VITAMINELE

Vitaminele sunt compuşi organici introduşi în organism doar prin aport exogen ce sunt
indispensabile desfăşurării normale a tuturor proceselor biochimice în organismul uman. Ele nu
pot fi sintetizate de către organism şi din acest motiv, orice afecţiune ce dezechilibrează relaţia
dintre aport şi eliminare va duce la apariţia fenomenelor de carenţă.
Din punct de vedere farmacologic, vitaminele pot fi:
- medicamente vitamine – atunci când sunt utilizate pentru diferite stări patologice cauzate
de carenţă;
- medicamente vitamine sau analogi de vitamine – sunt folosite în alte stări patologice,
altele decât cele produse de carenţă (de exemplu utilizarea vitaminei K ca şi antidot în
supradozarea anticoagulantelor cumarinice)
- suplimente alimentare – administrate în situaţii în care nu avem o carenţă propriu-zisă
dar aportul alimentar trebuie suplimentat datorită, de exemplu, unui consum mai mare decât cel
uzual.
Trebuie menţionat faptul că abuzul de vitamine, definit ca introducerea în organism a
substanţelor de tip vitaminic prin intermediul altor forme decât aportul alimentar (medicamente,
suplimente alimentare), este însoţit de efecte adverse. În situaţia în care medicul curant decide
necesitatea administrării preparatelor vitaminice, el va trebui să ţină cont de contraindicaţiile
fiecărei substanţe în parte.
Clasificare. Cea mai utilizată clasificare în prezent este cea care se bazează pe solubilitatea
vitaminelor. Din acest punct de vedere, vitaminele se împart în:
- vitamine hidrosolubile
- vitamine liposolubile
Din punct de vedere terapeutic ele sunt conţinute în forme farmaceutice ce cuprind un
singur compus vitaminic. Aceste forme sunt destinate unei patologii bine delimitate. În alte situaţii,
cum ar fi cazul majorităţii suplimentelor alimentare, formele farmaceutice înglobează mai multe
vitamine, adesea împreună cu unele minerale.

1. VITAMINELE HIDROSOLUBILE

În categoria vitaminelor hidrosolubile sunt incluse următoarele substanţe fiind menţionate

şi formele farmacologic active utilizate în prezent pentru fiecare vitamină în parte:
- Vitamina B1: Benfotiamina, Sulbutiamina
- Vitamina B2: Riboflavina
- Vitamina B3 sau PP: Niacina, Acid nicotinic
- Vitamina B5: Dexpantenol
- Vitamina B6: Piridoxina
- Acidul folic – vezi medicaţia antianemică
- Vitamina B12 – vezi medicaţia antianemică
- Vitamina C: Acid ascorbic
Aceste substanţe, în afară de solubilitate mai au în comun urmatoarele caracteristici:
 - nu se acumulează în organism, excepţie făcând vitamina B12 care realizează depozite
hepatice suficiente pentru a acoperi nevoile organismului pe o perioadă de 5 ani
- surplusul se elimină de regulă renal, astfel încat nu se produc intoxicaţii în cazuri de
supradozare dacât funcţia renală nu este alterată
- se leagă foarte puţin de proteinele plasmatice, neexistând riscul deplasării de pe proteinele
plasmatice a altor medicamente din alte clase
- datorită faptului că nu realizează depozite în organism (cu excepţia menţionată deja)
carenţa se dezvoltă mult mai rapid comparativ cu vitaminele liposolubile

Vitamina B1 (Tiamina)

Farmacodinamica.Vitamina B1 este o substanţă hidrosolubilă, solubilă în alcool, distrusă

de căldură şi de substanţe alcaline, ce se găseşte în ficat, carne, grăunţe de cereale, drojdia de bere,
legume, nuci. Tiamina este formată dintr-un inel pirimidinic şi unul tiazolic unite printr-o punte
metilenică. Conţine o grupare OH ce poate fi esterificată cu acid fosforic formând
tiaminpirofosfatul (TPP), forma activă metabolică a vitaminei B1. Tiaminpirofosfatul intervine în
metabolismul glucidic şi proteic având rol de coenzimă.
Mecanism de acţiune. TPP acţionează ca şi coenzimă în cadrul a trei complexe
multienzimatice localizate în mitocondrie: piruvat dehidrogenaza, 2-cetoglutarat dehidrogenaza
(ambele în diverse etape producătoare de energie) şi cetoacid-dehidrogenază (în catabolismul
aminoacizilor ramificaţi – leucina, izoleucina şi valina). TPP joacă rol de coenzimă şi în
transcetolaza din calea pentozo-fosfaţilor. În ţesutul nervos, vitamina B1 este implicată în
procesele de conducere axonală sub formă activă de tiamintrifosfat. Tiamintrifosfatul este
sintetizat în muşchiul scheletic prin fosforilarea TPP ce ajunge în ţesutul nervos localizându-se la
nivel membranar şi având rol în conducerea electrică a neuronului. În plus, activează canalul de
clor acţionând ca şi donor de fosfat; de asemenea, are rol de donor de fosfat şi pentru alte proteine
membranare de la nivelul neuronului şi sinapselor.
Farmacocinetica. Tiamin fosfatul ajuns pe cale orală în intestin este hidrolizat de către
fosfatazele intestinale şi apoi absorbit ca şi tiamina liberă din duoden şi jejun prin transport activ.
Absorbţia digestivă este limitată la 10-15 mg/zi şi este impiedicată de prezenţa alcoolului,
consumul cronic de alcool conducând la deficit de vitamina B1. Concentraţia serică este de 50-
120 μg/l. Se depozitează în ficat. Tiamina este fosforilata la nivel hepatic, 60% din tiamina
circulantă fiind sub formă de monofosfat. Se metabolizează sub acţiunea tiaminazei. Se leagă de
albumină în proportie mare. Când capacitatea de legare a albuminei este saturată, se elimină renal
prin filtrare glomerulară. Se elimină şi prin fecale. În lichidul cefalorahidian se regăseşte ca şi
tiamina liberă sau monofosfat.
Indicaţii terapeutice.Vitamina B1 se administrează sub formă de Benfotiamina şi
Sulbutiamina. Principala indicaţie terapeutică este deficitul de vitamina B produs adesea datorită
unui aport inadecvat. Boala beri beri datorată carenţei de vitamina B1 este rar observată în prezent.
Formele moderate sunt mai frecvente şi se datorează regimurilor alimentare dezechilibrate,
alcoolism cronic (unde este observată o policarentă vitaminică) sau situaţii în care este perturbată
fosforilarea tiaminei în diverse afecţiuni hepatice severe sau în cazul interacţiunilor
medicamentoase. Astfel, vitamina B1 este utilizată şi în sindroame de malabsorbţie care determină
un deficit de vitamina B1 precum şi la pacienţii hemodializaţi.Altă indicaţie pentru Vitamina B1
este astenia funcţională din care face parte şi astenia de primavară. Ştiind faptul că deficitul de
vitamina B1 determină polineuropatie, tiamina în special sub formă de Benfotiamina s-a dovedit
eficientă în diferite afecţiuni neurologice cum ar fi polinevritele periferice degenerative, atrofia
musculară, sindromul Wernicke-Korsakoff.
Efecte adverse. Dozele farmacologice mari de tiamină pot determina o reacţie de tip
anafilactic numită şoc tiaminic. Alte reacţii adverse sunt rare dar sunt date cu o frecvenţă mai mare
de către sulbutiamină şi cuprind manifestări ale SNC şi digestive manifestate prin: stare generală
de rău, agitaţie, cefalee, tremor, vărsături. Uneori pot apărea erupţii cutanate. Benfotiamina poate
agrava leziunile cutanate ale pacienţilor cu psoriazis.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- 5-fluoruuracilul inhibă competitiv fosforilarea tiamninei la TPP
- Efectul blocantelor neuromusculare poate fi crescut dacă se administrează împreună cu
tiamina.

Vitamina B2 (Riboflavina)

Farmacodinamica. Riboflavina conţine un inel izoaloxazinic triciclic conjugat cu un

polialcool denumit ribitol. Este o substanţă de culoare galbenă, stabilă la temperaturi crescute dar
se descompune sub acţiunea luminii. Vitamina B2 este o substanţă foarte uşor solubilă în soluţii
alcaline, greu solubilă în apă, insolubilă în alcool, şi se găseşte în ouă, carne, brânză, peşte, ficat,
mazăre, legume verzi, fructe, cereale. Este sintetizată de bacterii, ciuperci şi unele plante. Formele
active sunt cele fosforilate şi anume flavinmononucleotidul (FMN) şi flavinadenindinucleotidul
(FAD). Acţiunea terapeutică se exercită prin derivatul fosforilat. Are acţiune hipoglicemiantă,
protejează epiteliile, facilitează absorbţia lipidelor din tubul digestiv, are acţiune
hepatoprotectoare.
Mecanism de acţiune. Formele active ale riboflavinei sunt grupări prostetice pentru o serie
largă de enzyme oxidoreducatoare. Acestea transportă electroni alcătuind un sistem
oxidoreducator reversibil. Majoritatea flavoproteinelor au FAD ca şi grup prostetic putând
transfera unul sau doi electroni. Atât FMN cât şi FAD intervin în respiraţia celulară, asigurând
transportul echivalenţilor reducători în cadrul lanţului respirator.
Farmacocinetica. Are absorbţie bună în tubul digestiv. Majoritatea riboflavinei absorbite
este fosforilata la nivelul mucoasei intestinale, pătrunzând în circulaţie ca şi riboflavin fosfat sau
FMN. În unele ţesuturi FMN este convertit la FAD. Circulă în proporţie mică legată de o proteină
specifică de legare. Se depozitează în cantitate mică în ficat şi rinichi. Riboflavina libera si formale
sale active nelegate de proteine se elimină renal prin filtrare glomerulara şi secreţie tubulară. Se
mai elimină şi prin lapte şi fecale.
Indicaţii terapeutice. Administrarea este necesară în hipovitaminoza B2, corectându-se
tulburările carenţiale în câteva zile. Acest deficit survine adesea la alcoolicii cronici şi în cazul
alimentaţiei deficitare. Se mai utilizează în tratamentul methemoglobinemiei recesive familiale,
boala datorată lipsei enzimei citocrom b5-methemoglobin reductaza, enzimă majoră implicată în
reducerea methemoglobinei. În acest caz, riboflavina redusă va asigura reducerea neenzimatica a
methemoglobinei. Datorită culorii sale galben intens şi a toxicităţii reduse, riboflavina este
frecvent utilizată ca şi colorant alimentar (E-101).
Efecte adverse. În doze mari poate determina cristalizarea la nivel renal datorită
solubilităţii sale reduse.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- Fenotiazinele şi antidepresivele triciclice inhiba flavonokinaza, enzima ce asigură
conversia riboflavinei la FMN, determinând astfel creşterea necesarului de vitamina B2.

Vitamina B3 (PP, Niacina)

Farmacodinamica. Sub denumirea de niacină sau vitamina PP sunt incluşi compuşii

nicotinamida şi acidul nicotinic, ultimul fiind considerat provitamina PP. Vitamina este uşor
solubilă în apă şi alcool şi se găseşte în carne, ficat, ouă, lapte, cereale, soia, alune. Cantităţi mici
de vitamină pot fi sintetizate în organismul uman pornind de la aminoacidul triptofan. Formele
active sunt nicotinamidadenin dinucleotidul (NAD+) şi nicotinamidadenin dinucleotid fosfatul
(NADP+).
Mecanism de acţiune. Formele active ale vitaminei PP au rol de coenzimă in reacţiile de
oxidoreducere, fiind principalele coenzime în reacţiile de dehidrogenare ale ciclului Krebs, în
metabolismul glucidic anaerob, în metabolismul lipidic şi proteic. Mecanismul de reacţie constă
în transformarea reversibilă a formei oxidate NAD+(P) în forma redusă NAD(P)H+H+.
Farmacocinetica. Acidul nicotinic şi nicotinamida se absorb bine din tubul digestiv. Prin
metabolizare ambii compuşi formează N-metil nicotinamida. Eliminarea este renală atât sub formă
metabolizată cât şi nemetabolizată.
Indicaţii terapeutice. Principala afecţiune în care se administrează vitamina PP este
pelagra. Pelagra este o stare de deficit de vitamina B3 datorată carenţei alimentare de acid nicotinic
şi triptofan întâlnită în special la populaţiile malnutrite mari consumatoare de porumb. Alte situaţii
în care se poate manifesta deficitul de vitamina B3 sunt sindroamele de malabsorbţie de diferite
etiologii, alcoolism cronic, malnutriţie.
Niacina are efect trofic asupra sistemului nervos, putând fi administrată ca tratament
adjuvant în diferite afecţiuni neurologice.
 Sub formă de acid nicotinic se foloseşte pentru tratamentul dislipidemiilor caracterizate
prin hipercolesterolemie cu fracţiunea LDL colesterol crescută şi HDL colesterol scăzută. Pentru
acest scop, dozele sunt mult mai mari şi inclusiv efectele adverse sunt mai accentuate.
Efecte adverse. Rar pot apărea manifestări cutanate sub forma congestiei pielii, tahicardie,
cefalee şi insomnii. Aceste efecte sunt mai pronunţate şi mai severe pentru dozele administrate în
tratamentul dislipidemiilor. Pentru a diminua intensitatea acestor reacţii, în special a congestiei
cutanate se asociază Laropiprantul în acelaşi comprimat. Alte reacţii adverse observate doar la
doze mari sunt:
- hepatotoxicitate ce necesită monitorizare atentă deoarece au existat cazuri de hepatită
acută fulminantă
- gută, rabdomioliză
- manifestari digestive şi erupţii cutanate.
Contraindicaţii. Dozele mari sunt contraindicate în insuficienţă hepatică şi renală, ulcer
activ, hemoragii masive. Nu se administrează la vârste mai mici de 18 ani. Consumul băuturilor
alcoolice este contraindicat în timpul tratamentului.

Vitamina B5 (Acidul pantotenic)

Farmacodinamica. Vitamina B5 este grupul prostetic al coenzimei A şi a proteinei

transportoare de acil, componenta a complexului enzimatic acid gras-sintetaza. Se găseşte din
abundenţă în alimentele vegetale şi animale. Este indispensabil creşterii şi dezvoltării
organismului.
Mecanism de acţiune. Coenzima A (CoA) şi proteina transportoare de acil au rol în
transferul gruparilor acil în reacţiile de degradare ale acizilor graşi, sinteza sterolilor, a hormonilor
steroizi şi a porfirinelor.
Farmacocinetica. Se absoarbe bine după administrare orală, trece în sânge unde este
fosforilat la acid 4’-fosfopantotenic. Dacă se administrează sub formă de dexpantenoleste absorbit
la nivelul tubului digestiv şi transformat în acid pantotenic. Circulă legat de proteinele plasmatice
şi este eliminat în forma nemodificată. Este excretat în urină în proporţie de 60-70%, iar restul prin
fecale.
Indicaţii terapeutice. Se recomandă în deficitul de vitamina B5 manifestat ca şi sindromul
“burning feet” caracterizat prin leziuni ale radăcinilor medulare posterioare şi a ganglionilor
simpatici. Această carenţă apare în general în contextul unei carenţe proteice prelungite. Vitamina
B5 se administrează în combinaţii cu alte vitamine şi minerale în cazul policarenţelor vitaminice,
hepatita cronică, nevrita şi picior diabetic. Se mai utilizează în aplicaţii locale ca şi Dexpantenol
pentru favorizarea vindecării şi cicatrizării unor leziuni cutanate precum şi la sugari pentru
tratamentul şi profilaxia iritaţiei de scutec.
Efecte adverse. Foarte rar pot apărea reactii adverse ale pielii.
 Vitamina B6 (Piridoxina)

Farmacodinamica. Sub denumirea de vitamina B6 există mai mulţi compuşi dintre care
cei mai importanţi sunt: piridoxina, piridoxamina şi piridoxalul. Toate aceste forme îndeplinesc
funcţie vitaminică fiind transformate în forma activă de piridoxal-5-fosfat. Se găseşte în lapte,
porumb, trestie de zahăr, orez, drojdie de bere. Această vitamină este sintezată la nivelul
intestinului în cantităţi mici de către flora microbiană locală. Stimulează hematopoieza, intervine
în metabolismul proteic şi este sedativ al sistemului nervos central.
Mecanism de acţiune. Sub forma activă de piridoxal-5-fosfat este grup prostetic pentru o
serie de enzime implicate în metabolismul proteic: decarboxilaze, transaminaze. Intervine în
sinteza acidului gama-aminobutiric (GABA) fiind grup prostetic al enzimei glutamate
decarboxilaza (de aici derivă rolul său sedativ). Are rol şi în biosinteza serotoninei, tot ca şi grup
prostetic al unei decarboxilaze.
Farmacocinetica.Piridoxina, administrată sub formă de medicament, se absoarbe digestiv
şi se transformă în forma activă piridoxal-5-fosfatul. Traversează membranele celulare doar în
forma fosforilată. Asigură depozite la nivel hepatic sub forma fosforilată şi la nivelul hematiilor
sub forma nefosforilată. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 20%. Se elimină în cea
mai mare parte prin urină sub forma metaboliţilor rezultaţi la conjugarea hepatică a piridoxinei,
metabolitul major fiind acidul 4-piridoxic.
Indicaţii terapeutice. Este administrată în deficitul de vitamina B6 întalnit ca şi efect
secundar al unor interacţiuni medicamentoase (de exemplu în asociere cu Izoniazida în schemele
terapeutice antituberculoase). În cazul alimentaţiei deficitare, se asociază cu carenţe ale altor
vitamine din grupul B. Se utilizează şi în diverse tulburări neurologice şi afecţiuni neurologice
pentru implicaţiile sale în metabolismul aminoacizilor.
Efecte adverse. Dozele excesive de vitamina B6 pot determina tulburari neurologice
manifestate în principal prin nevrita senzorială şi somnolenţă. Pot apare fenomene de dependenţă
în cauzul tratamentelor îndelungate cu apariţia unui sindrom de abstinenţă la întreruperea bruscă a
administrării.
Contraindicaţii. Tratamentul cu Levodopa a bolii Parkinson deoarece determină
decarboxilarea periferică a medicamentului Levodopa, împiedicând în parte acţiunea ei terapeutică
prin scăderea capacităţii de a pătrunde la nivelul neuronilor dopaminergici din substanţa neagră.
Pe de altă parte, creşterea nivelelor de dopamină în periferie prin decarboxilare determină creşterea
frecvenţei şi intensităţii efectelor adverse.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- Izoniazida, cicloserina, hidralazina, penicilamina, contraceptivele orale antagonizează
vitamina B6
 Vitamina C (Acidul ascorbic)

Farmacodinamica. Vitamina C este o vitamină hidrosolubilă folosită ca automedicaţie

deseori abuziv. Surse naturale: fructe proaspete, în special citrice, legume proaspete.Actiunile sale
farmacodinamice sunt multiple dat fiind faptul că formează un sistem redox implicat în multiple
procese biochimice:
- Intervine în reacţiile de oxidoreducere şi în respiraţia celulară; are activitate antioxidantă
interacţionând cu unii radicali liberi
- Intervine în transformarea acidului folic în acid folinic, a colesterolului în săruri biliare,
a dopaminei în noradrenalină
- Este implicată în sinteza colagenului, colesterolului, serotoninei, glucocorticoizilor
- Îmbunătăţeşte absorbţia fierului din tubul digestiv; din acest motiv se administrează
împreună cu preparatele ce conţin fier în anemia feriprivă
- Favorizează depunerea calciului în oase.
- Îmbunătăţeşte fagocitoza, stimulează procesele imunologice, favorizează vindecarea
plăgilor.
Mecanism de actiune. Cele două forme acidul ascorbic şi acidul dehidroascorbic
funcţionează ca un sistem redox reversibil, fiind interconvertite prin intermediul unor enzime
NADP-dependente. Vitamina C intervine în sinteza colagenului prin hidroxilarea prolinei la
hidroxiprolină, activitate esenţială în cicatrizări. Acidul ascorbic intervine în sinteza noradrenalinei
şi adrenalinei prin hidroxilarea dopaminei la noradrenalină, enzima cheie, dopamine β-hidroxilaza,
necesitând ascorbat în timpul hidroxilării substratului. Acidul ascorbic intervine şi în absorbţia şi
metabolismul fierului. Astfel fierul nelegat de hem se absoarbe intestinal doar sub forma de Fe2+,
dar nu şi ca Fe3+. Prezenţa vitaminei C menţine fierul sub formă de Fe2+. Ascorbatul intervine de
asemenea şi în reducerea Fe3+ la Fe2+ precum şi în stocarea fierului sub formă de feritină necesară
pentru sinteza hemului.
Farmacocinetica.Se absoarbe bine din tubul digestiv şi asigură o distribuţie atât
intracelulară cât şi extracelulară. Ajuns în ţesuturi este convertit reversibil în acid dehidroascorbic.
Nu este depozitat în organism, fiind necesar un aport exogen continuu. Se excretă renal sub formă
de oxalat şi în cantitate mică nemodificat.
Indicaţii terapeutice. Este indicată în profilaxia şi tratamentul scorbutului şi a altor forme
de hipovitaminoză C intâlnite în stări febrile prelungite, infecţii, intervenţii chirurgicale.
Administrarea tratamentului cu vitamina C în scorbut determină o ameliorare spectaculoasă după
primele 24 de ore. De asemenea mai este indicată în profilaxia virozelor respiratorii, surmenaj,
efort fizic prelungit, osteoporoză, hemoragii prin fragilitate vasculară, methemoglobinemie,
gingivite, stomatite, parodontoză. Se administrează împreună cu preparatele ce conţin fier în
tratamentul anemiei feriprive pentru a îmbunătăţi absorbţia fierului.
Contraindicaţii. Litiaza renală, stări de supraîncărcare cu fier (hemocromatoză, talasemie,
pacienţi care primesc frecvent transfuzii de sânge).
 Efecte adverse. Rareori determină diaree, precipitarea oxalaţilor şi a uraţilor în urina acidă.
Apariţia calculilor renali de oxalat de calciu este întâlnită atunci când se administrează timp
îndelungat doze foarte mari de vitamina C de 2-3 g/zi. În această situaţie de consum prelungit mai
pot apărea reacţii de tip disulfiram la consumul de băuturi alcoolice.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- Acidul ascorbic favorizează precipitarea sulfamidelor în urină
- Acidul ascorbic reduce efectele anticoagulantelor orale şi a fenotiazinelor
- Acidul ascorbic accentuează efectele adverse ale contraceptivelor orale şi ale estrogenilor

2. VITAMINELE LIPOSOLUBILE

Vitaminele liposolubile cuprind următorii compuşi cu substanţele active farmacologic

utilizate în prezent pentru fiecare vitamină în parte:
- Vitamina A: Caroteni sau carotenoide (Beta-caroten), retinol, retinoide de sinteza
(Tretinoin, Isotretinoin, Alitretinoin)
- Vitamina D: Vitamina D3 (Colecalciferol), metaboliţi activi ai vitaminei D
(Calcitriol), analogi de sinteză ai vitaminei D (Alfacalcidol, Calcipotriol)
- Vitamina E: Tocoferol
- Vitamina K: Fitomenadionă
Ei au urmatoarele caracteristici comune:
- Realizează depozite în organism ceea ce duce la instalarea tardivă a hipovitaminozei şi a
carenţei dacă nu există aport exogen
- Supradozele acestor vitamine administrate sub diverse forme farmacologice, timp
îndelungat determină hipervitaminoze sau intoxicaţie vitaminică.

Vitamina A

Farmacodinamica. Sub denumirea de vitamina A sunt cuprinse de fapt un grup de

substanţe asemănătoare chimic denumite retinoizi, categorie în care sunt incluşi şi precursorii
acestora denumiţi carotenoizi (de exemplu, β-carotenul). Retinoizii sunt compuşi naturali şi
sintetici. Dintre cei naturali mai importanţi sunt retinolul (vitamina A1), 3,4-dehidroretinolul
(vitamina A2), 3-hidroxiretinolul (vitamina A3), acidul retinoic şi retinalul. Surse naturale: uleiuri
din ficat, lapte, gălbenuş de ou, morcovi, spanac, varză, tomate. Vitamina A este necesară pentru
formarea pigmenţilor fotosensibili din retină (rodopsina şi iodopsina), diferenţierea celulară,
creşterea, regenerarea, menţinere integrităţii structurale şi funcţionale a celulelor epiteliale şi
oaselor. Influenţează funcţia tiroidei şi a gonadelor precum si dezvoltarea embrionară. Menţinerea
integrităţii şi funcţionalităţii retinei este asigurată de retinal şi retinol. Rodopsina, pigmentul
fotosensibil din celulele cu bastonaşe responsabil pentru vederea nocturnă, se formează la întuneric
din cis-retinal şi o proteină specifică numită opsina. Sub acţiunea luminii, acest pigment se
descompune dar este regenerat la întuneric, proces dependent de vitamina A. Vitamina A menţine
integritatea ţesuturilor epiteliale prin prevenirea keratinizării, efect datorat acidului retinoic. De
asemenea, vitamina A favorizează diferenţierea celulelor maligne în celule normale datorită
intervenţiei retinoizilor în sinteza proteinelor şi glicoproteinelor.
Mecanism de acţiune. În cadrul mecanismului vederii, trans-retinolul este transformat la
nivelul retinei în 11 cis-retinal. Rolul 11 cis-retinalului este de a converti lumina în semnale neurale
necesare vederii. 11 cis-retinalul este izomerizat la trans-retinal în prezenţa luminii şi a rodopsinei
determinând producerea unui impuls nervos cu percepţia senzaţiei de lumină. În momentul
desfacerii opsinei, trans-retinalul este redus la trans-retinol, este izomerizat la 11 cis-retinol la
intuneric si apoi este oxidat la 11 cis-retinal. 11 cis-retinalul se recombină cu opsina şi reface
rodopsina. În cadrul mecanismului diferentierii epiteliale, vitamina A se leagă de două mari familii
de receptori nucleari pentru retinoizi şi anume: receptorii acidului retinoic (retinoic acid receptors
- RAR) si receptorii retinoizi X (retinoid-X receptors - RXR). Aceşti receptori funcţionează ca şi
factori de transcripţie activaţi de liganzii ce modulează transcripţia genică.
Farmacocinetica. Vitamina A administrată pe cale orală ca şi retinol palmitat sau β-
caroten se absoarbe repede în proporţie mare din tubul digestiv printr-un mecanism de transport
activ facilitat de o proteină specifică. Absorbţia este redusă în prezenţa alimentelor bogate în
grasimi. Dupa absorbtie, formele vitaminei A sunt incorporate in chilomicroni si transportate la
ficat unde se acumulează. Retinolul se depozitează în ficat în proporţie de 90%. Timpul de
înjumătăţire este de 9 ore. În plasmă retinolul circulă legat în proporţie de 90% de o α1-globulină.
Retinolul, retinalul şi acidul retinoic sunt glucuronoconjugaţi şi intră în circuitul enterohepatic.
Carotenoizii se absorb cu o disponibilitate dependentă de prezenţa în intestin a grasimilor şi a bilei.
În peretele intestinal β-carotenul se desface în retinal ce este convertit în retinol. Toate formele
vitaminei A se elimină prin scaun şi urină.
Indicaţii terapeutice. Carotenii şi retinolul se folosesc în tratamentul unor boli
dermatologice, tratamentul hipovitaminozei asociat carenţelor alimentare, tulburari de absorbţie
ale vitaminei A manifestate prin tulburări de adaptare a vederii nocturne, xeroftalmie, ulceraţii
corneene.
Retinoidele de sinteză (Tretinoinul, Isotretinoinul, Alitretinoinul) se utilizează în
tratamentul acneei vulgare administrat de obicei topic în combinaţie cu un antibiotic (de exemplu
Eritromicina sau Clindamicina). Alte utilizări sunt: leucemia promielocitară acută pentru inducerea
remisiunii (Tretinoin), tratamentul leziunilor cutanate din sarcomul Kaposi (Alitretinoin).
Contraindicaţii. Sarcină, alăptare, retinoizii fiind teratogeni. Alte contraindicaţii sunt:
copii mai mici de 8 ani, insuficienţă renală, tulburări de absorbţie a lipidelor pentru formele
administrate oral.
Efecte adverse. Retinoizii de sinteză au cele mai frecvente şi severe reacţii adverse:
hipertensiune intracraniană, edem papilar, tulburări psihice, leziuni la nivel ocular, calcifierea
tendoanelor şi ligamentelor, modificarea unor parametrii de laborator.
Hipervitaminoza A apare după administrarea unor doze mari de retinol sau beta-caroten,
timp îndelungat, doze de 20-50 de ori mai mari decât valorile recomandate pe termen lung. Ea se
 caracterizează prin hepatosplenomegalie, hipertensiune intracraniană, cefalee, dureri la nivelul
articulaţiilor, leziuni la nivelul tegumentelor şi mucoaselor.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- Administrarea concomitentă de neomicină şi colestiramină reduce absorbţia vitaminei A, scăzând
concentraţia plasmatică a acesteia.
- Administrarea concomitentă a contraceptivelor orale determină creşterea concentraţiei
plasmatice a vitaminei A.
- Vitamina E favorizează absorbţia şi depozitarea hepatică a vitaminei A dar şi utilizarea acesteia
facilitând reducerea toxicităţii vitaminei A în cazul supradozajului.

Vitamina D

Farmacodinamica.Vitamina D înglobează o serie de substanţe cu structură steroidă având

rol în homeostazia calciului si fosforului: ergocalciferolul, colecalciferolul, calcitriolul (ce rezultă
şi ca metabolit în cursul transformărilor biochimice ale calciferolilor) şi analogii de sinteză
(Alfacalcidol şi Calcipotriol). Surse naturale: exogenă în ficat, peşte, lapte, unt ; endogenă în piele
(D2). Provitamina D2 se numeste ergosterol şi provine din regnul vegetal; provitamina D3 se
numeşte 7-dehidrocolesterol şi provine din regnul animal. Printr-o reacţie fotochimică, sub
acţiunea radiaţiilor ultraviolete, ambele provitamine se transformă în vitamine D şi anume
ergocalciferol (vitamina D2) şi colecalciferol (vitamina D3). Vitamina D are un rol esenţial în
favorizarea absorbţiei intestinale a calciului, stimulării depunerilor sărurilor minerale în oase si
activării procesele respiratorii celulare.
Mecanism de acţiune. Vitamina D este convertită la nivel hepatic în 25-hidroxivitamina
D şi apoi în rinichi la forma activă de 1,25- si 24, 25-dihidroxivitamina. În această formă se leagă
de receptorul vitaminei D conducând la o varietate de efecte reglatorii. Vitamina D joaca un rol
important în menţinerea echilibrului fosfo-calcic şi în reglarea secreţiei parathormonului.
Favorizează reabsorbţia renală a calciului şi fosforului precum şi mobilizarea calciului şi fosforului
din oase în plasma. Deficitul de vitamina D determină mineralizarea necorespunzătoare a oaselor
dar şi demineralizarea osoasă compensatoare determinând o scădere a calciului ionic în sange cu
creşterea producţiei şi secreţiei de parathormon. Creşterea nivelului parathormonului facilitează
mobilizarea calciului din oase, inhibitia excreţiei renale a fosforului şi apariţia osteoporozei.
Farmacocinetica. Calciferolii se absorb complet din intestin, necesitând prezenţa bilei, în
special vitamina D3 ce prezintă o absorbţie mai rapidă comparativ cu vitamina D2. Metabolizarea
se realizează la nivel hepatic, iniţial printr-o 25-hidroxilare rezultând 25-OH-colecalciferolul şi
25-OH-ergocalciferolul. Sub acestă formă pot intra în circuitul hepato-entero-hepatic. La nivel
renal urmează o a doua hidroxilare în poziţia 1 sau poziţia 24 rezultând 1,25-
dihidroxicolecalciferol(calcitriol), 1,25-dihidroxiergocalciferol şi 24,25 dihidroxicalciferol.
Calcitriolul este metabolitul activ al vitaminei D3, putând fi administrat sub acestă formă la
pacienţii cu afecţiuni renale la care cea de-a doua hidroxilare nu este posibilă.
 Indicaţii terapeutice.Vitamina D este indicată în deficitul de vitamina D de diferite cauze.
Se utilizează colecalciferolul (Vitamina D3), calcitriolul, alfacalcidolul şi calcipotriolul ca şi
preparate de uz farmacologic. Colecalciferolul se utilizează pentru profilaxia sau tratamentul
rahitismului la copil şi pentru tratamentul osteomalaciei la adult. La pacientii cu afecţiuni renale,
în special la cei cu osteodistrofie renală, se administrează calcitriolul sau alfacalcidulul deoarece
nu necesită hidroxilare renală. Altă indicaţie este osteoporoza, existând preparate comerciale ce
conţin Colecalciferol + Alendronat într-un singur comprimat. Calcipotriolul este utilizat în
tratamentul psoriazisului adultului, aplicat topic sub formă de unguent ce conţine şi un
corticosteroid (Betametazona).
Contraindicaţii. Sarcină, alaptare, hipercalcemie, hipercalciurie, litiază renală.
Efecte adverse. Efectele adverse manifestate prin fenomene de hipervitaminoză D se
manifestă în cazul tratamentelor îndelungate cu doze mari de vitamina D. Ea se manifestă prin
hipercalcemie cu hipercalciurie şi hiperfosfaturie şi cu depunerea calciului şi calcificări la nivelul
ţesuturilor moi (îndeosebi când există şi un tratament medicamentos cu preparate ce conţin calciu).
Alte efecte adverse sunt: cefalee, tulburări digestive, erupţii cutanate. Favorizează apariţia
infecţiilor urinare când administrarea vitaminei D este însoţită de un aport scăzut de apă.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- Fenitoina şi fenobarbitalul au acţiune inductoare asupra unor enzime hepatice care hidroxilează
calciferolul cu formare de metaboliţi inactivi
- Diureticele tiazidice favorizează hipercalcemia în caz de hipoparatiroidism tratat cu vitamina D.
- Administrarea concomitentă a vitaminei D şi a digitalicelor determină creşterea riscului aritmiilor
cardiace prin hipercalcemie şi poate scădea eficacitatea blocantelor de calciu.

Vitamina E

Farmacodinamica. Sub denumirea de vitamina E sunt incluşi compuşii din clasa

tocoferolilor.Vitamina E este considerată vitamina antisterilităţii, având un rol esenţial în
reproducere şi se găseşte în ulei de soia, ulei de peşte, ulei de porumb, produse cerealiere, lapte,
unt, legume. Acţionează ca antioxidant, efect manifestat asupra membranelor celulare, acizilor
graşi nesaturati, vitaminei A, coenzimei Q, acizilor nucleici. Pe lângă activitatea antioxidantă,
vitamina E mai are şi proprietăţi antiaterogenice, antitrombotice, anticoagulante, neuroprotectoare,
antivirale, imunomodulatoare, antiproliferative şi stabilizatoare ale membranei celulare. Vitamina
E este frecvent utilizată în preparatele dermatologice şi dermatocosmetice datorită efectului său
antioxidant şi regenerator în special după arsurile solare. Deficitul de vitamina E se caracterizează
prin tulburări neurologice, dereglări ale ciclului menstrual, infertilitate, avort spontan, creşterea
incidenţei cancerului de colon şi de sân.
Mecanism de acţiune. Activitatea antiaterogenică a vitaminei E constă în inhibiţia oxidării
LDL şi prevenirea acumulării LDL oxidat în peretele arterial. S-a constatat că induce apoptoza
celulelor endoteliale ce au acumulat LDL oxidat. În plus, vitamina E inhiba activitatea
proteinkinazei C ce are rol în proliferarea musculaturii netede vasculare, mecanism implicat în
procesul aterogenezei. Activitatea antitrombotică şi anticoagulantă constă în scăderea expresiei
molecule de adeziune celulară ICAM-1 şi a moleculei de adeziune vasculară VCAM-1 reducându-
se astfel adeziunea componentelor sangvine la endoteliu.Vitamina E creşte expresia fosfolipazei
A2 citosolice si a ciclooxigenazei 1 (COX-1) ce favorizeaza eliberarea prostaciclinelor.
Prostaciclinele au un efect vasodilatator şi inhibitor al agregării plachetare. Agregarea plachetară
e mediată prin legarea fibrinogenului la complexul glicoproteic GPIIb/IIIa de pe suprafaţa
trombocitelor. Receptorul proteic de membrană GPIIb/IIIa are un rol cheie în agregarea plachetară.
Vitamina E scade activitatea şi expresia GPIIb cu scăderea agregării plachetare. De asemenea,
inhibă carboxilaza dependent de vitamina K, o enzimă cheie în cascada coagulării. Efectul
neuroprotector constă în efectele sale antioxidante, vitamina E protejând împotriva stresului
oxidativ având totodată efect protector asupra sistemului nervos.
Farmacocinetica. Se absoarbe incomplet din tubul digestiv în proporţie de 50-80%,
absorbţia fiind dependentă de prezenţa bilei. Intră în compoziţia chilomicronilor şi ajunge în
circulaţie legată de o betalipoproteină. Se distribuie larg în organism îndeosebi în ţesutul adipos,
ficat, unde realizează depozite, dar şi la nivelul trombocitelor. Traversează bariera fetoplacentară
şi trece în laptele matern. O mică parte este metabolizată hepatic, eliminându-se din organism în
mare parte nemetabolizată. Eliminarea sa, atât a metaboliţilor cât şi a fracţunii nemetabolizate se
realizează prin fecale, bilă, urină şi lapte.
Indicaţii terapeutice. Principala indicaţie este deficitul de vitamina E, prezent în cazul
sindroamelor de malabsorbţie, la copiii prematuri hrăniţi cu lapte de vaca. Se utilizează în
profilaxia sau ca adjuvant în tratamentul bolilor cardiovasculare, a unor tipuri de cancere, boli
neurologice, afecţiuni hepato-biliare, afecţiuni inflamatorii ce intereasează mucoasa intestinală,
diabet, sindrom premenstrual. Este utilizată şi pentru efectul său protector al pielii împotriva
radiaţiilor ultraviolete. Se mai administrează şi pentru îmbunătăţirea performanţelor sportive, a
fertilităţii masculine şi prevenirea crampelor musculare.
Contraindicaţii. Hipoprotrombinemie, prematuri
Efecte adverse. Cele mai frecvente efecte adverse, evidenţiate îndeosebi în tratamentele
prelungite, sunt: tulburări gastro-intestinale, cefalee, ameţeli, hipertensiune arterială, risc crescut
de hemoragie, tulburări ale metabolismului hormonilor tiroidieni, creşterea concentraţiei
plasmatice a trigliceridelor, colesterolului, creatinkinazei, estrogenilor şi androgenilor.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- Vitamina E determină creşterea efectului anticoagulantelor orale cu riscul apariţiei accidentelor
hemoragice
- Colestiramina şi colestipolul scad absorbţia vitaminei E.
- Preparatele ce conţin fier scad efectul vitaminei E şi din acest motiv este necesar un interval de
timp între administrarea celor două preparate.
 Vitamina K

Farmacodinamica. Vitamina K defineşte un grup de substanţe naturale sau sintetice cu

structură naftochinonică, indispensabile sintezei hepatice a unor factori ai coagulării. Surse
exogene: soia, spanac, tomate, salată verde, cafea, ceai verde, lapte de vacă. Surse endogene:
sinteză bacteriană în colon. Cele mai importante substante din grupul vitaminelor K sunt
filochinona sau fitomenadiona (vitamina K1), o substanţă naturală, menachinona (vitamina K2),
produsă de bacteriile intestinale, şi menadiona (vitamina K3), o substanţă sintetică. În prezent se
utilizează doar fitomenadiona ca şi preparat farmaceutic. Funcţia esenţială a vitaminei K este
maturarea factorilor coagulării II, VII, IX şi X facându-i apţi pentru a participa la procesul
coagulării. Nivelul acestor factori, în special a factorului II în sângele cordonului ombilical este
scăzut şi se poate reduce şi mai mult în primele 48 de ore de viaţă, situaţie care poate conduce la
sindromul hemoragic al nou-născutului.
Mecanism de acţiune. Vitamina K stimulează secreţia factorilor coagulării II
(protrombina), VII (proconvertina), IX (factorul Christmas), X (factorul Stuart-Prower) în etapa
posttranslaţională. În această etapă, vitamina K funcţionează ca şi cofactor enzimatic în reacţiile
de gama-carboxilare a radicalilor glutamici rezultând glutamaţi gama-carboxilaţi ce sunt capabili
să lege ionii de calciu şi permiţând interacţiunea cu fosfolipidele din membrana trombocitelor şi
activarea factorilor coagulării II, VII, IX şi X.
Farmacocinetica. Se absoarbe prin difuziune în proporţie de 80% din tubul digestiv după
2-8 ore de la ingestie, absorbţie dependentă de prezenţa sărurilor biliare. Este captată în ficat şi în
alte ţesuturi. În ficat realizează un depozit suficient pentru câteva săptămâni. Metabolizarea se face
hepatic prin glucuronoconjugare rezultând compuşi ce se elimină prin bilă şi urină.
Indicaţii terapeutice. Vitamina K este indicată în deficitul de vitamina K de diverse
etiologii, ca şi antidot în cazul supradozelor de anticoagulante cumarinice şi în sindromul
hemoragic al nou-născutului. În caz de boală hemoragică neonatală sau prematuri cu vârsta
gestaţională sub 36 de săptămâni se administrează fitomenadiona i.m. sau i.v1 mg imediat după
naştere. Cantitatea şi frecvenţa dozelor se stabileşte în funcţie de parametrii coagulării.
Fitomenadiona se mai poate administra în diferite afecţiuni hepatice cu deficit de formare
a factorilor coagulării.
Contraindicaţii. Hipersensibilitate la fitomenadiona sau unul din excipienţii produsului.
Efecte adverse. Fitomenadiona poate produce la nou nascuţi hiperbilirubinemie şi
favorizarea apariţiei icterului nuclear. Aceste fenomene se datorează competiţiei dintre
fitomenadionă şi bilirubină pentru glucuronoconjugare într-un ficat cu un sistem enzimatic imatur.
Injectarea i.v rapidă produce congestia feţei, cianoză, dispnee, tahicardie, uneori chiar coplaps
vascular. Pot apare iritaţii la locul administrării.
Interacţiuni cu alte medicamente.
- Singura interacţiune cunoscută a vitaminei K este efectul antagonic cu anticoagulantele
cumarinice şi din acest motiv poate fi folosită ca şi antidot în intoxicaţiile cu această clasă de
compuşi.