Sunteți pe pagina 1din 40

FARMACOLOGIA MEDICAŢIEI ANTITUBERCULOASE

Medicamentele antituberculoase se utilizează în asocieri bine standardizate în regimuri de


tratament impuse de Programul Național Antituberculos. Tuberculoza este o boală infecțioasă
severă, foarte contagioasă și dificil de tratat. Medicamentele utilizate acționează prin diferite
mecanisme asupra Mycobacterium tuberculosis (bacilul Koch) agentul etiologic al tuberculozei
pulomonare şi extrapulmonare. Mycobacterium tuberculosis este un microorganism foarte
rezistent la majoritatea antibioticelor și care are proprietatea de a deveni rapid rezistent. Germenii
încapsulaţi pătrund în macrofage unde pot supravieţui timp îndelungat, păstrându-şi capacitatea de
infectare. Împotriva acestor caracteristici, combinațiile de medicamente antituberculoase
administrate timp îndelungat între 6 luni şi 2 ani devin eficiente și permit eradicarea bacteriei.
Chimioterapia tuberculozei reprezintă o problemă esenţială de sănătate, fiind reglementată prin
aplicarea tratamentului standardizat şi strict supravegheat.
Clasificare:
 chimioterapice antituberculoase majore: Izoniazida, Rifampicina, Pirazinamida,
Etambutolul, Streptomicina;
 chimioterapice antituberculoase minore: Etionamida, Cicloserina, Acidul aminosalicilic
(PAS), Kanamicina, Amikacina, Ofloxacina, Ciprofloxacina, Levofloxacina,
Moxifloxacina. Acestea de regulă sunt mai puțin eficiente și au o toxicitate superioară
antituberculoaselor majore.

Programul Național Antituberculos prevede două regimuri de tratament în chimioterapia


inițială și o singură schemă în cazul recăderilor:
 Chimioterapie inițial:
- Regimul 1 este indicat în tuberculoză pulmonară cu frotiu direct pozitiv sau cu forme grave
cavitare, leziuni întinse sau forme miliare precum și în tuberculoză extrapulmonară și durează 6-7
luni. În primele 2 luni se administrează zilnic Izoniazida, Rifampicina, Pirazinamida și
Streptomicina; dacă frotiul este în continuare pozitiv se mai continuă înca o lună cu aceleași
antibiotic. În următoarele 4 luni se administrează 3 zile pe săptămână Izoniazida și Rifampicina;
- Regimul 2 este indicat în formele mai puțin severe, cu frotiu negativ pentru bacilul Koch,
leziuni relativ limitate, pleurezie și durează 4-6 luni. În primele două luni se administrează zilnic
Izoniazida, Rifampicina și Pirazinamida; în următoarele 2-4 luni, în funcție de evoluția bolii, se
administrează 3 zile pe săptămână Izoniazida și Rifampicina.
 Retratamentul se efectuează în caz de eșec terapeutic sau recăderi, timp de 8 luni.
În primele 2 luni se administrează Izoniazida, Rifampicina, Pirazinamida, Streptomicina și
Etambutol; în luna a 3-a se administrează Izoniazida, Rifampicina, Pirazinamida și Etambutol; în
următoarele 5 luni se administrează Izoniazida, Rifampicina și Etambutol. În funcție de răspunsul
la tratament se pot adaugă ulterior antituberculoase minore.
ANTITUBERCULOASELE MAJORE

Izoniazida
Farmacodinamică. Izoniazida este derivatul hidrazidic al acidului nicotinic.
Particularităţile sale structurale sunt corelate cu mecanismul de acţiune:
- acţiunea bactericidă activă împotriva Mycobacterium tuberculosis prin inhibarea
lanţurilor micobacteriale ale peretelui celular;
- acţiunea bacteriostatică împotriva bacililor nedivizaţi.
Acționează asupra bacilului Koch aflat în perioada de multiplicare (intracelular și/sau
extracelular). Micobacteriile aflate în stare semi-dormandă răspund mai puțin la Izoniazidă. Este
activă numai pe bacilul Koch, iar rezistenţa bacilară faţă de Izoniazidă se dezvoltă repede, de aceea
se administrează doar în scheme de tratament (în asocieri). Rezistența nu este încrucișată cu alte
antituberculoase.
Mecanism de acțiune: mecanismul de acțiune este încă incomplet elucidat. S-a observant
inhibarea sintezei acizilor grași cu lanț lung de către Izoniazidă, acizi grași ce sunt precursorii
acidului micolic, o componentă majoră a peretelui celular aparținând bacilului Koch.
Farmacocinetică: prezintă o absorbţie digestivă foarte bună, o distribuţie bună în ţesuturi,
seroase şi organe: plămâni, pleure, LCR, ascită, caverne pulmonare, pătrunde excelent în LCR.
Traversează placenta și trece în laptele matern. Nu se leagă de proteinele plasmatice și se elimină
renal. Se metabolizează hepatic prin reacţii de acetilare, cu mari variaţii individuale (în funcţie de
zestrea de enzime cu rol în aceste procese). Reacția de acetilare este catalizată de acetiltransferază,
enzimă ce posedă o activitate variabilă determinată genetic. Unii pacienți au o activitate scăzută a
acestei enzime și sunt numiți „acetilatori lenți”; la această categorie timpul de înjumătățire este de
3,1 ore. Acest grup prezintă un risc crescut de acumulare în prezența insuficienței renale. Alți
pacienți prezintă o activitate crescută a acetiltransferazei concretizată printr-un timp de
înjumătățire semnificativ mai scăzut de 1,1 ore. Ei sunt numiți „acetilatori rapizi” și pot avea o
eficacitate mai scăzută a Izoniazidei dacă aceasta se administrează intermitent.
Indicații terapeutice: TBC pulmonar şi extrapulmonar în scheme de tratament
polichimioterapice comform Programului Național Antituberculos.
Contraindicații: reacţii hematologice severe; disfuncţii hepatice severe; sarcină. Este
contraindicat consumul băuturilor alcoolice în timpul tratamentului.
Efecte adverse: hepatotoxicitatea Izoniazidei este potențată de asocierea cu Rifampicină;
prezintă neurotoxicitate manifestată prin neuropatie periferică (prin deficit de vitamina B6) nevrită
optică, atrofie optică. Aceste reacții neurotoxice pot fi diminuate sau înlăturate prin administrarea
vitaminei B6. Rar poate da reacţii alergice, cutanate, febră, sindrom lupic.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- antiacidele scad absorbția intestinală a Izoniazidei;
- acidul aminosalicilic diminuează metabolizarea hepatică putând crește concentrația
plasmatică a Izoniazidei;
- asocierea cu Etionamidă crește frecvența manifestărilor psihotice.
Etambutolul
Farmacodinamică: Etambutolul este izomerul dextrogir al compusului sintetic 2,2’ –
etilenedimino-di-1-butanol acționând bacteriostatic exclusiv pe bacilul Koch. Este eficient numai
împotriva bacililor aflați în faza de creștere exponențială a multiplicării, atât extracelulari cât și
intracelulari.
Mecanism de acțiune: Etambutolul inhibă sinteza ARN și sinteza proteinelor bacteriene
a bacilului tuberculos. Acționează și prin inhibarea sintezei unor componente structurale ale
peretelui celular cum ar fi arabinoglicanul. Sinteza arabinoglicanului este inhibată prin acțiunea
Etambutolului asupra arabinotransferazei.
Farmacocinetică: absorbţie digestivă bună (80%), distribuţie bună în ţesuturi, slabă în
LCR, dar superioară în cazul meningelui inflamat. Profilul farmacologic al Etambutolului la copil
este asemănător adultului. Trece prin placentă, dar nu și în laptele matern. O mică parte se
metabolisează hepatic, restul se elimină prin scaun și urină nemodificat.
Indicații terapeutice: TBC pulmonar şi extrapulmonar în scheme de tratament
polichimioterapice comform Programului Național Antituberculos.
Contraindicații: gută, nevrită optică – apariția tulburărilor de vedere în timpul tratamentul
obligă la oprirea administrării Etambutolului.
Efecte adverse: neurotoxicitatea manifestată prin nevrită optică retrobulbară caracterizată
prin tulburări de vedere cu discromatopsie pentru culorile roşu şi verde, restrângerea câmpului
vizual, scotom central. Astfel examenele oftalmologice periodice sunt obligatorii în cursul
tratamentului. Mai provoacă reacţii alergice, intoleranţă digestivă, hiperuricemie ce poate evolua
rareori până la artrită gutoasă la copiii cu predispoziţie la microlitiază reno-urinară urică. Rareori
se constată: leucopenie, trombocitopenie şi eozinofilie. Nu are efect teratogen, este bine tolerat
în sarcină.

Rifampicina
Farmacodinamică: este un antibiotic macrociclic semisintetic, folosit ca un agent
antituberculos clasic. Spectrul de acţiune este reprezentat de: Mycobacterium tuberculosis, bacilul
Hansen, Stafilococi, Meningococ, Gonococ, anaerobi Gram pozitivi şi negativi inclusiv pe
Bacteroides fragilis. Rifampicina este activă și împotriva stafilococilor rezistenți la
benzilpenicilină, Meticilină și Vancomicină. Are acțiune bactericidă în special față de germenii
aflați în diviziune rapidă, dar și față de bacilii tuberculoși metabolic inactivi, dar care au perioade
scurte de activitate metabolică. În plus, omoară micobacteriile extracelulare, inclusiv pe cele aflate
în interiorul fagocitelor. În cazul tuberculozei cavitare, face parte în mod obligatoriu din schema
de tratament deoarece sterilizează aceste cavități, precum și sputa și țesutul pulmonar infectat.
Mecanism de acțiune: are efect bactericid pentru că inhibă ARN polimeraza bacteriană
ADN dependent, având ca și consecință blocarea sintezei proteice. Practic este inhibată inițierea
procesului de formare a ARN făcând imposibilă translația.
Farmacocinetică: se administrează pe stomacul gol având o absorbţie digestivă bună.
Biodisponibilitatea este de peste 60% se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 80%.
Difuzează bine în ţesuturi cum ar fi os, plămâni, ficat, rinichi, lapte, LCR (în cantități mai mari
prin memningele inflamat comparativ cu cel normal) şi salivă. Realizează concentrații mai mari în
plămâni, ficat și urină decât în plasmă. Pătrunde intracelular, și în cazeumul tuberculos, dar și în
abcesele stafilococice. Se metabolizează hepatic prin glucuronoconjugare apoi se elimină prin bilă,
ajunge în intestin intrând în circuitul enterohepatic. Se elimină prin scaun și urină, colorând urina
în roșu în mod particular.
Indicații terapeutice: TBC pulmonară, cavitară şi extrapulmonară în scheme de tratament
polichimioterapice comform Programului Național Antituberculos. Alte utilizări ale Rifampicinei
sunt în tratamentul leprei, stafilocociilor severe rezistente la alte antibiotice, meningite cu
meningococ sau Haemophilus influenzae. Se administrează profilactic la persoanele aflate în
anturajul unui bolnav cu meningită meningococică.
Contraindicații: sarcină, porfirie, insuficiență renală, insuficiență hepatică. Nu se
administrează la copiii mai mici de 1 an.
Efecte adverse: principala reacție adversă este hepatotoxicitatea, mai ales în cazul
asocierii cu Izoniazidă sau cu alcoolul. Determină discomfort digestiv manifestat prin greţuri,
vărsături, repulsie față de unele alimente. Poate produce reacţii alergice cutanate. Colorează urina,
secrețiile lacrimale, transpirația şi sputa în roşu. Poate determina trombocitopenie și anemie
hemolitică.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- activitățile Izoniazidei și a Streptomicinei împotriva bacilului Koch sunt crescute de
Rifampicina;
- Rifampicina scade concentrațiile plasmatice ale glucocorticoizilor, estroprogestativelor,
sulfamidelor antidiabetice, anticoagulantelor orale, Ketoconazolului, Cloramfenicolului și
Ciclosporinei prin inducția enzimelor microzomale.

Pirazinamida
Farmacodinamică: Pirazinamida are acțiune bactericidă numai pe bacilul Koch.
Acționează în special asupra populațiilor bacteriene mici ce au o multiplicare lentă la nivelul
macrofagelor sau extracelular aflați în zonele cu necroză cazeoasă. Exercită o acțiune sterilizantă
a leziunilor provocate de bacilul Koch.
Mecanism de acțiune: nu este cunoscut modul în care acționează pirazinamida, eficiența
ei datorându-se probabil inhibării sintezei acidului micolic din structura peretelui celular.
Farmacocinetică: absorbţie digestivă bună cu o distribuţie în ţesuturi şi organe inclusiv
LCR. Se metabolizează hepatic aproape în întregime și se elimină renal.
Indicații terapeutice: TBC pulmonar şi extrapulmonar în special în prezența unor factori
agravanți în scheme de tratament polichimioterapice comform Programului Național
Antituberculos.
Contraindicații: insuficienţă hepatică şi renală, diabet zaharat, sarcină şi alăptare,
hiperuricemie și gută, porfirie.
Efecte adverse: hepatotoxicitate ce poate evolua cu icter, rareori spre necroză. Produce
intoleranţă digestivă. Determină hiperuricemie însoțită uneori de artralgii și crize gutoase. La
nivelul tegumentelor se observă o congestie cu senzație de înțepătură și căldură locală.

Streptomicina
Farmacodinamică: este o aminoglicozidă produsă de Streptomyces griseus activă
împotriva micobacteriilor cât și a unor coci gram-pozitivi, gram-negativi și bacili gram-negativi.
Deși este o substanță bactericidă, Streptomicina nu poate eradica tuberculoza deoarece nu omoară
germenii intracelulari.
Mecanism de acțiune: Streptomicina inhibă sinteza proteică blocând ARNm și
subunitatea 30S ribozomală. Induce de asemenea erori în transcripție. Rezistența primară a
streptomicinei este rară. Administrată ca și monoterapie, favorizează selectarea mutantelor
rezistente. Din acest motiv este utilizată doar în combinație cu alte antibiotice ca și
polichimioterapie.
Farmacocinetică: absorbția la nivel intestinal este scăzută, preferându-se administrarea
intramusculară. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de aproximativ 50% și se distribuie
bine în toate lichidele organismului, în special în lichidul pleural, dar pătrunde greu în lichidul
cefalorahidian. Străbate placenta și intră în circulația fetală. Se elimină în cea mai mare parte renal
și în cantități mici prin bilă.
Indicații terapeutice: este un antituberculos major inclus în shemele terapeutice ale
regimului 1, dar și a retratamentului comform Programului Național Antituberculos.
Contraindicații: alergie la streptomicină, afecțiuni renale, sarcină.
Efecte adverse: ototoxicitate, tulburări vestibulare cu manifestări de labirintită acută sau
cronică, surditate uneori ireversibilă. Alte efecte secundare sunt nefrotoxicitatea, fenomenele
alergice, tulburări neurologice.
Interacțiuni cu alte medicamente: Streptomicina potențează efectul curarizantelor
folosite în anestezia generală prin deprimarea conducerii neuromusculare.

ANTITUBERCULOASELE MINORE

Etionamida
Farmacodinamică: este un analog structural al izoniazidei fiind activă împotriva bacililor
tuberculoși extracelulari și intracelulari. Este un compus bacteriostatic, dar poate fi și bactericid
dacă se administrează în doze mai mari.
Mecanism de acțiune: inhibă sinteza proteică și sinteza acidului micolic a bacililor
tuberculoși. Rezistența se instalează rapid dacă este folosită ca monoterapie.
Farmacocinetică: absorbția este aproape completă după administrarea orală. Se
metabolizează hepatic în diverși metaboliți activi sau inactivi. Realizează concentrații mari în
lichidul cefalorahidian.
Indicații terapeutice: este folosită în tratamentul tuberculozei ca a doua alegere în cazul
în care s-a instalat rezistența la Izoniazidă și Rifampicină. Este utilizată și în formele incipiente de
TBC, care nu răspund la tratamentul cu tuberculostatice obişnuite precum şi în meningita
tuberculoasă.
Contraindicații: insuficiență hepatică, sarcină.
Efecte adverse: hepatotoxicitate, tulburări phihice și neurologice, tulburări digestive.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- asocierea cu Izoniazida și/sau cu Cicloserina accentuează manifestările neurologice și
neuropsihice;
- asocierea cu Pirazinamida favorizează hepatotoxicitatea.

Cicloserina
Farmacodinamică: este un antibiotic produs de Streptomyces orchidaceus având un
spectru antibacterian ce cuprinde bacilul tuberculos și unele bacterii atipice.
Mecanism de acțiune: Cicloserina inhibă formarea peretelui bacterian datorită asemănării
structural cu D-alanina cu care intră în competiție la formarea peptidoglicanului.
Farmacocinetică: se absoarbe bine din tractul digestive după administrarea orală având o
distribuție largă în organism. Se leagă în proporție mică de proteinele plasmatice. Realizează
concentrații terapeutice în lichidul cefalorahidian. Ajunge în laptele matern la concentrații
apropiate de cele plasmatice. Se elimină urinar, în mare parte nemodificată.
Indicații terapeutice: are aceleași indicații ca și Etionamida.
Contraindicații: epilepsie, depresie, psihoze, anxietate severă. Este interzis consumul
bauturilor alcoolice pe toată durata tratamentului deoarece accentuează tulburările neuropsihice.
Efecte adverse: tulburări neuropsihice.
Interacțiuni cu alte medicamente: asocierea Cicloserinei cu Izoniazida și Etionamida
potențează efectele neurotoxice.
FARMACOLOGIA ANTIMICOTICELOR
Antimicoticele sunt medicamente utilizate în infecțiile locale și sistemice produse de fungi,
dermatofiți, mucegaiuri, levuri, substanţe medicamentoase care acţionează împotriva fungilor
patogeni, având efect fungistatic sau fungicid. Infecţiile produse de diverşi fungi se numesc
micoze şi cel mai adesea acestea sunt cronice. Frecvent sunt superficiale, afectând pielea în special,
dar pot invada şi straturi mai profunde. Cel mai dificil de tratat este infecţia micotică sistemică.
Clasificare
1. În funcție de structura chimică:
- azoli (derivaţi de imidazol şi triazol): Clotrimazol, Miconazol, Econazol, Ketoconazol,
Fluconazol, Itraconazol, Voriconazol, Posaconazol;
- alilamine: Terbinafin, Naftifin;
- alte structuri: Micafungin, Anidulafungin, Ciclopirox, Amfotericina B, Flucitozina, Nistatin.
2. În funcție de locul de acțiune:
- antimicotice exclusiv sistemice: Voriconazol, Itraconazol, Micafungin, Anidulafungin,
Posaconazol, Amfotericina B, Flucitozina;
- antimicotice exclusiv locale: Clotrimazol, Miconazol, Ketoconazol, Econazol, Naftifin,
Ciclopirox;
- antimicotice locale și sistemice: Fluconazol, Terbinafin, Nistatin.

Clotrimazol
Farmacodinamică: Clotrimazolul este un antifungic utilizat local în infecțiile cu fungi și
dermatofiți. Poate fi utilizat singur sau în asociere cu unele antibiotice cum ar fi Metronidazolul
pentru prevenirea suprainfecției fungice din timpul tratamentului antibiotic.
Mecanism de acțiune: inhibă sinteza de ergosterol, un component important al membranei
fungice, rezultând dezorganizarea acesteia și creșterea permeabilității pentru o multitudine de
substanțe din mediul extern.
Farmacocinetică: Clotrimazolul penetrează toate straturile tegumentului de la epiderm
spre derm atingând cele mai mari concentrații în straturile keratinizate și la nivelul foliculilor
piloși. Concentrațiile sunt descrescătoare de la epiderm spre derm. Un procent nesemnificativ se
absoarbe sistemic. După administrarea vaginală se absoarbe sistemic un procent de 3-10%. Se
metabolizează hepatic.
Indicații terapeutice: este folosit în special pentru tratamentul afecțiunilor genitale
candidozice. Este folosit și în infecțiile fungice cutanate și suprainfectate produse de specii de
Tricophyton, Candida cum ar fi: dermatită seboreică suprainfectată, micoze interdigitale, cutanate
și ale plicilor cutanate, paronichii în onicomicoze.
Contraindicații: primul trimestru de sarcină și cu 4-6 săptămâni înainte de naștere.
Efecte adverse: sunt locale și se manifestă la locul aplicării sub formă de iritație locală,
senzație de arsură, prurit, eritem.
Interacțiuni cu alte medicamente: crește concentrația plasmatică a Tacrolimusului și
Sirolimusului.

Ketoconazolul
Farmacodinamică: este eficace în micozele sistemice având un spectru larg antimicotic.
Activitatea sa este crescută împotriva Blastomyces dermatidis, Candida sp, Coccidioides immitis,
Histoplasma capsulatum.
Mecanism de acțiune: împiedică sinteza membranelor celulare fungice prin inhibarea
transformării lanosterolului în ergosterol prin acțiunea asupra enzinei ce catalizează această
reacție.
Farmacocinetică: Ketoconazolul are o distribuţie bună în lichidele articulare, salivă, bilă,
laptele matern, sebum, cerumen; pătrunde în LCR în cantităţi foarte scăzute și ineficiente.
Metabolizat în ficat, se elimină mai ales prin bilă şi în cantitate scăzută prin urină.
Indicații terapeutice: Ketoconazolul a fost utilizat în infecții micotice sistemice și de
organ; în prezent este utilizat la noi în țară în candidozele cutaneo-mucoase și în micoze ale pielii,
unghiilor și părului sub formă de aplicații locale. Răspunsul terapeutic este lent și din acest motiv
se preferă administrarea în infecțiile cronice, nu și în cele acute. În micozele sistemice adesea sunt
necesare 6 luni de tratament.
Contraindicații: insuficiență hepatică, sarcină.
Efecte adverse: greață, vomă, cefalee, somnolență. Poate determina o hepatită toxică dar
reversibilă la oprirea tratamentului. În doze mari poate inhiba formarea testosteronului și a
corticosteroizilor.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- anticolinergicele și Cimetidina scad absorbția Ketoconazolului;
- Rifampicina scade concentrația plasmatică a Ketoconazolului prin inducție enzimatică;
- concentrația plasmatică a ciclosporinei este crescută de Ketoconazol;
- asocierea cu anticoagulantele cumarinice crește riscul accidentelor hemoragice;
- asocierea cu antidiabeticele orale poate determina hipoglicemie.

Fluconazolul
Farmacodinamică: are efecte în infecțiile cu Candida, Cryptococcus, Aspergillus,
Coccidoides, histoplasmă, dar mai reduse comparativ cu Ketoconazolul.
Mecanism de acțiune: împiedică sinteza membranelor celulare prin inhibiția sintezei
sterolilor membranari cu efecte toxice asupra fungilor.
Farmacocinetică: Fluconazolul are o foarte bună distribuţie, ajungând în aproape toate
ţesuturile organismului. Are o bună penetrabilitate în LCR, ochi, salivă, spută, secreție vaginală şi
lichidul peritoneal. Absorbția nu este influențată de medicamente și alimente. Se elimină renal în
mare parte nemodificat.
Indicații terapeutice: se administrează pe cale orală în candidoză digestivă superioară,
candidoză vaginală. Se poate administra și injectabil în candidoză severă, meningită criptocicică.
Contraindicații: insuficiență renală, sarcină. Nu este recomandată folosirea de Fluconazol
la copiii sub 16 ani.
Efecte adverse: sunt rare sub formă de greață, vărsături, cefalee, erupții cutanate; de
asemenea, efectele toxice hepatice sunt rare.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Rifampicina scade concentrația plasmatică a fluconazolului;
- concentrația plasmatică a Fenitoinei, anticoagulantelor orale, antidiabeticelor orale, Ciclosporinei
este crescută de Fluconazol.

Ciclopirox
Farmacodinamică: Ciclopirox este un medicament cu spectru larg împotriva unor
dermatofiți (Tricophyton, Epidermophyton, Microsporum) și levuri, având efect fungicid și
sporicid.
Mecanism de acțiune: Ciclopirox se leagă ireversibil de structurile celulare fungice cum
ar fi membrane, organite specifice, împiedicând influxul de componente necesare menținerii
viabilității celulelor fungice.
Farmacocinetică: aplicată local, penetrează până la nivelul dermului de unde se absoarbe
sistemic în proporție mică. Cantitatea absorbită se metabolizează hepatic prin glucuronoconjugare
și se elimină renal sau prin materiile fecale. Nu se acumulează în organism.
Indicații terapeutice: micoze ale pielii și unghiilor determinate de Tricophyton,
Epidermophyton, Microsporum, Candida cu sau fără suprainfecții bacteriene.
Contraindicații: copii sub 18 ani.
Efecte adverse: sunt rare și se manifestă doar la locul aplicării sub formă de iritații,
senzație de arsură, eritem.

Anidulafungin
Farmacodinamică: este un antifungic cu structură lipopeptidică utilizat exclusiv pentru
administrare sistemică sub formă de perfuzie intravenoasă. Are acțiune fungicidă asupra Candida
sp.
Mecanism de acțiune: inhibă selectiv glucan sintetaza, o enzimă proprie celulelor fungice,
dar absentă la mamifere. Consecința acțiunii constă în împiedicarea sintezei peretelui celulelor
fungice.
Farmacocinetică: se leagă de proteinele plasmatice în proporție mare. Nu s-a observat o
metabolizare hepatică a medicamentului. Se elimină preponderent prin fecale și mai puțin pe cale
renală.
Indicații terapeutice: este indicată în candidoză invazivă a adultului, putând fi administrat
la pacienții cu sau fără neutropenie.
Contraindicații: copii sub 18 ani.
Efecte adverse:
- hipopotasemie, hiperglicemie;
- convulsii, cefalee;
- bronhospasm, dispnee;
- diaree, greață, vărsături, colestază;
- erupție cutanată tranzitorie;
- creșteri ale transaminazelor, creatininei, fosfatazei alcaline, bilirubinei.

Terbinafin
Farmacodinamică: are efect fungicid sau fungistatic în funcție de specie. Spectrul său de
acțiune cuprinde dermatofiți din speciile Tricophyton, Microsporum, Epidermophyton, sau levuri
precum Candida.
Mecanism de acțiune: are efect inhibitor asupra sintezei peretelui celulelor fungice
inhibând una din etapele sintezei ergosterolului. Terbinafina determină și o acumulare intracelulară
de scualeni având ca efect moartea celulară.
Farmacocinetică: la administrarea orală, absorbția nu este influențată de prezența
alimentelor. Se leagă în proporție mare de proteinele plasmatice. Difuzează rapid în derm și se
concentrează în stratul cornos. Se excretă în cantitate mare prin sebum, ajungând în concentrații
mari la nivelul foliculilor piloși și a pielii bogate în glande sebacee. Se metabolizează hepatic în
compuși fără activitate antifungică ce se elimină în principal prin urină. După administrarea
cutanată, absorbția sistemică este scăzută (sub 5%).
Indicații terapeutice: candidoze cutanate, onicomicoze, epidermofiți (interdigito-plantară
– Tinea pedis, inghinală – Tinea cruris, a pielii membrelor superioare și inferioare – Tinea
corporis).
Contraindicații: copii sub 16 ani, afecțiuni hepatice acute sau cronice, insuficiență renală
severă.
Efecte adverse: la aplicarea cutanată, efectele adverse se manifestă local sub formă de
eritem, iritație, senzație de înțepături, exfolierea pielii. Dacă se administrează oral efectele adverse
sunt mai frecvente:
- scăderea apetitului cu pierdere în greutate. O contribuție o are și disgeuzia până la ageuzie
apărute în cursul tratamentului;
- manifestări digestive: vărsături, greață, diaree, distensie abdominală;
- cefalee;
- artralgie, mialgie;
- rash, urticarie.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- crește concentrația plasmatică a Cafeinei, antidepresivelor triciclice, beta-blocantelor,
inhibitorilor de monoaminoxidază de tip B;
- scade concentrația plasmatică a Ciclosporinei și Warfarinei;

Amfotericina B
Farmacodinamica. Este un antibiotic produs de Streptomyces nodosus foarte eficace in
infectiile fungice sistemice indeosebi cele produse de genul Candida. De asemenea, este activ
impotriva Aspergillus fumigatus, Blastomyces dermatidis, Cryptococcus neoformans,
Histoplasma capsulatum. In functie de concentratie si de agentul patogen, are efecte fungicide sau
fungistatice. Are efecte imunostimulatoare atat in ceea ce priveste imunitatea umorala cat sic ea
celulara.
Mecanism de actiune. Molecula are in componenta sa regiuni hidrofile si regiuni lipofile
putandu-se astfel lega ireversibil de structurile membranelor celulare indeosebi de cele bogate in
ergosterol si alti derivati sterolici. Se produc leziuni la nivelul membranelor fungice cu formarea
de pori prin care se realizeaza pierderi de ioni si macromolecule precum si permeabilizarea acestor
membrane fata de alte substante.
Farmacocinetica. Amfotericina B pătrunde în plămâni, ficat, rinichi, splină, muşchi,
umoarea apoasă, în pleură, peritoneu şi sinovială atunci când acestea sunt inflamate. Concentraţia
în LCR este foarte scăzută daca meningele este neinflamat dar atinge concentratii eficiente
terapeutic in cazul inflamarii sale. Traversează placenta. Se leaga de proteinele plasmatice in
proportie de 90%. Se elimină lent prin urină, dar şi prin bilă.
Indicatii terapeutice. Amfotericina B se administreaza in perfuzie intravenoasa fiind
indicata in infectiile micotice sistemice grave cum ar fi meningita cu Candida, aspergiloza
invaziva, coccodiomicoza diseminata, meningite si alte forme diseminate de criptococcoza. Nu se
recomanda adaugarea altor medicamente in aceeasi solutie perfuzabila. Poate fi injectat
intrarahidian, intravezical, intrapleural, intraarticular.
Efecte adverse. Amfotericina B este un antifungic cu o toxicitate extrem de mare si din
acest motiv se foloseste doar in afectiunile grave in care poate salva viata bolnavului. Efectele
adverse pot aparea chiar in timpul perfuziei sub forma de febra, frisoane, greata, varsaturi, reactii
alergice, aritmii cardiace. Este mielotoxica determinand in cursul tratamentului anemie, leucopenie
si trombocitopenie. Nefrotoxicitatea sa este principala cauza ce limiteaza utilizarea amfotericinei
B. Din acest motiv, tratamentul se efectueaza numai in spital sub monitorizare atenta hematologica
si a functiei renale.
Contraindicatii. Afectiuni fungice limitate, non-invazive, insuficienta renala, sarcina,
lactatia
Interactiuni cu alte medicamente. Alte antibiotice si antifungice administrate impreuna
cu amfotericina B pot avea efecte sinergice. Nu se asociaza cu medicamente nefrotoxice.
Flucitozina
Farmacodinamica. Are un spectru antifungic mai ingust comparativ cu Amfotericina B,
fiind active in principal asupra Criptococcus neoformans, unele tulpini de Candida si Aspergillus.
Rezistenta la Flucitozina apare frecvent in cursul tratamentului.
Mecanism de actiune. La nivelul microorganismelor sensibile, Flucitozina este convertita
la Fluorouracil, un inhibitor puternic al sintezei ADN. Fluorouracilul inhiba sistemele enzimatice
implicate in sinteza ADN, in special timidilat sintetaza. Poate fi incorporat si in structura ARN
determinand un effect citotoxic.
Farmacocinetica. Administrata oral, se absoarbe bine in tubul digestiv, legandu-se de
proteinele plasmatice in proportie mica. Se distribuie larg in tesuturi si in lichidul cefalorahidian.
Eliminarea este urinara sub forma neschimbata.
Indicatii terapeutice. Se administreaza de obicei pe cale orala in candidoze urinare,
septicemii candidozice, criptococcoza pulmonara si meningeala, unele aspergiloze.
Contraindicatii. Insuficienta renala, sarcina
Efecte adverse. Determina frecvent greata, varsaturi, eruptii cutanate. Deprima maduva
hematogena putand apare anemii, leucopenii, trombocitopenii. Ocazional poate avea efect toxic
hepatic si poate produce alopecie.
Interactiuni cu alte medicamente. In meningita criptococica poate fi utila asocierea cu
amfotericina B datorita efectelor sinergice.
FARMACOLOGIA MEDICAŢIEI ANTIVIROTICE
Medicaţia antivirotică cuprinde substanţe medicamentoase care acţionează asupra viruşilor
în diferite etape ale replicării sau inhibă adsorbția pe suprafața celulară și împiedică traversarea
membranei celulare. Toate aceste medicamente acționează doar virustatic încetinind propagarea
infecției virale.
Clasificare:
1. Infecţii virale respiratorii (virusuri gripale și virusul sincițial respirator): Amantadina,
Rimantadina, Oseltamivir, Zanamivir (virusuri gripale), Ribavirina, Palivizumab (virusul sincițial
respirator);
2. Infecţii virale hepatice: Adefovir, Entecavir, Lamivudin, Telbivudin (împotriva VHB),
Ribavirina, Boceprevir, Telaprevir, Simeprevir, Daclatasvir, Ledipasvir, Sofosbuvir (impotriva
VHC), Interferon α-2a sau Interferon α-2b (atât împotriva VHB cât și VHC);
3. Infecţii cu herpesvirusuri: Aciclovir, Ganciclovir, Valaciclovir, Valganciclovir,
Docosanol, Idoxuridina, Trifluridina, Brivudina;
4. Infecţia HIV:
- compuși nucleozidici inhibitori de revers-transcriptază: Zidovudina, Stavudina,
Didanozina, Tenofovir, Lamivudina, Abacavir, Emtricitabina;
- compuși non-nucleozidici inhibitori de revers-transcriptază: Nevirapin, Efavirenz,
Etravirin;
- inhibitori de protează virală: Ritonavir, Saquinavir, Indinavir, Atazanavir,
Fosamprenavir, Lopinavir;
- inhibitori ai enzimei de fuziune sau de intrare a virionului în celula gazdă: Enfuvirtid,
Maraviroc;
- inhibitori ai integrării provirusului în genomul celulei gazdă: Raltegravir.

1. ANTIVIROTICE ACTIVE ÎN INFECȚIILE VIRALE RESPIRATORII


Medicamentele din această grupă cuprind substanțe care nu se administrează de rutină în
tratamentul infecțiilor virale respiratorii, ci doar în mod excepțional. În cazul persoanelor expuse
infecțiilor sau cu o susceptibilitate crescută la acestea, inițial se efectuează vaccinarea antigripală.
Nici unul din compușii acestei clase nu substituie vaccinarea antigripală. Dintre medicamentele
active împotriva virusului sincițial respirator, Ribavirina este un antiviral cu spectru larg, fiind
utilizat în prezent în schemele terapeutice ale hepatitei C și numai în mod excepțional în infecțiile
cu virusuri gripale sau virus sincițial respirator. Din acest motiv, el este descris la medicația
antivirală a hepatitei C.
Amantadina
Farmacodinamică: este un compus de sinteză activ în special asupra virusurilor gripale
de tip A, dar nu și asupra celor de tip B și C. Poate acționa și împotriva virusului rubeolei și a unor
virusuri implicate în transformarea malignă. Pe lângă efectele antivirale, Amantadina este un
antiparkinsonian deoarece promovează transmiterea dopaminergică la nivelul sistemului
nigrostriat.
Mecanism de acțiune: împiedică traversarea membranei celulare, blocând astfel
transmiterea materialului genetic viral către celula țintă. Amantadina leagă o proteină
transmembranară a anvelopei virionului, numită proteina M2, blocând activarea funcției de
transport a ionilor de H+, ioni ce în mod normal acidifiază mediul intern al virusului. Acidifierea
inhibată de Amantadină este esențială pentru eliberarea ARN-ului viral. Rezistența la amantadină
se datorează mutațiilor proteinei M2.
Farmacocinetică: se absoarbe bine din tubul digestiv și are un timp de înjumătățire de 16
ore. Se elimină renal prin filtrare glomerulară și secreție tubulară, în mare parte neschimbată.
Acidifierea urinei crește eliminarea medicamentului.
Indicații terapeutice: Amantadina se administrează oral în gripa cu virus A atât în scop
profilactic cât și curativ. Administrarea profilactică este recomandată doar la persoanele cu risc
crescut de îmbolnăvire și care nu au fost vaccinate antigripal.
Contraindicații: sarcină, insuficiență renală, epilepsie, consumul de băuturi alcoolice.
Efecte adverse: tulburări neuropsihice ce sunt mai frecvente la bătrâni.

Oseltamivir
Farmacodinamică: activitatea antivirală cuprinde exclusiv virusurile gripale A și B. S-au
observant și cazuri de rezistență a acestor virușuri, în special a virusului A, la oseltamivir.
Mecanism de acțiune. Oseltamivirul inhibă selectiv neuraminidazele gripale. Acestea sunt
glicoproteine aflate pe suprafața virionului și au rol în pătrunderea lui în celulele încă neinfectate,
dar și eliberarea particulelor virale din celulele infectate și perpetuarea infecției.
Farmacocinetică. Se administrează oral, fiind rapid absorbit digestive. Administrarea se
face sub formă de promedicament ce este transformat în ficat în metabolitul active sub acțiunea
esterazelor hepatice. Legarea de proteinele plasmatice este nesemnificativă. Metabolitul active nu
este metabolizat în continuare, find eliminate exclusive renal în această formă. În cazul
insuficienței renale, doza de Oseltamivir se ajustează în funcție de afectarea rinichiului.
Indicații terapeutice. Se utilizează în tratamentul și profilaxia gripei cu virus gripal A sau
B. Tratamentul este eficient dacă se administrează în maximum 2 zile de la debutul simptomelor.
Profilaxia se face doar în situații excepționale și nu înlocuiește niciodată vaccinarea antigripală.
Contraindicații. Copii sub 1 an.
Efecte adverse:
- în cazul adulților, o frecvență mai mare o au următoarele: infecții ale tractului respirator
superior, cefalee, vertij, oboseală, greață, vărsături, dureri abdominale, diaree.
- la copii, aceste reacții sunt mai severe, cea mai mare frecvență având-o următoarele:
infecții, în special pneuminie, sinuzită, bronșită, otită medie, conjunctivită, astm bronșic,
limfadenopatie, epistaxis, vărsături, greață, tulburări acustice, afectarea membranei timpanice,
dermatite.

Zanamivir
Farmacodinamică și mecanismul de acțiune sunt aceleași cu cele ale Oseltamivirului.
Farmacocinetică. Administrarea se realizează inhalator, doar 20-30% din doză fiind
absorbită sistemic. Se acumulează în căile respirartorii unde realizează concentrații mari la locul
infecției gripale. Se acumulează la nivelul orofaringelui de unde ajunge în tractul digestive. Nu se
metabolizează fiind excretat renal nemodificat. Poate fi administrat în condiții de siguranță
pacienților cu insuficiență hepatică deoarece nu se metabolizează hepatic.
Indicații terapeutice. Aceleași cu cele ale Oseltamivirului.
Contraindicații. Copii sub 5 ani. O contraindicație relativă se referă la afecțiunile
pulmonare însoțite de bronhoconstricție.
Efecte adverse. Bronhoconstricție, dispnee, constricție faringiană, erupții cutanate
tranzitorii. Alte efecte adverse cuprind tulburările psihice și ale sistemului nervos manifestate prin
tulburări de comportament, delir, halucinații, convulsii, și sunt observate cu o frecvență mai mare
la copii și adolescenți.

Palivizumab
Farmacodinamică. Palivizumabul este un anticorp monoclonal umanizat de tip IgG1
compus din secvențe de anticorpi umani (95%) și secvențe de anticorpi murini. Se utilizează doar
profilactic, nefiind eficient împotriva infecției deja instalate.
Mecanism de acțiune. Ținta terapeutică a Palivizumabului este un epitop de la nivelul
proteinei de fuziune a virusului sincițial respirator. Prin legarea de această proteină, medicamentul
inhibă legarea și interacțiunea cu receptorii celulei gazdă. Consecința va fi împiedicarea replicării
și internalizării în celula țintă precum și răspândirii virusului la alte celule.
Farmacocinetică. Se administrează i.m. și urmează profilul farmacologic al IgG1. Se
elimină din organism prin opsonizare via sistemul reticuloendotelial.
Indicații terapeutice. Palivizumabul se administrează pentru profilaxia infecțiilor
respiratorii cauzate de virusul sincițial respirator. Se administrează la copiii sub 2 ani cu risc
crescut de a dezvolta infecții respiratorii severe (de exemplu, copiii cu bypass cardiac, boli cardiace
congenitale, displazie bronhopulmonară). Medicamentul poate fi folosit inclusiv la nou născuții
prematuri.
Contraindicații. Hipersensibilitate anticorpi monoclonali.
Efecte adverse: creșterea tranzitorie a transaminazelor, leucopenie, agitație, diaree,
vărsături, febră, reacție la locul injecției.
2. ANTIVIROTICE ACTIVE ÎN INFECȚIILE VIRALE HEPATICE
Hepatitele virale B și C au ca și tratament etiologic medicamente orientate doar împotriva
virusului hepatic B (VHB) sau C (VHC) la care se adaugă interferonul α-2b sau α-2a. Schemele
terapeutice cuprind unul sau mai multe antivirale, unele dintre ele găsindu-se în combinații în
cadrul acealuiași comprimat, de exemplu, Ledipasvir și Sofosbuvir. Interferonii tind să fie
înlocuiți de variantele lor pegilate (Peginterferon α-2b sau Peginterferon α-2a) deoarece prezintă
avantajul de a permite administrarea lor doar odată într-o săptămâna.

Entecavir
Farmacodinamică. Entecavirul este un analog nucleozidic de guanozină cu o activitate
selectivă asupra VHB. Inhibă toate etapele procesului de replicare virală, fiind mai eficient decât
Lamivudina. Studiile au demonstrat că pacienții care au dezvoltat rezistență la Lamivudină vor
dezvolta rezistență și la Entecavir.
Mecanism de acțiune. Entecavirul este fosforilat la entecavir trifosfat inhibând toate
etapele de acțiune ale polimerazei virale: activarea, reverstranscripția și sinteza noului lanț de ADN
viral.
Farmacocinetică. Se absoarbe rapid după administrarea orală, absorbția scăzând în
prezența alimentelor. Se leagă în proporție mică de proteinele plasmatice. Se elimină renal, în
majoritate sub formă netransformată. În cazul insuficienței renale, doza se ajustează corespunzător,
în funcție de clearance-ul creatininei.
Indicații terapeutice. Entecavirul se administrează în infecția cu VHB la adulți și copiii
mai mari de 2 ani, cu boala hepatică compensate sau decompensate și replicare virală activă.
Contraindicații. Se recomandă prudență la pacienții cu acidoză lactică și hepatomegalie
severă cu steatoză, în special dacă se asociază și pancreatită deoarece pot prezenta o evoluție letală
sub tratamentul cu Entecavir.
Efecte adverse. insomnie, cefalee, amețeli, vărsături, diaree, greață, dispepsie, creșteri ale
transaminazelor serice la valori de 2-3 ori mai mari decât înainte de începerea tratamentului.

Telbivudina
Farmacodinamică. Telbivudina este un analog nucleozidic de timidină cu activitate
împotriva VHB și cu reacții adverse mai puțin severe comparativ cu celelalte antivirale anti-VHB.
Medicamentul este activat prin fosforilare de către kinazele celulare la telbivudina-5’-trifosfat.
Mecanism de acțiune. Telbivudina-5’-trifosfat inhibă ADN polimeraza virală prin
competiție cu substratul natural, timidina-5’-trifosfat. Aceasta va duce la terminarea sintezei
lanțului ADN viral, inhibând replicarea virală.
Farmacocinetică. Se absoarbe bine după administrare orală, absorbția nefiind influențată
de prezența alimentelor. Se leagă în proporție foarte mica de proteinele plasmatice (3%). Se
elimină renal în forma nemodificată. Se ajustează dozele în funcție de clearance-ul la creatinine în
prezența insuficienței renale.
Indicații terapeutice. Administrarea se face la adulți pentru tratamentul hepatitei virale cu
VHB, cu boala hepatică compensate și replicare virală activă.
Contraindicații:
- copii sub 16 ani;
- ciroză hepatică decompensată.
Efecte adverse: amețeală, oboseală, cefalee, tuse, diaree, greață, dureri abdominale,
creșteri ale amilazemiei, lipazei serice, creatinfosfokinazei, erupții cutanate, artralgie, mialgie,
miopatie.

Telaprevir
Farmacodinamică. Telaprevirul este un antiviral ce acționează direct împotriva VHC
inhibând replicarea virală.
Mecanism de acțiune. Telaprevirul este un inhibitor de proteaze ce blochează maturarea
precursorilor proteici la protein virale active.
Farmacocinetică. Se administrează oral împreună cu alimentele, conținutul bogat în lipide
îmbunătățind absorbția. Administrarea se face la intervale stricte de 8 ore. Administrarea în absența
alimentelor sau nerespectarea intervalului dintre doze duce la scăderea concentrației plasmatice a
Telaprevirului. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 50-75%. Se metabolizează hepatic
prin hidroliză, oxidare și reducere implicând sistemul citocrom P450. Metaboliții se elimină renal,
prin fecale și pulmonar prin aerul expirat.
Indicații terapeutice. Se administrează numai în asociere cu Peginterferonul α-2a sau α-
2b și Ribavirina la pacienții cu hepatită cronică virală cu virus C, când boala hepatică este
compensată, inclusiv în prezența cirozei hepatice compensate.
Contraindicații. Copii și adolescenți sub 18 ani, sarcină și alăptare.
Efecte adverse:
- reacții cutanate de la ușoare până la severe cu necroliza toxică epidermală, sindrom
Stevens-Johnson, candidoză bucală, edeme periferice;
- pancitopenie cu deprimarea primă dată a seriei roșii;
- hipotiroidie, hipopotasemie, hiperbilirubinemie, hiperuricemie până la gută;
- greață, disgeuzie, vărsături, diaree, hemoroizi, proctalgie, prurit anal, rectoragie, fisură
anală.
Interacțiuni cu alte medicamente. Este contraindicată administrarea concomitentă a
Telaprevirului împreună cu substanțe ce se metabolizează hepatic utilizând sistemul citocrom
P450. În cazul asocierii s-au observat următoarele consecinte ce pun viața în pericol:
- creșterea concentrațiilor plasmatice a unor medicamente pot produce:
• aritmii cardiace: asocierea cu antiaritmicele cu excepția Lidocainei;
• rabdomioliză: asocierea cu statinele;
• vasospasm, ischemie periferică: asocierea cu derivații de ergot;
• sedare prelungită, deprimare respiratorie: asocierea cu benzodiazepinele.
- următoarele medicamente administrate împreună cu Telaprevirul determină scăderea
concentrațiilor plasmatice prin inducție enzimatică, consecința fiind scăderea eficacității
terapeutice sau ineficiența terapeutică a Telaprevirului: Rifampicina, produsele ce conțin
sunătoare, Carbamazepina, Fenobarbital.

Ribavirina
Farmacodinamică. Ribavirina este un analog nucleozidic cu spectru larg având acțiune
împotriva unor virusuri ARN și ADN cum ar fi: virusul sincițial respirator, virusurile gripale A și
B, virusurile paragripale, virusul herpetic, virusul hepatitei C, HIV-1.
Mecanism de acțiune. Ribavirina este fosforilată intracelular de către adenozin kinaza la
Ribavirin mono-, di-, și trifosfat. Ribavirin trifosfatul este metabolitul ce inhibă în mod direct
ARNm polimeraza virală prin legare de enzimă la locul destinat nucleotidelor. Această legare va
bloca atașarea corectă a nucleotidelor ducând la reducerea replicării virale sau la producerea
virionilor defectuoși.
Farmacocinetică. Ribavirina se absoarbe rapid după administrarea orală dar
biodisponibilitatea ei se înjumătățeste datorită metabolizării la primul pasaj hepatic.
Biodisponibilitatea este îmbunătățită dacă administrarea se face împreună cu alimentele cu un
conținut lipidic crescut. Nu se leagă de proteinele plasmatice. Se metabolizează hepatic prin
fosforilare reversibilă sau prin deribozilare și hidroliză amidică, rezultând metaboliți excretați
renal. În cazul existenței insuficienței renale se ajustează doza și se monitorizează funcționalitatea
rinichiului datorită riscului de producere a anemiei severe.
Indicații terapeutice. Se administrează la adulții și copii cu hepatita virală C, numai în
asociere cu interferonul α-2b.
Contraindicații:
- administrarea ca monoterapie pentru tratamentul hepatitei C;
- sarcina și alaptarea datorită efectului teratogen;
- afecțiuni cardiace severe în antecedente și incomplet controlate;
- ciroză hepatică decompensată;
- afecțiuni psihice actuale sau în antecedente;
- consumul substanțelor de abuz (de exemplu, alcool, canabis, etc);
- hepatită autoimună datorită asocierii Interferonului α-2b.
Efecte adverse:
- scăderea în greutate și inhibarea creșterii dacă se administrează la copiii între 3 și 17 ani.
Daca este posibil, se așteaptă debutul creșterii pubertale înainte de administrare pentru a diminua
riscul de încetinire a creșterii.
- hemoliza;
- tulburări cardiovasculare în special aritmii supraventriculare;
- afecțiuni oculare: retinopatie, hemoragii reținiene, exudate retiniene, edem papilar,
neuropatie optică, ocluzia venei retiniene cu pierderea vederii. Se impune control oftalmologic
periodic, în special la cei cu afecțiuni oculare preexistente;
- exacerbarea imunodepresiei cu mielosupresie și pancitopenie;
- tulburări psihice și ale sistemului nervos: tulburări emoționale, anxietate, depresie,
insomnie, agresivitate, halucinații, idei suicidale, tulburări psihotice, tulburări de memorie,
migrenă, parestezii, modificări ale gustului, coșmaruri, neuropatie periferică;
- infecții ale tractului respirator superior și inferior, dispnee, tuse, epistaxis, congestie
nazală, rinofaringită;
- vertij, tinitus, surditate;
- tulburări digestive: diaree, greață, vărsături, dureri abdominale, ulcerații orale, sângerări
gingivale, gingivită, cheilită, glosită, stomatită;
- afecțiuni cutanate: alopecie, dermatită, erupție cutanatp, prurit, xerodermie, transpirații
nocturne;
- mialgie, artralgie, artrită, dureri osoase, crampe musculare;
- Ribavirina este mutagenă, teratogenă și embriotoxică.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- inhibă fosforilarea Zidovudinei și Stavudinei cu creșterea viremiei HIV;
- asocierea cu Didanozina determină insuficiența hepatică letală, neuropatie periferică,
pancreatită, acidoză lactică;
- asocierea cu Azatioprina determină acumularea unor metaboliți cu mielotoxicitate severă.

Combinația Ledipasvir + Sofosbuvir


Farmacodinamică. Combinația Ledipasvir + Sofosbuvir 90 mg/400 mg (LS) conținută în
același comprimat filmat a fost recent introdusă în tratamentul hepatitei C, având avantajul de a
putea fi utilizată fără asocierea cu interferon. Combinația LS face parte din categoria agenților
antivirali direcți cu acțiune asupra VHC.
Mecanism de acțiune. Ledipasvirul este un inhibitor specific al proteinei NS5A a VHC,
proteină esențială pentru replicarea ARN-ului și formarea virionilor. Sofosbuvirul este un
promedicament fiind activat prin fosforilare la omologul său trifosfat. Acesta are un efect inhibitor
asupra ARN-polimerazei proteinei NS5A a VHC, blocând sinteza ei prin întreruperea sintezei
lanțului. Sofosbuvirul nu are acțiune asupra ARN- sau ADN-polimerazelor umane.
Farmacocinetică. LS se absoarbe rapid după administrare orală, independent de
alimentație sau de tipul ei. Se leagă în proporție mare de proteinele plasmatice.
Ledipasvirul se metabolizează prin intermediul sistemului citocrom P450. O parte se
elimină nemodificat prin fecale, aceasta fiind calea majoră de eliminare a medicamentului.
Sofosbuvirul este metabolizat la nivel hepatic, formându-se un metabolit nucleozidic fără
activitate asupra VHC. Acest metabolit se elimină în mare parte renal.
Indicații terapeutice. LS se administrează în hepatita C cronică cu sau fără ciroza hepatică
compensată. Dacă ciroza hepatică este decompensată sau pacientul se găsește pre-sau post-
transplant hepatic este necesară asocierea Ribavirinei.
Contraindicații. Copii și adolescenți sub 18 ani, sarcina și alaptarea, administrarea
concomitentă a produselor ce conțin sunătoare, asocierea cu statinele.
Efecte adverse: cefalee, oboseală.
Interacțiuni cu alte medicamente. Aceste interacțiuni au următoarele consecințe:
- scăderea concentrației plasmatice a LS cu diminuarea sau anularea efectului terapeutic:
anticonvulsivante (Carbamazepina, Fenitoina, Fenobarbitalul), Rifampicina, produsele care conțin
sunătoare;
- creșterea concentrației plasmatice a medicamentului asociat cu LS, cu efecte severe:
statine (determină rabdomioliză și miopatie), Digoxin (crește concentrația plasmatică a
Digoxinului).

Interferonii
Farmacodinamică. Interferonii (IFN) sunt glicoproteine biologice, ce fac parte din familia
citokinelor, cu efecte antivirale, imunomodulatoare şi antiproliferative. Sunt sintetizați în mod
natural de către celulele infectate viral precum și de limficite în cursul răspunsului imun. Mai pot
fi produși și sub acțiunea diverselor molecule biologice și de sinteză cum ar fi cei obținuți din
culturi de leucocite, fibroblaști sau limfocite sau prin tehnologia ADN-ului recombinat. Se disting
trei tipuri de interferoni:
- IFN alfa produs de leucocite;
- IFN betaprodus de fibroblasti;
- IFN gama produs de limfocitele imune.
Mecanism de acțiune. Interferonii se leagă de receptorii specifici de la suprafața
membranei celulare activând proteinkinaza, o enzimă ce fosforilează o serie de protein ce vor
inhiba inițierea, sinteza și elongarea lanțurilor peptidice virale. Interferonii au trei tipuri de acțiuni:
- acțiune antivirală prin activarea unor enzime ce blochează translația ARNm în proteine.
La această acțiune sunt sensibili: virusurile din familia herpesviridae, virusul hepatitei B,
papilomavirusul;
- acțiune antiproliferativă prin epuizarea unor metaboliți esențiali creșterii și dezvoltării
celulelor tumorale și liza celulară mediată de complement. De asemenea, crește numărul de
antigene de suprafață mărind șansele de a fi recunoscute și neutralizate de către leucocite
citotoxice, macrophage, limfocite T, celule natural killer;
- acțiune imunomodulatoare prin creșterea activității tumoricide a monocitelor și
limfocitelor și prezentarea unor antigene de histocompatibilitate clasa I pe suprafața unor celule.
Farmacocinetică. Nu se absorb pe cale orală și din acest motiv se administrează injectabil
subcutanat, intramuscular sau intravenos. Timpul de înjumătățire plasmatic este de 3 ore. Se
elimină pe cale renală.
Indicații terapeutice:
- Interferonul este indicat în leucemia cu celule păroase, leucemia granulocitară cronică, sarcomul
Kaposi, hepatita cronică B;
- Interferonul beta este indicaț în infecții virale grave provocate de herpesviridae;
- Interferonul gama este util în granulomatoza cronică.
Efecte adverse. Mielodepresie, sindrom de tip gripal, nefro- şi hepatotoxicitate, scăderea
fertilităţii.
Interacțiuni cu alte medicamente. Prin inhibarea activităţii citocromului P450, reduce rata
de metabolizare a medicamentelor administrate concomitent, respectiv: anticoagulante orale,
Propranolol, tonicardiace. Interacțiunile depind de tipul de Interferon.

Peginterferon (α-2a și α-2b)


Farmacodinamică. Peginterferonii sunt interferoni de tip α-2a și α-2b la care s-au atașat
resturi de polietilenglicol (PEG) cu scopul de a prelungi timpul de înjumătățire și automat
intervalul dintre doze dar fără a influența proprietățile farmacodinamice. Au acțiune antivirală și
antiproliferativă caracteristică interferonului de tip α-2a și α-2b.
Mecanism de acțiune. Se leagă de receptorii membranari specifici de pe suprafața celulară
decalașând evenimentele descries la interferoni.
Farmacocinetică. Se administrează subcutanat. După absorbție are loc depegilarea și
eliberarea interferonului de tip α-2a și α-2b. Se distribuie în plasmă și în lichidul extracelular. Se
elimină renal.
Indicații terapeutice. Peginterferonul α-2a se administrează în hepatita cronică B și în
hepatita cronică C, ambele însoțite de boala hepatică compensată și replicare virală activă.
Peginterferonul α-2b se administrează doar în hepatita cronică C cu boala hepatică compensată și
replicare virală activă. Ambele substanțe se administrează uzual în asociere cu alte medicamente
antivirale.
Contraindicatii:
- afecțiuni cardiace severe, decompensate, incomplet controlate actuale sau în antecedente;
- hepatita autoimună actuală sau în antecedente;
- disfuncție hepatică severă, insuficiență hepatică decompensată;
- epilepsie sau afecțiuni severe ale SNC;
- afecțiuni psihice severe sau tendință spre suicid;
- sarcina și alăptarea;
- copii mai mici de 3 ani;
- asocierea cu Telbivudină.
Efecte adverse:
- mialgie, artralgie, durere musculoscheletală, artrită, durere lombară, spasme musculare,
dureri ale extremităților, inhibarea irevesibilă a creșterii dacă se administrează în copilărie;
- infecții bacteriene severe, fungice, virale (de exemplu herpes), localizate preponderent în
sfera ORL și la nivelul tractului respirator superior;
- anemie hemolitică sau anemie aplastică prin aplazia exclusivă a liniei roșii, leucopenie,
trombocitopenie, limfadenopatie;
- anorexie cu scădere în greutate, hipocalcemie, hiperuricemie, deshidratare, diabet zaharat,
hipertrigliceridemie;
- depresie, anxietate, labilitate emotională, tulburări de concentrare, insomnie, idei
suicidale, psihoze, halucinații, agresivitate, agitație, tulburări de comportament;
- cefalee, amețeli, amnezie, migrenă, confuzie, nevralgii, parestezii, hipertonie, neuropatie
periferică, convulsii;
- sindrom pseudogripal cu frisoane, febră, oboseală, edem facial și periferic;
- tulburări de vedere, vedere încețoșată, fotofobie, conjunctivită, iritație oculară,
xeroftalmie, exudate retiniene, tulburări ale glandelor lacrimale;
- tulburări de auz sau pierderea auzului, tinitus, vertij, durere auriculară;
- palpitații, tahicardie, infarct miocardic;
- dispnee, tuse, disfonie, epistaxis;
- vărsături, dureri abdominale, diaree, xerostomie, dispepsie, reflux gastroesofagian,
hemoroizi, pancreatită, ulcerații bucale, sângerare gingivală, gingivită, glosită;
- hiperbilirubinemie, hepatomegalie;
- alopecie, prurit, xerodermie, erupții cutanate, psoriazis, eczeme, transpirații intense,
acnee, furuncule, afecțiuni ale unghiilor, textura anormală a părului;
- micținu frecvente, poliurie;
- amenoree, menoragie, tulburări menstruale, ovariene, vaginale, disfuncții sexuale,
prostatită.
Interacțiuni cu alte medicamente. Administrarea concomitentă a unor medicamente are
următoarele efecte:
- asocierea cu Azatioprina: mielotoxicitate;
- asociere cu Telbivudina: neuropatie periferică;
- asocierea cu Metadona: prelungirea intervalului QT;
- asocierea cu Zidovudina: exacerbarea anemiei;
- asocierea cu Teofilina: creșterea concentrației plasmatice a Teofilinei.

3. ANTIVIROTICE ACTIVE ÎN INFECȚIILE CU HERPESVIRIDAE


Din acestă categorie de medicamente fac parte substanțe utilizate în mod curent pentru
tratamentul herpesului dar și a celorlate afecțiuni produse de alte herpesviridae. Eficacitatea este
cu atât mai bună cu cât tratamentul se aplică cât mai precoce. Administrarea este de obicei locală,
direct pe leziune, dar în situațiile severe, de infecție extinsă sau generalizată, la pacienții
imunocompromiși, medicamentele se pot administra oral sau chiar intravenos.

Aciclovirul și Valaciclovirul
Farmacodinamică. Aciclovirul este un nucleotid aciclic asemănător cu 2-deoxiguanozina.
Este activ în principal împotriva virusului herpetic de tip 1, dar sunt sensibile și virusul herpetic
tip 2, virusul varicelozosterian, virusul Epstein Barr și mai puțin virusul citomegalic.
Valaciclovirul este un promedicament din care este eliberat Aciclovirul.
Mecanism de acțiune. Aciclovirul și Valaciclovirul inhibă selectiv replicarea ADN-ului
viral. După pătrunderea în celule formează aciclo-GMP ce este fosforilat la aciclo-GTP, compus
ce se incorporează în structura ADN-ului și inhibă ADN-polimeraza. După inserarea aciclo-GTP
în ADN, alungirea lanțului este întreruptă prin împiedicarea inserării în continuare a celorlalte
nucleotide. Enzimele de origine virală implicate în acest proces sunt mult mai sensibile la acțiunea
toxică a aciclovirului și la modificările survenite, comparativ cu celulele gazdă.
Farmacocinetică. Aciclovirul administrat topic nu se aboarbe având o eficacitate crescută
în acest tip de aplicații. Absorbția orală este lentă și incompletă. Administrat oral sau injectabil, se
leagă de proteinele plasmatice, trece în lichidul cefalorahidian, străbate placenta și se acumulează
în lapte. Eliminarea se realizează prin urină, eliminându-se în mare parte neschimbat.
Valaciclovirul se administrează doar oral. Prezintă avantajul de a asigura o absorbție mai bună și
o administrare la interval mai lungi de timp; este hidrolizat la Aciclovir la primul pasaj hepatic.
Indicații terapeutice. În cazul herpesului genital, orofacial, ulcerelor corneene herpetice,
keratitei herpetice superficial este indicată aplicarea locală încă din primele zile ale infecției.
Eficacitatea tratamentului crește cu precocitatea instituirii lui. În encefalită herpetică, encefalită
zosteriană, infecția herpetică diseminată și infecția herpetică neo-natală se administrează
intravenos în perfuzie. Administrarea orală la pacienții cu herpes zoster acut atenuează durerile,
dar nu protejează împotriva nevralgiei postherpetice sau a localizării în ganglionii spinali.
Contraindicații: sarcină, alăptare, insuficiență renală.
Efecte adverse: administrarea topică poate provoca rar iritații locale; administrarea orală
sau injectabilă poate determina greață, vărsături, cefalee, mai rar fenomene neurotoxice atunci
când se introduce în doze mari. Medicamentul este nefrotoxic și poate precipita la nivelul rinichilor
contribuind la formarea calculilor renali.
Interacțiuni cu alte medicamente: asocierea cu interferonii poate acționa aditiv sau
sinergic.

Ganciclovirul și Valganciclovirul
Farmacodinamică: Ganciclovirul este un nucleozid foarte asemănător cu aciclovirul,
foarte activ împotriva virusului citomegalic împiedicând replicarea acestuia. Valganciclovirul este
un promedicament ce este transformat în organism în Ganciclovir.
Mecanism de acțiune: Ganciclovirul este activat prin fosforilare de către enzimele virale
formând un nucleotid trifosfat atipic. Nucleotidul atipic inhibă competitiv ADN-polimeraza virală,
este încorporat în ADN-ul viral și inhibă elogarea în continuare a lanțului de ADN.
Farmacocinetică: Ganciclovirul administrat oral, dar mai ales intravenos asigură o
distribuție bună în tot organismul trecând și în lichidul cefalorahidian. Se excretă renal prin filtrare
glomerulară și secreție tubulară. Valganciclovirul se administrează doar oral deoarece este activat
la Ganciclovir la primul pasaj hepatic. Ganciclovirul se absoarbe puțin după administrarea orală;
dacă se impune calea orală, este de preferat Vanganciclovirul datorită absorbției superioare.
Interacțiuni terapeutice: se recomandă utilizarea lui aproape exclusiv în infecțiile cu
citomegalovirus datorită specificității sale cât și toxicității crescute a compusului. Se folosește și
în cazul suprainfecțiilor cu citomegalovirus a pacienților imunocompromiși.
Contraindicații: insuficiența renală, dar și în timpul sarcinii și alăptării.
Efecte adverse: toxicitatea ganciclovirului este foarte mare fiind neurotoxic, hepatotoxic,
nefrotoxic și mielotoxic. Consecințele acestei toxicități crescute sunt apariția leucopeniei, anemiei,
trombocitopeniei, convulsiilor, tulburărilor psihice. Ganciclovirul este un compus carcinogen,
embriotoxic și teratogen.

Brivudina
Farmacodinamică: Brivudina este un medicament antiviral cu acțiune inhibitoare asupra
replicarii virusului varicelo-zosterian, efectul antiviral observat in vitro fiind de 200-1000 ori mai
puternic comparativ cu cel al Aciclovirului. Efectul antiviral se exercită și asupra virusului herpes
simplex tip 1, dar nu și împotriva virusului herpes simplex tip 2.
Mecanism de acțiune: Brivudina pătrunsă în celula infectată viral este fosforilată până la
brivudină-trifosfat, forma sa activă. Brivudina-trifosfat are acțiune inhibitoare asupra ADN-
polimerazei virale, oprind replicarea virală. Fosforilarea Brivudinei este realizată doar în celulele
infectate viral, deoarece enzimele care catalizează aceste reacții sunt de origine virală. Această
particularitate conferă Brivudinei o specificitate mare de acțiune, fiind inactivă dacă celula nu este
infectată.
Farmacocinetică: absorbția este rapidă, completă și nu este influențată de prezența
alimentelor. Se leagă în proporție mare de proteinele plasmatice. Se metabolizează rapid, rezultând
bromovinil-uracil, un metabolit fără activitate antivirală. El este metabolizat în continuare la acid
uracil-acetic, formă sub care se elimină urinar. Se administrează zilnic în doză unică/zi, la aceeași
oră, timp de 7 zile.
Indicații terapeutice: instituirea precoce a tratamentului cu Brivudină la pacienții
imunocompetenți cu herpes zoster acut prezintă avantajul de a reduce incidența nevralgiei
postherpetice. Se administrează în primele 72 de ore de la debutul manifestărilor cutanate sau în
maxim 48 de ore de la apariția veziculelor. O cură durează 7 zile, nu se repetă și nu se prelulgește.
Contraindicații: sarcina, alăptarea, copii mai mici de 18 ani.
Efecte adverse: eozinofilie, limfocitoză, monocitoză, anorexie, insomnie, iritabilitate,
cefalee, vertij, parestezii, hipertensiune arterială, greață, vărsături, tulburări de tranzit intestinal,
manifestări asemănătoare gripei, hepatotoxicitate.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se administrează Brivudina împreună cu medicamentele citostatice deoarece există o
creștere marcată a toxicității citostaticelor cu efecte letale;
- nu se administrează Brivudina împreună cu Flucitozina, un antifungic utilizat sub formă
de promedicament, derivat de 5-fluorouracil din aceleși motive prezentate mai sus;
- nu se administrează Brivudina la pacienții cu terapie imunosupresivă.
Dacă se dorește administrarea Brivudinei și medicamentelor de mai sus, intervalul dintre
administrarea acestora și Brivudină trebuie sa fie de minim 4 săptămâni.

4. ANTIVIROTICE ACTIVE ÎN INFECȚIA CU HIV (ANTIRETROVIRALE)


Medicația antiretrovirală se administrează atunci când infecția cu virusul HIV devine
simptomatică. Tratamentul nu este început mai devreme deoarece riscurile la care este supus
bolnavul sunt mai mari decât beneficiile. Argumentele sunt următoarele:
- scăderea calității vieții datorită reacțiilor adverse multiple;
- nu se observă o prelungire a duratei vieții;
- apar mutante virale rezistente reducând opțiunile terapeutice viitoare.
Trebuie știut faptul că începerea tratamentului nu reduce potențialul infecțios și capacitatea
de transmitere a infecției. Pacientul aflat în stadiu asimptomatic va fi supravegheat în permanență,
determinându-se periodic numărul de limfocite T CD4+ și numărul de copii ARN HIV plasmatice.
Scăderea numărului de limfocite T CD4+ sub 400/mm3 și creșterea numărului de copii ARN HIV
plasmatice peste 105 copii/ml indică începerea tratamentului. Apariția simptomatologiei, chiar
dacă parametrii de laborator mai sus menționați se încadrează peste aceste limite, impune
începerea tratamentului.
Deoarece HIV este un virus greu de stăpânit, ce dezvoltă rezistență destul de rapidă la
antiviralele uzuale, se administrează combinații de antiretrovirale din clasele menționate mai sus.
Acestea acționează prin mecanisme diferite în etape distincte ale evoluției virusului în organism.
Există în prezent combinații de astfel de antiretrovirale conținute în același preparat
farmaceutic (două, trei, sau patru medicamente din aceeași clasă sau din clase diferite). O terapie
standard asociază cel puțin 3 medicamente: unul sau doi inhibitori nucleozidici de
reverstranscriptază, un inhibitor non-nucleozidic de reverstranscriptază, un inhibitor de protează.
La acestea se pot adăuga un inhibitor al enzimei de fuziune și/sau un inhibitor al integrării
virionului în celula gazdă.
Clasele de medicamente antiretrovirale enumerate mai sus acționează prin următoarele
mecanisme:
- compușii nucleozidici inhibitori de revers-transcriptază opresc elongarea lanțului de acid
nucleic inserându-se în lanț printr-un mecanism competitiv cu dezoxinucleotidele trifosfat.
Dezoxinucleotidele trifosfat reprezintă substratul natural al reverstranscriptazei; inhibitorii
nucleozidici de reverstranscriptază nu conțin o grupare 3’-OH în structura lor, integrarea în ADN
făcând imposibilă continuarea elongării acestuia;
- compuși non-nucleozidici inhibitori de revers-transcriptază inhibă reverstranscriptaza
prin mecanism alosteric, fără a se integra în acidul nucleic. Legarea alosterică de enzimă are ca și
consecință producerea unor forme nefuncționale ce împiedică legarea substratului natural;
- inhibitori de protează virală: împiedică clivajul precursorilor proteici în proteine mature
funcționale responsabile de asmblarea învelișului viral, blocând asamblarea și maturarea virală;
- inhibitori ai enzimei de fuziune sau de intrare a virionului în celula gazdă impiedică
atașarea virusului la receptorul CD4. Medicamentele inhibă fuziunea dintre o proteină virală prin
fixarea de aceasta, făcând imposibilă atașarea virusului de CD4;
- inhibitori ai integrării provirusului în genomul celulei gazdă au efect inhibitor asupra
integrazei, o enzimă virală responsabilă de integrarea virusului în genomul celului infectate.

Zidovudina (AZT)
Farmacodinamică: este un didezoxinucleotid sintetic activ împotriva virusurilor
imunodificienței umane HIV-1 și HIV-2 și este considerată antiviralul de primă alegere la bolnavii
infectați cu HIV ce au un număr de limfocite T CD4+ mai mic de 500/mm3. Administrarea sa are
ca efect îmbunătățirea statusului imun și o creștere a numărului de limfocite T helper.
Mecanism de acțiune: AZT inhibă replicarea virală în interiorul limfocitelor T fiind
convertit în interiorul acestor celule în nucleozid trifosfat de către timidin kinază. Compusul
trifosfat este în final încorporat în lanțul de ADN viral, proces catalizat de reverstranscriptază.
Deoarece zidovudinei îi lipsește o grupare hidroxil în poziția 3’, nu poate fi atașat un alt nucleotid
printr-o legatură 5’-3’, în aceste condiții elongarea ADN-ului fiind oprită.
Farmacocinetică: medicamentul este foarte bine absorbit în intestin după administrare
orală iar absorbția nu este influențată de alimentație. Pătrunde în creier și în lichidul cefalorahidian.
Zidovudina este metabolizată la nivel hepatic prin glucuronoconjugare, forma sub care se elimină
urinar, doar o mică parte rămânând nemodificată.
Indicații terapeutice: Zidovudina prelungește supraviețuirea pacienților infectați cu HIV
1 și 2 și oprește progresia bolii la stadii avansate. Este eficientă și în cazul demenței asociată,
SIDA. Administrarea în ultimul trimestru de sarcină la mamele infectate și postpartum la non-
născuți poate împiedica transmiterea verticală a infecției.
Contraindicații: insuficiență renală; sarcina necesită precauții suplimentare, dar AZT este
contraindicat în primul trimestru de sarcină.
Efecte adverse: Zidovudina este un medicament cu o toxicitate crescută. Provoacă
mielosupresie pe seria albă și roșie, dar mai puțin pe cea trombocitară. Alte efecte adverse
frecvente sunt: greață, vărsături, astenie, agitație, insomnie.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- asocierea cu alte antivirotive poate crește eficacitatea tratamentului, micșorarea riscurilor
toxice și întârzie dezvoltarea rezistenței. Combinația Zidovudină-Didanozină prezintă beneficii
suplimentare crescând supraviețuirea și numărul limfocitelor T CD4+;
- Fenacetina, antiinflamatoarele nesteroidiene cresc toxicitatea Zidovudinei.

Tenofovir
Farmacodinamică: Tenofovirul este un inhibitor nucleozidic de reverstranscriptază cu
activitate antivirală asupra virusului HIV-1 și VHB.
Mecanism de acțiune: Tenofovirul este activat prin fosforilări succesive, inițial la
Tenofovir monofosfat și apoi la Tenofovir difosfat. Tenofovirul difosfat are acțiune inhibitoare
asupra reverstranscriptazei HIV-1 și asupra polimerazei VHB prin mecanism competitiv cu
substratul natural.
Farmacocinetică: se absoarbe bine după administrare orală. Biodisponibilitatea
medicamentului este îmbunătățită dacă administrarea se realizează în timpul meselor, îndeosebi în
prezența alimentelor cu conținut lipidic ridicat. Se distribuie bine în majoritatea țesuturilor, cele
mai mari concentrații fiind active la nivelul rinichiului și ficatului. Se excretă renal prin filtrare
glomerulară și secreție tubulară activă în formă nemodificată.
Indicații terapeutice: Tenofovirul se utilizează în asociere cu alte antivirale în tratamentul
infecției cu HIV-1 atât la adulți cât și la copii. Se găsește în combinații de două, trei, sau patru
antiretrovirale în același comprimat. Tenofovirul mai poate fi utilizat în tratamentul hepatitei B
cornice la adulții cu hepatită compensate sau decompensate, cu replicare virală activă și cu
rezistența la Lamivudină.
Contraindicații: alăptarea; în caz de steatoză hepatică se recomandă prudență.
Efecte adverse:
- reducerea densității minerale osoase la nivelul șoldului și coloanei vertebrale;
- nefrotoxicitate – necesită evaluare periodică și ajustarea dozelor în funcție de
clearance-ul la creatinină în caz de insuficiență renală;
- acidoza lactică, îndeosebi în prezența unei steatoze hepatice;
- hipofosfatemie, hipopotasemie, creșterea valorilor transaminazelor serice peste valorile
inițiale;
- diaree, greață, vărsături, dureri abdominale, distensie abdominală, flatulență;
- erupții cutanate tranzitorii;
- rabdomioliza, slăbiciune musculară, astenie;
- lipodistrofie cu redistribuierea țesutului adipos, caracterizată prin pierderea de țesut
adipos de la nivel periferic și facial și acumulare intraabdominală, viscerală, zona
dorso-cervicală, hipertrofie mamară.
Interacțiuni cu alte medicamente: nu se asociază cu Adefovirul și Didanozina datorită
creșterii riscului dezvoltării pancreatitei și acidozei lactice cu evoluție letală.

Nevirapina
Farmacodinamică: are acțiune inhibitoare asupra tulpinilor de HIV 1 rezistente la
zidovudină, dar nu ere efect în cazul infecției cu HIV 2.
Mecanism de acțiune: Nevirapina inhibă necompetitiv reverstranscriptaza. Nu necesită
fosforilare intracelulară ca să își exercite efectul antiviral. Rezistența se dezvoltă relativ repede,
dar nu este încrucișată cu cea de la zidovudină.
Farmacocinetică: se administrează oral, biodisponibilitatea fiind ridicată. La nivel hepatic
suferă o oxidare sub influența citocromului P450, iar derivații hidroxilați rezultați sunt
glucuronoconjugați. Penetreză la nivelul sistemului nervos central.
Indicații terapeutice: se folosește împreună cu antiretroviralele nucleozidice inhibitoare
de reverstranscriptază, administrarea în monoterapie nu este avantajoasă deoarece grăbește
instalarea rezistenței. Se recomandă în cazurile rapid evolutive manifestate atât clinic cât și
paraclinic.
Contraindicații: insuficiență hepatică.
Efecte adverse: rash-ul maculopapular este principalul factor limitativ al tratamentului cu
Nevirapina. Alte manifestări severe ce impun oprirea tratamentului sunt: febră, leziuni bucale,
mialgii, artralgii.

Efavirenz
Farmacodinamică: Efavirenzul este un inhibitor non-nucleozidic de reverstranscriptază a
HIV-1, fără a avea efect asupra HIV-2.
Mecanism de acțiune: este comun cu cel al tuturor inhibitorilor non-nucleozidici de
reverstranscriptază – vezi mai sus.
Farmacocinetică: absorbția este bună după administrarea orală, dar se administrează pe
stomacul gol pentru a evita fluctuațiile de concentrație. Se metabolizează hepatic prin sistemul
citocrom P450 rezultând compuși hidroxilați ce sunt apoi glucuronoconjugați. Metaboliții rezultați
sunt inactivi împotriva HIV-1. Se elimină renal.
Indicații terapeutice: tratamentul adulților și copiilor peste 3 ani a infecției produsă de
HIV-1. Administrarea se face pe stomacul gol, seara înainte de culcare pentru a diminua efectele
adverse asupra SNC. Administrarea se face în asociere, conform celor descrise mai sus, existând
formule care cuprind Efavirenz alături de alte antiretrovirale în același comprimat.
Contraindicatii:
- insuficiență hepatică severă;
- asocierea cu produse ce conțin sunătoare sau extracte de Ginkgo biloba datorită scăderii
concentrației plasmatice a Efavirenzului și a diminuării efectului său terapeutic;
- boli psihice;
- sarcina și alăptarea.
Efecte adverse:
- erupții cutanate tranzitorii ușoare până la severe, sindrom Stevens-Johnson;
- tulburări psihice ce merg până la reacții severe: depresie severă cu risc crescut de suicid,
iluzii, comportament psihotic;
- hepatotoxicitate;
- insomnie, amețeli, tulburări de concentrare, coșmaruri. Acestea apar în primele 2 zile de
tratament și dispar treptat după 2-4 săptămâni;
- convulsii – se recomandă precauție la pacienții cu antecedente convulsivante;
- creștere în greutate, creșterea trigliceridelor serice și a colesterolului, creșterea glicemiei,
creșterea transaminazelor și a gama-GT;
- osteonecroza după tratament îndelungat;
- tulburări cerebeloase de coordonare și echilibru;
- dureri abdominale, diaree, greață, vărsături.
Interacțiuni cu alte medicamente: nu se asociază cu Terfenadina, Astemizolul,
Cisaprida, benzodiazepinele, alcaloizii de ergot datorită inhibării metabolizării Efavirenzului și
producerii reacțiilor adverse grave cu potențial letal.

Saquinavir
Farmacodinamică: este un analog peptidic de sinteză acționând prin inhibarea activității
HIV 1 și HIV 2 în celule prin inactivarea proteazei virale. Această inactivare împiedică liza
proteinelor și reasamblarea lor în particule virale.
Mecanism de acțiune: Saquinavirul și ceilalți inhibitori de protează virale leagă
competitiv proteazele aspartice (proteaze ce clivează legătura peptidică la nivelul acidului aspartic)
ale HIV 1 și HIV 2 împiedicând liza post-translațională a polipeptidelor virale necesare asamblării
proteinelor HIV. Mecanismul nu necesită o activare intracelulară inițială ca și în cazul inhibitorilor
de reverstranscriptază. În acest fel, saquinavirul reduce încărcătura virală reprezentată de scăderea
concentrației ARN viral, crește numărul de limfocite CD4+ și îmbunătățește supraviețuirea mai
ales când este utilizat alături de alte antiretrovirale.
Farmacocinetica: absorbția la nivelul tubului digestiv este bună după administrarea orală,
dar biodisponibilitatea este mică în special datorită inactivării la primul pasaj hepatic. Penetrează
limitat în lichidul cefalorahidian. Metabolizarea se realizează cu participarea citocromului P450.
Timpul de înjumătățire este de 2-4 ore.
Indicații terapeutice: Saquinavirul este folosit la bolnavii cu infecție HIV evolutivă
întotdeauna în combinație cu analogi nucleozidici datorită acțiunii aditive sau sinergice.
Efecte adverse: greață, vărsături, diaree, colici abdominale.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- asocierea cu Rifampicina determină toxicitate hepatică severă;
- Saquinavirul crește concentrația plasmatică a Ketoconazolului și Cimetidinei sporind
riscul toxicității;
- asocierea cu benzodiazepinele determină deprimare respiratorie;
- asocierea cu statinele determină miopatie și rabdomioliză.

Atazanavir
Farmacodinamică: Atazanavirul este un inhibitor de protează, activ numai asupra HIV-
1.
Mecanism de acțiune: comun cu celelete inhibitoare de proteaze – vezi mai sus
Farmacocinetică: absorbția este îmbunătățită dacă se administrează în timpul meselor. Se
leagă de proteinele plasmatice în proporție mare. Se metabolizează hepatic prin sistemul citocrom
P450 rezultând metaboliți oxigenați ce sunt excretați biliar. În proporție mică se pot N-dezalchila
și hidroliza; nici unul dintre acești metaboliți nu au activitate antivirală. Se elimină renal și prin
fecale, atât sub formă metabolizată cât și nemetabolizată.
Indicații terapeutice: tratamentul infecției cu HIV-1 la adulți și copiii peste 6 ani,
împreună cu Ritonavir și/sau alte antiretrovirale
Contraindicații: insuficiență hepatică moderată sau severă, copii mai mici de 3 luni
datorită pericolului producerii icterului nuclear.
Efecte adverse:
- hiperbilirubinemie cu creșterea valorilor bilirubinei indirecte datorită efectului inhibitor
asupra UDP-glucuronil transferazei, cu icter;
- litiază biliară, renală, datorită precipitării medicamentului, nefrită interstițială,
proteinurie, hematurie;
- osteonecroză în cazul unui tratament îndelungat;
- erupții cutanate tranzitorii de la ușoare la severe, sindrom Stevens-Johnson;
- cefalee, neuropatie periferică, amnezie, amețeli, astenie, disgeuzie, depresie, anxietate,
insomnie;
- hipertensiune arterială, torsada vârfurilor;
- ginecomastie;
- vărsături, diaree, greață, dureri abdominale, dispepsie, pancreatită, distensie abdominală,
xerostomie, hepatosplenomegalie;
- atrofie musculară, artralgie, mialgie.
Interacțiuni cu alte medicamente: Atazanavirul nu se asociază cu următoarele
medicamente:
- Rifampicina: eșec terapeutic virusologic;
- statine: se produce miopatie și rabdomioliză;
- produse ce conțin sunătoare: scăderea concentrației plasmatice a Atazanavirului și a
diminuării efectului său terapeutic;
- Terfenadina, Astemizolul, Cisaprida, benzodiazepinele, alcaloizii de ergot: producerea
reacțiilor adverse grave cu potențial letal;
- Nevirapina și Efavirenz: scăderea eficacității terapeutice a Atazanavirului;
- Voriconazol: pierderea capacității terapeutice a ambelor medicamente;
- Salmeterol: creșterea efectelor adverse cardiace a Salmeterolului;
- Indinavir: creșterea marcată a bilirubinei indirecte.

Enfuvirtid
Farmacodinamică: Enfuvirtidul este un antiviral cu acțiune directă activ doar asupra HIV-
1. Este un inhibitor al enzimei de fuziune necesară pătrunderii virusului în celula gazdă. Are
structură proteică, fiind administrat exclusiv subcutanat. Previne infectarea celulelor ce nu au fost
încă afectate.
Mecanism de acțiune: Enfuvirtidul se leagă de subunitatea gp41 a anvelopei virale și
blochează modificările conformaționale necesare fuziunii dintre virus și membrana celulară a
limfocitului T CD4+.
Farmacocinetică: se absoarbe complet după administrarea s.c. Se leagă în proporție mare
de proteinele plasmatice (92%). Nu deplasează alte medicamente și nici nu este deplasat de alte
medicamente de pe proteinele plasmatice. Se metabolizează hepatic la aminoacizii constituenți.
Indicații terapeutice: se utilizează în tratamentul infecției cu HIV-1 la adulți și copii peste
6 ani, îndeosebi când alte regimuri terapeutice au eșuat. Se administrează în asociere cu alte
antiretrovirale din celelalte clase, conținând cel puțin un medicament din fiecare.
Contraindicații: copii mai mici de 6 ani. Nu există date referitoare la excreția prin laptele
matern și nici la efectele asupra femeii gravide.
Efecte adverse:
- infecții bacteriene și virale: sinuzite, pneumonii, gripă, otite, papilom cutanat,
conjunctivite, sindrom pseudogripal, congestive nazală;
- limfadenopatie;
- scăderea apetitului, anorexie, hipertrigliceridemie, diabet zaharat;
- osteonecroză în cazul unui tratament îndelungat;
- anxietate, coșmaruri, tremor, iritabilitate, neuropatie periferică, tulburări de atenție;
- vertij;
- pancreatită, reflux gastro-esofagian;
- xerodermie, eczemă seboreică, eritem, acnee;
- mialgii;
- calculi renali, hematurie.

Maraviroc
Farmacodinamică: Maraviroc face parte din categoria inhibitorilor ai pătrunderii
virionului în celulă. Acționează doar împotriva HIV-1 ca și antagonist al unui receptor pentru
chemokine. Astfel, Maraviroc interferă cu interacțiunea dintre HIV-1 și CCR5; este inactiv
împotriva HIV-2 sau HIV-1 care utilizează alte chemokine pentru a pătrunde în celula gazdă.
Mecanism de acțiune: Maraviroc acționează foarte selectiv prin blocarea interacțiunii
dintre receptorul CCR5 aflat pe suprafața limfocitului T CD4+ și glicoproteina gp120 a HIV-1.
Pentru a putea pătrunde în celula HIV va trebui să interacționeze cu una dintre chemokinele
exprimate pe suprafața limfocitului T CD4+. Maraviroc se leagă selectiv de CCR5 împiedicând
pătrunderea HIV-1 în celule.
Farmacocinetică: absorbția din tractul digestiv este variabilă și nu depinde de alimentație.
Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 75%. Metabolizarea este hepatică cu participarea
sistemului citocrom P450 și se realizează în principal prin N-dealchilare și mai puțin prin mono-
oxidare. Metaboliții rezultați nu posedă activitate antivirală. Eliminarea se face renal și prin
materiile fecale, în principal forma de eliminare fiind Maravirocul nemetabolizat. Dozele se
ajustează în funcție de clearance-ul la creatinină în cazul afectării funcției renale.
Indicații terapeutice: alături de alte antivirale, Maraviroc este utilizat în tratamentul
infecției cu HIV-1 care prezintă tropism pentru CCR5 la pacienții ce au urmat anterior tratament
antiretroviral. Se face obligatoriu testarea tipului de HIV înainte de a administra Maraviroc.
Contraindicații: infecție cu HIV-1 fără tropism pentru CCR5. Nu există date referitoare
la administratrea la copii. În cazul sarcinii și alăptării, nu există studii efectuate la om, dar la
animalele de laborator s-a observat un efect toxic asupra produsului de concepție precum și
eliminarea în cantități mari în lapte. Se recomandă prudența la pacienții cu epilepsie sau cu
sindroame convulsive în antecedente.
Efecte adverse:
- hipotensiune arterială posturală;
- creșterea transaminazelor serice și a γ-GT;
- amețeli, parestezii, disgeuzie, somnolență;
- tuse, detresă respiratorie, bronhospasm;
- greață, vărsături, dureri abdominale, distensie abdominală, dispepsie, constipație;
- erupții cutanate, prurit;
- spasme musculare, astenie;
- pancitopenie, limfadenopatie;
- pierderea cunoștinței, epilepsie, convulsii, polineuropatie, paralizie facială, halucinații;
- pancreatită, rectoragie;
- nefrotoxicitate;
- ciroză hepatică.
Interacțiuni cu alte medicamente: se va ține cont de faptul că metabolizarea
Maravirocului implică sistemul citocrom P450. În prezent nu au fost încă studiate interacțiunile cu
alte medicamente.

Raltegravir
Farmacodinamică: Raltegravirul acționează împotriva HIV-1 și face parte din categoria
de antiretrovirale care inhibă integrarea virionului în celula gazdă.
Mecanism de acțiune: Raltegravir inhibă integraza, o enzima proprie HIV-1, necesară
replicării virale. În absența integrazei, genomul HIV nu se poate insera și integra în genomul
celulei gazdă și nu poate forma noi particule virale infecțioase. Rezultatul acestui mecanism este
împiedicarea răspândirii infecției virale la alte celule neinfectate.
Farmacocinetică: se administrează oral. Absorbția din tractul digestiv este bună fără a fi
influențată de prezența sau absența alimentelor. Se leagă în proporție mare de proteinele
plasmatice. Metabolizarea se face la nivel hepatic prin glucuronoconjugare. Există și o fracțiune
rămasă nemetabolizată care se elimină ca atare. Excreția se face prin urină și prin materiile fecale.
Indicații terapeutice: se foloseste împreună cu alte antiretrovirale în tratamentul infecției
cu HIV-1 la adulți și copii mai mari de 4 săptămâni.
Contraindicații: copii mai mici de 4 săptămâni datorită creșterii riscului producerii
icterului nuclear. Se recomandă prudență la pacienții cu depresie și boală psihică. Nu există date
referitoare la femeia gravidă; la animalele de laborator s-a constatat un efect toxic asupra funcției
de reproducere.
Efecte adverse:
- nefrotoxicitate: nefrită interstițială, insuficiență renală, nicturie, nefrolitiază;
- osteonecroză în cazul unui tratament îndelungat;
- ginecomastie, disfuncție erectilă, simptome asociate menopauzei;
- creșterea transaminazelor, amilazemiei, glicemiei, hipercolesterolemie;
- creșterea frecvenței infecțiilor, în special a celor virale: herpes cu diferite localizări,
gripă, infecții ale căilor respiratorii superioare, foliculită, gastro-enterită, abcese ale
ganglionilor limfatici;
- papilom cutanat;
- anemie, în special feriprivă, durere la nivelul ganglionilor limfatici, limfadenopatie,
neutropenie, trombocitopenie;
- scăderea apetitului, cașexie, diabet zaharat, dislipidemie, polidipsie;
- coșmaruri, insomnie, depresie, tentativă de suicid sau comportament suicidal, atac de
panică, amețeli, cefalee, hiperreactivitate psihomotorie, amnezie, tulburări cognitive,
tulburări de atenție, tremor;
- tulburări de vedere, vertij, tinitus;
- palpitații, bradicardie sinusală, extrasistole ventriculare, hipertensiune arterială;
- disfonie, epistaxis, congestie nazală;
- distensie abdominală, dureri abdominale, diaree, greață, vărsături, dispepsie, ulcer
peptic, pancreatită, rectoragie;
- erupții cutanate, alopecie, acnee, emaciere facială, hiperhidroză, sindrom Stevens-
Johnson.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Rifampicina reduce concentrația plasmatică a Raltegravirului
- antiacidele, în special cele care conțin aluminiu și magneziu reduc absorbția
Raltegravirului.
FARMACOLOGIA MEDICAMENTELOR
ANTIPARAZITARE
Sunt substanţe medicamentoase naturale, sintetice sau semisintetice utile în diferite boli
parazitare cu scopul de a determina sau favoriza eliminarea paraziților prin inactivarea sau
omorârea lor.
Clasificare:
I. Antihelmintice:
• Cu acţiune pe nematode intestinale (oxiuri, ascarizi, trichinella) și tisulare (filaris, tenia
solium, trichinella), cestode (tenia saginata, himenolepis nana), trematode (schistosomide):
Mebendazol, Albendazol, Levamisol.
II. Antiprotozoare:
• Cu acţiune în amibiază, trichomoniază și giardiază: Metronidazol, Tinidazol.
• Cu acţiune antimalarică: Proguanil, Atovaquona, Hidroxiclorochina

1. ANTIHELMINTICELE
În categoria antihelminticelor sunt cuprinse medicamente active față de viermii ce pot
parazita intestinul omului, dar și alte țesuturi. Acest grup de medicamente acționează prin:
- acțiune vermifugă determinând paralizia viermilor și favorizând eliminarea lor spontană
sau cu ajutorul unor purgative;
- acțiune vermicidă prin omorârea viermilor ce pot fi eliminați ca atare sau sub formă de
fragmente consecutiv acțiunii sucurilor digestive.
Cele mai utilizate antihelmintice sunt orientate împotriva nematodelor și cestodelor.

Mebendazolul
Farmacodinamică: antihelmintic cu spectru larg, este folosit în oxiuroză, ascaridioză,
ankilostomiază, echinococoză, trichocefaloză. Datorită spectrului larg poate fi utilizat în cazurile
de infestare multiplă. În echinococoză, chisturile hidatice din ficat pot regresa complet dacă se
administrează doze mari.
Mecanism de acțiune: Mebendazolul este captat de către paraziții pe care îi imobilizează
și apoi îi omoară datorită perturbării absorbției glucozei conducând la scăderea cantității de
glicogen și la imposibilitatea formării ATP și producerii de energie. Apare un proces citotoxic și
autolitic cu degenerarea microtubulilor și moartea viermelui.
Farmacocinetică: medicamentul administrat oral nu se absoarbe practic din intestin decât
în cantități mici, având o biodisponibilitate mai mică de 10%. Absorbția sa intestinală este crescută
de administrarea impreună cu alimentele bogate în grăsimi. Ajuns în circulația sistemică este rapid
metabolizat hepatic eliminându-se prin bilă sub formă conjugată sau prin urină.
Indicații terapeutice:
 în tricocefaloză, ankilostomiază şi ascaridioză se administrează 100 mg de 2 ori pe zi, timp
de 3 zile; se poate repeta după 3 săptamâni;
 în oxiuroză o singura doză de 100 mg produce vindecare în 90% din cazuri;
Efecte adverse: practic este lipsit de toxicitate sistemică la dozele obișnuite. Rar poate da
colici abdominale, diaree, iar la doze mari granulocitopenie.
Contraindicaţii:
- sarcină, mai ales în primul trimestru;
- insuficiență hepatică avansată;
- copii mai mici de 2 ani.

Albendazolul
Farmacodinamică: are spectru larg, fiind activ față de nematode (Oxiuri, Ankilostoma,
Necator, Ascaris, Tricocefalus), dar și față de cestode (Taenia saginata și Taenia solium). Este
medicamentul de primă alegere în cazul infestării cu oxiuri. Poate realiza vindecarea chisturilor
hidatice pulmonare și hepatice, dar cele osoase sunt rezistente.
Mecanism de acțiune: substanța intoxică viermii prin inhibarea sistemelor enzimatice
implicate în absorbția glucozei.
Farmacocinetica: este absorbit intestinal în cantitate mică și este metabolizat la sulfoxidul
corespunzator. Are un timp de înjumătățire de 8-9 ore. Se elimină urinar.
Indicatii terapeutice:
 se administrează în oxiuroză în doză unică de 400 mg putându-se repeta, dacă e nevoie,
după 15 zile;
 în infestările masive tratamentul poate fi prelungit cu aceeași doză de 400 mg încă 2 – 3
zile;
 în boala hidatică se administrează 800mg/zi timp de 30 de zile.
Efecte adverse: rareori tulburări digestive minore, excepţional erupţii cutanate, alopecie,
leucopenie.
Contraindicaţii: insuficiență hepatică, ciroză hepatică, sarcină.

Levamisolul
Farmacodinamică: este antihelmintic de elecţie în ascaridioză. Poate fi util în infestări cu
Ankilostoma şi Necator. Este şi imunomodulator, util ca imunostimulant în poliartrita reumatoidă
şi în alte procese inflamatorii cronice.
Mecanism de acțiune: inhibă fumarat reductaza, o enzimă implicată în metabolismul
energetic al helminților, producând paralizie spastică.
Farmacocinetică: se absoarbe complet la nivelul tubului digestiv și este metabolizat la
nivel hepatic. Se elimină prin urină și fecale.
Indicații terapeutice: în ascaridioză se administrează în doză unică de 150 mg. Dacă
infecția persistă se recomandă o a doua cură identică.
Efecte adverse: rar greaţă, vomă, colici abdominale, cefalee, ameţeli, febră, artralgii,
mialgii, leucopenie, ulceraţii ale mucoasei bucale.
Contraindicaţii: insuficienţă hepatică şi renală.

2. ANTIPROTOZOARE

2.1 Antiprotozoare cu acţiune în amibiază, trichomoniază și giardiază.


Principalii reprezentanţi sunt Metronidazolul și Tinidazolul. Sunt medicamente utile în
infestarea multiplă, Metronidazolul putându-se găsi în asociere cu un antimicotic în același
preparat.

Metronidazolul
Farmacodinamica: acţionează pe: Trichomonas vaginalis, Giardia lamblia, Balantidium
coli, Entamoeba hystolytica, Blastocisys hominis, Gardnerella şi în plus, pe bacterii anaerobe,
inclusiv Bacteroides şi Clostridium. Metronidazolul este medicamentul de elecție administrat în
dizenteria amebiană acută fiind activ atât asupra paraziților existenți la nivelul intestinului cât și
asupra focarelor extraintestinale. Este ineficient dacă se administrează purtătorilor asimptomatici
de amibe.
Mecanism de acțiune: Metronidazolul produce modificări în structura ADN-ului,
proteinelor și membranelor paraziților având ca efect moartea lor. Pătrunderea în celule se
realizează prin difuziune transformânu-se în compuși reactivi ce au afect distructiv asupra
componentelor celulare.
Farmacocinetică: Metronidazolul se poate administra oral, topic (intravaginal, oral) sau
în perfuzie. Se absoarbe bine după aproximativ 3 ore legându-se în proporție mică de proteinele
plasmatice. Se concentrează bine în peretele intestinal, efect favorabil în cazul parazitozelor cu
localizare digestivă. Se metabolizează hepatic şi se elimină renal.
Indicații terapeutice: se administrează în vaginite cu Trichomonas sau Gardnerella. În
cazul parazitozelor intestinale este util în lambliază (giardioză), amoebiază. Se poate administra
preoperator pentru profilaxia infecţiilor cu anaerobi în apendicectomii, chirurgia colorectală,
histerectomii sau alte intervenții mari ce necesită înlăturarea florei bacteriene anaerobe. În
stomatologie este principalul medicament utilizat în infecțiile cu germeni anaerobi sau cu paraziți
sensibili localizați în cavitatea bucală.
Efecte adverse:
- manifestări digestive cum ar fi: greţuri, vărsături, diaree, gust metalic diminuate dacă
administrarea se face în timpul mesei;
- manifestări neurologice: cefalee, insomnie, parestezii, ataxie;
- iritații la locul aplicării dacă administrarea se face topic, arsuri uretrale;
- potențial cancerigen demonstrat pe animalele de laborator; potențial teratogen ridicat.
Contraindicații:
- sarcina și alăptarea datorită efectului teratogen;
- copii mai mici de 6 ani;
- se contraindică consumul de băuturi alcoolice pe toată durata tratamentului și timp de 72
de ore după întreruperea lui. Asocierea cu alcoolul este responsabilă de apariția reacțiilor severe
de tip disulfiram.
Interacțiuni cu alte medicamente: nu se asociază cu anticoagulantele orale deoarece
Metronidazolul inhibă metabolizarea acestor anticoagulante și predispune la accidente
hemoragice.

Tinidazolul
Farmacodinamică: Tinidazolul este un derivat de nitroimidazol având proprietăți
asemănătoare cu Metronidazolul.
Mecanism de acțiune: inhibă sinteza acizilor nucleici ai protozoarelor și determină leziuni
la nivelul ADN.
Farmacocinetică: se absoarbe bine din tractul gastro-intestinal și se distribuie bine în toate
țesuturile. Are un timp de înjumătățire de 10-12 ore. Se elimină renal parțial sub formă
neschimbată, realizând concentrații urinare crescute. Traversează barierele hematoencefalică și
fetoplacentară.
Indicații terapeutice: în trichomoniază și giardioză este suficientă de cele mai multe ori
administrarea unei doze unice. În dizenteria amebiană se continuă tratamentul 2-3 zile.
Efecte adverse: asemănătoare celor produse de Metronidazol. În plus se poate observa
uneori somnolența.
Contraindicații: nu se administrează în afecțiuni organice ale creierului, sarcină, alăptare
și la copii mai mici de 12 ani. Este contraindicat consumul băuturilor alcoolice în timpul
tratamentului și 72 de ore după întreruperea lui.

2.2 Antiprotozoare antimalarice


Antimalaricele sunt cuprinse tot în categoria chimioterapicelor active împotriva
protozoarelor. Aceste medicamente sunt eficiente împotriva paraziților din genul Plasmodium: Pl.
Vivax, Pl. Malariae, Pl. Falciparum și Pl. Ovale. Antimalaricele disponibile în prezent la noi în
țară sunt: Proguanil, Atovaquona, Hidroxiclorochina.
Antimalaricele acționează în diversele faze de dezvoltare ale speciilor de Plasmodium,
fiind clasificate în:
- schizontocide hematice: împiedică înmulțirea merozoiților în hematii. Această acțiune o
are Hidroxiclorochina și Atovaquona. Sunt utilizate în profilaxia malariei, tratamentul crizelor de
malarie, tratamentul malariei cu Pl. Falciparum și Pl. Malariae deoarece multiplicarea se face
preponderent în hematii;
- schizontocide tisulare: sunt active asupra paraziților extraeritrocitari. Reprezentant:
Proguanil. Se utilizează în profilaxia și tratamentul malariei cu Pl. Vivax și Pl. Ovale deoarece
aceștia persistă în ficat;
- gametocide: acționează împotriva formelor sexuate ale plasmodiilor. Acest efect îl au
Hidroxiclorochina și Proguanilul, fiind utilizate singure sau în asociere pentru profilaxia
epidemiologică a malariei.

Hidroxiclorochina
Farmacodinamică: Hidroxilorochina are acțiune toxică împotriva merozoiților din
hematii ale tuturor speciilor de Plasmodium. Tratamentul curativ al malariei se face în mod
obișnuit cu Clorochina ca preparat unic sau în asociere cu alte antimalarice. Este activă și împotriva
Entamoeba histolytica. În plus, are și o acțiune antiinflamatorie.
Mecanism de acțiune: Hidroxiclorochina se intercalează între perechile de baze azotate
din structura ADN fixându-se pe acesta și împiedicând sinteza proteinelor. Are capacitatea de a se
acumula în cantități mari în hematii.
Farmacocinetică: se absoarbe bine din tractul gastro-intestinal, se fixează pe proteinele
plasmatice în proporție de 60% și prezintă o distribuție bună la nivel tisular mai ales în ficat,
rinichi, inimă, plămâni. În eritocite poate atinge concentrații duble față de cele plasmatice.
Pătrunde greu în lichidul cefalorahidian, dar traversează ușor placenta. Se metabolizează hepatic
în proporție mică și se elimină prin urină, în mare parte nemodificată. Timpul de înjumătățire este
de 40 zile.
Indicații terapeutice: se utilizează în tratamentul crizelor de malarie, administrată oral. În
cadrul profilaxiei, se administrează 3-4 cpr. o dată pe săptămână pe toată perioada șederii în zona
endemică. Se recomandă ca preparatele să se ia în timpul mesei pentru a evita manifestările gastro-
intestinale. Datorită efectului său antiinflamator poate fi utilizată și în tratamentul poliartritei
reumatoide, lupusului eritematos sistemic și a unor afecțiuni dermatologice provocate de
expunerea îndelungată la soare.
Efecte adverse: sunt frecvente, manifestate prin:
- tulburări digestive: greață, vărsături, diaree, anorexie, dureri abdominale;
- tulburări neuro-psihice: amețeli, cefalee, iritabilitate, vertij, tinitus, scăderea pragului
convulsivant;
- tulburări oculare: vedere neclară, tulburări de acomodare, retinopatie, defecte ale
câmpului vizual, edem și opacifiere corneană;
- tulburări la nivelul tegumentelor și mucoaselor: erupții cutanate, prurit, alopecie, sindrom
Stevens-Johnson.
Contraindicații: retinopatie, maculopatie, insuficiență hepatică, tulburări neurologice,
sarcină, copii mai mici de 6 ani.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- crește concentrația plasmatică a digoxinului;
- antagonizează efectul neostigminei și a piridostigminei;
- crește efectul hipoglicemiant al insulinei și a antidiabeticelor orale.

Atovaquona
Farmacodinamică: se utilizează ca și antimalaric uzual în asociere cu Proguanilul. Este
indicată în special în infestările cu Pl. Falciparum. Altă utilizare este pneumonia cu Pneumocystis
carinii la pacienții la care nu se poate administra Trimetoprim-Sulfametoxazol. Acționează și
împotriva Toxoplasma gondii.
Mecanism de acțiune: acționează la nivel mitocondrial având efect inhibitor asupra
complexului III al lanțului respirator. Inhibiția transportului de electroni va determina scăderea
sintezei de ATP.
Farmacocinetică: absorbția este dependentă de prezența alimentelor, crescând de două ori
dacă se administrează în timpul meselor, în special dacă alimentele au un conținut lipidic ridicat.
Se leagă în proporție mare de proteinele plasmatice. Se elimină în totalitate prin materiile fecale.
Indicații terapeutice: se utilizează oral, singură pentru tratamentul pneumoniei cu
Pneumocystis carinii sau în combinație cu Proguanilul atât profilactic cât și curativ indiferent de
tipul de plasmodium.
Efecte adverse:
- tulburări digestive: anorexie, greață, vărsături, diaree;
- tulburări la nivelul SNC: insomnie, depresie, somnolența diurna;
- manifestări cutanate: erupții cutanate, rash;
- hepatotoxicitate.
Contraindicatii: insuficiență hepatică, depresie, sarcină, consumul băuturilor alcoolice în
timpul tratamentului.
Interacțiuni cu alte medicamente: crește concentrația serică a Clorpromazinei și
Flufenazinei.

Proguanil
Farmacodinamică: acționează asupra formelor eritrocitare și extraeritrocitare în special
în cazul Pl. Falciparum și Pl vivax. Este gametocid pentru toate tipurile de plasmodium.
Mecanism de acțiune: Proguanilul este un inhibitor competitiv al enzimei dihidrofolat
reductaza ce catalizează formarea unui derivat activ al acidului folic, acidul tetrahidrofolic. Are o
afinitate mult mai mare asupra izoenzimei plasmodiilor decât pentru cea umană.
Farmacocinetică: se absoarbe bine după administrare orală, absorbția fiind îmbunătățită
în prezența alimentelor. Este metabolizat hepatic la cicloguanil. Se elimină pe cale renală.
Indicații terapeutice: singur se utilizează în profilaxia malariei cu Pl. Falciparum și Pl
vivax. În asociere cu Atovaquna – vezi indicațiile de mai sus.
Efecte adverse: anemie megaloblastică prin inhibarea formării folatului activ, cefalee,
amețeli, greață, vărsături, dureri abdominale, rar convulsii.
Contraindicații: insuficiență hepatică, anemie megaloblastică severă, epilepsie. Nu se
administrează în timpul sarcinii.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- scăderea metabolismului în asociere cu: cofeina, antibiotice macrolide, tetracicline,
antifungice (Fluconazol, Ketoconazol, Itraconazol), inhibitori ai pompei protonice, antihistaminice
H2, Dexametazona;
- creșterea metabolismului în asociere cu: Carbamazepina, Fenobarbital.