FARMACOLOGIA HORMONILOR TIROIDIENI ŞI

ANTITIROIDIENELOR
I. HORMONII TIROIDIENI

Tiroida secretă doi hormoni cu structură de aminoacizi iodaţi, care intervin în mod esenţial
în procesul de creştere şi în metabolismul energetic. Sărurile lor, derivaţi levogiri, sunt compuşi
foarte activi: L triodotironina (liotironina, LT3) şi L tetraiodotironina (levotiroxina, LT4).
Hipotiroidismul se datorează obişnuit afectării primare a glandei tiroide, mai rar lipsei TSH
(hipotiroidism secundar) sau a TRH (hipotiroidism terţiar). Insuficienţa tiroidiană primară se poate
datora unei tiroidite cronice, tiroidectomiei, mai rar tratamentului cu ioduri sau săruri de litiu.
Hipotiroidismul congenital este datorat fie insuficientei dezvoltări a glandei, fie unor defecte
genetice în sinteza hormonilor.
Clasificare:
Principalele forme medicamentoase ale acestor hormoni sunt:
 Hormoni puri:
 Liotironina (LT3);
 Levotiroxina (LT4);
 Liotironina + levotiroxina.
 Pulbere uscată de tiroidă, obţinută din glande animale, care prezintă însă dezavantajul unui
conţinut variabil de T3, T4 şi prezenţa unor impurităţi proteice, cu risc de reacţii alergice.
Farmacodinamică: acţiunile asupra metabolismului proteic, glucidic şi lipidic sunt în
legătură cu efectul de stimulare a creşterii şi dezvoltării şi cu efectul calorigen. Este favorizată
sinteza proteică, inclusiv sinteza unor proteine enzimatice, creşte absorbţia intestinală a glucozei
si este favorizată utilizarea sa tisulară, se măreşte gluconeogeneza, este accelerat metabolismul
lipidic, cu mărirea lipolizei, scăderea colesterolemiei, şi micşorarea rezervelor de lipide. Necesarul
de calorii şi necesarul de vitamine, mai ales cele din complexul B, este mai mare.
Funcţia unor organe este influenţată de hormonii tiroidieni. Aceştia provoacă tahicardie,
cresc debitul sistolic şi consumul de oxigen al miocardului. Sistemul nervos este stimulat,
reflexele osteo-tendinoase accentuate, activează creşterea osoasă şi musculară. De asemenea,
accelerează tranzitul prin stimularea musculaturii netede intestinale şi cresc diureza.
Mecanism de acţiune: activează la nivelul celulelor efectoare adenilciclaza membranară,
astfel sintetizează AMPc şi potenţează efectul catecolaminelor pe receptorii β1 adrenergici.
Farmacocinetică: au absorbţie digestivă rapidă, se leagă de proteinele plasmatice.
Fracţiunea hormonală liberă este activă şi difuzează în ţesuturi. O parte importantă din T4 se
transformă în T3 prin deiodare (hormon activ).
Indicații terapeutice: hipotiroidism periferic şi central, ca tratament de substituţie.
Contraindicaţii: Preparatele hormonale tiroidiene nu trebuie folosite în caz de angină
gravă, necompensată cu β-blocante, insuficienţă cardiacă decompensată, aritmii ectopice.
Efecte adverse: preparatele hormonale tiroidiene pot provoca efecte adverse cardiace, cu
debutul unei angine pectorale sau agravarea uneia preexistente, mai ales la pacienţii vârstnici şi
aterosclerotici. De asemenea, pot provoca sau agravează tulburările de ritm cardiac. În caz de
supradozare apar fenomene de hipertiroidism: nervozitate, tremurături, tahicardie, insomnie,
ameţeli, diaree.
Interacţiuni cu alte medicamente: hormonii tiroidieni intensifică efectul
anticoagulantelor cumarinice, iar antidepresivele triciclice şi hormonii tiroidieni se potenţează
reciproc. Pe de altă parte, antagonizează insulina şi antidiabeticele orale, iar uneori fac necesară
creşterea dozei de digitalice.

II. ANTITIROIDIENELE

Sunt compuşi de sinteză cu structură tioamidică, având proprietăţi antitiroidiene sau

tireostatice, utilizaţi în tratamentul hipertiroidismului.
Hipertiroidismul însoţit de guşă difuză – boala Graves-Basedow sau guşa toxică difuză –
este o afecţiune autoimună caracterizată prin prezenţa de anticorpi capabili să stimuleze receptorii
pentru TSH de pe celulele foliculare tiroidiene. O altă formă de hipertiroidie este guşa toxică
nodulară, ce apare la persoanele în vârstă.
Clasificare:
În funcţie de structura chimică antitiroidienele se împart în două categorii, având în comun
gruparea chimică tiocarbamidă:
 derivaţi de tiouracil: Metiltiouracil, Propiltiouracil;
 derivaţi de mercaptoimidazol: Tiamazol sau Metimazol, Carbimazol.
Farmacodinamică și mecanism de acţiune: blochează sinteza hormonilor tiroidieni, prin
inhibiţia competitivă a iodurilor şi inhibă conversia T4 în T3.
Farmacocinetică: au absorbţie digestivă rapidă (30 minute), T1/2 scurt, de aproximativ 6
ore, rezultând necesitatea posologiei fracţionate în cursul zilei. Traversează placenta şi nu sunt
teratogene, dar blochează hormono-sinteza tiroidiană fetală. De asemenea, trec în laptele matern,
fiind contraindicate în perioada de alăptare. Carbimazolul, pentru a fi activ se metabolizează în
ficat în metimazol.
Indicații terapeutice: hipertiroidism, ca tratament simptomatic; reduc producţia excesivă
de hormoni tiroidieni, diminuă manifestările clinice şi biologice ale hipertiroidismului, dar nu
înlătură cauzele lui.
Antitiroidienele se administrează ținând cont de următoarele aspecte:
 La debutul terapiei se folosesc doze mari, la interval de 4 – 8 ore. După ce se produce
ameliorarea clinică în 2 – 4, până la 8 săptămâni, se reduce doza la cantitatea necesară
menţinerii efectului terapeutic.
 Tratamentul se face timp îndelungat, deseori mai mult de un an, sub control clinic
(dispariţia semnelor de tireotoxicoză) şi biologic, urmărind normalizarea valorilor T3, T4,
hemoleucograma şi formula leucocitară în primele două luni de tratament.
Contraindicații: tulburări hematologice și ale maduvei osoase, colestază, sarcina și
alăptarea.
Efecte adverse: cele mai importante sunt tulburările digestive (greţuri, vărsături,
epigastralgii) şi reacţiile alergice, sub formă de erupţii cutanate, febră, artralgii. Efecte adverse mai
rare sunt: neutropenia, trombocitopenia, aplazia medulară, hepatita colestatică. Pentru Carbimazol,
în afara reacţiilor adverse obişnuite, au fost semnalate cazuri rare de psihoze acute, reversibile.
 FARMACOLOGIA STEROIZILOR ADRENOCORTICALI
Cortexul adrenal sintetizează două clase de steroizi:
 Corticosteroizii ( glucorticoizi şi mineralocorticoizi), care au 21 atomi de carbon;
 Androgenii, care au 19 atomi de carbon.

Acţiunile corticosteroizilor au fost descrise ca fiind de tip glucocorticoid (reflectând activitatea

de reglare a metabolismului carbohidraţilor) şi de tip mineralocorticoid (indicând activitatea lor de
reglare a balanţei electrolitice). La om, cortizolul (hidrocortizon) este principalul glucocorticoid şi
aldosteronul este principalul mineralocorticoid.

I. GLUCOCORTICOIZII

Glucocorticoizii sunt hormoni corticosuprarenalieni naturali şi analogi de sinteză ai

acestora. Ei prezintă importante acţiuni asupra metabolismului glucidic, proteic şi proprietăţi
antiinflamatorii intense manifestate mai ales dacă se administrează doze mai mari decât cele
fiziologice.
Principalul glucocorticoid natural este hidrocortizonul sau cortizolul. Metabolitul acestuia,
cortizonul, se produce în cantităţi mici în organism. Glucocorticoizii sintetici utilizaţi în practica
medicală sunt molecule de 21 atomi de carbon derivaţi din hidrocortizon.
Secreţia de glucocorticoizi este controlată de sistemul hipotalamo-hipofizar prin
intermediul corticotrofinei şi al hormonului de eliberare a corticotrofinei. Glucocorticoizii în exces
inhibă secreţia celor doi hormoni, ceea ce duce la scăderea secreţiei de hidrocortizon, iar deficitul
de glucocorticoizi stimulează secreţia de hormon eliberator al corticotrofinei şi de corticotrofină.
Clasificare după durata de acţiune:
 Scurtă (T1/2 de 8 – 12 ore) :
Cortizon Cortizol Fludrocortizon
 Intermediară (T1/2 de 12 – 36 ore):
Prednison Prednisolon
Metilprednisolon Triamcinolon
 Lungă (T1/2 de 36 – 72 ore):
Dexametazona Betametazona
Farmacodinamică: glucocorticoizii au o acţiune antiinflamatorie intensă; se acumulează
în ţesutul inflamat, împiedică migrarea leucocitelor spre focarul inflamator şi procesul de
fagocitoză, stabilizează capilarele, le împiedică permeabilizarea şi scad formarea edemului local.
Prezintă şi o acţiune antialergică prin inhibarea bazofilelor şi mastocitelor şi imunosupresoare
prin modificarea răspunsului imunitar de tip celular; inhibă eliberarea de către limfocitele T
activate a interleukinei 2, blochează producţia de interleukină 1 şi a factorului de necroză tumorală
de către monocitele activate prin antigen; micşorează proliferarea limfocitelor T şi inhibă
inflamaţia generată de reacţia antigen-anticorp.
 Observaţie: acţiunea antiinflamatoare şi antialergică apare după administrarea de doze
mici, iar cea imunosupresoare după doze mari.
Efectele metabolice ale glucocorticoizilor:
 Metabolismul glucidelor: modifică captarea şi utilizarea glucozei de către ţesutul periferic,
creşte gluconeogeneza şi depunerea de glicogen în ficat;
 Metabolismul lipidelor: stimulează lipoliza şi creşte nivelul de acizi graşi liberi, creşte
depunerea de grăsimi la nivelul trunchiului şi feţei;
 Metabolismul proteinelor: inhibă sinteza proteinelor;
 Metabolismul hidro-electrolitic: creşte retenţia de sodiu şi apă în organism;
 Metabolismul fosfo-calcic şi al osului: scade absorbţia intestinală a calciului şi inhibă
funcţia osteoblastului.
Mecanism de acţiune: glucocorticoizii determină sinteza unei proteine numite
Lipocortina care inhibă funcţia fosfolipazei A2, enzimă responsabilă de iniţierea cascadei
metabolice a acidului arahidonic, cu formarea de eicosanoide (prostaglandine şi leucotriene).
Astfel, eliberarea acidului arahidonic din fosfolipidele membranare este blocată, iar producţia de
substante proinflamatoare redusă.
Farmacocinetică: după administrarea orală se absorb rapid la nivelul intestinului subţire
prin difuziune dependentă de polaritatea moleculei. În plasmă circulă legaţi de proteine în
proporţie de 90%, iar cei 10% rămaşi liberi sunt responsabili de acţiunea farmacodinamică. Ei pot
difuza în celulă unde se fixează de receptorii specifici ai unor proteine citoplasmatice. Complexele
astfel formate traversează membrana moleculei, intervenind în transcripţia ARN şi în sinteza
proteică. În condiţii clinice, efectele sunt vizibile după 2-8 ore de la administrare. Metabolizarea
glucocorticoizilor sintetici urmează căile glucocorticoizilor naturali, dar se realizează mult mai
lent.
Indicații terapeutice: glucocorticoizii se administrează în lupus eritematos sistemic,
poliartrită reumatoidă (atenuează inflamaţia sinovială şi ameliorează funcţia articulaţiilor),
dermatomiozită, sclerodermie, sarcoidoză, artrită acută gutoasă, stare de rău astmatic şi formele
severe de astm bronşic, rebele la alte tratamente, alergii alimentare, medicamentoase, edem
angioneurotic, anafilaxie. Pentru profilaxia rejetului de grefă, se folosesc doze mari de
glucocorticiozi imediat înaintea şi după transplantele de organe (rinichi, inimă), continuând apoi
timp îndelungat cu doze de întreţinere. Cortizonii nu vindecă, ci atenuează reacţiile la agentul
cauzal, evitând sau întârziind leziunile biochimice şi prevenind complicaţiile fibrotice. Alte
indicaţii ale glucocorticoizilor sunt: necroză hepatică subacută, hepatită cronică activă severă,
hepatită etanolică acută, ciroză, boală Crohn, colita ulceronecrotică, glomerulonefrită rapid
progresivă, în unele cazuri de sindrom nefrotic, în insuficienţă corticosuprarenaliană acută şi
cronică (medicaţie de susţinere), anemie hemolitică imună, formele grave de purpură
trombocitopenică idiopatică, leucemie limfatică la copii, limfosarcom, dermatite alergice, eczeme,
eritrodermie exfoliativă, pemfigus, psoriazis, sclerite, keratite, irite şi iridociclite. În obstetrică se
administrează pentru prevenirea naşterii premature, în scopul realizării maturării pulmonare şi al
producerii fiziologice de surfactant. Glucocorticoizii se administrează în infecţiile grave însoţite
de şoc, unele cazuri de tromboflebită toxică, febra tifoidă cu complicaţii viscerale severe, formele
grave de tuberculoză, unde acţionează favorabil prin creşterea rezistenţei şi/sau prin efectul
antiinflamator. În encefalitele virale acute atenuează inflamaţia şi reduc edemul cerebral.
Glucocorticoizii se administrează ținând cont de următoarele aspecte:
 Corticoterapia orală utilizează două scheme:
 doza de atac, urmată de scăderea progresivă a dozei până la obţinerea unei doze de
întreţinere administrate într-o singură priză zilnică, dimineaţa, pentru o perioadă
îndelungată;
 doze progresiv crescânde până la o doză minimă eficientă, urmată de o scădere
progresivă până la suspendare.
 Corticoterapia de şoc (pulse therapy) cu doze foarte mari de Prednisolon sau
Metilprednisolon 1 g, intravenos, în 20 – 45 minute dimineaţa, 3 zile consecutiv pe lună, 6
– 12 luni.
 Corticoterapia inhalatorie reprezintă principalul tratament de fond al astmului bronşic.
 Corticoterapia de stimulare, constă în administrarea hormonului adrenocorticotrop care se
dovedeşte activ în afecţiunile ce răspund la corticoterapie (produce o descărcare de cortizon
endogen).
 Corticoterapia locală constă în administrarea intratecală (articular, bursă, teacă sinovială),
intratisulară (spaţiu epidural), pe tegumente sau pe mucoase (nazală, conjunctivală).
Contraindicaţii: acestea pot fi absolute: psihoze acute, infecţii virale severe (herpes
simplex, herpes zoster, varicelă), înainte şi după vaccinări, micoze diseminate sau relative:
tuberculoză, ulcere gastrointestinale inclusiv anamneză de ulcer, diabet zaharat, osteoporoză,
hipertensiune arterială, glaucom, boală tromboembolică, în copilărie, în perioada de lactaţie
(trebuie întrerupt alăptatul), în primul trimestru de sarcină.
Efecte adverse: cele precoce pot fi observate în orice moment al administrării, manifestate
prin tulburări digestive banale de tipul epigastralgii sau pirozis şi uneori grave, realizând un puseu
ulceros gastric sau duodenal, relevat printr-o complicaţie hemoragică sau perforaţie. Ele apar mai
ales la administrarea unor doze mari şi la subiecţii predispuşi (vechi ulceroşi). Aceste complicaţii
se pot preveni prin administrarea orală de Ranitidină, în doză de 300 mg zilnic, seara la culcare.
Tulburările neuro-psihice, ce pot apare tot într-o fază precoce survin pe un teren predispus şi se
datorează diminuării pragului de excitabilitate corticală cu euforie şi uneori bulimie, stare
maniacală, episoade depresive sau confuzionale, halucinaţii. Riscul infecţios există pe tot parcursul
administrării corticoterapiei, expunând bolnavul la apariţia unor pusee infecţioase intercurente sau
redeşteptarea unei infecţii latente (tuberculoză, herpes, micoze).
Efectele adverse tardive apar după o perioadă de timp de la iniţierea corticoterapiei şi se
evidenţiază prin dereglări ale metabolismului lipidic, cu obezitate tronculară, facies de “lună
plină” şi nivel seric crescut al lipidelor. Se mai pot observa fragilitatea capilară, cu peteşii, purpură
sau echimoze, tulburări tisulare cu atrofie cutanată (şi în cazul terapiei locale), acnee şi vergeturi.
Acţiunea catabolică este exprimată printr-un bilanţ azotat negativ, osteoporoză, osteonecroză, prin
întârzierea creşterii, chiar la administrarea unor doze scăzute pe cale sistemică, slăbiciune,
oboseală musculară sau rupturi de tendoane. Osteoporoza, în special costală şi vertebrală, apare
datorită unor tulburări în metabolismul fosfo-calcic (în 50% din cazurile de tratament de lungă
durată). De asemenea, la examenul de laborator se pot decela modificări în tabloul sanguin cu
creşterea numărului de trombocite, eritrocite, neutrofile şi scăderea numărului de eozinofile,
bazofile şi limfocite. Se impune o dietă hiposodată concomitent cu administrarea
glucocorticoizilor datorită retenţiei hidrosodate, cu edeme şi creşterea valorilor tensiunii arteriale.
Corticoterapia induce o acţiune diabetogenă cu hiperglicemie, glicozurie, diabet steroidian,
accelerarea dezvoltării aterosclerozei şi tulburări endocrine manifestate prin perturbarea ciclului
menstrual şi a funcţiilor sexuale. Tulburările oftalmologice induse de glucocorticoizi sunt: “ după
o săptămână, ulcer de cornee; după o lună, atac acut de glaucom; după un an, cataractă”.
Glaucomul este de obicei reversibil la oprirea tratamentului. Cataracta subcapsulară posterioară
ireversibilă apare la 20% din cazuri după un an de tratament cu doze peste pragul care provoacă
manifestări de tip Cushing. Ea este mai frecventă la copii.
Tulburările legate de sevraj apar la oprirea bruscă a terapiei administrate pe o durată ce
depăşeşte o lună. Se exprimă prin insuficienţă corticosuprarenalină acută, fenomene de "rebound"
(reapariţia simptomelor bolii de fond) şi sindrom de sevraj, dominat de astenie marcată, vertij,
datorat stării de dependenţă psihică la corticoterapie. Toate aceste fenomene se previn prin
scăderea lentă a dozelor.

II. MINERALOCORTICOIZII

Mineralocorticoizii sunt biosintetizaţi în zona glomerulară a corticosuprarenalei, având ca

punct de plecare colesterolul, ca şi în cazul glucocorticoizilor şi androgenilor corticosuprarenali.
Principalul hormonon este aldosteronul, însă practic nu se utilizează ca medicament; în cantităţi
reduse se formează dezoxicorticosteron. Acestora li se adaugă fludrocortizon, cu slabe efecte
glucocorticoide şi moderate mineralocorticoide.

Fludrocortizon
Farmacodinamică: este un corticosteroid cu efect predominant mineralocorticoid.
Produce retenţie hidro-salină, cu creşterea volemiei.
Mecanism de acţiune: acţionează asupra tubilor renali distali, crescând excreţia de potasiu
şi hidrogen şi accentuând retenţia de sodiu şi apă.
Farmacocinetica: are absorbţie bună după administrarea orală. T1/2 este de 3,5 ore, iar
durata de acţiune 18-36 de ore.
Indicaţii terapeutice: boala Addison, sindrom adreno-genital cu depleţie salină, unele
forme de hipotensiune arterială esenţială sau ortostatică neurogenă. Dozele trebuie individualizate.
Contraindicaţii: HTA, edeme, aterosceroză cerebrală avansată.
Efecte adverse: hipokaliemie, edeme, HTA.
Interacţiuni cu alte medicamente: scad acţiunea Fludrocortizonului: barbituricele,
Rifampicina, Fenitoina. Scad nivelele de potasiu: diureticele tiazidice şi de ansă, Amfotericina B,
Piperacilina.