţionale ale Marii Puteri Cosmice CHINNAMASTA) a fost, în
primul rând, aceea de a vedea în imaginile Zeiţei fără Cap manifestarea unor
aspecte macabre şi a unor dereglări psihice în
ceea ce-i priveşte pe artiştii care le-au
realizat, fiindu-le deci aproape imposibil să
accepte ideea unui simbolism spiritual cu
profunde semnificaţii esoterice.

Înţelepciunea e dincolo de minte

Din punct de vedere psihologic, ceea ce

provoacă în realitate sentimentul de teamă şi respingere atunci când se
observă reprezentarea unei entităţi fără cap este ideea lipsei de identitate, pe
care oamenii o asociază imediat şi într-un mod aproape inconştient cu propria
lor fiinţă. Or, se ştie că simţul identităţii, cu alte cuvinte individualitatea,
reprezintă elementul fundamental de „sprijin” al fiinţei umane în manifestare,
baza înţelegerii şi a concepţiei despre ea însăşi şi despre lumea înconjurătoare.
Odată ce această idee sau acest „suport” a fost înlăturat, omul obişnuit se
simte complet debusolat, fără niciun punct de referinţă, pierdut într-un
necunoscut tenebros. Astfel, el va urmări prin orice mijloace să se protejeze
(atât la nivel subconştient, cât şi la nivel conştient) nu numai de „pierderea”
identităţii sale, dar chiar şi de ideile sau sugestiile exterioare, mai mult sau mai
puţin clare, în ceea ce priveşte această „separare de identitate (sau ego)”.
Omul modern, al cărui comportament şi mod de gândire este cu precădere
logic şi raţional, consideră că „a-ţi pierde capul” echivalează cu a pierde
legătura cu simţul obişnuit al realităţii ceea ce, din anumite perspective, este
perfect adevărat.

Totuşi, din punct de vedere spiritual, aceste aspecte capătă semnificaţii

complet diferite. A fi „fără cap” reprezintă, de pildă, una din cunoscutele
metafore subtile pentru yoghinii iniţiaţi, care se referă la transcenderea
identificării cu conştiinţa corporală sau la depăşirea ataşamentului faţă de
gânduri şi dorinţe. La modul practic vorbind, noi nu ne observăm mai mult
capul decât spatele trupului nostru, iar experienţa interiorului craniului este în
esenţă experienţa unui spaţiu gol, deoarece nimeni nu poate să afirme, de
exemplu că îşi „simte” creierul şi glandele lui anexe. Aşadar, la o analiză lucidă
şi detaşată, din perspectiva simbolică a acestor aspecte, putem afirma că,
practic, „nu avem cap”, cel puţin până în momentul în care nu ne privim forma
corporală în oglindă.