FARMACOLOGIA MEDICAMENTELOR

ANTIBACTERIENE
1. DEFINIȚIE, NOȚIUNI GENERALE

Antibioticele şi chimioterapicele antibacteriene sunt compuși utilizați terapeutic împotriva

microorganismelor patogene incriminate ca agenți etiologici în producerea unor boli. Aceste
medicamente vizează o structură proprie organismului procariot, dar care să nu se găsească în
celula eucariotă, astfel încât ținta terapeutică să fie strict specifică, orientată doar împotriva
bacteriei.
Sub denumirea de antibiotice sunt cuprinse substanțele antimicrobiene care sunt obținute
prin extragere și purificare din diferite substraturi biologice, cum ar fi culturi de mucegaiuri. Tot
în această categorie intră și compușii semisintetici, compuși extrași și purificați din matrici
biologice, dar care au suferit o transformare chimică în laborator pentru a le îmbunătăți
farmacocinetica, a le îmbogăți spectrul de acțiune și activitatea antimicrobiană sau a le diminua
efectele adverse. Chimioterapicele antibacteriene sunt substanțe antimicrobiene obținute exclusiv
prin sinteză chimică. În prezent, în limbajul uzual, denumirea de chimioterapic este utilizată mai
mult pentru medicamentele antitumorale, sub numele de antibiotice fiind incluse toate substanțele
antimicrobiene, indiferent de provenieință. Oricum, metoda de producție a unui compus
antimicrobian este dictată doar de raționamente economice.
O altă categorie de substanțe utilizate împotriva microorganismelor patogene sunt
antisepticele și dezinfectantele. Acțiunea lor este nespecifică și neselectivă. Dezinfectantele sunt
substanțe utilizate pe materialele nevii pentru decontaminare, cum ar fi suprafețe, instrumente, etc,
dar niciodată nu sunt aplícate pe tegumente și mucoase. Antisepticele sunt substanțe chimice
utilizate pentru decontaminarea tegumentelor, mucoaselor, plăgilor. O anumită substanță poate fi
atât antiseptic cât și dezinfectant, diferența constând în concentrația ei. În continuare ne vom referi
doar la antibiotice.
Antibioticele au următoarele tipuri de acțiuni asupra microorganismelor:
1. Acțiune bacteriostatică. Această acțiune se definește ca oprirea multiplicării bacteriene
prin diferite mecanisme de acțiune proprii fiecărei grupe de antibiotice, lăsând organismului
posibilitatea de a omorî bacteriile prin intervenția mijloacelor proprii de apărare. Antibioticele
bacteriostatice se utilizează preferențial în infecții ușoare sau medii, necomplicate, la pacienți
netaratați‚ și cu un răspuns imun intact. Din acestă categorie fac parte antibioticele: macrolide,
tetracicline, amfenicoli, sulfamide, oxazolidinone, lincosamide.
2. Acțiune bactericidă. Reprezintă capacitatea unui antibiotic de a omorî unul sau mai multe
microorganisme. În practica terapeutică, antibioticele bactericide se utilizează în infecții grave și
de severitate medie, la pacienții la care răspunsul imun poate fi afectat, la imunocompromiși,
pacienții cu vârste extreme (bătrâni și copii), pacienți cu patologie multiplă. În funcție de modul
în care antibioticele acționează, acțiunea bactericidă se împarte în:
 - acțiune bactericidă de tip degenerativ. Un antibiotic cu o acțiune bactericidă de tip
degenerativ va omorî bacteriile doar în etapa lor de multiplicare, atunci când se sintetizează o
anumită componentă a structurii lor, cum ar fi peretele bacterian; o dată ce bacteriile nu se mai află
în această etapă, antibioticele cu acest tip de acțiune nu mai au efect asupra lor. Antibioticele
betalactamine și cele cu structură glicopeptidică au acțiune bactericidă de tip degenerativ
- acțiune bactericidă de tip absolut. Antibioticele cu o astfel de acțiune vor omorî bacteriile
indiferent de stadiul în care se află ele. Din acest grup fac parte antibioticele: aminoglicozide,
chinolone, derivați de nitroimidazol.
Spectrul antimicrobian sau spectrul de acțiune reprezintă tipul și numărul de specii și
subspecii bacteriene sensibile la antibioticul respectiv. În timp, aceste spectre de acțiune suferă
modificări în sensul restrângerii lui datorită apariției unor mutante rezistente. Există mai multe
tipuri de spectre antimicrobiene:
- spectru limitat asupra unei singure bacterii sau utile doar într-o singură boală, de exemplu:
Pirazinamida, Izoniazida, Etambutolul utile doar în tratamentul antituberculos, Oxacilina utilă
doar în tratamentul infecțiilor cu stafilococ meticilino-sensibil;
- spectru îngust asupra unui număr limitat de bacterii, de exemplu penicilina G activă doar
împotriva cocilor gram + ce nu produc betalactamaze, treponeme, leptospire și asupra unor bacili
anaerobi;
- spectru lărgit extins asupra mai multor tipuri de bacterii gram + și gram -: Amoxicilina
ce cuprinde spectrul penicilinei G la care se adaugă un număr de bacili gram -, de exemplu
Haemophilus influenzae, Helicobacter pylori, Bordetella pertusis, etc;
- spectru larg ce curpinde un număr foarte mare de bacterii, gram + și gram -, aerobe și
anaerobe, dar niciodată nu sunt active asupra tuturor bacteriilor patogene pentru om. Exemplu:
carbepenemii, chinolonele, tetraciclinele, cefalosporinele de generația a IV-a.
Rezistenţa microbiană faţă de antibiotice reprezintă capacitatea unor microorganisme
de a supraviețui și a se multiplica în prezența antibioticelor. Rezistența față de antibiotice este de
două tipuri:
1. Rezistența naturală depinde de specie și se datorează fie absenței structurii căreia îi este
destinat antibioticul, fie datorită imposibilității antibioticului de a pătrunde până la nivelul țintei
sale. De exemplu bacteriile anaerobe sunt în mod natural rezistente la aminoglicozide (transportul
activ transmembranar al aminoglicozidelor necesită oxigen); chlamydiile sunt în mod natural
rezistente la Penicilina G (nu posedă perete celular care este țintă Penicilinei G);
2. Rezistența dobândită este rezistența bacteriană dezvoltată în timp datorită dezvoltării
mutantelor rezistente. Consecința apariției mutațiilor este inactivarea antibioticului sau
împiedicarea pătrunderii la locul țintei sau a legării de țintă prin următoarele mecanisme:
- sinteza unor enzime capabile să inactiveze antibioticul prin acțiunea chimică directă
asupra lui. De exemplu sinteza betalactamazelor de către unele bacterii scindează inelul
betalactamic urmat de pierderea proprietății antimicrobiene;
- limitarea permeabilității membranei pentru un anumit antibiotic;
 - modificarea structurii țintă prin metilări, fosforilări, etc., astfel încât ea nu mai permite
legarea antibioticului;
- creșterea sintezei unor substanțe esențiale pentru viabilitatea bacteriei asupra cărora
acționează în mod normal antibioticele. De exemplu creșterea sintezei acidului paraaminobenzoic
va diminua eficacitatea sulfamidelor.
Farmacocinetica antibioticelor este importantă pentru a cunoște calea de administrare,
influența altor factori (de exemplu alimentația), pătrunderea și distribuția în anumite teritorii,
metabolizarea și eliminarea lor.
- Absorbția. Trebuie cunoscute următorele aspecte:
• calea de administrare: unele antibiotice prezintă o cale de administrare de elecție,
același antibiotic administrat pe o altă cale reprezentând o contraindicație. De
exemplu, benzatinpenicilina se administrează doar i.m. profund, administrarea i.v.
producând embolie cu risc letal;
• influența alimentelor asupra absorbției: de exemplu, fenoximetilpenicilina se
administrează doar pe stomacul gol, prezența alimentelor împiedicând absorbția
medicamentului;
• influența altor medicamente asupra absorbției antibioticelor.
- Distribuția. Sunt importante legarea de proteinele plasmatice și în ce măsură sunt
mobilizate alte substanțe de către antibioticele cu procent ridicat de legare. De asemenea, de
importanță majoră este pătrunderea antibioticului la nivelul focarului infecțios, de exemplu în
LCR, și realizarea concentrațiilor eficiente terapeutic. Există antibiotice care prezintă unele
afinități tisulare unde realizează concentrații superioare și care sunt de preferat în infecțiile
aparținând teritoriului respectiv.
- Metabolizarea antibioticelor este legată uneori și de particularitățile metabolice ale
fiecărui pacient în parte, de exemplu acetilatorii rapizi și acetilatorii lenți în cazul metabolismului
Izoniazidei.
- Eliminarea din organism are în vedere în special suferințele organului care face
eliminarea. De exemplu, în cazul insuficienței renale, un antibiotic poate fi înlocuit cu altul care
nu se elimină renal (cum ar fi Doxiciclina care se elimină prin retrodifuzie la nivelul colonului).
Clasificare. Criteriile de clasificare ale antibioticelor utilizate în prezent țin cont de
structura chimică și de mecanismul de acțiune:
- antibiotice bactericide de tip degenerativ: betalactamine, glicopeptide;
- antibiotice bactericide de tip absolut: aminoglicozide, chinolone, derivați de
nitroimidazol, polipeptide ciclice, nitrofurani;
- antibiotice bacteriostatice: macrolide, tetracicline, amfenicoli, sulfamide, oxazolidinone,
lincosamide.
 REGULI DE BAZĂ ÎN INSTITUIREA ŞI CONDUCEREA ANTIBIOTERAPIEI
ANTIBACTERIENE

Instituirea tratamentului antibiotic necesită argumente raționale bazate pe dovezi științifice.

Antibioticele sunt medicamente utilizate doar în infecțiile de etiologie microbiană. Utilizarea
lor abuzivă poate avea consecințe severe atât pe termen lung cât și pe termen scurt.
Medicul are datoria de a aprecia momentul începerii tratamentului antibiotic, durata lui și
tipul de medicament administrat. De regulă, tratamentul se începe după primirea rezultatului
microbiologic, cu germenele identificat și cu antibiograma efectuată. Medicul va alege un
antibiotic din categoria substanțelor la care germenele identificat prezintă sensibilitate. Opțiunea
sa va ține cont de penetrabilitatea antibioticului în focarul infecțios, gravitatea și extinderea
infecției, vârsta pacientului, efectele adverse și eventualele alergii medicamentoase.
Există situații în care medicul se confruntă cu un caz grav, cu infecție extinsă. În această
situație, el nu mai așteaptă rezultatul microbiologic și al antibiogramei, administrarea antibioticului
făcându-se pe criterii statistice existente pentru diagnosticul clinic, localizarea infecției, germenele
presupus a fi incriminat, dar și pentru teritoriul respectiv. După sosirea rezultatului antibiogramei,
tratamentul va fi ajustat conform acestei analize.
Există unele infecții de etiologie microbiană, dar cu evoluție benignă, spontan curabile ce
nu necesită instituirea tratamentului antibiotic, cum ar fi infecțiile ușoare ale tractului respirator
superior, unele boli diareice, infecțiile ușoare localizate în care colecția purulentă este evacuată
chirurgical. În această situație, bolnavul va fi urmărit clinic și paraclinic, i se va administra
tratament simptomatic, va fi alimentat și hidratat corespunzător. Orice agravare va impune
introducerea antibioticului în schema terapeutică.
Administrarea antibioticelor aste doar curativă, fiind contraindicată utilizarea lor
profilactică, cu câteva excepții:
- boli produse de streptococul beta-hemolitic grup A cum ar fi: scarlatina și angina la
contacții bolnavilor, în special în colectivitățile de copii. Se administrează Fenoximetilpenicilină
(Penicilina V) 400.000 UI la 8 ore sau Benzatinpenicilină 600.000 UI la copii și 1.200.000 UI la
adolescenți și adulți o dată la 2 săptămâni. Nu se administrează profilactic dacă exudatul faringian
este negativ;
- boli cu transmitere sexuală, cum ar fi blenoragia, sifilisul la partenerul sexual chiar dacă
nu prezintă încă simptomatologie caracteristică. În blenoragie se poate administra un macrolid sau
o cefalosporină, iar în cazul sifilisului se preferă Benzatinpenicilină 1.200.000 UI o dată pe
săptămână.
- tuberculoza la contacții nevaccinați BCG sau cu testul la tuberculină pozitiv. Se
administrează Izoniazidă 300 mg/zi la adult și 5-10 mg/kg/zi la copil.
- meningita meningocică la contacții bolnavilor. Profilaxia se face prin administrarea de
Rifampicină 300 mg la 12 ore, înainte de masă, timp de 5 zile la adult, sau cu Fenoximetilpenicilină
(Penicilina V) la copil 400.000 UI la 8 ore, timp de 5 zile la copil.
 - în specialitățile chirurgicale, tratamentul profilactic se va face în cazul intervențiilor mari
cu potențial infecțios crescut:
• traumatisme craniene, politraumatisme, plăgi penetrante toraco-abdominale, fracturi
deschise, arsuri întinse;
• prevenirea endocarditei bacteriene în chirurgia cardiacă sau la persoanele cu risc profilaxia
se va face și în cazul intervențiilor chirurgicale minore, de exemplu o extracție dentară;
• profilaxia infecţiilor bronhopulmonare, la bolnavi cu intubaţie traheală sau traheotomizaţi,
a infecţiilor urinare după cateterizări ale tractului urinar şi prevenirea infecţiilor în
chiuretaje pentru avort incomplet, precum şi a infecţiilor post partum;
• intervenţii pe focare septice osoase sau otomastoidiene; sterilizarea preoperatorie a tubului
digestiv (intervenţii pe colon); intervenţii operatorii pe căi urinare infectate (adenom de
prostată, malformaţii, tumori, etc.)

ASOCIERILE DE ANTIBIOTICE

Ori de câte ori este posibil, este de preferat monoterapia. Asocierile de antibiotice sunt
rezervate pentru situații grave sau în care nu este eficientă monoterapia. Asocierile pot fi făcute
după primirea rezultatului microbiologic, conform antibiogramei, sau, în situații severe, empiric și
ajustat apoi după primirea rezultatului de la laborator. Aceste asocieri se pot utiliza în următoarele
situații:
- infecții produse de mai mulți germeni, asocierea extinzând spectrul de acțiune al unui
singur antibiotic;
- pacienți imunocompromiși, cu stare septică sau cu un risc crescut de extindere a infecției;
- pacienți ce suferă intervenții chirurgicale extinse cu patologie severă și cu focare
infecțioase multiple;
- pacienții cu endocardite bacteriene sau cu alte infecții microbiene ce interesează cordul;
- focare greu accesibile chirurgical, de exemplu abces cerebral;
- pacienți cu infecții intraspitalicești, internați o perioadă lungă, în secțiile cu risc crescut,
cum ar fi de exemplu secția de ATI.
Asocieri de antibiotice permise:
- asocieri între antibiotice cu efect sinergic antibacterian. O astfel de asociere este cea între
un antibiotic din clasa betalactaminelor și un aminoglicozid. Antibioticul betalactamic acționează
asupra peretelui bacterian ușurând pătrunderea aminoglicozidului până la nivel ribozomal, locul
de acțiune al acestuia;
- asocieri ce extind spectrul de acțiune al unor antibiotice în înfecțiile mixte, severe,
intraspitalicești, de exemplu acolo unde există o asociere dintre germenii aerobi și cei anaerobi.
Un exemplu este asocierea dintre Metronidazol, activ împotriva germenilor anaerobi cu o
cefalosporină sau un alt antibiotic betalactamic, cu un aminoglicozid sau cu o chinolonă. Se mai
poate asocia Clindamicina, activă îndeosebi asupra germenilor anaerobi cu o chinolonă;
 - asocieri standardizate în cazul unor boli infecțioase severe, cum ar fi tuberculoza; aici
asocierea dintre antibiotice este obligatorie conform unor regimuri terapeutice reglementate de
Programul Național Antituberculos;
- asocieri între un antibiotic și un antimicotic, fiind cunoscut faptul că antibioticele
favorizează apariția infecțiilor micotice și în special a candidozelor. Există astfel de combinații
conținute într-un singur comprimat, de exemplu, Metronidazol și Clotrimazol, Metronidazol și
Miconazol, Gentamicina + Clotrimazol + Betametazona (glucocorticoid);
- asocieri între două medicamente antimicrobiene utilizate în practica curentă și conținute
în același preparat, cum ar fi Sulfametoxazol + Trimetoprim (Biseptol, Sumetrolim, Bitrim, etc).
Asocieri de antibiotice interzise:
- antibiotice care se fixsează pe același situs, inhibându-se reciproc prin mecanism
competitiv. De exemplu, nu se asociază Eritromicina, Cloramfenicolul și Clindamicina deoarece
toate se fixează reversibil în același loc pe subunitatea ribozomală 50S;
- nu se asociază antibioticele cu efect bactericid degenerativ cu antibioticele bacteriostatice.
Antibioticele bactericide de tip degenerativ acționează doar în faza de multiplicare bacteriană, iar
bacteriostaticele inhibă multiplicarea bacteriană;
- nu se asociază două antibiotice din aceeași clasă, de exemplu două aminoglicozide, două
macrolide, etc.;
- nu se asociază două antibiotice cu spectru larg deoarece au același domeniu de acțiune și
un risc crescut de disbacterioze;
- nu se asociază două antibiotice cu aceeași toxicitate, de exemplu nu se asociază două
medicamente ototoxice, două neurotoxice, etc. În cazul în care situația clinică impune astfel de
asocieri, cum ar fi o cefalosporină cu un aminoglicozid, ambele fiind nefrotoxice, va trebui
monitorizată funcția renală.
Observaţii importante în antibioterapie:
• Sunt active doar dacă germenii sunt sensibili (bacterii, rickettsii, micoplasme, chlamidii);
sensibilitatea se determină prin efectuarea antibiogramei;
• Nu sunt antipiretice, febra nu este întotdeauna expresia infecției microbiene; nu se
utilizează în sindroamele febrile, ci doar atunci când infecția microbiană este documentată
științific;
• Nu sunt antivirale, antimicotice, antiparazitare. Este contraindicată utilizarea lor în viroze
deoarece pot produce dismicrobisme și tot favoriza colonizarea mucoaselor cu germeni
patogeni;
• Toate antibioticele au efecte adverse, mai mult sau mai puțin severe;
• În infecţiile localizate cu puroi, sfacele, necroze, sterilizarea focarului infecțios se va face
folosind antibioticele doar după evacuarea și toaleta chirurgicală a acelui focar;
• Tratamentul antibiotic nu se va prelungi inutil și se va limita cât mai mult posibil perioada
de spitalizare a pacienților datorită pericolului infecțiilor intraspitalicești;
• Dacă fenomenele infecțioase persistă sub tratamentul antibiotic timp de 2 zile în infecţii
acute şi peste 5-10 zile în infecţiile cronice, tratamentul antibiotic va trebui modificat.
Persistența acestor fenomene indică ineficiența terapeutică.
 CONSECINŢELE ABUZULUI DE ANTIBIOTICE ȘI SITUAȚIILE UTILIZĂRII
IRAȚIONALE A ANTIBIOTICELOR

Abuzul utilizării antibioticelor observat în prezent are consecințe severe atât imediate cât
și tardive. Acestea pot fi sumarizate în două mari categorii:
1. Apariția mutantelor rezistente față de un antibiotic sau față de întreg grupul înrudit
structural. Instalarea rezistenței va determina ineficiența terapeutică a unui antibiotic iar în timp
chiar inutilitatea acestui antibiotic. De exemplu, penicilina descoperită de Fleming a avut efecte
antibaceriene împotriva majorității tulpinilor de Staphylococcus aureus; în prezent Staphylococcus
aureus este rezistent la penicilină. În timp, dezvoltarea și proliferarea mutantelor rezistente pot
determina excluderea unui antibiotic din practica terapeutică. Acesta este unul din motivele pentru
care industria farmaceutică sintetizează și introduce pe piață noi antibiotice.
2. Creșterea numărului și severității reacțiilor adverse. Un antibiotic utilizat în doze prea
mari, o perioadă mai lungă de timp sau la intervale prea scurte duce la apariția unor reacții adverse,
uneori severe. O doză inițială prea mare poate determina apariția așa numitei reacții Herxheimer
observate în cazul administrării penicilinei pentru tratamentul sifilisului. Se caracterizează prin
agravarea brutală a manifestărilor clinice ale bolii datorită omorârii unui număr mare de treponeme
și eliberarea în circulație a endotoxinelor acestora.
Greșelile utilizării antibioticelor ce au ca și consecință situațiile descrise mai sus sunt:
1. Absența diagnosticului sau diagnostic incorect de infecție microbiană. Administrarea
unui antibiotic în absența unui diagnostic bine documentat reprezintă o eroare terapeutică. În
această categorie se încadrează tratarea virozelor respiratorii cu antibiotice sau chiar administrarea
antibioticelor luând în considerare doar prezența febrei. Altă eroare este reprezentată de
administrarea unui antibiotic fără un consult clinic, doar bazat pe ceea ce descrie un aparținător
sau chiar pacientul sau comunicarea, de exemplu, se face prin telefon.
2. Interpretarea greșită sau neefectuarea unor analize de laborator. Antibioticul se
administrează după sosirea rezultatului antibiogramei, conform acesteia. Există situații severe care
nu permit temporizarea începerii tratamentului, 48 de ore fiind necesare efectuării antibiogramei.
În acest caz, antibioticul se administrează după recoltarea produsului biologic sau patologic pentru
examenul bacteriologic. Tot înainte de începerea tratamentului antimicrobian este obligatorie
efectuarea unor investigații paraclinice, cum ar fi hemoleucograma, CRP, examen radiologic,
frotiu direct, examen de urină etc., în funcție de localizarea presupusei infecții. Timpul necesar
efectuării acestor investigații este de ordinul minutelor. Alte erori sunt:
- administrarea de antibiotice în cazul în care rezultatul unei culturi indică un germene
saprofit;
- administrarea empirică sau continuarea unui tratament antibiotic după sosirea rezultatului
antibiogramei fără a se ține cont de aceasta;
- subestimarea sau supraestimarea unor rezultate de laborator.
3. Nerespectarea indicațiilor, ignorarea sau subestimarea contraindicațiilor:
- administrarea antibioticelor în stări febrile care nu sunt consecința unei infecții
microbiene, cum ar fi tumori maligne, alergii, colagenoze, etc;
- administrarea antibioticelor în infecții virale, micotice, parazitare;
- administrarea antibioticelor în infecții localizate cu supurație colectată, de exemplu
abcese, care trebuie drenate, excizate chirurgical și apoi supuse unei toalete locale; aceste afecțiuni,
de regulă, nu necesită administrare de antibiotic;
 - administrarea antibioticelor în boli benigne cu vindecare spontană, cum ar fi unele infecții
ușoare ale căilor respiratorii superioare, enterocolite etc.;
- neajustarea dozelor în situația unei insuficiențe de organ, de exemplu în insuficiența
renală;
- administrarea unor antibiotice teratogene sau cu risc fetal la femeia gravidă, de exemplu
Metronidazol;
- administrarea la copiii mici a unor antibiotice destinate doar adulților, de exemplu
chinolone.
4. Greșeli în prescrierea antibioticelor:
- administrarea antibioticelor fără a cunoaște spectrul de acțiune, de exemplu, administrarea
Gentamicinei în infecții cu germeni anaerobi;
- neutilizarea antibioticelor de elecție pentru o anumită infecție microbiană sau
administrarea unui antibiotic de rezervă în cazul în care situația permite administrarea
antibioticului de primă alegere;
- prescrierea unor antibiotice care nu pătrund la locul infecției, chiar dacă antibiograma
indică o sensibilitate considerabilă. Exemplu: administrarea intramusculară a Gentamicinei în
meningită cu germeni sensibili (Gentamicina nu traversează bariera hematoencefalică și nu
pătrunde în LCR);
- folosirea altei căi de administrare decât cea recomandată poate duce la imposibilitatea
absorbției antibioticului sau se poate solda cu accidente severe. De exemplu, administrarea i.v. a
benzatin-penicilinei produce embolie cu evoluție letală;
- folosirea unor antibiotice destinate infecțiilor ușoare în tratamentul infecțiilor
intraspitalicești cu bacterii multirezistente;
- asocieri inutile atunci când este indicată monoterapia utilizând un amestec de antibiotice
șablon (cum ar fi Ampicilina + Gentamicina) sau amestecuri de mai multe antibiotice nejustificate
clinic și paraclinic;
- antibioterapia profilactică nejustificată împotriva unor infecții sau a tuturor infecțiilor
bacteriene ce ar putea ipotetic să se producă;
- prevenirea suprainfecțiilor bacteriene a virozelor, de exemplu respiratorii, prin
administrare de antibiotice; această procedură va duce la creșterea frecvenței și severității
suprainfecțiilor datorită selectării unor specii rezistente;
- prescrierea de antibiotice la cererea bolnavului sau a aparținătorilor.
5. Greșeli în administrarea antibioticelor:
- administrarea unor doze prea mari sau prea mici decât cele necesare;
- nerespectarea intervalului dintre doze (la 6 ore, 8 ore, 12 ore, etc) cu următoarele
consecințe:
• prelungirea intervalului duce la selectarea germenilor rezistenți și la apariția
mutantelor rezistente conducând la eșecul terapiei;
• scurtarea intervalului va determina apariția toxicității, creșterea frecvenței și
gravității efectelor adverse.
- durata prea scurtă sau prea lungă a tratamentului antibiotic;
- schimbarea antibioticului fără justificare și fără a se aștepta 1-2 zile pentru a i se observa
eficacitatea sau de a consulta rezultatul antibiogramei;
- abuzul de antibiotice aplicate local, pe tegumente și mucoase;
- absența trusei de urgență pentru șocul anafilactic, în special în cazul administrării
injectabile;
 - utilizarea altui solvent decât cel specificat în prospectul medicamentului sau
nerespectarea altor indicații particulare din prospect, de exemplu condiții de depozitare, timp de
administrare (cum ar fi i.v. lent, nu în bolus), incompatibilități cu alte medicamente;
- nerespectarea regulilor elementare de asepsie a tehnicii injecției, antibioticul nefiind o
substanță care protejează împotriva unor infecții virale sau bacteriene cum ar fi de exemplu
hepatita C, SIDA, etc. Injectarea antibioticului fără respectarea asepsiei nu va proteja împotriva
infecțiilor locale sau sistemice datorită posibilității introducerii în corp a unor bacterii prezente în
acel moment pe tegument.

2. ANTIBIOTICE BACTERICIDE DE TIP DEGENERATIV

2.1 BETALACTAMINE

Antibioticele betalactamine sunt cele mai folosite antibiotice în terapeutică și conțin cei
mai mulți reprezentanți. Denumirea clasei este dată de structura chimică a acestor compuși ce
includ în molecula lor un nucleu/inel betalactamic/betalactaminic (ambele denumiri sunt utilizate
în practica curentă).
Nucleul betalactamic este un ciclu format din 4 atomi dintre care doi formează o legătură
amidică caracteristică. Acest inel betalactaminic poate avea atașate unul sau două inele precum și
o serie de catene laterale. În funcție de aceste caracteristici structurale, dar și de unele caracteristici
ale spectrului de acțiune, antibioticele din grupa betalactaminelor se clasifică în:
1. Monobactami: Aztreonam
2. Dibactami:
 Peniciline:
- Peniciline cu acțiune rapidă, sensibile la beta-lactamaze: Fenoximetilpenicilina
(Penicilina V), Benzilpenicilina (Penicilina G)
- Peniciline cu acțiune retard: Benzatinpenicilina
- Peniciline antistafilococice rezistente la beta-lactamaze, numite și
izoxazolilpeniciline sau peniciline M: Oxacilina
- Peniciline cu spectru largit sau aminopeniciline sau peniciline A: Ampicilina,
Amoxicilina
- Peniciline active față de pseudomonas: Piperacilina
 Carbapenemi: Imipenem, Meropenem, Ertapenem
 Cefeme (Cefalosporine):
- Cefalosporine de generația I: Cefalexin, Cefadroxil, Cefazolin
- Cefalosporine de generația a II-a: Cefaclor, Cefuroxim
- Cefalosporine de generația a III-a: Cefotaxim, Ceftriaxon, Ceftazidim, Cefixim,
Ceftibuten, Cefpodoxim, Cefoperazon
- Cefalosporine de generația a IV-a: Cefepim
- Cefalosporine de generația a V-a: Ceftarolin
3. Tribactami
 Mecanism de acţiune. Ținta terapeutică a antibioticelor betalactamine este peretele
celular, și anume sinteza acestuia în perioada de multiplicare bacteriană.
Peretele celular bacterian este un component rigid responsabil de menținerea integrității
celulare în condițiile unei diferențe de presiune osmotică între interiorul și exteriorul celulei.
Principalul component al peretelui celular este peptidoglicanul, denumit și mureina sau
mucopeptid. El este format dintr-un miez polizaharidic alcătuit dintr-o secvență repetitivă
dizaharidică. Dizaharida repetitivă este formată din N-acetil-glucozamină și acid N-acetil-
muramic, legate între ele prin legături β1-4. Fiecarei molecule de acid N-acetil-muramic îi este
atașată o tetrapeptidă realizând punți între diferitele lanțuri zaharidice. Tetrapeptida diferă de la o
specie bacteriană la alta, fiind constituită în general din L-alanina, D-alanina, D-acid glutamic,
ultimul aminoacid fiind lizina sau acidul diamino-pimelic. Acidul diamino-pimelic este un
aminoacid specific peretelui bacterian, fiind un precursor al lizinei în cadrul sintezei microbiene.
Tetrapeptidele sunt interconectate prin punți pentapeptidice alcătuite frecvent din 5 molecule de
glicină.
Moleculele precursoare ale ale peptidoglicanului sunt sintetizate în interiorul bacteriei și
transportate prin membrana celulară la locul asamblării lor. În cursul asamblării peptidoglicanului
intervin enzimele numite transpeptidaze. Transpeptidazele catalizează legarea glicinei terminale a
pentapeptidei de legătura de D-alanina, penultimul aminoacid al tetrapeptidei, urmată de pierderea
ultimului aminoacid al tetrapeptidei.
În sinteza peptidoglicanului sunt implicate complexe proteice enzimatice numite proteine
de legare a penicilinelor sau PBP (penicilin binding protein). Denumirea lor este dată de faptul că
la acest nivel se leagă antibioticele betalactamine, exercitându-și efectul lor bactericid.
PBP catalizează mai multe reacții de sinteză a peptidoglicanului, cum ar fi:
- transpeptidare – formarea legăturii dintre tetrapeptide și pentapeptide;
- transglicozilare – polimerizarea lanțului glucidic;
- carboxipeptidare – hidroliza ultimului aminoacid a al tetrapeptidei;
- endopeptidare – hidroliza legăturilor peptidice din cadrul peptidelor care fac legătura între
două lanțuri glucidice.
În cursul sintezei peptidoglicanului, antibioticele betalactamine se leagă de diferite proteine
aparținând complexului PBP întrerupând construcția peptidoglicanului și dezorganizând celula
bacteriană, ceea ce duce la moartea microorganismului. Cel mai frecvent ele intervin în reacția de
transpeptidare; transpeptidazele utilizează antibioticul ca substrat al reacției, rezultând compuși
nefuncționali și intrerupând asamblarea lanțului. În consecință, peretele celular se va dezorganiza,
expunând bacteria mediului extern hipoton. Apa va intra în celulă, se va acumula excesiv, iar celula
se va sparge. Apariția compușilor nefuncționali va activa unele autolizine bacteriene ce vor
accelera distrugerea peretelui celular și vor grăbi moartea bacteriei.

Inhibitorii de beta-lactamaze. Rezistența microorganismelor la antibiotice se realizează

prin patru mecanisme principale:
 - inactivarea antibioticului;
- modificarea țintei terapeutice;
- reducerea captării celulare a antibioticului;
- creșterea efluxului celular al antibioticului.
În cazul antibioticelor betalactamine, principalul mecanism incriminat în cadrul producerii
rezistenței microorganismelor este inactivarea antibioticului. Această inactivare constă în sinteza
unor enzime de către bacterii numite betalactamaze. Aceste enzime clivează legătura amidică de
la nivelul inelului betalactaminic rezultând un inel deschis fără activitate antimicrobiană.
Beta-lactamazele sunt incadrate în prezent în 4 clase, A, B, C și D, în funcție de mecanismul
molecular și genele implicate în sinteza lor:
- clasa A este activă împotriva benzil-penicilinei, dar și a unor cefalosporine;
- clasa B este activă împotriva penicilinelor și cefalosporinelor;
- clasa C este activă împotriva carbepenemilor, dar și a cefalosporinelor;
- clasa D este activă împotriva oxacilinei.
Pentru a reduce efectele acestor enzime, au fost introduse substanțe administrate împreună
cu unele antibiotice și au fost denumite inhibitori de betalactamaze.
Inhibitorii de betalactamaze sunt antibiotice betalactamine cu o activitate antimicrobiană
nesemnificativă, dar care au rol de substrat pentru beta-lactamaze. Inhibitorii se vor lega ireversibil
de betalactamaze, cu o afinitate mai mare comparativ cu antibioticele betalactaminice. Legarea
ireversibilă a inhibitorului va permite antibioticului betalactaminic să își exercite acțiunea
antimicrobiană fără a mai fi inactivat de betalactamaze.
Inhibitorii de betalactamaze folosiți în prezent sunt: acidul clavulanic, sulbactamul şi
tazobactamul.
Acidul clavulanic se absoarbe bine după administrarea orală, dar se poate utiliza și
parenteral. Se asociază cu Amoxicilina și Ticarcilina.
Sulbactamul are o structură asemănătoare cu acidul clavulanic, putând fi administrat fie
oral, fie parenteral. Doza trebuie ajustată la pacienții cu insuficiență renală. Se asociază cu
Ampicilina și Cefoperazona.
Tazobactamul se administrează parenteral împreună cu Piperacilina. În prezent,
Piperacilina nu se mai utilizează singură ci doar în combinație cu tazobactamul.

2.1.1 MONOBACTAMI

Au un singur inel betalactamic ce nu se află condensat cu nici un alt nucleu sau structură
ciclică. Monobactamii sunt eficienți doar împotriva bacteriilor gram negative aerobe. Antibioticul
utilizat în prezent în terapeutică din această clasă este Aztreonamul.
 Aztreonam
Farmacodinamică: Aztreonamul are efect bactericid asupra bacililor gram negativi
aerobi, inclusiv față de Pseudomonas aeruginosa. Nu este afectat de betalactamazele produse de
bacilii gram negative aerobi cu excepția celor secretate de Pseudomonas sp și Klebsiella sp.
Mecanism de acțiune. Aztreonamul împiedică sinteza peretelui bacterian datorită afinitații
sale mari pentru proteina de legare a penicilinelor 3 (PBP3). Prin legarea la PBP3, antibioticul
inhibă ultimele stadii de sinteză a peretelui bacterian ducând la filamentarea și liza
microorganismului. Liza celulară este mediată de enzime ale peretelui celular denumite autolizine.
Se bănuiește că aztreonamul interferă și cu un inhibitor al autolizinelor.
Farmacocinetică: nu se administrează oral deoarece este inactivat de către flora
microbiană intestinală. Asigură concentrații eficiente în spută și secrețiile bronșice dacă este
administrat pe cale inhalatorie. Administrat intramuscular sau intravenos realizează concentrații
eficiente în plămâni, bilă, peritoneu. Trece în lichidul cefalorahidian în cantități eficace terapeutic.
Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 50%. O mică parte este metabolizat prin hidroliza
legăturii betalactamice rezultând un compus cu un inel deschis; 70% din cantitatea administrată
rămâne neschimbată și se elimină renal prin filtrare glomerulară sau secreție tubulară.
Indicații terapeutice: Aztreonamul este rezervat infecțiilor respiratorii severe cronice cu
germeni aerobi gram negativi în special cu Pseudomonas aeruginosa la pacienții cu fibroză
chistică.
Contraindicații: sarcină, alaptare, alergie la betalactamine, copii sub 6 ani.
Efecte adverse: frecvent sunt prezente tulburări respiratorii (tuse, durere faringolaringeală,
congestie nazală, rinoree, bronhospasm nealergic), erupții cutanate, febră. Mai rar poate determina
creșterea tranzitorie a transaminazelor.
Interacțiuni cu alte medicamente: Aztreonamul acționează sinergic cu aminoglicozidele
putând fi asociat cu acestea deoarece nu este nefrotoxic și nici ototoxic.

2.1.2 DIBACTAMI
Din clasa dibactamilor fac parte penicilinele, cefalosporinele, carbepenemii și
carbacefemele. Aceste antibiotice au în comun un inel betalactamic conjugat cu un al doilea inel
cu o structură chimică variată.

2.1.2.1 PENICILINE
Este clasa cu cea mai îndelungată utilizare în terapeutică. Toate penicilinele au un inel de
bază, acidul 6-aminopenicilanic ce conține un inel betalactamic și un inel tiazolidinic. Acidul 6-
aminopenicilanic este responsabil de activitatea antibacteriană, iar catenele laterale determină
particularitățile fiecărei substanțe în parte în ceea ce privește stabilitatea moleculei față de unele
enzime bacteriene sau față de mediul acid din stomac, cât și diferitele proprietăți specifice
antimicrobiene.
 2.1.2.1.1 PENICILINE CU ACȚIUNE RAPIDĂ SENSIBILE LA BETALACTAMAZĂ
Penicilinele sensibile la betalactamază sunt antibiotice cu spectru îngust foarte active
împotriva bacteriilor gram pozitive, dar aproape ineficiente împotriva celor gram negative. Sunt
foarte sensibile la acțiunea betalactamezelor microbiene, în prezent existând o multitudine de
tulpini rezistente la această categorie de substanțe.

Benzilpenicilina (Penicilina G)
Farmacodinamică: este o substanță naturală extrasă din Penicillium chrysogenum cu un
spectru de acțiune îngust ce cuprinde coci și bacili gram pozitivi și coci gram negativi, spirochete,
actinomicete. Stafilococii sunt rezistenți la benzilpenicilină deoarece sunt producători de
betalactamază, iar bacilii gram negativi posedă rezistență naturală la acest antibiotic.
Benzilpenicilina se dozează în unități internaționale (UI), o unitate corespunzând la 0,6 μg de
substanță standard. Se utilizează în terapeutică sub formă de sare de sodiu sau de potasiu având o
hidrosolubilitate mare. Este instabilă sub acțiunea căldurii, alcoolului, metalelor grele, acizilor și
a substanțelor reducătoare sau oxidante.
Mecanism de acțiune: se leagă de PBS de la nivelul peretelui celular al germenului
patogen. În consecință, celula bacteriană va fi lizată și prin acțiunea unor enzime autolitice.
Rezistența la peniciline poate fi încrucișată cu a altor antibiotice betalactamice.
Farmacocinetică: nu se administrează oral deoarece este inactivată de acidul clorhidric
din stomac. După administrare intramusculară absorbţia este bună. Concentraţia plasmatică
maximă se obţine în aproximativ 30 minute şi se menţine 4-6 ore după administrare i.m. și mult
mai rapid după administrarea intravenoasă (bolus, perfuzie). Legarea de proteinele plasmatice este
de 65%. Difuzează bine în majoritatea ţesuturilor, dar pătrunde foarte puțin în LCR dacă meningele
este neinflamat, în globul ocular, seroase. Prezența inflamației meningelui îmbunătățește
penetrabilitatea, putând ajunge la concentrații eficiente terapeutic în doze mari. Traversează
placenta, ajunge și în laptele matern. Metabolizarea hepatică şi concentrarea biliară sunt reduse.
Se elimină renal. Eliminarea urinară scade în insuficienţa renală, la nou-născut şi după
administrarea de Probenecid.
Indicații terapeutice: Benzilpenicilina este antibioticul de elecţie în angine streptococice,
erizipel, scarlatină, pneumonia pneumococică, antrax, difterie, sifilis, meningită meningococică şi
pneumococică (ca monoterapie în doze mari), septicemii, endocardite (în asociere cu
aminoglicozide).
Contraindicații: alergie la betalactamine.
Efecte adverse: frecvent pot apare reacții alergice. Mai rar, și numai după administrarea
dozelor mari se pot produce tulburări neurologice (convulsii, stare de rău epileptic), toxicitate
hepatică. Se recomandă prudență la bolnavii cardiaci și la cei cu afecțiuni renale deoarece
benzilpenicilina poate determina creșteri ale natremiei și potasemiei. Benzilpenicilina nu are prag
toxic. Rareori, poate apare febra medicamentoasă, anemie hemolitică, reacţii tip Herxheimer, în
tratamentul sifilisului, datorită eliberării masive de toxine, consecinţa distrugerii de spirochete.
 Interacțiuni cu alte medicamente:
- administrarea benzilpenicilinei în aceeași seringă sau flacon de perfuzie cu un
aminoglicozid duce la inactivare a celor două medicamente. În cazul acestei asocieri se pot
administra ambele, cu condiția să fie injectate în locuri diferite;
- Cloramfenicolul, Eritromicina, tetraciclinele interferă cu efectul bactericid al
benzilpenicilinei și din acest motiv se evită o astfel de asociere;
- Benzilpenicilina scade clearance-ul Metotrexatului cu efect toxic datorită competiției
celor două medicamente pentru secreția tubulară;
- Probencidul scade secreția tubulară a benzilpenicilinei determinând creșterea și
persistența concentrațiilor mari precum și creșterea timpului de înjumătățire a benzilpenicilinei;
- Indometacina și alte substanțe antiinflamatoare nesteroidiene acționează competitiv cu
penicilina la nivelul secreției tubulare renale.

Fenoximetilpenicilina (Penicilina V)
Farmacodinamică: este asemănătoare benzilpenicilinei privind spectrul şi mecanismul de
acţiune. Prezintă avantajul unei administrări mult mai comode şi al unui preţ de cost mult mai mic.
Se utilizează în tratamentele efectuate în ambulator.
Mecanism de acțiune: Fenoximetilpenicilina este eficientă împotriva germenilor aflați în
stadiu proliferativ, acționând asupra lor prin inhibarea sintezei peretelui bacterian.
Farmacocinetică: este stabilă în mediul acid și din acest motiv poate fi administrată oral.
Prezența alimentelor reduce semnificativ absorbția, administrarea fiind necesară pe stomacul gol.
Se absoarbe parțial din tubul digestiv. Realizează concentrații eficiente în rinichi, plămâni, piele,
ficat, dar nu și în oase. Se elimină în mare parte nemodificată pe cale urinară, iar o cantitate mică
este excretată biliar.
Indicații terapeutice: infecţii uşoare sau moderate cu germenii sensibili fiind preferată în
tratamentele efectuate în ambulator, boli streptococice (amigdalita, scarlatina, faringita), profilaxia
endocarditei după intervenții chirurgicale minore ca de exemplu extracțiile dentare,
amigdalectomie.
Contraindicații: boli gastrointestinale active, reacții alergice la betalactamine.
Efecte adverse: mai frecvent se întâlnesc reacțiile alergice și tulburările digestive (greață,
vărsături, diaree). Mai rar pot apărea modificări hematologice (eozinofilie, anemie, leucopenie,
trombocitopenie).
Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se asociază cu antibiotice bacteriostatice deoarece este activă doar împotriva
germenilor aflați în fază de multiplicare;
- reduce eficiența contraceptivelor orale;
- antiinflamatoarele, antireumaticele, antipireticele și Probencidul inhibă competitiv
secreția tubulară și eliminarea renală a fenoximetilpenicilinei ducând la creșterea concentrației
plasmatice a acesteia.
 2.1.2.1.2 PENICILINE CU ACȚIUNE RETARD
Penicilinele din această categorie au o acțiune prelungită, administrarea lor fiind la
intervale mai lungi de timp. Toate formele se administrează intramuscular. Din grupul
penicilinelor retard fac parte Benzatinpenicilina și Procainpenicilina. Procainpenicilina, o sare a
benzilpenicilinei cu Procaina (un anestezic local) se utilizează mai rar, având un risc alergen
crescut, prin sumarea efectului alergen al Benzilpenicilinei și al Procainei.

Benzatinpenicilina (Moldamin)
Farmacodinamică: este o sare a benzilpenicilinei cu dibenziletilendiamină, fiind un
preparat retard, de depozit cu o acțiune prelungită. Se folosește sub formă de suspensie apoasă
fiind dizolvat înainte de întrebuințare în apă distilată deoarece precipită în serul fiziologic.
Mecanism de acțiune: antibioticul acționează doar împotriva bacteriilor aflate în faza de
multiplicare celulară prin inhibarea sintezei peretelui bacterian. Se leagă de proteinele membranare
specific PBP și determină activarea unor enzime autolitice provocând moartea bacteriei. Nu este
eficientă împotriva germenilor producători de betalactamaze.
Farmacocinetică: după injectarea intramusculară profundă realizează concentrații
plasmatice mai mici, dar durabile. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 60%.
Realizează concentrații crescute în rinichi și ceva mai mici în ficat, piele, intestine. Penetrează
foarte puțin în lichidul cefalorahidian. Se elimină renal prin secreție tubulară.
Indicații terapeutice: are utilizări limitate în infecţiile cu streptococ β hemolitic grup A,
reumatism articular acut, sifilis, faringită acută, scarlatină.
Contraindicații: copii mai mici de 3 ani, alergie la peniciline sau betalactamine. Este
contraindicată administrarea intravenoasă deoarece determină embolie cu risc letal.
Efecte adverse: manifestările alergice sunt mai rare, dar mai periculoase datorită efectului
prelungit al medicamentului. Provoacă manifestări gastrointestinale manifestate în principal prin
colici abdominale și diaree. Frecvent apar dureri la locul injectării.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul crește concentrația plasmatică a benzatinpenicilinei;
- Cloramfenicolul și Tetraciclina scad concentrația plasmatică a benzatinpenicilinei;
- Benzatinpenicilina crește concentrația plasmatică a anticoagulantelor orale și a
Metotrexatului;
- Benzatinpenicilina scade eficiența contraceptivelor orale.

2.1.2.1.3 PENICILINE ANTISTAFILOCOCICE

Antibioticele din această categorie sunt peniciline active împotriva majorității
stafilococilor. Sunt rezervate exclusiv utilizării în tratamentul infecțiilor stafilococice. Principalul
antibiotic al seriei a fost Meticilina, de aceea grupul se mai numeşte Peniciline M. Actualmente
Meticilina este scoasă din uz datorită nefrotoxicităţii sale, fiind inlocuită cu alți compuși, dar
rămâne ca un termen de referinţă pentru acest grup, dar și în cadrul clasificării stafilococilor aurii.
Molecula substanțelor din această clasă include catene laterale voluminoase conferind
antibioticului rezistență la acțiunea betalactamazelor. Sunt active pe stafilococii secretori de
betalactamaze sensibile, rezistente la benzilpenicilină.
Stafilococii, în funcție de rezistența sau sensibilitatea la unele antibiotice pot fi clasificati
în mai multe grupe:
 Stafilococi nesecretori de betalactamaze, sensibili la benzilpenicilină;
 Stafilococi meticilino-sensibili, rezistenţi la benzilpenicilină, sensibili la penicilinele M şi
alte betalactamine (meti-S);
 Stafilococi meticilino-rezistenţi, rezistenţi la benzilpenicilină, peniciline M şi la marea
majoritate a betalactaminelor (meti-R sau MRSA – Methicilin resistant Staphylococcus
aureus).
 Stafilococi rezistenți la macrolide, lincosamida și streptogramina B (MLSB – Macrolide-
Lincosamide-Streptogramin B)
Din această clasă, în prezent se mai utilizează doar Oxacilina.

Oxacilina
Farmacodinamică: are potență antimicrobiană mai mare decât meticilina. Are efect
bactericid fiind rezistentă la betalactamază. Toți stafilicocii sensibili la meticilină sunt sensibili și
la oxacilină; toți stafilococii rezistenți la meticilină sunt rezistenți și la oxacilină.
Mecanism de acțiune: Oxacilina inhibă sinteza peretelui bacterian prin legarea de
receptorii membranari specifici, PBP. Datorită acestei legări, va fi declanșată autoliza celulei
bacteriene prin activarea unor enzime numite autolizine.
Farmacocinetică: după administrare orală se absoarbe 30-60%, absorbţia fiind diminuată
în prezența alimentelor, de aceea administrarea se face pe stomacul gol. Se poate administra oral,
intramuscular, intravenos (bolus, perfuzie). Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 90%.
Difuzează bine, dar lent în ţesuturi, inclusiv în lichidul amniotic și sângele fetal. În LCR, seroase
şi bilă realizează concentraţii mici, ineficiente terapeutic. Se elimină pe cale renală prin filtrare
glomerulară și secreție tubulară activă. Se excretă în laptele matern.
Indicații terapeutice: se utilizează în infecții respiratorii, ORL, cutanate, renale, osoase,
septicemii, endocardite cu stafilococi aurii meticilino-sensibili. Se mai poate folosi și pentru
profilaxia infecțiilor postoperatorii. Nu prezintă prag toxic, având avantajul de a permite
administrarea de doze mari intravenoase în infecţii stafilococice grave.
Contraindicații: alergie la Oxacilină sau la alte antibiotice betalactamice, sarcina și
alaptarea.
Efecte adverse: frecvent pot fi prezente manifestări alergice, tulburări gastro-intestinale
(greață, vărsături, diaree), tulburări hematologice (anemie, leucopenie, trombopenie). Mai rar pot
apărea creșterea tranzitorie a transaminazelor și tulburări la nivelul sistemului nervos central în
special la cei cu insuficiență renală sau după administrarea de doze mari.
Interacțiuni cu alte medicamente:
 - Oxacilina prezintă antagonism de acțiune cu Tetraciclina, Doxiciclina, Minociclina;
- Oxacilina scade efectul contraceptivelor orale.

2.1.2.1.4 PENICILINE CU SPECTRU LĂRGIT SAU AMINOPENICILINELE

Sunt antibiotice semisintetice eficiente împotriva bacteriilor gram pozitive și gram
negative, dar inactive față de stafilococii producători de betalactamaze sau penicilinaze. Din
această categorie se utilizează în prezent Ampicilina și Amoxicilina. Principalul reprezentant a
fost Ampicilina, de unde a rămas denumirea de Peniciline A.

Ampicilina
Farmacodinamică: este un antibiotic bactericid având un spectru antibacterian lărgit
comparativ cu penicilinele naturale întrucât acţionează şi pe unii bacili gram negativi aerobi. Cea
mai mare sensibilatate la Ampicilină o are Haemophilus influenzae. Speciile bacteriene sensibile
la ampicilină sunt: coci gram pozitivi şi negativi (germenii sensibili la Penicilină) precum şi pe
unii bacili Gram negativi aerobi, Enterococ, Bacil tific, Salmonele, Colibacili, Klebsiella şi
Proteus. În prezent, majoritatea bacililor gram negativi au devenit rezistenți.
Mecanism de acțiune: efectul bactericid constă în inhibiția sintezei peretelui bacterian
prin legarea ampicilinei de proteinele specifice PBP din interiorul peretelui bacterian. După legare,
liza peretelui este mediată de enzime numite autolizine ce determină moartea celulei microbiene.
Farmacocinetică: Ampicilina este stabilă în mediul gastric și se absoarbe în mare parte
din intestin. Absorbția este scăzută în prezența alimentelor. După administrare orală sau
parenterală (i.m., i.v.) realizează concentraţii biliare și urinare înalte eliminandu-se prin urină, dar
și prin scaun. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 15%. Trece în cantități mici în
lichidul cefalorahidian prin meningele neinflamat, cantități ce cresc în cazul inflamației
meningeale. Traversează bariera feto-placentară, se elimină şi prin lapte, dar în general este bine
suportată de copilul mic.
Indicații terapeutice: dizenterie, febră tifoidă, angiocolite, infecţii urinare, meningite,
infecţii respiratorii, pneumonii, bronhopneumonii, endocardite.
Contraindicații: alergie la betalactamine, mononucleoză infecțioasă, infecție cu virus
citomegalic, leucemie limfatică cronică, boli gastro-intestinale severe.
Efecte adverse: se întâlnesc frecvent erupții cutanate, diaree, dar și suprainfecția
candidozică. Mai rar pot apărea tulburări hematologice și febră după administrare îndelungată.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- antiacidele reduc absorbția Ampicilinei;
- excreția Metotrexatului este redusă de Ampicilină;
- nu se asociază cu antibioticele bacteriostatice;
- Porbencidul determină creșterea concentrației plasmatice a Ampicilinei prin reducerea
eliminării sale renale;
 - asocierea cu un inhibitor de betalactamază în combinația Ampicilina + Sulbactam
mărește spectrul de acțiune incluzând și germenii secretori de betalactamaze. Preparatul reprezintă
de fapt un ester al ampicilinei cu sulbactamul care se desface în cele două componente în timpul
procesului de absorbție. Acest preparat rămâne rezistent față de Pseudomonas aeruginosa, E. Coli,
și alți bacili gram negativi.

Amoxicilina
Farmacodinamică: spectrul antimicrobian este asemănător ampicilinei însă are o
biodisponibilitate superioară fiind mai eficace decât aceasta.
Mecanism de acțiune: Amoxicilina leagă specific proteinele membranare PBP 1A
localizate în structura peretelui bacterian. Amoxicilina determină acetilarea transpeptidazei
penicilino-sensibile din domeniul C-terminal prin deschiderea inelului lactamic. Inactivarea
enzimei inhibă formarea celor două lanțuri de peptidoglican inhibând astfel sinteza peretelui
bacterian. Are de asemenea efect litic asupra celulei microbiene prin activarea enzimelor autolitice
cum ar fi autolizinele.
Farmacocinetică: este stabilă în mediul acid gastric, iar absorbţia intestinală este aproape
completă, nefiind afectată de alimente. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 20%.
Difuzează foarte bine în plămân și secrețiile traheo-bronșice. Se elimină renal, în mare parte
nemodificată.
Indicații terapeutice: infecţii pulmonare și ORL, asigurând o concentrație bună în spută;
boli diareice (febră tifoidă), infecţii urinare, gonoree. În ultima perioadă se observă o tendință de
înlocuire a Ampicilinei cu Amoxicilina datorită eficacității sale mai crescute. Rezultatele sunt net
superioare, mai ales după formele parenterale.
Contraindicații: alergie la betalactamine, mononucleoza infecțioasă, copii mai mici de 5
ani.
Efecte adverse: frecvent apar manifestari alergice, erupții cutanate, tulburări digestive
(greață, vărsături, diaree). Rar pot fi întâlnite nefrite interstițiale, creșterea tranzitorie a
transaminazelor, anemie, leucopenie, trombocitopenie.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Alopurinolul determină creșterea concentrației de Amoxicilină cu intensificarea rash-ului
cutanat;
- Amoxicilina crește concentrația plasmatică a Metotrexatului datorită scăderii eliminării
sale renale;
- Amoxicilina diminuează eficacitatea contraceptivelor orale datorită reducerii circulației
enterohepatice a metaboliților estrogeni;
- Clorochina scade absorbția Amoxicilinei;
- asocierea cu un inhibitor de betalactamază în combinația Amoxicilină + Acid clavulanic
mărește spectrul de acțiune și asupra germenilor producători de betalactamază. Astfel, cuprinde
germeni pe lângă cei din spectrul Amoxicilinei în plus şi Stafilococi şi Gonococi rezistenţi la
benzilpenicilina cât şi E. Coli, Salmonella, Shigella, Klebsiella, Proteus, H. influenzae. Inhibiția
de către acidul clavulanic a producerii de betalactamaze microbiene se datorează fixării ireversibile
pe betalactamaze pe care le menține în forma inactivă.

2.1.2.1.5 PENICILINE ACTIVE FAȚĂ DE PSEUDOMONAS

Sunt peniciline cu o capacitate crescută de acțiune împotriva Pseudomonas aeruginosa
fiind alcătuite din două subclase: carboxipeniciline și ureidopeniciline. Sunt de asemenea active
față de majoritatea bacteriilor gram pozitive și gram negative. Carboxipenicilinele au fost primele
peniciline active împotriva Pseudomonas aeruginosa. Din acest grup fac parte carboxipenicilina,
carindacilina, carfecilina și ticarcilina. În clasa ureidopenicilinelor intră mezocilina, azocilina și
piperacilina. Actualmente din acest grup se folosesc în terapie ticarcilina și piperacilina doar în
asociere cu un inhibitor de betalactamază. Piperacilina se utilizează mai mult în țările europene pe
când Ticarcilina este folosită cu precădere în Statele Unite.

Ticarcilina
Farmacodinamică: este o carboxipenicilina cu o acţiune bactericidă asemănătoare cu
cefalosporinele de generaţia a III-a. Este activă împotriva cocilor gram pozitivi și gram negativi
cu excepția stafilococului producător de betalactamaze și enterococului. Dintre bacilii gram
pozitivi, este eficace față de Clostridium perfringens, Haemophilus influenzae și listeria.
Bacteroides fragilis este rezistent. Dintre bacilii gram negativi, cel mai sensibil este Proteus
mirabilis, dar și Pseudomonas aeruginosa.
Mecanism de acțiune: Ticarcilina împiedică sinteza peretelui celular prin inhibarea
procesului de sinteză al peptidoglicanului din structura germenilor aflați în faza de diviziune. În
cazul Pseudomonas aeruginosa, antibioticul pătrunde prin peretele bacterian și se fixează pe o
proteină membranară esențială pentru formarea septului de diviziune, inhibând astfel procesul de
multiplicare.
Farmacocinetică: Ticarcilina nu este activă dacă se administrează pe cale orală. După
administrare injectabilă, în special intravenoasă, realizează o distribuție largă în țesuturi. Se leagă
de proteinele plasmatice în proporție de 45%. Se elimină renal în mare parte nemodificată.
Indicații terapeutice: este un antibiotic administrat în special în spital în caz de septicemii,
infecții respiratorii grave, infecții intraabdominale și pelvine, infecții ale pielii inclusiv cele cu
germeni anaerobi, infecții urinare rezistente la alte antibiotice.
Contraindicații: reacții alergice la betalactamine.
Efecte adverse: prelungirea timpului de sângerare datorită efectului antiagregant
plachetar, erupții cutanate, nefrită interstitială, diaree, convulsii, creșterea tranzitorie a
transaminazelor.
Interacțiuni cu alte medicamente:
 - nu se administrează Ticarcilina în aceeași seringă sau pe aceeași linie venoasă cu un
aminoglicozid deoarece se inactivează reciproc. Această asociere are eficacitate terapeutică dacă
administrarea se realizează la un interval de timp de 2 ore între antibiotice;
- Probencidul întârzie eliminarea renală a Ticarcilinei prin scăderea secreției tubulare.
- asocierea cu un inhibitor de betalactamază realizând combinația Ticarcilină + Acid
clavulanic este utilizată în prezent în terapeutică. Această asociere extinde spectrul de acțiune și
la bacteriile producătoare de betalactamaze. Eficacitatea împotriva Pseudomonas aeruginosa
crește, dar enterococul rămâne rezistent.

Piperacilina
Farmacodinamică: este cea mai activă şi cea mai folosită ureidopenicilină împotriva
Pseudomonas aeruginosa, mai ales în asociere cu inhibitori de betalactamază. Este de asemenea
mai activă față de enterococi și Klebsiela sp.
Mecanism de acțiune: activitatea bactericidă constă în principal în inhibarea septului de
diviziune și a sintezei peretelui celular aparținând bacteriilor aflate în faza de multiplicare.
Farmacocinetică: antibioticul nu este activ dacă este administrat oral. Pe cale parenterală
(i.m. sau i.v.) se ating concentrații maxime imediat după injectare. Se leagă de proteinele
plasmatice în proporție de 20%. Se distribuie larg în special la nivelul plămânului, mucoasei
intestinale, bilei și oaselor. Se elimină renal prin filtrare glomerulară și secreție tubulară.
Piperacilina traversează bariera feto-placentară. Se excretă în cantități mici în laptele matern.
Indicații terapeutice: infecții ale tractului respirator inferior, infecții urinare complicate
și necomplicate, infecții intraabdominale, ale pielii, oaselor, septicemii, infecții ginecologice,
infecții gonococice, infecții polimicrobiene, infecții bacteriene la pacienți neutropenici.
Contraindicații. alergie la betalactamine, sarcină, alaptare, copii mai mici de 2 ani.
Efecte adverse: erupții cutanate, tulburări gastro-intestinale (greață, vărsături, diaree),
durere la locul injecției, leucopenie, anemie, trombocitopenie, rareori hepatită colestatică, relaxare
musculară prelungită. Dozele mari pot duce la accidente hemoragice datorită efectului antiagregant
plachetar cu prelungirea timpului de sângerare.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul determină creșterea timpului de înjumătățire și al clearance-ului plasmatic al
piperacilinei;
- asocierea cu o aminoglicozidă este recomandabilă în infecțiile cu Pseudomonas
aeruginosa, în special la bolnavii imunocompromiși și la cei cu septicemie, endocardită,
osteomielită, pneumonie, dar nu se administrează concomitent în aceeași seringă sau pe aceeași
linie venoasă datorită incompatibilității fizice;
- asocierea cu un inhibitor de betalactamază în combinația Piperacilină + Tazobactam
mărește eficacitatea Piperacilinei față de Pseudomonas aeruginosa și față de alți bacili gram
negativi. Tazobactamul este un inhibitor foarte puternic de betalactamaze, în special a celor
mediate plasmidic. Astfel, asocierea Piperacilină + Tazobactam acționează sinergic combinând
acțiunea terapeutică a unui antibiotic cu spectru larg cu cea a unui inhibitor de betalactamază; și
Tazobactamul traversează bariera feto-placentară, alături de Piperacilină.

2.1.2.2 CARBAPENEMI
Carbepenemii sunt antibiotice din categoria betalactaminelor ce conțin în structura lor un
atom de carbon în locul celui de sulf al inelului tiazolidinic din compoziția penicilinelor. Această
structură conferă acestor antibiotice o rezistență crescută la acțiunea betalactamazelor microbiene.
Sunt reprezentaţi de Imipenem, Ertapenem şi Meropenem.

Imipenem
Farmacodinamică: este un antibiotic bactericid cu un spectru de acțiune foarte larg. Este
folosit în preparatele farmaceutice în combinație cu Cilastatina. Cilastatina nu are activitate
antimicrobiană ci împiedică inactivarea Imipenemului la nivel renal prin inhibarea unei enzime ce
scindează antibioticul, făcându-l ineficient. Imipenemul este activ împotriva a numeroase bacterii
gram pozitive, gram negative, aerobe și anaerobe. Este eficace față de Pseudomonas aeruginosa,
enterococi, dar și față de Bacteroides fragilis.
Mecanism de acțiune: Imipenemul inhibă sinteza peretelui bacterian al
microorganismelor în special a celor gram negative prin legarea de PBP. În cazul E. Coli și
Pseudomonas aeruginosa, Imipenemul are o afinitate foarte mare față de PBP-2, PBP-1a și PBP-
1b. Această legare preferențială, mai ales la PBP-2 și PBP-1b determină conversia germenilor în
sferoplaști cu liză rapidă și moartea bacteriilor fără formare de filamente. Este rezistent la
majoritatea betalactamazelor bacteriene. Pseudomonas aeruginosa poate dezvolta rezistență la
Imipenem prin dispariția porinelor prin care pătrunde intracelular antibioticul. Rezistența nu este
încrucișată cu alte antibiotice deoarece ele nu folosesc porinele ca și cale de intrare în celulă.
Farmacocinetică: nu se absoarbe după administrare orală și de aceea trebuie administrat
injectabil (i.m. sau i.v.). Imipenemul se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 20%. Se
metabolizează în mare parte la nivelul tubilor renali proximali prin intermediul unei
dihidropeptidaze I generând un metabolit inactiv. În prezența Cilastatinei această metabolizare nu
are loc, realizând concentrații urinare mari. Pătrunde bine în țesuturi și în lichidul cefalorahidian
în concentrații eficiente terapeutic. Se elimină renal și prin laptele matern. Se recomandă ajustarea
dozelor la bolnavii cu insuficiență renală.
Indicații terapeutice: se utilizează în tratamentul infecțiilor severe determinate de
microorganisme sensibile, în special cele cu Pseudomonas aeruginosa, cum ar fi infecțiile
nosocomiale, în special pneumonii și bronhopeneumonii, infecții intraabdominale complicate,
infecții genito-urinare complicate, osteomielită, infecții complicate ale pielii și tesuturilor moi.
Contraindicații: sarcină, alăptare, infecții ale sistemului nervos central, copii mai mici de
3 ani, hipersensibilitate sau reacții alergice la betalactamine, Cilastatină sau unul din excipienții
produsului.
 Efecte adverse: reacții alergice, eozinofilie, trombocitoză, tulburări ale sistemului nervos
central (convulsii, somnolență, amețeli, vertij, tulburări psihice, stări confuzionale), hipotensiune
arterială, tulburări gastro-intestinale (greață, vărsături, diaree), creșterea ușoară a transaminazelor
serice, bilirubinei și fosfatazei alcaline. La locul de administrare poate apare eritem, durere,
indurație locală, tromboflebită.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- asocierea Imipenemului/Cilastatinei cu Ganciclovirul provoacă convulsii generalizate;
- asocierea Imipenemului/Cilastatinei cu o aminoglicozidă se efectuează doar în cazul
infecțiilor severe cu Pseudomonas aeruginosa și la bolnavii neutropenici febrili;
- Imipenemul/Cilastatina determină scăderea concentrației plasmatice a acidului valproic
cu un control inadecvat al convulsiilor.

Meropenem
Farmacodinamică: spectrul antimicrobian este foarte larg cuprinzând aproape toate
bacteriile inclusiv cele secretoare de betalactamaze (Bacteroides fragilis, Acinetobacter,
Pseudomonas), Enterococi, Pneumococi rezistenţi la penicilină, Pseudomonas aeruginosa. Este
stabil față de dehidropeptidaza I renala și din acest motiv nu necesită asocierea cu cilastatina.
Mecanism de acțiune: pătrunde prin peretele bacterian, se fixează preferenţial pe PBP2
producând un efect bactericid rapid şi intens. Are afinitate mare pentru PBP2, PBP3 și PBP4 ale
E. Coli și Pseudomonas aeruginosa și pentru PBP1, PBP2 și PBP4 ale Staphylococcus aureus.
Farmacocinetică: se administrează injectabil (i.m. sau i.v.) deoarece nu se absoarbe după
administrare orală. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție foarte mică (2%). Difuzează bine
în ţesuturi, intră în LCR, în meningele inflamat realizând concentrații superioare celor plasmatice.
Se excretă urinar, în mare parte nemodificat. Trece în laptele matern și de la mamă la făt. În
insuficiența renală, dozele se ajustează corespunzător clearance-ului creatininei.
Indicații terapeutice: este mai activ decât Imipenemul, mai ales față de Pseudomonas
aeruginosa şi bacili gram negativ, fiind din acest punct de vedere considerat antibioticul de elecţie
în meningita bacteriană cu Pseudomonas aeruginosa. Poate fi administrat și în meningitele
provocate de Haemophilus influenzae, pneumococi sau meningococi deoarece nu provoacă
convulsii. Se mai utilizează și în infecțiile nosocomiale, în special pneumonii, infecții
intraabdominale, ale tractului genito-urinar, septicemii.
Contraindicații: sarcină, alăptare, alergie la meropenem sau excipienți, alergie la
betalactamine.
Efecte adverse: Meropenemul determină reacții alergice, erupții cutanate, tulburări
digestive (greață, vărsături, diaree, rar colită pseudomembranoasă), trombocitopenie, eozinofilie,
leucopenie, creșterea concentrațiilor serice ale transaminazelor, bilirubinei, fosfatazei alcaline,
lactat dehidrogenazei. La locul injectării poate să apară inflamație, durere, tromboflebită. De
asemenea, în urma tratamentului cu Meropenem se dezvoltă candidoza orală și vaginală.
 Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul inhibă prin competiție secreția tubulară a Meropenemului ducând la creșterea
concentrației plasmatice a Meropenemului;
- Meropenemul reduce concentrația plasmatică a Acidului Valproic.

2.1.2.3 CEFALOSPORINE
Cefalosporinele sau cefemele sunt tot antibiotice betalactamice având ca nucleu de bază
acidul 7-aminocefalosporanic ce conține un inel dihidrotiazinic condensat cu un inel betalactamic.
Cefalosporinele se clasifică în patru generații în funcție de acțiunea microbiologică și eficacitatea
clinică. Au efect bactericid nefiind toate inactivate de beta-lactamaze. Spectrul de acțiune diferă
de la o generație la alta. Toate cefalosporinele sunt nefrotoxice.

2.1.2.3.1 CEFALOSPORINELE DIN GENERAŢIA I

Din această grupă fac parte compuși semisintetici fiind activi împotriva majorității cocilor
gram pozitivi. Se utilizează în infecţii acute sau recidivante ORL, respiratorii, urinare, cutanate,
profilaxia intervențiilor chirurgicale. Nu se recomandă în infecțiile sistemice grave.
Cefalosporinele din prima generație sunt: Cefalotin, Cefapirin, Cefaloridin, Cefazolin, Cefalexin,
Cefadroxil. La noi în țară se utilizează în prezent Cefazolinul pentru administrare parenterală și
Cefalexinul și Cefadroxilul active pe cale orală.

Cefazolin
Farmacodinamică: Cefazolinul are acțiune bactericidă împotriva Staphylococcus aureus
chiar și a celui producător de betalactamaze, în schimb cel rezistent la meticilină este rezistent și
la Cefazolin. Este activ și față de Staphylococcus epidermidis, E. Coli, Klebsiella sp, Proteus
mirabilis, Haemophilus influenze. Pseudomonas aeruginosa este rezistent.
Mecanism de acțiune: Cefazolinul inhibă biosinteza peretelui bacterian prin legarea de
proteinele specifice PBP. Liza celulară este favorizată și de activarea unor enzine bacteriene
numite autolizine.
Farmacocinetică: Cefazolinul se administrează parenteral deoarece este inactiv pe cale
orală. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de aproximativ 90%. Difuzează bine în
țesuturi, realizând concentrații eficiente terapeutic la nivel bronhopulmonar, oase, lichid sinovial,
în special în cazul inflamației membranei sinoviale. La nivelul tegumentelor asigură concentrații
mari, inclusiv atunci când există leziuni, inflamații sau infecții ale pielii. Nu trece în lichidul
cefalorahidian nici dacă meningele este inflamat. Traversează placenta și se excretă în laptele
matern. Timpul de înjumătățire plasmatic este de aproximativ 2 ore, dar persistă în țesuturi și 8-9
ore. Se elimină renal prin filtrare glomerulară în formă nemodificată.
 Indicații terapeutice: este utilizat în principal în cazul infecțiilor pielii cu germeni
sensibili. De asemenea, mai este util în cazul infecțiilor severe ale tractului respirator, infecții
urinare, osteomielite, infecții ale articulațiilor.
Contraindicații: insuficiență renală, alergie la peniciline sau cefalosporine.
Efecte adverse: erupții cutanate, nefrotoxicitate, anemie hemolitică, creșterea tranzitorie
a transaminazelor serice și a fosfatazei alcaline. În cazul administrării dozelor mari sau în prezența
insuficienței renale apare encefalopatia și convulsiile.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul crește concentrația plasmatică a Cefazolinului datorită diminuării eliminării
renale;
- nu se asociază cu Amikacina, Tobramicina, Gentamicina și Netilmicina deoarece crește
riscul nefrotoxicității.

Cefalexin
Farmacodinamică: este o cefalosporină semisintetică, dar mai puțin potentă decât
Cefazolinul sau Cefalotinul. Spectrul său de acțiune cuprinde bacterii gram pozitive și gram
negative. Este eficace împotriva Staphylococcus aureus producător de betalactamază, dar nu și
împotriva celui meticilino-rezistent. Dintre cocii gram pozitivi sunt sensibili Streptococcus
pneumoniae, Streptococcus pyogenes, Streptococcus agalactiae, Streptococcus viridians, iar
dintre bacteriile gram negative pot fi enumerate E. Coli, Klebsiella pneumoniae, Moraxella
catarrhalis. Mai este activă și împotriva germenilor anaerobi cum ar fi Peptococcus și
Peptostreptococcus.
Mecanism de acțiune: are efect bactericid prin legarea specifică de PBS la nivelul
peretelui celular bacterian. Liza germenilor se realizează prin activarea în continuare a unor
autolizine, dar și prin inactivarea inhibitorului acestor autolizine.
Farmacocinetică: Cefalexinul este o cefalosporină de generația I ce poate fi administrată
pe cale orală asigurând pe această cale o biodisponibilitate de 90%. Absorbția e scăzută la cei cu
icter obstructiv, gastrectomie parțială și insuficiență cardiacă congestivă. Absorbția este încetinită
și la pacienții cu diverticuloză intestinală, boală celiacă și fibroză chistică. Absorbția scade și în
cazul administrării împreună cu alimentele. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 10-
15%. Se distribuie larg în țesuturi și realizează concentrații eficiente la nivel bronho-pulmonar,
spută, ficat, inimă, rinichi. Traversează placenta având concentrații mari în lichidul amniotic și în
sângele cordonului ombilical. Se excretă nemodificat pe cale renală prin secreție tubulară. În
proporție de 1% se excretă și prin bilă.
Interacțiuni terapeutice: se folosește cu precădere în tratamentul infecțiilor superficiale
ale pielii. Se mai utilizează și în tratamentul infecțiilor genitor-urinare, a osteomielitei la copii și
în profilaxia endocarditei la bolnavii protezați valvular.
Contraindicații: insuficiență renală, sarcină, alergie la cefalosporine sau peniciline.
 Efecte adverse: cele mai comune reacții adverse sunt cele digestive manifestate prin
diaree, greață, vărsături, colici abdominale. Nefrotoxicitatea și neurotoxicitatea sunt evenimente
rare în cazul Cefalexinului.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul scade eliminarea renală prin inhibarea secreției tubulare;
- administrarea concomitentă de Colestiramină reduce absorbția Cefalexinului;
- inhibă eliminarea renală o Metforminului prin inhibarea secreției tubulare prin sistemul
de transport cationic.

2.1.2.3.2 CEFALOSPORINELE DIN GENERAŢIA A II-A

Cefalosporinele de generația a doua au spectru de acțiune mai larg, fiind active și față de
unii bacili gram-negativi. Indicațiile variază în funcție de antibiotic, dar toate sunt eficace
împotriva Haemophilus influenzae. Din această clasă fac parte Cefamandolul, Cefuroximul,
Cefoxitinul, Cefotetanul și Cefaclorul, dar se utilizează curent doar Cefuroximul și Cefaclorul.

Cefuroxim
Farmacodinamică: este un antibiotic bactericid cu un spectru larg de acțiune, fiind eficient
în special împotriva Haemophilus influenzae, dar și a gonococului. Este activ și împotriva
Staphylococcus aureus meticilino-sensibil, Streptococcus agalactiae, Streptococcus pneumoniae,
Streptococcus pyogenes, E. coli, Kelbsiella sp. Se administrează sub formă de promedicament ca
și Cefuroxim axetil.
Mecanism de acțiune: Cefuroximul inhibă sinteza peretelui celular bacterian prin
împiedicarea sintezei peptidoglicanului. Antibioticul se leagă selectiv de PBP ce au funcție
transpeptidazică și blochează reacțiile de sinteză determinând liza microorganismului. Rezistența
la cefuroxim se dezvoltă prin hidroliza antibioticului datorită dezvoltării unor betalactamaze cu
spectru extins sau prin scăderea afinității PBP pentru Cefuroxim. Aceste mecanisme de rezistență
se întâlnesc îndeosebi la bacteriile gram negative.
Farmacocinetică: Cefuroximul sub formă de ester axetil facilitează absorbția orală
desfăcându-se la medicament activ prin hidroliză în mucoasa intestinală și sânge. Absorbția cea
mai bună este realizată atunci când medicamentul este administrat la scurt timp după masă
(aproximativ 15 minute). Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 50%. Cefuroximul
penetrează bine în lichidul pleural, urechea medie în special la pacienții cu otite purulente.
Realizează concentrații active în lichidul cefalorahidian atunci când meningele este inflamat
putând fi folosit cu succes în tratamentul meningitelor, în special a meningitei produsă de
Haemophilus influenzae. Cefuroximul asigură concentrații eficace și la nivelul oaselor, mușchilor
și țesutului celular subcutanat îndeosebi la pacienții cu amputații de membre. Se excretă renal prin
filtrare glomerulară și secreție tubulară în formă nemodificată, realizând concentrații active în
urină. O cantitate foarte mică se elimină prin bilă. Cefuroximul traversează bariera feto-placentară;
trece în laptele matern.
Indicații terapeutice: infecții ORL și ale tractului respirator, infecții necomplicate ale
tractului genitor-urinar, infecții ale pielii și țesuturilor moi, meningita produsă de Haemophilus
influenzae.
Contraindicații: reacții alergice sau hipersensibilitate la betalactamine, insuficiența
renală, sarcina, alaptarea.
Efecte adverse: tulburări gastro-intestinale (diaree, greață, vărsături), erupții cutanate și
reacții de tip alergic, cefalee, amețeli, tulburări renale (nefrita interstițială, creșterea valorilor
creatininei și ureei serice la pacienții tratați cu Cefuroxim, în special la cei cu funcția renală alterată).
Rar, în cazul administrării dozelor mari provoacă iritație cerebrală și convulsii.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul crește concentrația plasmatică a Cefuroximului datorită scăderii eliminării
renale;
- Cefuroximul reduce eficacitatea contraceptivelor orale prin scăderea reabsorbției
preparatelor estrogenice.

Cefaclor
Farmacodinamică: Cefaclorul este asemănător cefalexinului, dar este mult mai activ
împotriva bacteriilor gram negative. Este eficace față de E. Coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus
mirabilis, Haemophilus influenzae, meningococi, gonococi dar este ineficient față de
Pseudomonas aeruginosa. Este activ asupra majorității streptococilor, dar Staphylococcus aureus
este rezistent. Este puțin sensibil față de microorganismele anaerobe.
Mecanism de acțiune: inhibă biosinteza peretelui celular bacterian al germenilor aflați în
stadiul de multiplicare, prin legarea de receptorii specifici PBP având acțiune bactericidă.
Farmacocinetică: este eficient după administrare orală, absorbția nefiind influențată de
prezența alimentelor. Circulă legat de proteinele plasmatice în proporție de 50%. Difuzează bine
în plămân și în lichidul interstițial al țesuturilor moi. Asigură concentrații eficiente terapeutic la
nivelul urechii medii, în special în prezența inflamației. Nu difuzează în lichidul cefalorahidian.
Are un timp de înjumătățire de 3 ore. Se elimină în mare parte renal, nemodificat, prin filtrare
glomerulară și secreție tubulară. O mică parte se excretă prin bilă.
Indicații terapeutice: este indicat în tratamentul infecțiilor uro-genitale complicate și/sau
recurente, infecții respiratorii, infecții ORL, în special în otita medie supurată.
Contraindicații: reacții alergice la antibiotice betalactamice în antecedente.
Efecte adverse: frecvent apar tulburări gastro-intestinale, în special diaree, greață,
vărsături, reacții alergice, candidoze orale sau vaginale, prurit genital. Rar s-au semnalat: nefrită
interstițială, anemie hemolitică și limfocitoză reversibilă.
Interacțiuni cu alte medicamente: Probencidul crește concentrația plasmatică a
Cefaclorului datorită inhibării excreției sale renale.
 2.1.2.3.3 CEFALOSPORINELE DIN GENERAŢIA A III-A
Cefalosporinele de generația a treia sunt: Cefotaxim, Ceftriaxon, Cefoperazon, Ceftazidim,
Cefixim, Ceftibuten, Cefpodoxim. În această cateogorie este inclus și Latamoxeful ce este de fapt
o oxicefalosporină cu un spectru de acțiune asemănător Cefotaximului; este în prezent scos din uz
deoarece produce frecvent hemoragii prin scăderea activității plachetare și a activității
protrombinice. Cefalosporinele din această generație au indicații mai restrânse fiind și foarte
costisitoare. Ele sunt eficace îndeosebi împotriva bacililor gram negativi.
Cefotaxim
Farmacodinamică: Cefotaximul este o cefalosporină semisintetică mai activă față de
bacilii gram negativi comparativ cu cefalosporinele din prima și a doua generație. Este rezistent la
betalactamazele mediate cromozomial și plasmidic. Dintre cocii gram pozitivi, este eficient doar
față de Streptococcus pyogenes și Staphylococcus aureus cu excepția celui meticilino-rezistent.
Este eficient împotriva bacililor gram negativi cu rezistență multiplă: E. Coli, Klebsiella
pneumoniae, Enterobacter, Proteus sp, Pseudomonas aeruginosa este rezistent.
Mecanism de acțiune: ca și celelalte antibiotice betalactamice, Cefotaximul inhibă sinteza
peretelui bacterian prin legarea cefalosporinei de PBP. Cefotaximul se leagă preferențial de
PBP1a, PBP1b și PBP3 din peretele celular al E. Coli. Legarea de PBP3 determină filamentarea
specifică premergătoare morții celulare, iar legarea de PBP1a și PBP1b conduce la o liză rapidă a
bacteriei.
Farmacocinetică: Cefotaximul se administrează parenteral deoarece este inactiv după
administrarea orală. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 35-40%. Realizează
concentrații eficace în bilă, lichid peritoneal și de ascită, urechea medie, în special în prezența
inflamației, prostată, uter, piele, oase, ficat, plămân, mușchi. Cefotaximul traversează placenta și
produce concentrații crescute în țesuturile fetale, lichidul amniotic și sângele cordonului ombilical.
Se excretă prin laptele matern. Pătrunde în lichidul cefalorahidian doar dacă meningele este
inflamat. Penetrează în abcesele cerebrale. O parte din medicament este metabolizată hepatic, iar
metabolitul major, dezacetil-cefotaximul este activ din punct de vedere al activității
antimicrobiene. Se excretă renal prin filtrare glomerulară și secreție tubulară împreună cu o
cantitate semnificativă de Cefotaxim nemodificat. Cantități foarte mici se elimină biliar.
Indicații terapeutice: Cefotaximul este utilizat în infecțiile severe cu germeni sensibili
cum ar fi peritonite bacteriene, infecții ale tractului biliar, enterocolita necrozantă neonatală,
meningite bacteriene, abcese cerebrale, pneumonii nosocomiale, endocardite bacteriene,
pielonefrite, infecții pelvine, infecții ale pielii și țesuturilor moi, osteomielite și infecții ale
articulațiilor, bacteriemii la pacienții febrile neutropenici din secțiile de hematologie-oncologie.
Contraindicații: alergie la antibiotice betalactamice, alăptare. Deși Cefotaximul a fost
găsit în țesuturile fetale, lichidul amniotic și sângele cordonului ombilical, nu există în prezent
suficiente studii care să evidențieze efecte negative asupra fătului.
Efecte adverse: erupții cutanate, efecte cardiotoxice manifestate prin aritmii cardiace,
tulburări gastro-intestinale (diaree, greață, vărsături), cefalee, hepatotoxicitate, efecte
hematotoxice (anemie, neutropenie, trombocitopenie). Apar frecvent tulburări consecutive
suprimării florei intestinale cum ar fi sângerări prin deficit de vitamina K, suprainfecții cu bacterii
rezistente sau Candida, mai rar colita pseudomembranoasă.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul întârzie excreția și crește concentrația plasmatică a Cefotaximului;
- Cefotaximul scade eficacitatea contraceptivelor orale;
- Cefotaximul potențează efectul nefrotoxic al aminoglicozidelor și al diureticelor.

Ceftriaxon
Farmacodinamică: este o cefalosporinaă cu spectru larg ce cuprinde bacterii gram
positive, gram negative aerobe și anaerobe. Staphylococcus aureus este sensibil cu excepția celui
meticilino-rezistent. De asemenea, sunt sensibili Streptococcus pneumoniae, Streptococcus
viridians, Streptococcus pyogenes, Streptococcus agalactiae. Dintre bacteriile gram negative sunt
sensibile la acțiunea Ceftriaxonei Neisseria gonorrhoeae, Neisseria meningitidis, Haemophilus
influenzae, Enterobacteriacee. Pseudomonas aeruginosa și enterococii sunt rezistenți.
Mecanism de acțiune: Ceftriaxona inhibă sinteza mucopeptidului din structura peretelui
celular. Nucleul betalactamic al Ceftriaxonei leagă carboxipeptidazele, endopeptidazele și
transpeptidazele de la nivelul membranei citoplasmatice bacteriene. Aceste enzime sunt implicate
în sinteza peretelui celular și în diviziune. Astfel, prin legarea acestor enzime se formează un perete
celular defectuos, osmotic instabil, ce va duce la moartea microorganismului. Ceftriaxona inhibă
de asemenea sinteza peretelui celular și prin legare la PBP la fel ca și celelalte betalactamine. Este
stabilă la hidroliza produsă de betalactamaze inclusiv penicilinaze, cefalosporinaze, betalactamaze
cu spectru extins.
Farmacocinetică: Ceftriaxona este inactivă pe cale orală. Se administrează i.v. sau i.m. Se
leagă de proteinele plasmatice în proporție de 95%. Nu penetrează în lichidul cefalorahidian dacă
meningele nu este inflamat, în schimb, în prezența inflamației realizează concentrații eficace
terapeutic. Difuzează pasiv în țesutul cerebral. Asigură concentrații mari în umoarea vitroasă.
Pătrunde bine în lichidul sinovial al articulațiilor inflamate. Difuzează bine în țesuturile bronho-
pulmonare, lichidul pleural, amigdale, urechea medie, mucoasa nazală. Traversează placenta și
pătrunde în circulația fetală, lichidul amniotic și sângele cordonului ombilical. Se metabolizează
parțial în metaboliți inactivi, o mare parte rămânând netransformată. Se elimină renal prin filtrare
glomerulară și secreție tubulară. O mică parte se elimină prin bilă și se regăsește în fecale ca și
metaboliți microbiologic inactivi.
Indicații terapeutice: se utilizează în tratamentul infecților severe cu germeni sensibili
unde este necesară administrarea parenterală: meningita bacteriană, pneumonie, peritonită, infecții
ale căilor biliare, infecții ale oaselor și articulațiilor, gonoree, septicemie, prevenirea infecțiilor
postoperatorii.
Contraindicații: reacții alergice la betalactamine. Nu există studii privind siguranța
administrării în timpul sarcinii. Nu se administrează nou nascuților cu icter deoarece Ceftriaxona
deplasează bilirubina de pe proteinele plasmatice. Nu se administrează în acidoză,
hipoalbuminemie, prematuritate.
Efecte adverse: tulburări gastro-intestinale (diaree, greață, stomatită, glosită), erupții
cutanate, tulburări hematologice (anemie, leucopenie, trombocitopenie), cefalee, amețeli, micoze
bucale și vaginale. Produce durere la locul injecției, iar în cazul administrării i.v. poate determina
flebita locală.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Ceftriaxona are efect antagonic antibioticelor bacteriostatice și din acest motiv nu se
asociază;
- Ceftriaxona crește efectul imunosupresor al Ciclofosfamidei și Dexametazonei;
- Ceftriaxona scade eficacitatea contraceptivelor orale.

Cefoperazon
Farmacodinamică: Cefoperazonul este stabil la unele betalactamaze produse de bacilii
gram negativi, dar este mai puțin activ împotriva Enterobacteriaceelor decât alte cefalosporine de
generația a treia, dar este eficient împotriva Pseudomonas aeruginosa. Meningococii sunt mai
puțin sensibili în comparație cu Cefotaximul. Acinetobacter este rezistent. Dintre germenii gram
pozitivi aerobi, este eficient împotriva Staphylococcus aureus și a stafilococilor coagulazo-
negativi, dar nu și împotriva celor meticilino-rezistenți. De asemenea este activ față de
Streptococcus pneumoniae și Streptococcus pyogenes. Enterococcus faecalis și Listeria
monocytogenes sunt rezistenți. Cefoperazomul este eficace și în infecțiile produse de germeni
anaerobi cum ar fi Peptococcus, Propionibacterium și Clostridium perfringens.
Mecanism de acțiune: Cefoperazonul acționează asemănător celorlalte cefalosporine prin
legarea de PBP și inhibarea sintezei peretelui bacterian al germenilor aflați în etapa de multiplicare.
Prin această legare se va declanșa liza celulei bacteriene mediată de autolizine.
Farmacocinetică: Cefoperazonul este inactiv pe cale orală. Circulă legat de proteinele
plasmatice în proporție de 90%. Are un timp de înjumătățire de 2-3 ore. Penetrează în majoritatea
țesuturilor și fluidelor organismului cu excepția lichidului cefalorahidian. Asigură concentrații
eficace terapeutic în spută, lichid de ascită, țesuturi pelvine. Traversează placenta și se excretă în
laptele matern. Principala cale de eliminare este cea biliară, în formă nemodificată. 20-30% se
excretă renal prin filtrare glomerulară tot sub formă nemodificată.
Indicații terapeutice: se recomandă în infecții severe produse de germeni sensibili: infecții
ale tractului respirator superior și inferior, infecții uro-genitale, inclusiv la pacienții cu insuficiență
renală, peritonite, septicemii, infecții ale oaselor și articulațiilor, afecțiuni inflamatorii pelvine.
Contraindicații: alergie la cefalosporine și betalactamine, obstrucții ale căilor biliare,
sarcina, alaptarea. Este contraindicat consumul băuturilor alcoolice pe tot parcursul tratamentului.
Efecte adverse: erupții cutanate, hemoragii prin hipoprotrombinemie (în acest caz se
monitorizează timpul Quick și se administrează vitamina K), diaree. Dacă se administrează doze
prea mari pot apare convulsiile.
 Interacțiuni cu alte medicamente: Cefoperazonul se poate administra în combinație cu
un inhibitor de betalactamază cum ar fi sulbactamul în asociația Cefoperazon + Sulbactam
mărind sensibilitatea și eficacitatea împotriva Klebsiella pneumoniae, E. Coli, Pseudomonas
aeruginosa, germenilor anaerobi. În plus, s-a demonstrat că adăugarea sulbactamului inhibă
betalactamazele produse de Bacteroides fragilis eficientizând și legarea de PBP2 a acestui
microorganism.

Ceftazidim
Farmacodinamică: este o cefalosporină semisintetică mai puțin eficace față de coci gram
pozitivi, dar are o eficiență similară Cefotaximului asupra Enterobacteriaceelor. Este cea mai
activă cefalosporină de generația a treia împotriva Pseudomonas aeruginosa. Medicamentul este
stabil la acțiunea betalactamazelor, inclusiv a celor cu spectru extins.
Mecanism de acțiune: Ceftazidima inhibă sinteza peretelui bacterian a germenilor aflați
în faza de multiplicare prin inhibiția enzimelor responsabile pentru această sinteză. Se leagă
preferențial de PBP3.
Farmacocinetică: Ceftazidimul nu este activ pe cale orală. Se leagă de proteinele
plasmatice în proporție de 10%. Realizează concentrații crescute în oase, inimă, bilă, spută, țesut
pulmonar, lichid pleural, sinovial și peritoneal, umoarea apoasă. Traversează bariera feto-
placentară și se elimină prin laptele matern. Penetrabilitatea este scăzută în lichidul cefalorahidian
dacă meningele nu este inflamat; în prezența inflamației, asigură concentrații eficient terapeutic.
Ceftazidimul nu se metabolizează în organism, eliminându-se în formă activă, nemodificată.
Principala cale de eliminare este cea renală, prin filtrare glomerulară. O cantitate mică se excretă
biliar.
Indicații terapeutice: se recomandă în infecții severe cu unul sau mai mulți germeni:
peritonite, septicemii, bolnavi imonodeprimați cu boli maligne, arsuri suprainfectate, pneumonii,
bronhopneumonii, pleurezii, empieme și abcese pulmonare, bronșiectazii suprainfectate, infecții
ale pielii și țesuturilor moi, mastite, infecții ORL, infecții severe ale tractului urinar, infecții osteo-
articulare.
Contraindicații: reacții alergice la betalactamine în antecedente, alăptare. Nu există studii
suficiente legate de efectele Ceftazidimului asupra fătului la femeile gravide.
Efecte adverse: s-au semnalat reacții alergice, erupții cutanate, tulburări digestive (diaree,
greață, vărsături), durere la locul injecției sau flebite după administrare i.v., candidoze bucale sau
vaginale, cefalee, amețeli.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Ceftazidimul crește potențialul nefrotoxic al aminoglicozidelor și al diureticelor cu
acțiune intensă (Furosemid);
- Ceftazidimul acționează antagonic cu Cloramfenicolul;
 - Ceftazidimul se poate asocia cu Vancomicina în infecțiile grave la pacienții
imunocompromiși. Nu se utilizează aceeași seringă sau aceeași linie venoasă pentru ambele
medicamente deoarece se produce precipitarea soluției la amestecarea lor.

2.1.2.3.4 CEFALOSPORINELE DIN GENERAŢIA A IV-A

Cefalosporinele de generația a patra sunt Cefpiromul și Cefepimul. Ele sunt active față de
germenii secretori de beta-lactamaze, enterobacteriacee, Pseudomonas aeruginosa. Acestea sunt
rezervate infecțiilor severe în special cu bacterii gram-negative. În prezent se utilizează doar
Cefepimul.

Cefepim
Farmacodinamică: are un spectru antibacterian larg având doi substituenți, unul comun
cefalosporinelor de generația a treia ce asigură rezistența la betalactamaze și unul ce ușurează
trecerea prin membrana externă a bacililor gram negativi. Spectrul de acțiune cuprinde bacterii
gram negative aerobe: Enterobacter, Escherichia Coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus mirabilis,
Pseudomonas aeruginosa și bacterii gram pozitive aerobe: Staphylococcus aureus (dar nu și cel
meticilino-rezistent), Streptococcus pneumoniae, Streptococcus pyogenes. Potența este mare și
față de Haemophilus influenzae și Neisseria gonorrhoeae. Enterococii, Listeria monocytogenes,
Bacteroides fragilis și alți anaerobi sunt rezistenți.
Mecanism de acțiune: Cefepima împiedică sinteza peretelui bacterian prin alterarea
structurii peptidoglicanului. Datorită structurii sale, pătrunde mai ușor prin membrana unor bacterii
gram negative. Are afinitate superioară celorlalte cefalosporine pentru PBP în special pentru PBP3
din structura E. Coli și Enterobacter cloacae.
Farmacocinetică: se administrează intramuscular sau intravenos deoarece este inactiv pe
cale orală. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 20%. Realizează concentrații eficiente
în plămân, mucoasa bronșică, peritoneu, bilă, prostată, pancreas. Pătrunde în lichidul
cefalorahidian și în țesutul cerebral. Se elimină renal sub formă nemodificată prin filtrare
glomerulară. Doar 10-20% suferă metabolizare hepatică.
Indicații terapeutice: se utilizează ca monoterapie cu excepția infecțiilor grave cu
Pseudomonas aeruginosa. Este indicat în pneumonia moderată şi severă, neutropenia febrilă,
infecţii urinare în special pielonefrite cu bacilli gram negativi, infecţii ale pielii, infecţii
intraabdominale în asociere cu Metronidazol.
Contraindicatii: hipersensibilitate la cefalosporine, hipersensibilitate la betalactamine,
candidoze bucale şi vaginale. Nu există date referitoare la utilizarea Cefepimei la femeile gravide
și nici asupra sugarului în timpul alăptării.
 Efecte adverse: reacţii locale la locul injectării, flebite, diaree, colite, greţuri, vărsături,
febră medicamentoasă, alergodermie, prurit, urticarie, eozinofilie, neutropenie, trombocitopenie,
anemia hemolitică, cefalee, ameţeli, nefrotoxicitate (nefrită interstiţială).
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul crește concentrația plasmatică a Cefepimei;
- Cefepimul are efect antagonic Imipenemului și Polimixinei B.

2.1.2.3.5 CEFALOSPORINELE DIN GENERAŢIA A V-A

Cefalosporinele de generația a V-a sunt medicamente noi cu specru de acțiune foarte extins,
cuprinzând microorganismele sensibile ale cefalosporinele de generația a IV-a la care se adaugă
stafilococul meticilino-rezistent. Asupra stafilococului meticilino-rezistent, efectul este similar cu
cel al combinației Vancomicină + Ceftazidimă. În schimb, prezintă o acțiune limitată asupra
bacteriilor anaerobe. Din această categorie de substanțe fac parte Ceftarolina și Ceftobiprolul.
Ceftobiprolul nu este aprobat pentru utilizare clinică.

Ceftarolina
Farmacodinamică: Ceftarolina este o substanță bactericidă ce prezintă activitate
antibacteriană asupra majorității bacteriilor gram pozitive și gram negative, dar este destinat
aproape în exclusivitate infecțiilor produse de stafilococul auriu meticilino-rezistent de
pneumococul rezistent la penicilină. Pseudomonas aeruginosa este adesea rezistent. Timpul în
care concentrația plasmatică a ceftarolinei nelegată de proteinele plasmatice depășește concentrația
minimă inhibitorie se corelează cel mai bine cu eficiența terapeutică antimicrobiană.
Mecanism de acțiune: Ceftarolina acționează similar cu celelalte antibiotice
betalactaminice. În plus, inhibă sinteza peretelui bacterian al stafilococului auriu meticilino-
rezistent și al pneumococului rezistent la penicilină datorită legării de un grup de proteine numite
protein modificate de legare a penicilinelor, proteine ce sunt proprii acestor bacterii.
Farmacocinetică: Ceftarolina se comercializează sub formă de promedicament ca
Ceftarolina fosamil ce se transformă în substanța activă sub acțiunea unor fosfataze plasmatice.
Legarea de proteinele plasmatice este redusă. Nu se distribuie în eritrocite. Eliminarea se face în
principal renal prin filtrare glomerulară.
Indicații terapeutice: se utilizează în special pentru tratamentul infecțiilor complicate
cutanate și ale țesuturilor moi precum și în cazul pneumoniei comunitare. Se administrează o dată
la 12 ore, în perfuzie intravenoasă lentă, timp de 60 de minute, indiferent de volumele perfuzabile
folosite.
 Contraindicații: hipersensibilitate la orice alt compus din clasa betalactaminelor. Nu se
recomandă folosirea produsului la copii mai mici de 18 ani deoarece nu există încă studii pe această
categorie de vârstă. Nu există date nici în ceea ce priveste efectele Ceftarolinei în sarcină și din
acest motiv se evită administrarea la gravide și în timpul alăptării.
Efecte adverse. Frecvent s-au semnalat: erupție cutanată tranzitorie, prurit, cefalee,
amețeli, apariția flebitei la locul injectării.
Interacțiuni cu alte medicamente: în prezent nu există date referitoare la interacțiunile
ceftarolinei cu alte medicamente.

2.1.3 TRIBACTAMI
Sunt antibiotice la care în structura chimică se disting 3 inele betalactamice condensate.
Sunt foarte utili în terapia infecţiei fiind o clasă nouă introdusă de curând în nomenclatura
farmacologică. Principalul reprezentant este Sanfetrinemul aflat la ora actuală în studiu clinic,
nefiind lansat încă pe piață. Sanfetrinemul poate fi administrat oral sub formă de ester hexatil. În
prezent se studiază posibilitatea introducerii lui în organism sub formă de promedicament, ca și
Sanfetrinem cilexetil. Are stabilitate mare la betalactamaze și dihidropeptidaze renale. Pătrunde în
interiorul leucocitelor și determină moartea streptococilor penicilino-rezistenți fagocitați, în
special a Streptococcus pneumoniae. Este activ și împotriva Haemophilus influenzae, Moraxella
catarrhalis, Staphylococcus aureus, Streptococcus pyogenes, E. Coli. Are eficacitate sporită în
infecțiile bronhopulmonare.

2.2. ANTIBIOTICE CU STRUCTURĂ GLICOPEPTIDICĂ

Spectrul acestor antibiotice este îngust fiind limitat la bacteriile gram-pozitive în special la
cei rezistenți la alte antibiotice, mai ales stafilococii meticilino-rezistenți. Principalii reprezentanți
sunt Vancomicina și Teicoplanina, ce sunt rezervați în prezent aproape exclusiv tratamentului
infecțiilor stafilococice grave rezistenete la alte medicamente.

Vancomicina
Farmacodinamică: Vancomicina este o glicopeptidă cu masă moleculară mare ce are un
efect bactericid numai asupra microorganismelor aflate în multiplicare la un pH cuprins între 6,5-
8. Spectrul antimicrobian cuprinde bacterii gram-pozitive cum ar fi Staphylococcus aureus sensibil
sau rezistent la meticilină, Staphylococcus epidermidis, Streptococcus pneumoniae,
Corynebacterium, Listeria, Clostridium, unii enterococi. Efectul antimicrobian în general și cel
antistafilococic în special este potențat de Gentamicină.
Mecanism de acțiune: Vancomicina acționează asemănător antibioticelor betalactamice
prin inhibarea sintezei peretelui bacterian în faza de multiplicare a germenilor, afectând
permeabilitatea membranei citoplasmatice şi sinteza de ARN bacterian. Este activă și față de
protoplasti cărora le alterează membrana citoplasmatică. Antibioticul este ineficace față de o
anumită specie sau tulpină microbiană în care nu poate pătrunde prin membrana externă a peretelui
celular. Rezistența la medicament poate fi primară sau dobândită și este mediată plasmidic caz în
care este transferabilă, sau cromozomial.
Farmacocinetică: după administrare orală, absorbţia digestivă este foarte scăzută și din
acest motiv nu se folosește calea digestivă pentru tratamentul cu Vancomicină. Se administrează
doar i.v. sau în perfuzie realizând o distribuție bună în organism cu concentrații eficace în lichidul
pleural, pericardic, peritoneal, sinovial, plămâni, inimă, rinichi, oase. Trece în lichidul
cefalorahidian, dar concentrațiile sunt ineficace; din această cauză în meningite se preferă
injectarea intrarahidiană. Are un timp de înjumătățire de 6 - 8 ore. Se elimină renal prin filtrare
glomerulară, dar și prin laptele matern. În anurie timpul de înjumătățire se prelungeşte până la 9
zile.
Indicații terapeutice: indicația majoră a Vancomicinei este infecția cu stafilococi
meticilino-rezistenți. Vancomicina este antibioticul de elecţie în infecţii stafilococice severe mai
ales la pacienții alergici la betalactamine cum ar fi endocarditele, septicemiile, pneumoniile. Se
poate asocia cu Gentamicina, Rifampicina, Cotrimoxazol, sau Imipenem, dar este incompatibilă
în aceeași soluție cu Cloramfenicolul, Meticilina și corticosteroizii. Se mai utilizează și în colita
pseudomembranoasă cu Clostridium, în profilaxia endocarditei bacteriene, peritonitei
stafilococice.
Contraindicații: insuficiența hepatică, insuficiența renală, sarcina și alăptarea.
Efecte adverse: sunt frecvente ceea ce le limitează utilizarea. Efectele iritante locale
contraindică administrarea intramusculară. După administrare intravenoasă pot apărea mai rar
tromboflebite. Poate determina ototoxicitate ireversibilă, nefrotoxicitate reversibilă cu risc crescut
la asocierea cu diuretice şi aminoglicozide. Reacţiile alergice sunt sub formă de erupţii cutanate,
şoc anafilactic. În cazul administrării i.v. rapide determină “sindromul omului roșu” caracterizat
prin înroșirea părții superioare a corpului, spasme musculare, toracice și lombare însoțite de durere.
Poate produce hipotensiune arterială.
Interacțiuni cu alte medicamente: nu se administrează Vanconicina împreună cu
medicamente nefrotoxice sau ototoxice datorită cumulării acestor efecte. În cazul asocierii cu
antibiotice aminoglicozide se recomandă monitorizarea permanentă funcției renale și control ORL.

Teicoplanina
Farmacodinamică: Teicoplanina este un antibiotic semisintetic cu un spectru de acțiune
similar cu vancomicina. Are o acțiune bactericidă asupra bacteriilor gram-pozitive aerobe și
anaerobe cu o potentă relativă mai mare comparativă cu Vancomicina. Este activă mai ales
împotriva Staphylococcus aureus meticilino-rezistent sau meticilino-sensibil, Staphylococcus
epidermidis, streptococi, Enterococcus faecalis, Clostridium difficile. Ca și structură este de fapt
un amestec de glicopeptide dintre care cinci majore și patru minore.
 Mecanism de acțiune: Teicoplanina acționează doar asupra microorganismelor aflate în
diviziune. Inhibă sinteza peretelui bacterian prin blocarea polimerizării peptidoglicanului
rezultând astfel leziuni ale peretelui bacterian și moartea celulei. Rezistența la antibiotic este
mediată plasmidic și este transferabilă.
Farmacocinetică: Teicoplanina nu se absoarbe la nivelul tubului digestiv și din acest
motiv se administrează numai injectabil, i.m. sau i.v. Administrarea orală este indicată doar în
tratamentul colitei cu Clostridium difficile. Se leagă în proporție mare de aproape 100% de
proteinele plasmatice și are un volum mare de distribuție. Realizează concentrații eficiente
terapeutic în țesuturi și mucoase, în special în peritoneu, ficat, bilă, pancreas, oase. Trece în laptele
matern și în lichidul cefalorahidian în cantitate mică. Eliminarea se face în totalitate prin urină.
Indicații terapeutice: infecţii severe stafilococice, enterococice sau cu alţi germeni, ca:
endocardite, peritonite, mediastinite, septicemii, infecţii osteoarticulare, pulmonare, urinare, ale
părţilor moi, colită pseudomembranoasă cu Clostridium difficile.
Contraindicații: insuficiență hepatică, insuficiență renală, sarcină și alăptare.
Teicoplanina nu se elimină prin dializă.
Efecte adverse: sunt mai reduse decât în cazul Vancomicinei. Are efect iritativ la locul
injectării, produce erupții cutanate, dar reacțiile oto-și nefrotoxice sunt rare. Rar poate determina
neutropenie.
Interacțiuni cu alte medicamente: Aminoglicozidele au efect sinergic doar față de
Staphylococcus aureus și Staphylococcus epidermidis. Cu toate acestea, nu se asociază în același
flacon sau seringă deoarece sunt incompatibile dacă se administrează injectabil, și în plus, cresc
riscul nefrotoxic; se recomandă prudența.

3. ANTIBIOTICE BACTERICIDE DE TIP ABSOLUT

3.1 AMINOGLICOZIDE
Aminoglicozidele sunt o clasă de antibiotice situate pe al doilea loc, după Betalactamine,
în ceea ce privește utilizarea clinică. Aminoglicozidele conțin în structura lor zaharide cu o
configurație asemănătoare cu unele polizaharide din capsulă și peretele celulelor bacteriene. Din
punct de vedere structural, ele sunt formate dintr-o parte glucidică reprezentată de un zahar aminat
ataşat de o parte neglucidică numită aglicon.
Aminoglicozidele sunt active îndeosebi împotriva bacililor gram-negativi aerobi deși unele
tulpini de Klebsiella, Proteus, Pseudomonas, Escherichia sunt rezistente la toate aminoglicozidele.
Bacteriile anaerobe sunt rezitente la această grupă de antibiotice deoarece aminoglicozidele
necesită oxigen în cursul procesului de transport transmembranar. Stafilococii meticilino-rezistenți
sunt rezistenți și la aminoglicozide.
 Aminoglicozidele se pot asocia cu alte antibiotice pentru acțiunea sinergică și lărgirea
spectrului antimicrobian. Astfel de asocieri întâlnite uzual în practica terapeutică sunt: asocierea
cu peniciline active față de pseudomonas, cu o cefalosporină, cu benzilpenicilină, Ampicilină,
Vancomicină, Oxacilină sau cu alte peniciline antistafilococice, dar și cu Cloramfenicol,
Clindamicină, Doxiciclină, Metronidazol. Nu se administrează pe cale orală deoarece nu se pot
absorbi la nivelul tubului digestiv și din acest motiv sunt ineficiente sistemic.
Aminoglicozidele sunt antibiotice bactericide ce acționează prin legarea lor de subunitatea
30S ribozomală determinând citirea incorectă a codonilor cu sinteza unor proteine sau peptide
alterate, nefuncționale. Aceste peptide se vor degrada, conducând în final la moartea bacteriei.
Degradarea se realizează lent, motiv pentru care efectul lor este prelungit și după eliminare,
fenomen numit efect postantibiotic.
În funcție de ordinea cronologică a apariției lor, aminoglicozidele se clasifică în:
- Aminoglicozide de generația I
- Streptomicina
- Kanamicina
- Neomicina
- Spectinomicina
- Paromomicina
- Aminoglicozide de generația a doua
- Gentamicina
- Tobramicina
- Sisomicina
- Aminoglicozide de generația a treia
- Amikacina
- Netilmicina
Aminoglicozidele sunt medicamente cu indice terapeutic mic la care concentrația
plasmatică eficace terapeutic este foarte apropiată de concentrația toxică.

3.1.1. AMINOGLICOZIDE DE GENERAŢIA I

Sunt aminoglicozide clasice, biosintetice, naturale. Streptomicina este utilizată în prezent
doar în schemele terapeutice standardizate ale tuberculozei (vezi medicația antituberculoasă).
Dintre aminoglicozidele de primă generație, cu excepția Streptomicinei, se mai folosesc în
prezent Kanamicina și Neomicina în special în tratamentele oftalmologice. Spectinomicina, un alt
aminoglicozid de primă generație este destinată exclusiv tratamentului gonoreei atunci când nu se
asigură o vindecare prin utilizarea altor grupe de antibiotice cu o toxicitate mai redusă.
Paromomicina se folosește exclusiv în tratamentul amoebiazei intestinale, având o toxicitate
sistemică foarte mare.
 Kanamicina
Farmacodinamică: are efect bactericid împotriva bacililor gram negativi în special față
de Enterobacter, Klebsiella, E. Coli și Proteus (atît speciile indol-pozitive cât și cele indol-
negative), dar este ineficace asupra Pseudomonas aeruginosa, bacteriilor anaerobe și a bacteriilor
gram pozitive.
Mecanism de acțiune: Kanamicina se leagă ireversibil și specific la subunitatea 30S
ribozomală cauzând citirea greșită a ARNt. Astfel, regiunea de legare a Kanamicinei
interacționează cu anticodonul ARNt. Această modificare produsă de legarea Kanamicinei va
interfera cu complexul de inițiere, va produce citirea greșită a ARNm și va insera incorect
aminoacizi în lanțul polipeptidic, conducând în final la sinteza de peptide nefuncționale, toxice ce
desfac polizomii la monozomi nefuncționali.
Farmacocinetică: administrată oral, Kanamicina nu se absoarbe din tubul digestiv și din
acest motiv mai este utilizată pe această cale pentru pregătirea intervențiilor chirurgicale pe colon.
Nu se absoarbe decât în cantități mici după aplicarea topică, dar după injectarea intramusculară
asigură o concentrație plasmatică eficientă terapeutic. Difuzează rapid în lichidul sinovial,
peritoneal și bilă. Timpul de înjumătățire este scurt, de aproximativ 2-3 ore. Traversează placenta
și trece în laptele matern. Se elimină renal în proporție de 90% prin filtrare glomerulară.
Indicații terapeutice: intramuscular se administrează în pielonefrite, pneumonii
nosocomiale cu colibacili, Proteus mirabilis, Klebsiella, meningite cu bacili gram negativi
sensibili, infecții la bolnavi leucopenici, arsuri infectate sau mai rar în tuberculoză cu germeni
rezistenți la tuberculostaticele uzuale. Sub formă de unguent oftalmic se aplică local în blefarite,
conjunctivite, keratoconjunctivite, keratite superficiale sau traumatice, sclero-keratite, episclerite
și profilaxia infecțiilor chirurgicale oftalmologice.
Contraindicații: alergie la Kanamicină sau la unul din componentele produsului,
preexistentă de leziuni vestibulare și cohleare, sarcina, alăptarea, insuficiența renală și insuficiența
cardiacă. Nu se folosește în infecțiile ușoare cu germeni sensibili și la alte antibiotice mai puțin
toxice. Dacă apar amețeli și țiuituri în urechi se întrerupe tratamentul. În timpul tratamentului este
obligatorie monitorizarea funcției renale și examenul audiometric. Contraindicațiile administrării
locale în sacul conjunctival cuprind și infecțiile fungice ale globului ocular și anexelor, keratita
herpetică și alte afecțiuni virale ale corneei și conjunctivei, ulcer cornean activ.
Efecte adverse: lezarea nervului acustic cu surditate, leziuni la nivel renal cu albuminurie,
cilindrurie, accentuarea insuficienței renale. Rareori poate apare senzație de vomă, greață, cefalee,
parestezii, erupții cutanate. În cazul aplicării locale pentru afecțiuni oftalmologice poate produce
iritație la locul aplicării.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se asociază cu alte aminoglicozide, cu polimixine, Furosemid, Acid etacrinic,
Ciclosporina, Amfotericina B, Cisplatina nici chiar în cazul aplicării locale datorită riscului de
crștere a ototoxicității și nefrotoxicității;
- nu se recomandă asocierea Kanamicinei cu betalactaminele deoarece nu s-a observat
beneficii terapeutice;
 - este contraindicată administrarea Kanamicinei intraperitoneal sau la bolnavii aflați sub
anestezie generală sau care au primit curarizante în timpul intervenției chirurgicale deoarece
provoacă paralizie musculară cu stop respirator.

Neomicina
Farmacodinamică: este un antibiotic bactericid activ împotriva bacililor gram negativi
mai ales Acinetobacter, Enterobacter, dar mai puțin eficient asupra Pseudomonas aeruginosa și
unele specii de Proteus. Neomicina este ineficientă împotriva microorganismelor anaerobe,
fungilor și virusurilor. Se utilizează mai frecvent ca aplicații topice, în general fiind cuprinse în
preparate farmaceutice în asociere cu alte antibiotice.
Mecanism de acțiune: Neomicina se leagă ireversibil de subunitatea 30S ribozomală și
16S a ARNm determinând citirea greșită a ARNt și făcând imposibilă sinteza proteinelor
bacteriene esențiale pentru creștere și dezvoltare.
Farmacocinetică: absorbția din tubul digestiv este scăzută, dar poate fi crescută în
prezența ulcerațiilor, denudări ale mucoasei sau a inflamațiilor. Legarea de proteinele plasmatice
este scăzută, iar biotransformarea este neglijabilă. Se excretă renal. Timpul de înjumătățire este de
2-3 ore. Traversează placenta și trece în laptele matern.
Indicații terapeutice: în infecțiile oftalmologice se folosește ca aplicație topică sub formă
de colire și unguente, în asociere cu Polimixina și Dexametazona în conjunctivită, blefarită, infecții
postoperatorii și posttraumatice. Este utilizată mai rar ca tratament local în tratamentele
dermatologice în cazul piodermitelor, furunculelor, ecemelor infectate, plăgilor și arsurilor
infectate.
Contraindicații: obstrucție intestinală, sarcină, alaptare, ulcerații întinse ale intestinului,
afecțiuni renale și auditive. Nu se administrează la prematuri. Nu se introduce neomicina
intraperitoneal deoarece poate determina apnee prin bloc neuromuscular.
Efecte adverse: ototoxicitatea și nefrotoxicitate mare, sindrom de malabsorbție, limitând
utilizarea sa la aplicații locale.
Interacțiuni cu alte medicamente: nu se asociază cu alte antibiotice aminoglicozide
datorită sumării efectelor toxice.

3.1.2. AMINOGLICOZIDE DE GENERAŢIA A II-A

Antibioticele din această clasă au o toxicitate mai ușor de controlat. Cel mai frecvent folosit
aminoglicozid de generatia a doua este Gentamicina utilizat larg în infecții cu germeni gram
negativi. Tobramicina este utilizată în special în oftalmologie ca și aplicații topice și mai rar pe
cale sistemică. Sisomicina nu se mai folosește la ora actuală deoarece nu are eficacitate superioară
aminoglicozidelor din generația a treia.
 Gentamicina
Farmacodinamică: spectrul de acțiune cuprinde majoritatea bacililor gram negativi fiind
deosebit de sensibili Proteus indol-pozitiv, E. Coli, Enterobacter, Serratia. La concentrații mai
mari sunt sensibili și Pseudomonas aeruginosa, Proteus mirabilis și Klebsiella pneumoniae.
Mecanism de acțiune: Gentamicina se leagă specific și ireversibil de proteinele subunității
30S ribozomale și ale subunității 16S a ARNr. Această legare interferă cu procesul de inițiere a
sintezei proteice și duce la o citire greșită a ARNm determinând inserții greșite de aminoacizi în
lanțul polipeptidic. Astfel sunt generate peptide toxice și nefuncționale ce vor determina desfacerea
polizomilor în monozomi nefuncționali. Rezistența bacteriană se datorează unor enzime codificate
plasmidic ce inactivează antibioticul. Rezistența este de obicei încrucișată cu cea pentru
Tobramicină.
Farmacocinetică: Gentamicina este un antibiotic ce nu se administrează pe cale orală.
Calea de administrare este cea injectabilă de obicei intramuscular și mai rar intravenos. Se
absoarbe bine dacă este aplicată pe piele sub formă de creme. Poate fi folosită și sub formă de
unguent oftalmic, absorbția sa fiind mică. Prezintă o legare scăzută de proteinele plasmatice. Se
elimină renal, doza sa fiind obligatoriu ajustală în funcție de clearance-ul creatininei. Traversează
placenta și poate leza aparatul acustico-vestibular al fătului. Se excretă în laptele matern. Trece în
lichidul cefalorahidian, dar în cantități ineficiente terapeutic. Din acest motiv în meningite se
preferă injectarea intrarahidiană.
Indicații terapeutice: Gentamicina este indicată în tratamentul unor infecții severe cu
germeni sensibili fiind eficace în pielonefrite, pneumonii intraspitalicești, meningite, infecții cu
bacilli gram negativi la bolnavii leucopenici, arsuri infectate. Poate fi utilizată și ca unguent pentru
aplicații locale în combinație cu Betametazona și Clotrimazolul.
Contraindicații: sarcina, alăptarea, afecțiuni ale urechii medii sau interne, insuficiența
renală acută. Este de asemenea contraindicată administrarea Gentamicinei intraperitoneal datorită
riscului apneei toxice și a stopului respirator.
Efecte adverse: ototoxicitate, vestibulotoxicitate și nefrotoxicitate mare. Are efect
inhibitor asupra transmiterii neuromusculare putând produce chiar bloc neuromuscular.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se asociază cu alte medicamente nefrotoxice, ototoxice sau cu cele cu efect relaxant
muscular;
- asocieri terapeutice:
- Gentamicina + Piperacilina/Tazobactam în caz de infecții cu Pseudomonas
aeruginosa;
- Gentamicina + Ampicilina sau benzilpenicilina în caz de infecții cu streptococi,
E. Coli, Proteus mirabilis, sau în caz de endocardită cu Streptococcus faecalis;
- Gentamicina + cefalosporină în caz de infecții cu Klebsiella.
 Tobramicina
Farmacodinamică: este un aminoglicozid cu spectru larg, activ împotriva bacililor gram
negativi în special asupra Pseudomonas aeruginosa.
Mecanism de acțiune: Tobramicina se leagă ireversibil de subunitatea 30S ribozomală
alterând sinteza proteică bacteriană. În plus, Tobramicina determină leziuni la nivelul peretelui
bacterian, modifică permeabilitatea membranei celulare și determină moartea bacteriei.
Farmacocinetică: se absoarbe rapid după administrarea intramusculară având un timp de
înjumătățire de 2-3 ore. Traversează placenta și provoacă surditate ireversibilă fătului. Se elimină
renal prin filtrare glomerulară.
Indicații terapeutice: administrarea pe cale sistemică este extrem de rară și se recomandă
în tratamentul septicemiilor cu bacili gram negativi, al infecțiilor în special pulmonare cu
Pseudomonas aeruginosa (de obicei în asociere cu o carboxipenicilină sau cu o ureidopenicilină),
în endocardita enterococică. Sub formă de suspensie sau unguent oftalmologic este folosită în
infecțiile conjunctivale, blefarite, dacriocistite cu germeni sensibili. Se utilizează pe cale
inhalatorie în infecțiile pulmonare cronice cu Pseudomonas aeruginosa la pacienții cu fibroză
chistică cu vârstă peste 6 ani.
Contraindicații: infecții fungice ale globului ocular, herpes ocular și după extragerea unui
corp străin intraocular. În cazul utilizării sistemice nu se administrează în prezența afecțiunilor
aparatului acustico-vestibular sau a insuficienței renale. Se evită în sarcină și alăptare.
Efecte adverse: sunt asemănătoare cu cele ale Gentamicinei, dar nefrotoxicitatea este
relativ mai mică. Este neurotoxic afectând în special ramurile vestibulare și auditorii ale nervului
VIII. Mai rar pot apărea cefalee, letargie, confuzie mentală și dezorientare. Poate determina iritații
locale în cazul administrării topice oculare.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Tobramicina nu se asociază cu medicamente nefrotoxice și ototoxice din cauza potențării
acestor efecte;
- Tobramicina crește efectul de bloc neuro-muscular al miorelaxantelor cu risc de
deprimare sau chiar de paralizie respiratorie.

3.1.3. AMINOGLICOZIDE DE GENERAŢIA A III-A

Această categorie de aminoglicozide cuprinde antibiotice cu un spectru de acțiune mai
largă comparativ cu celelalte două generații, au toxicitate mai redusă și dezvoltă mai rar rezistență
din partea microorganismelor. Amikacina şi Netilmicina sunt mai frecvent utilizate în prezent și
sunt obţinute prin semisinteză chimică prin acilarea unor aminoglicozide naturale.
 Amikacina
Farmacodinamică: Amikacina e un antibiotic semisintetic derivat de la Kanamicina. Este
activ împotriva a numeroase enterobacteriacee rezistente la Gentamicină și Tobramicină deoarece
molecula sa este stabilă la acțiunea enzimelor bacteriene în special adenilaze, fosforilaze și
acetilaze. În schimb, potența sa terapeutică împotriva Pseudomonas aeruginosa este mai mică
decât în cazul Gentamicinei și Tobramicinei. Este activă și față de bacilul tuberculos și unele
micobacterii atipice, dar este folosit limitat doar în cazul tuberculozei rezistente la chimioterapicele
majore.
Mecanism de acțiune: Amikacina se leagă ireversibil de subunitatea 30S ribozomală și
16S a ARNr inhibând sinteza proteică prin împiedicarea formării complexului de inițiere cu
ARNm. Riscul dezvoltării rezistenței la Amikacina este mic datorită structurii chimice a
antibioticului ce nu permite modificări enzimatice ale moleculei.
Farmacocinetică: absorbția este rapidă și completă după administrarea intramusculară,
este scăzută în caz de administrare topică, inclusiv din vezica urinară în caz de irigații intravezicale.
Nu se administrează oral deoarece nu se absoarbe din tractul gastro-intestinal. Are un timp de
înjumătățire de 2-3 ore. Nu se leagă de proteinele plasmatice decât în proporție foarte mică. Se
elimină renal prin filtrare glomerulară. Trece în laptele matern; traversează placenta.
Indicații terapeutice: se utilizează în infecțiile grave produse de bacilli gram negativi
rezistenți la Gentamicină și Tobramicină. Se administrează și în cazul infecțiilor nosocomiale
severe. Amikacina este practic antibioticul utilizat doar în serviciile de terapie intensivă.
Contraindicații: afecțiuni ale urechii medii sau interne active sau în antecedente, sarcina
și alăptarea.
Efecte adverse: Amikacina are ototoxicitate extrem de mare, provocând îndeosebi leziuni
cohleare. Nefrotoxicitatea sa este mai scăzută decât la aminoglicozidele de generația a doua. Poate
apare bloc neuromuscular și paralizia respiratorie.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se asociază Amikacina cu medicamente nefrotoxice sau ototoxide deoarece aceste
efecte adverse se sumează;
- Amikacina potențează efectele medicamentelor curarizante și anestezice, inclusiv ale
Halotanului, Tubocurarinei, Succinilcolinei;
- nu se administrează în aceeași seringă cu betalactaminele deoarece se inactivează
reciproc.

Netilmicina
Farmacodinamică: Netilmicina este o aminoglicozida derivată a Sisomicinei cu un
spectru larg de acțiune inclusiv a tulpinilor rezistente la Gentamicină și Tobramicină. Are acțiune
asemănătoare cu Gentamicina, dar ototoxicitatea și nefrotoxicitatea sunt mai scăzute. Este un
antibiotic hidrosolubil activ în concentrații mici împotriva E. Coli, Pseudomonas sp, Klebsiella sp,
Serratia sp, Enterobacter sp, Citrobacter sp, Acinetobacter sp, Proteus sp (indol pozitiv și indol
negativ), Neisseria gonorrhoea. Netilmicina este de asemenea activă împotriva Hemophilus
influenzae, Salmonella sp, Shigella sp cât și față de stafilococii meticilino-rezistenți.
Mecanism de acțiune: Netilmicina se leagă ireversibil de subunitatea 30S a ribozomului
bacterian și de subunitatea 16S a ARNr interferând cu legarea ARNm la ARNt. În acest fel este
inhibată sinteza proteică, lăsând bacteria în imposibilitatea de a-și produce proteinele vitale pentru
creștere și înmulțire.
Farmacocinetică: se absoarbe complet după administrarea intramusculară și foarte puțin
sau deloc după administrarea orală sau topică. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție foarte
mică. Timpul de înjumătățire este de 2-3 ore. Realizează concentrații eficiente terapeutic în ser,
țesuturi, secreție bronșică, lichid pleural, peritoneal, sinovial. În lichidul cefalorahidian ajunge
doar cantitate mică, dar această crește în cazul meningelui inflamat. 80% din cantitatea
administrată se elimină netransformată pe cale renală în principal prin filtrare glomerulară.
Netilmicina traversează placenta și afectează fătul. De asemenea trece în laptele matern.
Indicații terapeutice: principala sa utilizare este în oftalmologie, aplicat local în sacul
conjunctival, sub formă de picături, pentru infecțiile oculare. Se utilizează rar pentru efectul
sistemic în cazul infecțiilor nosocomiale severe cu germeni gram negativi, dar și la bolnavii
imunocompromiși. Se mai folosește și în septicemie, bacteriemie, infecții grave renale, genitale și
ale tractului respirator, infecții osteo-articulare, arsuri și plăgi infectate cu germeni sensibili.
Contraindicații: sarcină, alaptare, afecțiuni ale urechii interne sau medii, miastenia gravis.
Efecte adverse: Netilmicina este nefrotoxică, dar efectele sunt adesea reversibile la oprirea
tratamentului. Reacțiile adverse cohleare și vestibulare apar mai ales la pacienții tratați cu doze
mari administrate sistemic sau la cei cu funcția renală compromisă. În timpul tratamentului se
monitorizează funcția renală și se efectuează consult ORL.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Netilmicina acționează sinergic cu Penicilina G împotriva Streptococcus faecalis;
- Netilmicina și Carbenicilina sau Ticarcilina au efect sinergic față de Pseudomonas
aeruginosa;
- Netilmicina nu se administrează împreună cu alte medicamente ototoxice sau nefrotoxice
deoarece își sumează toxicitatea.

3.2 CHINOLONE
Chinolonele au fost introduse în terapeutică în principal pentru tratamentul infecțiilor
urinare, primul reprezentant fiind acidul nalidixic, utilizat încă în prezent. Ulterior au fost
sintetizate şi alte chinolone atât pentru infecțiile urinare cât și pentru cele sistemice.
Chinolonele se clasifică în:
 Chinolone folosite exclusiv în infecțiile urinare - Acidul nalidixic;
 Fluorochinolone antibacteriene – împărțite în funcție de numărul de atomi de fluor din
moleculă în:
 monofluorochinolone: Norfloxacina, Enoxacina, Ofloxacina, Levofloxacina,
Pefloxacina, Ciprofloxacina;
  difluorochinolone: Lomefloxacina;
 trifluorochinolone: Fleroxacina, Temofloxacina, Tosufloxacina.
O altă clasificare a chinolonelor este făcută pe baza generațiilor dependent de spectrul
antibacterian și/sau mecanismul de acțiune asupra microorganismelor:
- chinolone de generația I: Acid nalidixic, Norfloxacin. Medicamentele din acestă clasă
sunt folosite exclusiv pentru tratamentul infecțiilor urinare și au o susceptibilitate mare de a
dezvolta rezistență bacteriană;
- chinolonele de generația a II-a: Ciprofloxacin, Ofloxacin, Pefloxacin. Aceste
medicamente au o eficiență crescută împotriva bacteriilor gram-negative comparativ cu cele din
generatia I;
- chinolonele de generația a III-a: Moxifloxacin, Levofloxacin. Spectrul antibacterian se
extinde la această clasă și împotriva bacteriilor gram-pozitive, mai ales asupra pneumococilor,
Mycoplasma pneumoniae, Chlamydia pneumoniae, Pseudomonas aeruginosa dar și unii anaerobi.

Acidul Nalidixic
Farmacodinamică: este o substanță activă împotriva bacililor gram-negativi, în special
asupra enterobacteriaceelor. Pseudomonas aeruginosa și cocii gram pozitivi sunt rezistenți la
Acidul nalidixic.
Mecanism de acțiune: acținunea este bactericidă prin inhibarea ADN-girazei bacteriene
sau topoizomerazei II, enzima ce asigură suprarăsucirea ADN-ului bacterian ușurând astfel
împachetarea cromozomului bacterian și a plasmidelor în spațiul restrâns al celulei. Inhibarea
ADN girazei are ca și consecință imposibilitatea de supraspiralare a ADN-ului cu împiedicarea
formării corespunzătoare a cromozomilor și plasmidelor, determinând în final oprirea diviziunii
celulare și moartea bacteriei.
Farmacocinetică: acidul nalidixic se absoarbe bine din tractul digestiv după administrare
orală. Este metabolizat hepatic prin glucuronoconjugare rezultând compuși inactivi față de bacterii
sau prin formarea acidului hidroxinalidixic cu eficacitate crescută față de microorganisme.
Concentrațiile realizate în țesuturi sunt scăzute cu excepția rinichiului unde nivelul de substanță
activă este superior celui plasmatic. Eliminarea este renală, indiferent de formă rezultată în urma
metabolismului hepatic.
Indicații terapeutice: este încă folosit în prezent în infecţiile urinare joase (cistite, uretrite)
cu bacili gram negativ sensibili, pe cale orală, din 6 în 6 ore. Se preferă acest medicament în cazul
infecțiilor urinare necomplicate produse de enterobacteriacee. Se mai utilizează și pentru
tratamentul bolii diareice produsă de germeni sensibili.
Contraindicații: sarcina, alăptarea, persoane cu deficit de glucozo-6-fosfat-
dehidrogenază, insuficiență hepatică, copii mai mici de 14 ani.
Efecte adverse: tulburări digestive, reacții alergice și mai rar tulburări neurologice
Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se asociază cu Cloramfenicolul, Nitrofurantoina și tetraciclinele datorită antagonizării
efectului antibacterian;
 - Acidul nalidixic determină creșterea concentrației anticoagulantelor cumarinice prin
deplasarea lor de pe proteinele plasmatice cu creșterea riscului de hemoragie.

Norfloxacina
Farmacodinamică: este o fluoropiperazinil chinolonă cu un spectru de acțiune mai larg
decât Acidul nalidixic. Activitatea sa cuprinde în plus și unii stafilococi, enterococi și
pseudomonas, dar este utilizat doar în cazul infecțiilor urinare.
Mecanism de acțiune: Norfloxacinul este un medicament bactericid datorită blocării
replicării ADN-ului bacterian. Această acțiune se datorează inhibării ADN-girazei și în mai mică
măsură a topoizomerazei IV, enzima necesară pentru replicarea, transcripția, repararea și
recombinarea ADN-ului bacterian. Atomul de fluor îi crește potența împotriva microorganismelor
gram-negative, iar nucleul piperazinic este responsabil de activitatea anti-pseudomonas.
Farmacocinetică: are o absorbție bună după administrarea orală. Se leagă de proteinele
plasmatice în proporție de 10-15%. Se metabolizează hepatic și se elimină biliar și renal prin
filtrare glomerulară și secreție tubulară. Are un timp de înjumătățire de 3-4 ore.
Indicații terapeutice: este utilizat în infecțiile urinare și prostatice produse de E. Coli,
Proteus mirabilis, Pseudomonas aeruginosa, Staphylococcus aureus. Mai poate fi o alternativă
terapeutică în cazul gonoreei acute necomplicate.
Contraindicații: nu se administrează la pacienții cu convulsii, în timpul sarcinii și la copii.
Efecte adverse: medicamentul provoacă destul de des manifestări digestive sub formă de
greață, vărsături, colici abdominale și mai rar tulburări neurologice.

Ciprofloxacinul
Farmacodinamică: Ciprofloxacinul este un antibiotic cu spectru larg fiind activ împotriva
a numeroase bacterii gram negative (E. Coli, Salmonella, Shigella, Pseudomanas aeruginosa,
Gonococ) și gram pozitive (Staphylococcus sp, dar numai în doze mari, Bacillus anthracis).
Mecanism de acțiune: Ciprofloxacinul are o afinitate mai mare față de topoizomeraza II
(ADN giraza) și topoizomeraza IV inhibând replicarea, suprahelicarea, transcripția și
recombinarea ADN-ului bacterian. Afinitatea este de 100 de ori mai mare față de enzimele cu
origine bacteriană decât față de cele umane. În plus, determină și rupturi ale structurii ADN dublu
catenare.
Farmacocinetică: absorbția după administrarea orală este bună și este mai rapidă dacă
medicamentul se administrează pe stomacul gol. Asocierea cu produsele lactate și cu sucurile de
fructe scade absorbția Ciprofloxacinului. Se leagă în proporție mică de proteinele plasmatice și
circulă în sânge sub formă neionizată. Are o distribuție largă și realizează concentrații mari în
rinichi, prostată, plămân, creier și lichidul cefalorahidian. Traversează placenta, iar în perioada de
alăptare trece în laptele matern. Este metabolizată hepatic în metaboliți activi. Se elimină în
principal renal prin filtrare glomerulară și secreție tubulară, în cea mai mare parte nemodificată,
iar în cantități mici și prin materiile fecale.
Indicații terapeutice: Ciprofloxacinul este indicat în: infecții ale tractului respirator
superior și inferior, otita medie cronică purulentă, infecții ale tractului genito-urinar (pielonefrite,
cistite, prostatite, uretrite gonococice, cervicite, orhiepididimita, boli inflamatorii pelvine), infecții
ale tractului gastro-intestinal (diareea călătorilor, diaree determinate de Shigella, febra tifoidă,
infecții intraabdominale cu bacterii gram negative sensibile), infecții ale pielii și țesuturilor moi,
infecții osteo-articulare.
Contraindicații: copii mai mici de 5 ani, leziuni ale SNC, epilepsia, sarcina și alăptarea.
Efecte adverse: medicamentul poate da rareori efecte adverse digestive (greață, vărsături,
dureri abdominale), neurologice (cefalee, amețeli, agitație, rar depresie, halucinații, insomnie,
hipertensiune intracraniană), cutanate (erupții, prurit), musculo-scheletice (dureri și tumefacții
articulare, tendinițe, leziuni ale cartilagiilor, afectarea cartilagiilor de creștere). Se asociază
frecvent cu ruptura de tendon achilean.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Probencidul interferă cu secreția tubulară a Ciprofloxacinului având ca și consecință
creșterea concentrației plasmatice a Ciprofloxacinului;
- Teofilina administrată concomitent cu Ciprofloxacinul determină creșterea concentrației
plasmatice a Teofilinei;
- secreția tubulară a Metotrexatului este influențată de Ciprofloxacin cu creșterea
concentrației plasmatice a Metotrexatului și apariția reacțiilor toxice asociate;
- efectul anticoagulant al Warfarinei este amplificat de Ciprofloxacin cu riscul apariției
accidentelor hemoragice.

Levofloxacin
Farmacodinamică: sunt sensibili stafilococii și streptococcii, Clostridium perfringens,
Peptostreptococcus, Haemophilus influenzae, Chlamidii, Mycoplasme, Klebsiella. Nu este eficient
în infecțiile produse de Staphylococcus aureus meticilino-rezistent, bacteroides, clostridium
difficile.
Mecanism de acțiune: este comun cu cel al tuturor fluorochinolonelor, acționând la
nivelul topoizomerazei IV și a complexului ADN-ADN giraza.
Farmacocinetică: absorbția sa este completă după administrare orală și nu este influențată
de prezența alimentelor. Asigură concentrații eficace la nivelul țesutului pulmonar, prostată,
rinichiului și căilor urinare, dar pătrunde puțin în LCR. Se metabolizează în proporție mică;
excreția se realizează în mare parte pe cale renală. În cazul insuficienței renale este necesară
ajustarea dozelor. Absorbția sistemică este neglijabilă după administrarea în sacul conjunctival.
Indicații terapeutice: se utilizează în infecții moderate și severe cum ar fi: pneumonia
comunitară, pusee acute bacteriene ale bronșitelor cronice, sinuzite acute severe, pielonefrite sau
alte infecții complicate ale tractului urinar, prostatite cronice, infecții ale tegumentului și ale
țesuturilor moi, infecții oculare (aplicații în sacul conjunctival).
Contraindicații: sarcina, alăptarea, copii și adolescenți sub 18 ani, afecțiuni ale
tendoanelor, epilepsie.
Efecte adverse:
- reacții psihotice, comportament suicidal, neuropatie periferică, insomnie, vertij,
nervozitate;
- prelungirea intervalului QT;
- infecții fungice;
- leucopenie, eozinofilie;
- flebită în cazul în care administraerea se face sub formă de soluție perfuzabilă;
- greață, vărsături, creșteri tranzitorii ale transaminazelor, fosfatazei alcaline, gama-GT,
bilirubinei;
- afecțiuni ale tendoanelor, în special al tendonului lui Achile până la rupturi de tendoane,
tendinite;
- erupții cutanate, prurit;
- în cazul administrării în sacul conjuntival poate apare o senzație de arsură, filamente de
mucus și scăderea acuității vizuale.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Levofloxacina prelungește excesiv timpul de protrombină și INR-ul dacă se administrează
concomitent cu anticoagulante orale, cu risc crescut de hemoragie;
- nu se administrează concomitent cu alte medicamente ce prelungesc intervalul QT.

Moxifloxacin
Farmacodinamică: sunt sensibili streptococcii, peptostreptococcus, Haemophilus
influenzae, chlamidii, mycoplasme, enterobacteriacee. Neisseria gonorrhoeae și Pseudomonas
aeruginosa sunt rezistenți.
Mecanism de acțiune: identic cu cel al Levofloxacinului.
Farmacocinetică: absorbția după administrarea orală este rapidă și completă, dar este
inhibată de prezența cationilor bivalenți și trivalenți din alimente sau din compoziția unor
medicamente. Realizează concentrații mari la nivelul mucoasei bronșice, macrofagelor alveolare,
sinusurilor nazale și paranazale, îndeosebi sinusul maxilar și cel etmoidal, polipilor nazali,
lichidului interstițial și tractului genital feminin. Se metabolizează prin glucuronoconjugare și
sulfoconjugare rezultând metaboliți microbiologic inactivi. Se elimină pe cale renală și prin
materiile fecale.
Indicații terapeutice: se administrează în: pneumonie comunitară rezistentă la alte
antibiotice, infecții ale pielii și ale țesuturilor moi, inclusiv infecții ale piciorului diabetic, sinuzită
acută bacteriană, bronșită cronică în puseu acut sever, infecții ale tractului genital feminin. Se
administrează local sub formă de picături oftalmice în conjunctivită bacteriană purulentă.
 Contraindicații: sarcina, alăptarea, copii și adolescenți sub 18 ani, afecțiuni ale
tendoanelor, prelungirea intervalului QT sau orice aritmie simptomatică sau în antecedente,
bradicardie, insuficiență cardiacă cu reducerea fracției de ejecție a ventriculului stâng, tulburări
electrolitice, îndeosebi hipokaliemia, insuficiența hepatică sau valori crescute ale transaminazelor
de 5 ori mai mari decât valorile normale.
Efecte adverse:
- reacții cutanate, inclusiv sindromul Stevens-Johnson sau necroliza epidermică toxică;
- convulsii, neuropatie periferică, cefalee, amețeli, tulburări de gust, tremor, vertij, tulburări
vizuale determinate de afectarea neurologică și manifestate prin vedere încețoșată și diplopie. În
cazul administrării în sacul conjunctival apare frecvent durere oculară, iritație, uscăciunea
ochiului, discomfort ocular, edem al pleoapelor;
- reacții psihice cum ar fi depresia, manifestări psihotice, comportament suicidar, de
autovătămare, anxietate, agitație psihomotorie, insomnie;
- colită pseudomembranoasă cu Clostridium difficile, infecții fungice;
- inflamații ale tendoanelor însoțite frecvent de ruptura de tendon uneori chiar după 48 de
ore de la începutul tratamentului;
- prelungirea intervalului QT în special la pacienții cu hipokaliemie;
- deshidratare cu risc crescut de agravare a insuficienței renale; în timpul tratamentului cu
Moxifloxacină este obligatorie o hidratare corespunzătoare;
- anemie, neutropenie, trombocitopenie, eozinofilie, prelungirea timpului de protrombină
și a INR;
- greață, vărsături, diaree;
- creștrea transaminazelor serice, a LDH, bilirubinei, fosfatazei alcaline;
- insuficiență hepatică.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se administrează Moxifloxacinul împreună cu medicamentele aritmogene și cu cele
care prelungesc intervalul QT;
- se evită administrarea Moxifloxacinului dacă pacientul primește anticoagulante orale
deoarece există un risc crescut de hemoragie.

3.3 DERIVAȚI DE NITROIMIDAZOL

Au fost introduşi inițial în practica medicală ca medicaţie antiparazitară și sunt descriși pe
larg în capitolul destinat medicamentelor antiparazitare. Efectul bactericid al Metronidazolului va
fi descris mai jos, celălalt 5-nitroimidazol, Tinidazolul, având caracteristici antibacteriene
asemănătoare Metronidazolului.
 Metronidazolul
Farmacodinamică: Metronidazolul este principalul compus al acestor derivaţi cu acţiune
antibacteriană asupra bacteriilor anaerobe cum ar fi Clorstridium perfringens, Clostridium
difficile, Gardnerella vaginalis, Bacteroides fragillis, Fusobacterium. Dintre bacteriile aerobe este
sensibil Helicobacter pylori. Are și acțiune antiparazitară asupra protozoarelor Trichomonas,
Giardia lamblia, Entamoeba histolytica.
Mecanism de acțiune: Metronidazolul este activat intracelular utilizând un mecanism
propriu al microorganismelor sensibile și constă într-o reducere enzimatică a grupării nitro. În
urma acestei reacții, gruparea nitro va altera proteinele transportoare de electroni ale
microorganismelor denumite ferodoxine. Anionul nitro, fiind foarte reactiv va determina la rândul
său leziuni ireversibile la nivelul ADN bacterian. Acumularea produșilor nefuncționali precum și
perturbarea transportului de electroni al microorganismelor are ca și consecință moartea acestora.
Farmacocinetică: e descrisă în capitolul destinat medicamentelor antiparazitare.
Indicații terapeutice: Metronidazolul este cel mai folosit produs al acestei clase. Se poate
administra în asociere cu antibioticele betalactamine în cazul infecțiilor mixte cu germeni aerobi
și anaerobi. Se utilizează pentru profilaxia şi tratamentul infecţiilor cu anaerobi, vaginita cu
Gardnerella, colita pseudomembranoasă cu Clostridium difficile, infecţii în chirurgia colorectală,
gineco-obstetricală. Intră în tripla terapie administrată împotriva infecției cu Helicobacter pylori.
Contraindicațiile și efectele adverse sunt descrise la medicația antiparazitară.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- asocierea cu Clotrimazolul în unele preparate în raport de masa Metronidazol: clotrimazol
5:1 este folosit pentru tratarea infecțiilor din sfera genitală. Această asociere are efecte aditive,
lărgind spectrul antimicrobian și antimicotic precum și întârzierea apariției rezistenței.

3.4 POLIPEPTIDE CICLICE

Se mai numesc Polimixine, și au o structură polipetidică ciclică cu caracter lipofil. Sunt
antibiotice bactericide cu spectru limitat pe bacterii Gram negative, dar au o toxicitate sistemică
mare și din acest motiv utilizarea lor pe cale generală este limitată. Acţionează la nivelul
membranei citoplasmatice a acestor germeni. Antibioticele care fac parte din acestă grupă sunt
Polimixina B și Colistina.

Polimixina B
Farmacodinamică: este o substanță produsă de bacteria Bacillus polymyxa și are un
spectru antibacterian ce cuprinde E. Coli, Klebsiella pneumonia, Enterobacter, Salmonella,
Pasteurella, Bordetella și Pseudomonas aeruginosa. Proteus mirabilis și Serratia sunt mai puțin
sensibili, dar eficacitatea polimixinei B împotriva lor crește în cazul asocierilor cu alte antibiotice
cum ar fi: Neomicina, Tetraciclina, Cloramfenicol și în special cu combinația Trimietoprim-
Sulfamethoxazol.
 Mecanism de acțiune: molecula are în compoziție o parte hidrofilă alcătuită din lanțul
peptidic ciclic și una hidrofobă reprezentată de un acid gras. Produce alterarea permeabilității
membranei externe microbiene prin legarea antibioticului în zona încărcată negativ a stratului
lipopolizaharidic ce prezintă o atracție de natură electrostatică pentru regiunile încărcate pozitiv,
încărcare datorată grupărilor amino aparținând structurii peptidice. Această interacțiune produce
destabilizarea membranei. Porțiunea de acid gras are capacitatea de a dizolva regiunea hidrofobă
a membranei citoplasmatice determinând pierderea integrității ei structurale și scurgerea în mediul
extern a componentelor intracitoplasmatice. De asemenea, polimixina B poate inactiva cu
endotoxina bacteriană. Toxicitatea sa crescută se datorează faptului că are efect nespecific față de
orice membrană celulară.
Farmacocinetică: dacă se administrează oral nu se absoarbe decât în cantiate foarte mică
realizând concentrații ineficiente terapeutic. Nu se absoarbe în circulația sistemică atunci când este
aplicată local pe mucoase. Dacă se administrează intramuscular, realizează concentrații crescute
la nivelul membranelor celulare cu tendința de acumulare. Nu pătrunde în lichidul cefalorahidian
și în creier decât în concentrații mici ineficiente terapeutic. Se elimină lent prin urină.
Interacțiuni terapeutice: este utilizată în preparatele cu aplicație locală pentru infecțiile
oculare și ale urechii externe în special a celor cu Pseudomonas aeruginosa. Pentru aplicarea
topică se folosește în combinații cu neomicina, dexametazona sau trimetoprimul. Injectarea
intrarahidiană poate fi utilă în cazuri excepționale de meningită cu Pseudomonas aeruginosa,
Haemophilus influenzae sau E. Coli.
Contraindicații: sarcină, afecțiuni renale, mistenia gravis, afecțiuni ale sistemului nervos
central.
Efecte adverse: sunt multiple și severe și din acest motiv administrarea pe cale generală
nu se mai utilizează. Medicamentul este nefrotoxic cu apariția necrozei tubulare acute, proteinuriei,
cilindruriei și hematuriei. Are de asemenea o neurotoxicitate mare, dar și o acțiune asupra
musculaturii striate mergând până la paralizia acestei musculaturi cu oprirea respirației datorat
blocării plăcii terminale motorii. Are acțiune iritantă locală, iar folosirea prelungită determină
apariția mutantelor rezistente și suprainfecții micotice.
Interacțiuni cu alte medicamente: nu se asociază cu medicamentele curarizante datorită
riscului de apnee și stop respirator.

Colistina
Farmacodinamică: are structură asemănătoare cu cea a Polimixinei B, D-leucina fiind
înlocuită cu D-fenilalanina. Acțiunea sa se limitează la germenii gram-negativi având un spectru
asemănător cu polimixina B, dar cu o toxicitate mai redusă. Are efect bactericid acționând după
un mecanism asemănător cu cel al detergenților cationici.
Mecanism de acțiune: Colistina penetrează și distruge membrana celulară bacteriană.
Medicamentul este un compus policationic care are în structura sa o componentă hidrofilă și una
hidrofobă ce permite interacțiunea cu membrana citoplasmatică bacteriană modificându-i
permeabilitatea. Colistina pătrunde apoi în celulă și determină precipitarea componentelor
citoplasmatice inclusiv a ribozomilor.
Farmacocinetică: dacă se administrează oral sub formă de Colistin sulfat nu se absoarbe
decât foarte puțin, exercitându-și un efect antibacterian local la nivelul intestinului. Nu se absoarbe
prin mucoase și nu realizează concentrații eficace în lichidul cefalorahidian și în creier. Administrat
injectabil sub formă de metansulfonat de sodiu, se acumulează în membrane și țesuturi. Eliminarea
se face renal unde realizează concentrații mari eficiente terapeutic.
Indicații terapeutice: se preferă administrarea topică sub formă de instilații auriculare,
oftalmice, spălături vezicale, aplicații pe tegumente. Este util în tratamentul otitelor externe,
infecțiilor oculare și cutanate în special în cele ce Pseudomonas aeruginosa. De obicei se găsește
în combinații cu alte antibiotice (Cloramfenicol, Tetraciclina) ca și unguente sau soluții oftalmice.
În cazul administrării orale se folosește în infecții digestive cu germeni sensibili și în cazul
pregătirii intervențiilor chirurgicale pe intestin. Calea injectabilă este aleasă numai în cazul
infecțiilor severe când tratamentul cu alte antibiotice este ineficient. Acestea sunt septicemiile,
endocarditele, infecțiile urinare, îndeosebi cele produse de Pseudomonas aeruginosa.
Contraindicații: miastenis gravis, insuficiența renală.
Efecte adverse: nefrotoxicitate, neurotoxicitate, insuficiența respiratorie prin bloc
neuromuscular, acțiune iritantă locală.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- antibioticele aminoglicozidice cresc nefrotoxicitatea Colistinei;
- asocierea cu Trimetoprim/Sulfametoxazol este eficientă terapeutic.

3.5 NITROFURANII
Nitrofuranii reprezintă o clasă de chimioterapice bactericide cu spectru larg de acțiune. Au
utilizare redusă și limitată, sunt greu tolerați.
Clasificare:
 Nitrofurani cu acţiune intestinală: Furazolidon
 Nitrofurani cu acţiune urinară: Nitrofurantoina

Furazolidon
Farmacodinamică: Furazolidonul este un antidiareic, antiinflamator și antiseptic
intestinal activ împotriva colibacililor patogeni, Vibrio cholerae, Enterobacter aerogenes,
Proteus, shigelle, stafilococi, salmonele, dar și Entamoeba și Giardia Lamblia.
Mecanism de acțiune: inhibă nespecific unele sisteme enzimatice bacteriene. Interferă cu
replicarea ADN și sinteza proteică bacteriană. Este un inhibitor de monoaminoxidază, împiedicând
inactivarea tiraminei la nivel hepatic și gastrointestinal. Tiramina ajunsă în sânge eliberează
norepinefrina din terminațiile nervoase simpatice determinând creșterea bruscă a tensiunii
arteriale.
 Farmacocinetică: se administrează doar pe cale orală. Nu se absoarbe decât în proporție
mică de la nivelul intestinului realizând concentrații locale eficace terapeutic. Cantitatea absorbită
se metabolizează hepatic rapid prin nitro-reducere. Cea mai mare parte se elimină prin fecale și
doar un mic procent prin urină.
Indicații terapeutice: se administrează în toxiinfecții alimentare, în special cele provocate
de Salmonella, dizenterii bacilare și amoebiene, lambliază, holeră, enterite infecțioase ale copilului
mic.
Contraindicații: sarcină, deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenază, feocromocitom, copii
mai mici de 2 luni. Este contraindicat consumul băuturilor alcoolice pe toată durata tratamentului.
Efecte adverse: manifestări digestive, eruptii cutanate tranzitorii, febră, artralgii, colorarea
urinei în galben închis. Rar poate să apară anemie hemolitică, leucopenie, agranulocitoză.
Interacțiuni cu alte medicamente: nu se asociază cu inhibitori de monoaminoxidază,
simpaticomimetice cu acțiune directă sau indirectă, sedative, antidepresive triciclice, tranchilizante
și neuroleptice.

Nitrofurantoina
Farmacodinamică: este un derivat sintetic al Nitrofuranului. Are proprietăți
antibacteriene față de majoritatea germenilor incriminați ca agenți patogeni în infecțiile urinare. E.
Coli este foarte sensibil, Klebsiella și Enterobacter sunt de asemenea sensibile, Proteus mirabilis
este mai puțin afectat de medicament, iar Pseudomonas aeruginosa este rezistent. De asemenea
sunt sensibili și Streptococcus faecalis, Staphylococcus saprophiticus și Staphylococcus
epidermidis.
Mecanism de acțiune: Nitrofurantoina, sub acţiunea unei enzime reducătoare, nitrofuran
reductază (o flavoproteina bacteriană) se transformă într-un produs intermediar foarte activ care
lezează ribozomii și ADN-ul bacterian. Sub această formă Nitrofurantoina devine o substanţă cu
acţiune bacteriostatică sau bactericidă asupra bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative.
Farmacocinetică: absorbţia digestivă este favorizată de prezența alimentelor. Se
metabolizează în proporție de 60-70%, restul se elimină nemodificată pe cale urinară. La nivel
renal atinge concentrații eficace împotriva germenilor sensibili, în medulară atingând nivele
superioare celor plasmatice. Are un timp de înjumătățire scurt de aproximativ o oră. Alcalinizarea
urinei grăbește eliminarea Nitrofurantoinei și reduce efectul antibacterian.
Indicații terapeutice: este indicată în infecţii urinare acute necomplicate cu germeni
sensibili, cum ar fi cistitele. Se pot utiliza timp îndelungat și pentru combaterea bacteriuriei
vezicale în caz de pielonefrită, dar și pentru profilaxia infecțiilor urinare recurente.
Contraindicații: insuficiență renală, deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenază, sarcina,
alăptarea, copii sub 1 an.
Efecte adverse: greaţă, vomă, diaree, hipersensibilizare, polinevrită, parestezii, anemie
megaloblastică în tratamente îndelungate, colorarea urinei în galben-brun. Se evită consumul
băuturilor alcoolice pe toată durata tratamentului.
 Interacțiuni cu alte medicamente:
- nu se asociază cu Acidul nalidixic deoarece se antagonizează reciproc;
- nu se asociază cu medicamentele antiacide; dacă această asociere este necesară, se va lăsa
un interval de două ore de la administrarea Nitrofurantoinei.

4. ANTIBIOTICE BACTERIOSTATICE

4.1 MACROLIDE
Macrolidele sunt o clasă de antibiotice produsă inițial de streptomicete. Ele sunt lactone
naturale având în structura lor un inel lactonic de dimensiuni variabile, conținând între 14 și 20
atomi de carbon. În funcție de apariția cronologică, macrolidele se clasifică în:
 Macrolide de generația întâi:
- Eritromicina
- Spiramicina
 Macrolide de generația a doua:
- Claritromicina
- Azitromicina
 Ketolide:
- Telitromicina
Majoriatea macrolidelor de primă generație sunt substanțe naturale, reprezentantul lor fiind
Eritromicina. Pornind de la eritromicină, au putut fi obținuți derivați de semisinteză luând astfel
naștere macrolidele de a doua generație. Claritromicina a fost sintetizată prin modificări chimice
ale substituenților inelului lactonic. Azitromicina a rezultat în urma modificărilor agliconului.
Ketolidele, cea mai nouă grupă de macrolide, au luat naștere prin modificări structurale ale părții
glucidice.
Toate macrolidele de generația a II-a posedă un efect postantibiotic de 72 de ore, asigurând
o prelungire a activității lor antimicrobiene și după încetarea administrării. Spiramicina rămâne
medicația de elecție în infecțiile produse de Toxoplasma gondi și Cryptosporidium.

Eritromicina
Farmacodinamică. Eritromicina are efect bacteriostatic sau bactericid dependent de
microorganism și concentrația antibioticului asupra majorității cocilor gram pozitivi, în special
pneumococul și streptococul piogen. Stafilococii sunt mai puțin sensibili, iar stafilococii de spital
sunt rezistenți; stafilococii meticilino-rezistenți sunt rezistenți și la Eritromicină și celelalte
macrolide. Medicamentul este eficient și împotriva bacililor gram pozitivi, ca de exemplu bacilul
difteric, clostridii, listerii. Alte microorganisme sensibile la eritromicină sunt: Bordetella
pertussis, Mycoplasma pneumoniae, Treponema palidum, Legionella pneumophila, Chlamidia
trachomatis, Campylobacter jejuni. Eritromicina este activă și împotriva germenilor intracelulari
realizând concentrații crescute în macrofage și neutrofile polimorfonucleare. Trecerea sa prin
membrana celulară este potențată de un pH alcalin.
Mecanism de acțiune: Eritromicina inhibă sinteza proteinelor bacteriene prin legarea de
subunitatea 50S ribozomală, la domeniul V al subunității 23S a ARNr. Legarea este reversibilă și
se realizează prin mecanism competitiv pentru același loc fiind implicate Eritromicina,
Cloramfenicolul și Clindamicina. Din cauza locului comun de legare a celor trei antibiotice,
acestea nu se asociază niciodată deoarece se vor comporta ca și antagoniști competitivi.
Interacțiunea de la nivel ribozomal inhibă sinteza proteică dependentă de ARN prin blocarea
reacțiilor de translocare și transpeptidare având loc disocierea peptidil-ARNt de ribozom în timpul
fazei de elongare. Rezistența la antibiotic este mediată plasmidic și se datorează metilării regiunii
de legare de pe subunitatea 23S a ARNr. Alte mecanisme de rezistență mediate tot plasmidic
constau în scăderea permeabilității membranei celualre pentru antibiotic, dar și sinteza de către
germenii patogeni a unei esteraze cu efect inhibitor asupra eritromicinei.
Farmacocinetică: Eritromicina este instabilă în mediul acid din stomac și din acest motiv
se administrează oral sub formă de preparate enterosolubile. Absorbția după administrarea orală
este bună, dar scade în prezența alimentelor. Se fixează pe proteinele plasmatice în proporție mare
de aproximativ 85%. Se distribuie bine în ţesuturi şi compartimentele lichidiene, cu excepţia
lichidului cefalorahidian. Trece prin placentă și în laptele matern. Se concentrează în ficat și se
elimină prin bilă. Are un timp de înjumătățire de aproximativ 6 ore, ceea ce ne obligă la
administrări repetate din 6 în 6 ore ceea ce poate conduce la o complianţă scăzută. Eliminarea
urinară este redusă, realizând totuşi nivel eficient terapeutic în infecţiile urinare cu germeni
sensibili.
Indicații terapeutice: Eritromicina rămâne și în prezent medicația de primă alegere în
pneumonia produsă de Mycoplasma pneumoniae. De asemenea, este antibioticul de înlocuire la
bolnavii alergici la penicilină. Alte indicații terapeutice sunt: anginele streptococice (Eritromicina
este alternativă pentru pacienţii sensibili la benzilpenicilină), pneumonia interstiţială cu
Mycoplasme, Legionella, Chlamidii (în asociere cu Fluorochinolone), profilaxia reumatismului
articular acut, sifilis, erizipel, infecții ale aparatului genital produse de chlamidii (cervicite,
uretrite). Poate fi utilizată ca și aplicație topică în tratamentul acneei.
Contraindicații: insuficiență hepatică, insuficiență renală.
Efecte adverse: au o severitate redusă, și se manifestă în principal sub formă de tulburări
gastro-intestinale (greţuri, vomă, epigastralgii), apărute ca urmare a stazei gastrice. Apariția stazei
este pusă pe seama efectului inhibitor al Eritromicinei asupra motilinei. Inhibiția se realizează prin
legarea Eritromicinei de receptorul motilinei, motilina fiind un hormon gastro-intestinal ce
stimulează motilitatea intestinală. În cazul administrării de doze mari poate apărea hipoacuzia
tranzitorie.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Eritromicina determină creșterea concentrației plasmatice a Teofilinei, Cafeinei,
anticoagulantelor orale, Carbamazepinei, Valproatului, Ciclosporinei deoarece inhibă citocromul
P450;
 - nu se administrează Eritromicina împreună cu medicamente vasoconstrictoare deoarece
poate crește riscul apariției ischemiilor;
- nu se amestecă Eritromicina în același flacon de soluție perfuzabilă cu vitamine, în special
cu vitamina C și cele din complexul B, Cefalotina, Tetraciclina, Cloramfenicolul, Colistinul,
Heparina și Fenitoina deoarece prezintă incompatibilități.

Claritromicina
Farmacodinamică: are efect bactericid asupra Streptococcus pneumoniae, Haemophilus
influenzae, Helicobacter pylori, Legionella, Chlamidia pneumoniae, Toxoplasma gondi.
Eficacitatea sa este crescută la pH alcalin.
Mecanism de acțiune: ca și celelalte macrolide, Claritromicina traversează peretele
celular bacterian, ajunge în citoplasmă unde se leagă reversibil de subunitatea 50S ribozomală
blocând sinteza proteică. Claritromicina are și un efect inhibitor asupra citocromului P450
interferând cu metabolizarea hepatică a unor medicamente și crescând concentrația lor plasmatică.
Farmacocinetică: administrată oral, Claritromicina este stabilă în mediu acid și are o
absorbție bună intestinală, absorbție ce poate fi crescută prin administrarea medicametului între
mese. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție mare și asigură o concentrație bună în țesuturi.
Trece în laptele matern și de la mamă la făt. Este metabolizată hepatic, unul dintre metaboliți fiind
activ împotriva Haemophilus influenzae. Se elimină urinar, parțial sub formă neschimbată.
Indicații terapeutice: faringite, sinuzite, exacerbarea acută a bronșitei cronice, pneumonii
în special cele provocate de mycoplasme, infecții cutanate, dar numai după efectuarea culturii și a
antibiogramei, infecțiile gastrice cu Helicobacter pylori (în asociere cu Amoxicilina),
toxoplasmoză (în asociere cu Pirimetamina). Este utilă și în infecțiile produse de Toxoplasma
gondi.
Contraindicații: hipopotasemie, interval QT prelungit, aritmii ventriculare, insuficiență
hepatică, sarcină și perioada de alăptare.
Efecte adverse: mai frecvent se întâlnesc tulburări gastro-intestinale, cefalee, erupții
cutanate. Rar poate produce hepatita colestatică și creșterea nivelului transaminazelor serice. Poate
determina psihoză acută și fenomene maniacale.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- în asociere cu Amoxicilina este tratamentul de elecție în infecțiile gastro-duodenale
produse de Helicobacter pylori.
- nu se asociază cu statinele (inhibitori de HMG-CoA reductază) datorită creșterii
concentrației statinelor și a riscului de rabdomioliză.
- Claritromicina crește concentrația hipoglicemiantelor orale cu risc de hipoglicemie;
- Claritromicina crește concentrația anticoagulantelor orale cu creșterea INR, a timpului de
protrombină și cu apariția riscului hemoragiilor;
 - Claritromicina determină creșterea concentrației Cisapridei cu prelungirea intervalului
QT și apariția aritmiilor cum ar fi tahicardia ventriculară, fibrilația ventriculară și torsada
vârfurilor;
- asocierea Claritromicinei cu antimicotice cum ar fi Fluconazolul, Itraconazolul și
Ketoconazolul crește riscul de toxicitate cardiacă (prelungirea intervalului QT, torsada vârfurilor,
stop cardiac);
- este contraindicată asocierea Claritromicinei cu Ergotamina și Dihidroergotamina
deoarece produce vasospasm, ischemii ale extremităților și la nivelul sistemului nervos;
- Claritromicina scade concentrația Zidovudinei prin scăderea absorbției Zidovudinei la
administrarea orală concomitentă.

Azitromicina
Farmacodinamică: este mai activă decât Eritromicina împotriva bacteriilor gram-negative
aerobe și anaerobe cum ar fi Haemophilus influenzae, Moraxella, Legionella, Neisseria,
Bordetella, Mycoplasma, Chlamydia, Propionilbacterium, Clostridium perfringens, Bacteroides,
Toxoplasma gondi. În concentrații mari sunt sensibile și Salmonella, Shigella, colibacilii și
Yersinia. Are sensibilitate mai scăzută decât Eritromicina asupra streptococilor, stafilococilor și
pneumococilor.
Mecanism de acțiune: Azitromicina atinge concentrații intracelulare superioare
Eritromicinei, având o eficacitate și o durată de acțiune superioară. Se leagă de subunitatea 50S
ribozomala a complexului ribozomal 70S inhibând sinteza ARN dependentă a proteinelor
bacteriene.
Farmacocinetică: absorbția după administrarea orală este bună și neinfluențată de
prezența alimentelor. Se distribuie mai bine în țesuturi decât în plasmă în special în țesuturile
infectate cum ar fi plămânul, amigdalele, prostata, stomacul, organele genitale feminine, dar și în
spută. Se concentrează în macrofage și neutrofile polimorfonucleare având o eficiență crescută
împotriva Chlamidiei trachomatis. Timpul de înjumătățire este foarte lung de aproximativ 60 de
ore, ceea ce îi permite administrarea într-o singură doză/zi. Se leagă în proporție scăzută de
proteinele plasmatice, dependent de doză. Se metabolizeaza hepatic în cantitate foarte mică, restul
eliminandu-se nemodificată prin bilă și prin urină în cantități mici. Se excretă și în laptele matern.
Excreţia urinară a Azitromicinei continuă în 4 săptămâni de la încetarea tratamentului. Se
administrează ca o doză de atac urmată de o doză de întreţinere. Este un preparat depozit
administrat o dată/zi.
Indicații terapeutice: este antibioticul de primă alegere în cazul infecțiilor genitale cu
Chlamydia trachomatis (uretrite, cervicite, prostatite). Se mai administrează în cazul exacerbărilor
bronșitelor cronice produse de Haemophilus influenzae, Mycoplasma, Legionella, Mycobacterium
avium (infecție intâlnită la persoanele cu SIDA). Poate fi folosită în tratamentul infecțiilor oculare
ca și aplicație locala. Se utilizează și în infecțiile produse de Toxoplasma gondi.
Contraindicații: insuficiența hepatică.
 Efecte adverse: frecvent apar tulburări gastrointestinale, cefalee, amețeli. Mai rar se
întâlnesc tulburări la nivelul sistemului nervos, erupții cutanate, creșteri ale enzimelor hepatice,
icter colestatic.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Azitromicina determină creșteri ale concentrației plasmatice a Ciclosporinei, Digoxinei,
Cisapridei, și scăderi al concentrației plasmatice a medicamentelor antiacide.

Telitromicina
Farmacodinamică: este un medicament folosit adesea ca alternativă la pacienții alergici
la peniciline. Antibioticul este activ împotriva bacteriilor gram pozitive aerobe (Staphylococcus
aureus meticilino-sensibil, Streptococcus pneumoniae, Streptococcus pyogenes și alți streptococi),
bacteria gram negative aerobe (Moraxella catarrhalis, Bordetella), dar și împotriva germenilor
intracelulari (Chlamydia pneumoniae, Chlamydia psittaci, Mycoplasma pneumoniae, Legionella
pneumophila).
Mecanism de acțiune: afinitatea Telitromicinei pentru subunitatea 50S a ribozomului
bacterian este de 10 ori mai mare decât cea a Eritromicinei. Telitromicina interferă cu translația la
nivelul 23S al ARN-ului ribozomal, unde interacționează cu domeniile V şi II. În plus,
telitromicina poate să blocheze formarea subunităților ribozomale 50S şi 30S.
Farmacocinetică: se absoarbe bine după administrare orală fiind cel mai stabil macrolid
în mediu acid. Absorbția sa nu este influențată de prezența alimentelor în tubul digestiv. Se leagă
în proporție de 60-70% de albumina umană. Se distribuie larg în organism realizând concentrații
tisulare mai mari comparativ cu cele plasmatice, cele mai mari găsindu-se în lichidul epitelial
alveolar, macrofagele alveolare, mucoasa bronșică, amigdale și tesutul de la nivelul sinusurilor. Se
metabolizează în principal în ficat transformându-se două treimi în metaboliți activi și o treime
rămânând nemodificată. Se elimină în principal prin fecale datorită excreției biliare și/sau secreției
intestinale, iar o mică parte se elimină urinar. Se excretă și în laptele matern.
Indicații terapeutice: medicamentul se administrează la adulți sau copiii mai mari de 12
ani în special în infecțiile ORL (sinuzită acută, amigdalite, faringite) cauzate de Streptococcus
pyogenes sau în acutizarea bronșitei cronice. Se recomandă utilizarea Telitromicinei numai în
cazul în care betalactaminele sunt ineficiente sau nu pot fi utilizate, iar celelalte macrolide nu dau
rezultatele așteptate.
Contraindicații: insuficiență hepatică, insuficiență renală, miastenia gravis, sindrom de
QT prelungit în antecedente, hipokaliemie, hipomagnezemie. Nu există date referitoare la efectele
sale asupra sarcinii la om și nici asupra nou-nascutului la mamele care alăptează.
Efecte adverse: tulburări gastrointestinale (diaree, greață, vărsături, flatulență, colici
abdominale, rar pancreatită), tulburări ale sistemului nervos (amețeli, cefalee, tulburări ale
gustului, vertij, insomnie, rar parestezii și pierderea tranzitorie a cunoștinței), tulburări cardiace
(palpitații, aritmie atrială, bradicardie, hipotensiune arterială, prelungirea intervalului QT), erupții
cutanate, tulburări hepatobiliare (creșterea enzimelor hepatice, hepatită toxică, icter colestatic),
infecție vaginală cu Candida.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- este contraindicată administrarea Telitromicinei împreună cu următoarele medicamente:
 medicamente ce pot prelungi intervalul QT, Cisaprida, deoarece pot apărea aritmii
cardiace, inclusiv tahicardie ventriculară, fibrilație ventriculară, torsada vârfurilor;
 statinele deoarece există un risc crescut de apariție a miopatiei și rabdomiolizei;
 derivați alcaloizi ergotaminici (Ergotamina și Dihidroergotamina) deoarece determină
vasoconstricție severă cu posibilă necroză a extremităților;
- Telitromicina crește timpul de înjumătățire al benzodiazepinelor, în special al Midazolamului.

4.2 ANTIBIOTICE CU SPECTRU LARG

Deşi, denumite cândva astfel, datorită activităţii lor pe majoritatea cocilor şi bacililor Gram
pozitivi şi Gram negativi, în prezent denumirea este improprie pentru că numeroase specii
bacteriene şi-au dezvoltat mutante rezistente, iar spectrul lor de acţiune şi indicaţiile au devenit
limitate. Din acestă categorie fac parte tetraciclinele și amfenicolii.

4.2.1 TETRACICLINELE
Tetraciclinele au acțiune bacteriostatică asupra unor microorganisme patogene. Sunt destul
de rar utilizate în prezent ca antibiotice de primă alegere datorită frecvenței crescute a rezistenței
bacteriene și a reacțiilor adverse.
Ele pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:
1. Clasificarea cronologică în funcție de ordinea apariției:
 Tetracicline de generația I:
 Tetraciclina;
 Clortetraciclina;
 Oxitetraciclina;
 Tetracicline de generația a doua:
 Doxiciclina;
 Minociclina;
 Tigeciclina.
Dintre tetraciclinele de primă generație, doar Tetraciclina mai este folosită actualmente,
Clortetraciclina și Oxitetraciclina având aplicații doar în medicina veterinară. Tigeciclina,
aparținând tetraciclinelor de a doua generație, se utilizează doar în infecțiile severe, complicate cu
localizare intraabdominală, infecții severe ale pielii și țesuturilor moi ce nu răspund la alte
antibiotice, dar nu și în cazul infecției piciorului diabetic.
2. Clasificarea în funcție de metoda de obținere:
 Tetracicline naturale izolate din culturi microbiene ale speciilor de Streptomyces:
 Tetraciclina;
  Clortetraciclina;
 Oxitetraciclina;
 Tetracicline semisintetice:
 Doxiciclina;
 Minociclina;
 Tigeciclina.

Tetraciclina
Farmacodinamică: Tetraciclina este analogul neclorurat al clortetraciclinei. Frecvența
tulpinilor rezistente este relativ mare. A rămas activă pe Gonococ, Yersinia, Brucella, Vibrionul
holeric, Mycoplasma, Rickettsia, Chlamydia, Treponema, Leptospira, Borelia.
Mecanism de acțiune: Tetraciclina difuzează pasiv prin porinele membrane bacteriene.
Efectul bacteriostatic apare prin fixarea reversibilă a antibioticului pe fracţiunea 30 S ribozomială
împiedicând legarea aminoacil-ARNt de complexul ARNm-ribozom. În acest fel este împiedicată
alungirea lanțului peptidic, sinteza proteică şi implicit replicarea bacteriană. Tetraciclina produce
și leziuni la nivelul membranei citoplasmatice microbiene determinând scurgeri ale materialului
celular bacterian în mediul extern.
Farmacocinetică: este un antibiotic cu administrare orală, cu absorbţie digestivă
incompletă, influenţată de alimentaţie şi de tranzitul intestinal. Produsele lactate și cele cu conținut
crescut de calciu, magneziu și fier reduc absorbția medicamentului. Același efect îl au și
preparatele sau alimentele alcaline. Se fixează pe proteinele plasmatice în proporție de 65%
realizând concentrații modeste în țesuturi. Se acumulează în oase, dinți, sistemul reticulo-
endotelial. Realizează concentrații apropiate de cele plasmatice în lichidul peritoneal, pericardic și
sinovial și concentrații crescute în bilă ce prezintă scăderi la pacienții cu insuficiență hepatică.
Pătrunde în lichidul cefalorahidian în cantități scăzute. Traversează placenta și ajunge în circulația
fetală. Pătrunde excelent intracelular, ceea ce o face să fie antibioticul de primă alegere în infecţiile
cu Chlamidia, Rickettsia, Mycoplasma. Se elimină urinar și prin scaun.
Indicații terapeutice: principalele indicații sunt bruceloza, holera, rickettsioze, infecții cu
Chlamidia, pneumonii cu Mycoplasma. Este antibioticul de a doua alegere în caz de tularemie,
gonoree, sifilis, actinomicoză. Se utilizează ca preparate administrate oral ca și Tetraciclină
clorhidrică, dar există și unguente oftalmice și de uz dermatologic ce au în componenta lor
Tetraciclină. Nu se administrează niciodată intrarahidian.
Contraindicații: sarcină, copii sub 12 ani, afecțiuni hepatice, insuficiență renală, lupus
eritematos sistemic.
Efecte adverse: intoleranţă digestivă, dismicrobisme bacteriene (stomatită şi enterită cu
Candida şi stafilococ), fotosensibilizare, teratogenitate, colorarea dentiţiei, anomalii osoase,
alergii. Dacă se administrează la copii produce inhibarea creșterii, adesea ireversibilă. Determină
hipoplazia smalțului dentar la copii și colorarea în brun a dinților, alterări ireversibile afectând
dentiția de lapte la administrarea în primele 6 luni de viață și dentiția definitivă la copiii mai mici
de 7 ani. Rareori produce efecte ototoxice.
Interacțiuni cu alte medicamente:
 - nu se asociază cu penicilinele datorită efectului bactericid antagonic;
- Tetraciclina determină scăderea efectului anticoncepționalelor orale;
- Tetraciclina crește efectul anticoagulantelor orale potențând riscul hemoragic;
- Tetraciclina în asociere cu retinoidele determină creșterea riscului de hipertensiune
intracraniană.

Doxiciclina
Farmacodinamică: Doxiciclina este o tetraciclină semisintetică cu un spectru de acțiune
asemănător tetraciclinei, fiind mai activă împotriva bacililor gram negativi aerobi, gonococi,
Legionella, Chlamydia dar și față de unele bacterii anaerobe cum ar fi Bacteroides fragilis și
clostridia. De asemenea sunt sensibili pneumococii, streptococii și stafilococii. Are acțiune
bacteriostatică și/sau bactericidă fiind un medicament intens lipofil.
Mecanism de acțiune. Doxiciclina este un medicament derivat din oxitetraciclină având o
durată lungă de acțiune. Din cauza caracterului său lipofil pronunțat trece cu ușurință prin peretele
celular bacterian. Datorită unui sistem de transport activ propriu microorganismelor, doxiciclina
străbate și membrana citoplasmatică internă. Se leagă în mod reversibil de subunitatea 30S
ribozomală blocând legarea aminoacil-ARNt de ARNm, inhibând astfel sinteza proteică
microbiană.
Farmacocinetică: prezintă o absorbție bună după administrare orală fără a fi influențată
de prezența alimentelor, laptelui, cationilor bivalenți și trivalenți cu excepția fierului care îi scade
absorbția. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție mare și are un timp de înjumătățire în jur
de 20 de ore ceea ce permite administrarea a 1-2 doze pe zi. Are permeabilitate tisulară superioară
Tetraciclinei datorită caracterului sau liposolubil. Realizează concentrații eficiente terapeutic în
plămân, ovar, uter, prostată, rinichi. Se metabolizează hepatic realizând în bilă concentrații de 30
de ori mai mari decât în plasmă. Excreția se realizează prin scaun determinând la nivelul colonului
o retrodifuziune cu formarea unor compuși chelați inactivi fără nici o influență asupra florei
microbiene intestinale. Astfel, în cazul doxiciclinei, epurarea nu este influențată de starea rinichilor
și a ficatului.
Indicații terapeutice: Doxiciclina se administrează în puseele acute ale bronșitelor cronice
și diverse pneumonii datorită concentrațiilor superioare realizate la nivel pulmonar și în secrețiile
bronșice. Se administrează și în infecțiile pelvine cu germeni sensibili, prostatite cronice. Se mai
utilizează în doză unică pentru prevenirea diareei călătorilor, dar și în caz de malarie cu germeni
rezistenți la Clorochină.
Contraindicații: sarcina, alăptarea, copiii sub 12 ani.
Efecte adverse: provoacă relativ frecvent fotosensibilitate, tulburări gastro-intestinale
(greață, vărsături), dar nu și disbacterioză și suprainfecție intestinală. Poate fi folosită în
insuficiență renală deoarece nu se elimină renal, deci nu se acumulează. Are toxicitate vestibulară.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- băuturile alcoolice, Fenitoina, Carbamazepina, Fenobarbitalul cresc rata metabolizării
hepatice cu scăderea timpului de înjumătățire.
 Minociclina
Farmacodinamică: este un antibiotic mai eficient comparativ cu Tetraciclina împotriva
gonococilor, meningococilor, bacililor gram-negativi aerobi, dar și împotriva Nocardia. Este
foarte eficient față de toate tipurile de stafilococ auriu, inlusiv tulpinile rezistente la Penicilină și
Meticilină, dar și față de Pneumococ.
Mecanism de acțiune: Minociclina este Tetraciclina cu cea mai mare liposolubilitate și
cea mai activă. Este un antibiotic cu durată lungă de acțiune și cu cel mai larg spectru antimicrobian
comparativ cu ceilalți membrii ai grupei. Minociclina trece ușor prin stratul dublu lipidic al
peretelui celular și difuzează pasiv prin porii membranei bacteriene. Ajunsă în citoplasmă se leagă
de subunitatea 30S ribozomală împiedicând legarea ARNt la complexul ribozom ARNm și
blocând sinteza proteică. Un alt efect al acestui medicament este cel neuroprotector datorită
inhibării 5-lipooxigenazei, o enzimă pro-inflamatorie asociată cu îmbătrânirea creierului.
Farmacocinetică: prezintă o absorbție completă după administrare orală având o
biodisponibilitate de 100%. Absorbția nu este influențată de alimente sau cationi, cu excepția
fierului care scade absorbția Minociclinei. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție mare și
are un timp de înjumătățire de 18 ore. Pătrunde foarte bine în țesuturi în special în plămân,
secrețiile traheo-bronșice, sinusuri, amigdale, prostată. De asemenea pătrunde în lichidul
cefalorahidian și în laptele matern. Se metabolizează hepatic, asigurând în bilă o concentrație de
30 de ori mai mare față de cea plasmatică. Se elimină renal în proporție de 10%, iar restul prin
scaun.
Indicații terapeutice: Minociclina se utilizează în infecțiile stafilococice grave, în
pneumonii, în infecțiile sistemului nervos, infecții cu germeni anaerobi. Se mai folosește în
tratamentul acneei rebele, dar și în lepră.
Contraindicații: insuficiență renală, sarcină, alăptare, copii mai mici de 12 ani.
Efecte adverse: Minociclina pătrunde în sistemul nervos vestibular unde se acumulează
determinând toxicitate vestibulară. Poate produce hipertensiune intracraniană la adult, iar la sugari
bombarea fontanelei. Administrarea îndelungată conduce la pigmentarea unghiilor, pielii și sclerei.
Este hepatotoxică în doze mari.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- acțiunea antibioticelor beta-lactamice este inhibată de Minociclină;
- Minociclina scade eficacitatea contraceptivelor orale;
- Minociclina scade activitatea protrombinei plasmatice și poate produce accidente
hemoragice dacă se asociază cu anticoagulantele orale.
 4.2.2 AMFENICOLI
Reprezentanții acestei clase sunt Cloramfenicolul și analogul său Tiamfenicolul ce prezintă
o modificare chimică unde gruparea –NO2 este înlocuită cu gruparea –SO2CH3 având un risc mai
scăzut de dezvoltare a anemiei aplastice grave. Practic, din cadrul acestei clase, singurul folosit în
terapeutică în prezent este Cloramfenicolul.

Cloramfenicolul
Farmacodinamică: Cloramfenicolul este un antibiotic bacteriostatic, dar și bactericid, în
spectrul său larg intrând E. Coli, Klebsiella pneumonia, Proteus mirabilis, Enterobacter,
Haemophilus influenzae, Salmonella typhi, Neiseria meningitis, Bacilus fragilis, ricketsiile.
Pseudomonas aeruginosa și chlamidiile sunt rezistente.
Mecanism de acțiune: este o substanță liposolubilă ce pătrunde prin difuziune prin
peretele bacterian. Cloramfenicolul inhibă sinteza proteică prin fixarea pe subunitatea 50S a
ribozomilor bacterieni blocând peptidil transferaza și formarea lanțurilor peptidice. Rezistența
bacteriană se dezvoltă prin mecanisme multiple dependente de microorganism. La bacteriile gram
negative rezistența este mediată plasmidic și se datorează unei acetil transferaze ce acetilează
antibioticul astfel încât el nu se mai poate fixa de subunitarea 50S ribozomală și devine inactiv.
Rezistența este transferabilă și are caracter multiplu, germenii patogeni devenind rezistenți și la
Tetraciclină, Streptomicină, Ampicilină. În cazul bacteriilor gram pozitive rezistența este mediată
tot plasmidic și se datorează aceleiași acetiltransferaze, formarea ei fiind dependentă de prezența
antibioticului. Un alt tip de rezistență se datorează scăderii permeabilității membranei microbiene
față de Cloramfenicol, mecanism întâlnit la Proteus și Klebsiella.
Farmacocinetică: Cloramfenicolul se absoarbe bine după administrarea orală. Absorbţia
intestinală este rapidă, cu o biodisponibilitate de aproximativ 80 - 90%. Are o liposolubilitate
crescută asigurând o difuziune bună în ţesuturi şi organe. Se concentrează bine în LCR chiar dacă
meningele nu este inflamat. De asemenea, pătrunde bine în creier realizând concentrații superioare
celor plasmatice. Concentrații crescute de antibiotic se întâlnesc și la nivel ocular, plămân și
miocard. Traversează placenta, concentrațiile în plasma fetală fiind crescute. Se metabolizează
hepatic în mare parte prin glucuronoconjugare, ceea ce îl face inutilizabil în infecţii hepato-biliare.
O mică parte se elimină urinar în formă nemodificată determinând concentrații urinare eficace
terapeutic. Metabolitul glucuronoconjugat hidrosolubil este eliminat de asemenea renal prin
secreție tubulară.
Indicații terapeutice: este un antibiotic de rezervă datorită reacţiilor adverse în special a
efectelor toxice asupra măduvei hematogene. În prezent există alternative pentru terapia cu
Cloramfenicol, cu eficacitate echivalentă, dar cu toxicitate redusă: fluorochinolone, cefalosporine
de generaţia a III-a, Amoxicilina. În prezent se mai utilizează doar în:
- febră tifoidă şi paratifoidă fiind antibioticul de primă alegere deși este deseori înlocuit cu
Ceftriaxona şi Ciprofloxacina;
 - meningita bacteriană cu Pneumococ, germeni anaerobi sau bacili Gram negativi, în
asociere cu Rifampicina sau Sulfametoxazol/Trimetoprim;
- encefalite bacteriene și abcese cerebrale cu anaerobi sau alți germeni sensibili;
- infecţii genito-urinare sau abdominale cu anaerobi, în asociere cu Metronidazol.
Contraindicații: sarcină, alăptare, copii mai mici de 6 ani, afecțini hematologice,
infecțiilor ușoare, insuficiență hepatică, insuficiență renală.
Efecte adverse: principala reacție adversă este reprezentată de toxicitatea hematopoetică
ce poate avea două mecanisme de producere:
- toxicitate dependentă de doză ce produce deprimarea măduvei și pancitopenie prin
inhibiţia reversibilă a hematopoezei, la doze mari pe intervale lungi de timp;
- toxicitate independentă de doza produsă prin mecanism idiosincrazic sau imunologic
produce aplazie medulară ireversibilă, deseori mortală.
Toxicitatea la nou-născut se manifestă prin așa numitul „sindrom cenuşiu” datorat
incapacității ficatului imatur al non-născutului de a asigura inactivarea Cloramfenicolului prin
glucoronoconjugare; și în cazul Cloramfenicolului, ca și în cazul bilirubinei, doar forma conjugată,
solubilă se poate elimina urinar. „Sindromul cenușiu” se manifestă prin tegumente cu aspect
cenușiu, hipotermie, greţuri, vărsături, hipoTA.
Alte efecte adverse sunt dismicrobismele favorizând suprainfectarea cu Candida
(stomatite, vaginite, etc.), manifestări digestive (greață, vărsături, diaree), tulburări neuropsihice
(confuzie, depresie, nevrită optică), tulburări de coagulare, reacție de tip Herxeimer.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Cloramfenicolul inhibă metabolismul anticoagulantelor orale, Fenitoinei și
antidiabeticelor orale;
- Fenobarbitalul și diureticele accelerează eliminarea renală și glucuronoconjugarea
hepatică a Cloramfenicolului;
- Cloramfenicolul nu se asociază niciodată cu medicamente care deprimă hematopoieza
sau cu băuturile alcoolice.

4.3 SULFAMIDELE ȘI ASOCIERILE LOR CU TRIMETOPRIMUL

4.3.1 SULFAMIDELE
Sulfamidele sunt chimioterapice de sinteză având para-aminobenzensulfonamida sau
sulfanilamida ca structură de bază. Ele au fost treptat abandonate, atât datorită rezistenţei unor
tulpini microbiene cât şi reacţiilor adverse multiple. La ora actuală au mai rămas în terapie doar
câteva dintre ele.
Clasificare:
 Sulfamide cu acţiune sistemicǎ (dupǎ viteza de epurare):
• cu acţiune rapidǎ: Sulfafurazol
 • cu acţiune intermediarǎ: Sulfametoxazol
 Sulfamide cu acţiune pe micobacterii utile în lepră (tratament de elecţie): Dapsona
 Sulfamide cu acţiune locală pe plăgi şi arsuri: Sulfadiazina
 Asocierea sulfametoxazol-trimetorpim – cea mai frecventă formă de utilizare a
sulfamidelor
Farmacodinamică: Sulfamidele sunt substanțe bacteriostatice, dar pot fi și bactericide la
concentrații mari. Deși spectrul antimicrobian este larg, o serie de microorganisme au devenit
rezistente: Serratia, Proteus, Pseudomonas, stafilococii, enterococii, gonococii, meningococii. În
plus, sulfamidele pot favoriză creșterea riketsiilor. Au rămas sensibile Nocardia, micoplasmele,
chlamidiile, toxoplasmele, plasmodiile. Activitatea antimicrobiană este dată de gruparea amino N4
iar modificările chimice ale acestei grupări determină pierderea activității antimicrobiene. În
schimb, substituția la nivelul grupării amino N1 crește activitatea antimicrobiană, mai ales atunci
când această substituție se face cu un radical ce accentuează electronegativitatea grupării SO2.
Mecanism de acțiune: Sulfamidele acționează prin inhibarea competitivă a sintezei
acidului folic la nivelul microorganismelor. Inhibiția competitivă se datorește asemănării
structurale dintre acidul para-aminobenzoic, un component al acidului folic, și para-
aminobenzenzulfamida, blocant central activ al enzimei responsabile de acest proces. Rezultatul
acestei inhibiții constă în formarea unui analog structural nefuncțional ceea ce împiedică sinteza
unor baze azotate purinice și pirimidinice în microorganisme.
Farmacocinetică: Sulfamidele administrate oral în marea majoritate se absorb bine din
tubul digestiv. Se leagă de proteinele plasmatice și în special de albumină. Pătrund bine în toate
țesuturile, inclusiv în lichidul cefalorahidian, pleural, sinovial, peritoneal, umoarea apoasă. De
asemenea, traversează placenta. Metabolizarea se face hepatic prin acetilare la gruparea amino N4,
rezultând produși acetilați fără activitatea antimicrobiană, dar cu același potențial toxic.
Sulfamidele sunt greu solubile și pot determina precipitarea sub formă de cristale la nivelul
aparatului excretor. Unele sulfamide sunt solubile datorită metabolizării prin glucuronoconjugare,
și deci fără a prezenta riscul precipitării renale. Eliminarea se face urinar, atingând concentrații
crescute în urină; eliminarea este accelerată prin alcalinizarea urinei.
Indicații terapeutice: marea majoritate a sulfamidelor folosite pentru tratarea infecțiilor
sistemice se administrează oral. Sulfafurazolul este medicamentul de elecție în nocardioză. Se
utilizează și în dermatologie pentru tratamentul infecțiilor pielii cu aplicație topică. În prezent
sulfamidele se prescriu mai rar ca antibacterian unic și sunt indicate în infecții urinare acute,
infecții genitale și pulmonare provocate în special de nocardii și chlamidii. În dermatologie, sub
formă de unguent se utilizează singure sau în combinații.
Contraindicații: insuficiență renală, insuficiență hepatică, porfirie, reacții alergice la
substanțele active sau excipienți, hemopatii, sarcină și la nou-născuți în primele două săptămâni
sau până la dispariția icterului și normalizarea bilirubinei, deficit de glucozo-6-fosfat
dehidrogeneză (Dapsona).
Efecte adverse: reacții alergice, tulburări digestive, anemie hemolitică, agranulocitoză,
trombocitopenie, anemie aplastică, afectări renale și hepatice.
 Interacțiuni cu alte medicamente:
- cresc concentrația plasmatică și toxicitatea anticoagulantelor cumarinice, a
antidiabeticelor orale, Metotrexatului prin înlăturarea lor de pe proteinele plasmatice;
- preparatele ce conțin acid folic au acțiune antagonică sulfamidelor, făcându-le ineficiente.

4.3.2 TRIMETOPRIMUL ȘI ASOCIEREA SULFAMIDĂ-TRIMETOPRIM

Trimetoprimul este un chimioterapic antibacterian cu spectru asemănător cu sulfamidele,
dar cu potență superioară acestora. Trimetoprimul se administrează rar ca terapie unică,
preferându-se asocierea cu o sulfamidă și în special cu Sulfametoxazolul.
Farmacodinamică: Trimetoprimul este activ față de majoritatea bacililor gram-negativi,
dar nu și față de Pseudomonas care este rezistent. Este un medicament bacteriostatic dar poate fi
și bactericid în concentrații mai mari asupra unor bacterii. Asocierea Trimetoprim-Sulfametoxazol
extinde eficacitatea antibacteriană și asupra unor germeni de obicei rezistenți la sulfamide:
Proteus, Salmonella, Shigella, H. influenzae, Gonococ dar Pseudomonasul rămâne rezistent.
Mecanism de acțiune: Trimetoprimul acționează tot asupra acidului folic bacterian prin
inhibarea dihidrofolat reductază, o enzimă bacteriană ce catalizează transformarea acidului
dihidrofolic în acid tetrahidrofolic, adică activarea moleculei de acid folic. Asocierea Trimetoprim-
Sulfametoxazol inhibă metabolismul acidului folic în două etape, ambele acționând distinct în
sinteza acestei vitamine.
Farmacocinetică: este asemănătoare cu cea a sulfamidelor. Trimetoprimul se absoarbe
bine în tractul gastro-intestinal și se leagă de proteinele plasmatice, dar într-o proporție mai mică
decât sulfamidele. Difuzează bine în țesuturi asigurând concentrații asemănătoare cu cele
plasmatice în lichidul pleural, lichid cefalorahidian, umoarea apoasă, secreția prostatică, bilă,
secreții vaginale. Se elimină prin urină realizând concentrații superioare celor plasmatice. Trece
prin placentă și în laptele matern.
Indicații terapeutice: combinația Sulfametoxazol/Trimetoprim reprezintă încă medicația
de elecție în pneumonia cu Pneumocystis carinii. Se mai foloseşte la ora actuală în: infecţii urinare
joase şi înalte cu germeni sensibili, infecţii digestive ca febra tifoidă şi paratifoidă, infecţii genitale
cronice sau recidivante cum ar fi prostatite, cervicite, uretrite gonococice, șancru moale.
Contraindicații: sarcină, alăptare, nou născuţi în primele două săptămâni, insuficiență
renală, insuficiență hepatică, alergie la unul dintre componente.
Efecte adverse: aceste efecte sunt proprii celor două componente. Ele pot fi alergice,
intoleranţă digestivă, toxicitate hematologică (leucopenie, anemie hemolitică, trombocitopenie),
dezvoltarea unei anemii megaloblastice prin deficit de acid folic. Poate apare cristalurie prin
precipitarea medicamentului la nivel renal, sindrom Stevens-Johnson. Pentru prevenirea formării
cristalelor de Sulfamidă/Trimetoprim, se recomandă o hidratare corespunzătoare pe toată perioada
tratamentului.
Interacțiuni cu alte medicamente. Sulfametoxazol/Trimetoprimul crește riscul toxic al
antidiabeticelor orale, Metotrexatului prin îndepărtarea lor de pe proteinele plasmatice.
 4.4 OXAZOLIDINONE
Clasă nouă de antibiotice antimicrobiene anexată clasificării odată cu apariţia primului ei
produs, Linezolidul. Din aceeași clasă se mai utilizează în prezent Tedizolidul. Aceste
medicamente sunt antibiotice de sinteză ce conțin în structura lor un heterociclu de 2-oxazolidonă.

Linezolidul
Farmacodinamică. Linezolidul are acţiune bacteriostatică sau bactericidă pentru unii
streptococi și este folosit de obicei în infecţiile nosocomiale. Este un antibiotic de rezervă destinat
tratamentului unor infecții bacteriene severe cu microorganisme resistente la majoritatea
antibioticelor uzuale, în special celor produse de Staphylococcus aureus meticilino-rezistent.
Eficiența sa este crescută în special împotriva bacteriilor gram pozitive cum ar fi Staphylococcus
aureus, Streptococcus agalactiae, Streptococcus pneumoniae și Streptococcus pyogenes. Este
folosit și în cazul infecțiilor cu bacterii aerobe Gram negative (Pasterela), bacterii anaerobe Gram
pozitive (Clostridium, Peptostreptococ), bacterii anaerobe Gram negative (Bacteroides fragillis,
Prevotella, Chlamydia pneumoniae).
Mecanism de acțiune: inhibă selectiv sinteza proteinelor bacteriene printr-un mecanism
de acţiune unic: se leagă specific de un situs al ribozomului bacterian la nivelul fracţiunii 50S şi
30S şi previne interacțiunea celor două subunități, mecanism esenţial al procesului de translaţie.
Este inhibată astfel sinteza proteică bacteriană. Linezolidul este de asemenea un inhibitor
neselectiv, reversibil al monoaminoxidazei.
Farmacocinetică: absorbţia orală este rapidă şi completă, neinfluențată de prezența
alimentelor. Are o biodisponibilitate de aproximativ 100% și se leagă de proteinele plasmatice în
proporție de 30%. Realizează în salivă o concentraţie egală cu cea din plasmă. Se metabolizează
hepatic în proporție de 50% din doza administrată, restul rămânând neschimbat. Se elimină ca atare
sau sub formă de metaboliţi prin urină. Timpul de înjumătățire este de aproximativ 6,5 ore.
Traversează placenta și trece în laptele matern. Nu necesită ajustarea dozei la pacienţii cu
insuficienţă renală (uşoară, medie sau severă), cu insuficienţă hepatică, la persoanele vârstnice, la
femei. În schimb, s-a observat la copiii sub 11 ani o scurtare a timpului de injumătățire.
Indicații terapeutice: tratamentul se începe doar în spital, la recomandarea medicului
specialist în pneumonii nosocomiale cauzate de stafilococi în special de cei meticilino-rezistenți,
streptococi rezistenți la peniciline, cefalosporine, macrolide și sulfamide. Se mai administrează și
în infecții cutanate complicate și infecții ale ţesuturilor moi. Durata tratamentului se stabileşte în
funcţie de necesități, Linezolidul putând fi administrat până la 28 de zile. Eficacitatea Linezolidului
în ulcerele infectate ale membrelor inferioare la diabetici este relativă.
Contraindicații: conducătorii auto sau persoane care mânuiesc aparate de precizie,
sarcină, alăptare, stări alergice la produs, hipertensiunea arterială incomplet controlată terapeutic,
psihoze, convulsii manifestate în prezent sau în antecedente, mielosupresie, acidoză lactică, nevrită
optică și periferică.
Efecte adverse:
- alterarea gustului (gust metalic), greaţă, vărsături, diaree;
 - cefalee, ameţeli, vedere înceţoşată;
- infecţii fungice: candidoza vaginală cu diferite localizari;
- modificări ale constantelor biologice: creşterea neutrofilelor, eozinofilelor, scăderea
hemoglobinei, hematocritului, leucocitelor, creșterea tranzitorie a ALAT, ASAT, fosfatazei
alcaline, LDH, CK, amilazei, glicemiei;
- flush syndrome la administrarea în bolus, manifestat prin creștrea tensiunii arteriale,
tremor, agitație, uneori febră.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Linezolidul interactionează cu tiramina, inclusiv cu cea prezentă în brânzeturi fermentate,
vin, bere ducând la creșterea tensiunii arteriale;
- nu se asociază cu inhibitori de monoaninoxidază, Linezolidul fiind el însuși un astfel de
inhibitor;
- Linezolidul are acțiune antagonică fluorochinolonelor, motiv pentru care asocierea este
contraindicată.

Tedizolid
Farmacodinamică: Tedizolidul are spectrul de acțiune asemănător Linezolidului.
Bacteriile gram-negative sunt rezistente.
Mecanism de acțiune: Mecanismul de acțiune este asemănător Linezolidului. Tedizolidul
este un inhibitor neselectiv al monoaminooxidazei.
Farmacocinetică: se administrează sub formă de promedicament ca și Tedizolid fosfat,
fiind hidrolizat de către fosfataze în forma sa activă. După administrarea orală, se absoarbe aproape
complet, neinfluențat de prezența alimentelor. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de
70-90%. Tedizolidul se metabolizează hepatic prin sulfoconjugare, metaboliții rezultați fiind
inactivi din punct de vedere microbiologic. Timpul de înjumătățire este lung, putând fi administrat
doar o dată în 24 de ore. Durata maximă a tratamentului cu Tedizolid nu trebuie să depășească 6
zile. Se elimină în majoritate prin materiile fecale și doar o mică parte pe cale renală.
Indicații terapeutice: actualmente, Tedizolidul se folosește la adult, doar pentru
tratamentul infecțiilor acute bacteriene cutanate și ale structurilor cutanate.
Contraindicații: vârstă mai mică de 18 ani, mielosupresia, nevrita periferică, tulburări ale
nervului optic, acidoză lactică, sarcina și alăptarea.
Efecte adverse:
- infecții fungice în special candidozice cu diverse localizări, colită cu Clostridium difficile;
- limfadenopatie, hiperemie facială tranzitorie, frisoane, febră;
- leucopenie, creșterea tranzitorie a transaminazelor;
- hiperkaliemie, edem periferic;
- artralgie, spasme musculare;
- insomnie, anxietate, coșmaruri, cefalee, amețeală, tremor, parestezie, senzație de oboseală
generalizată;
- tuse, uscăciunea mucoasei bucale, congestie pulmonară;
 - greață, diaree, vărsături, reflux gastro-esofagian;
- prurit generalizat și erupții cutanate.
Interacțiuni cu alte medicamente: fiind un inhibitor neselectiv al monoaminooxidazei ca
și Linezolidul, trebuie respectate contraindicațiile asocierilor menționate la Linezolid.

4.5 ANTIBIOTICE LINCOSAMIDICE

Această clasă de antibiotice cuprinde medicamente ce conțin în structura lor un
aminozaharid acilat cu un derivat al prolinei. Sunt eficiente în special împotriva germenilor gram
pozitivi aerobi și anaerobi. Deşi au structură chimică diferită de cea a macrolidelor, spectrul lor de
acţiune este asemănător. Utilizarea lor este limitată datorită reacţiilor adverse: alergice (cutanate)
şi toxice hematologice (leucopenie, neutropenie, purpură trombocitopenică, agranulocitoză). Cea
mai gravă reacţie adversă este colita pseudomembranoasă post antibiotică (mai ales post
Clindamicina), favorizând suprainfecția intestinală cu Clostridium, Stafilococi, Candida.
Lincosamidele nu pot fi administrate în bolus (pericol de stop cardiac, hipotensiune) ci doar
perfuzii lente sau administrare i.m..
Cei mai importanți reprezentanți sunt Clindamicina și Lincomicina. Lincomicina este un
antibiotic natural mai puțin activ și cu mai multe reacții adverse comparativ cu Clindamicina,
utilizarea sa fiind limitată la uzul veterinar.

Clindamicina
Farmacodinamică: specrul său de acțiune cuprinde o mare parte din germenii gram-
pozitivi, în special cei anaerobi: Pneumococul, Streptococul piogen, Streptococul viridians,
Corynebacterium diphteriae, Bacteroides fragilis, clostridiile cu excepția Clostridium difficile.
Sunt rezistenți stafilococii aurii meticilino-rezistenți, enterococii. Efectul bacteriostatic sau
bactericid depinde de microorganismul împotriva căruia acționează, dar și de concentrație.
Mecanism de acțiune: Clindamicina se leagă la nivelul subunităților 50S ribozomale din
celula bacteriană împiedicând astfel sinteza proteică prin interferarea formării complexelor de
inițiere și a legării aminoacil-ARNt de ARNm. În cazul stafilococilor, clindamicina produce și
alterarea peretelui celular cu scăderea capacității bacteriei de a adera de celulele organismului
gazdă. Clindamicina prezintă un efect post antibiotic prelungit datorat legării ireversibile la nivelul
ribozomilor germenilor patogeni. Rezistența la antibiotic este mediată plasmidic și se datorează
metilării locului de legare a medicamentului pe ribozomi.
Farmacocinetică: Clindamicina prezintă o absorbție aproape completă atunci când se
administrează oral. Se leagă de proteinele plasmatice în proporție de aproximativ 95%. Se
distribuie bine în lichide și țesuturi, dar nu pătrunde decât în cantități foarte mici în lichidul
cefalorahidian și în creier. Traversează bariera placentară. Cele mai bune concentrații le realizează
la nivelul plămânului, lichidului pleural, oaselor, lichidului sinovial, prostatei, ficatului și bilei.
Asigură concentrații eficiente la nivelul leucocitelor polimorfonucleare, macrofagelor alveolare
precum și în abcese. Se metabolizează hepatic rezultând metaboliți activi. Se elimină biliar, intră
în circuitul enterohepatic, ajunge în intestin unde poate acționa asupra florei locale și apoi este
eliminat prin fecale. O mică parte este excretat urinar sub forma nemodificată.
Indicații terapeutice: Clindamicina, alături de Cloramfenicol, Metronidazol și Cefoxitină
face parte din medicația de primă alegere în cazul infecțiilor cu germeni anaerobi. Se utilizează în
infecții pulmonare, ORL, dentare, osteo-articulare, pelvine, septicemii. Clindamicina se folosește
de obicei limitat ca antibiotic de rezervă datorită riscului crescut de apariție a colitei
pseudomembranoase consecutive suprainfecției cu Clostridium difficile. În cazul pacienților cu
SIDA, se folosește ca medicament de primă alegere în tratamentul infecțiilor cu Toxoplasma gondi
și a pneumoniei cu Pneumocystis carinii. Se utilizează și în dermatologie sub formă de aplicații
topice în combinație cu Tretinoina sau cu peroxidul de benzoil.
Contraindicații: insuficiență hepatică, afecțiuni inflamatorii intestinale, administrarea i.v.
în bolus (produce scăderea tensiunii arteriale și poate evolua până la stop cardiac), copii sub 3 ani,
sarcina și alăptarea. În cazul preparatelor utilizate pentru afecțiuni dermatologie sub formă de
aplicație topică, se contraindică aplicarea lor în cancerul de piele, acnee pustulară sau chistică
nodulară profundă, dermatită rozacee sau periorală, exeme acute.
Efecte adverse: frecvent poate apare diaree, greață, vărsături, colici abdominale și erupții
cutanate. Poate fi responsabilă de apariția unui bloc neuromuscular. Are toxicitate asupra măduvei
osoase hematogene determinând leucopenie, trombocitopenie și eozinofilie. Se poate observa și o
creștere tranzitorie a ALAT și ASAT.
Interacțiuni cu alte medicamente:
- Eritromicina și Cloramfenicolul au același loc de legare ca și Clindamicina și se
antagonizează reciproc;
- nu se folosesc medicamente opiacee pentru calmarea colicilor abdominale în cazul colitei
pseudomembranoase aparută după administrarea de Clindamicină deoarece are consecințe letale;
- în cazul infecțiilor mixte cu germeni aerobi și anaerobi se poate asocia Clindamicina cu
Gentamicina.