Vitamina B2 (riboflavina) – funcționează ca o coenzimă în diverse reacții
chimice. La fel ca și tiamina, ea este implicată în conversia nutrienților în
Vitaminele liposolubile
Este important să reții că vitaminele liposolubile se găsesc în abundență în
alimentele bogate în grăsimi și că se absorb mult mai bine în organism (adică în
fluxul sangvin) când sunt luate în timpul mesei, mai ales dacă mănânci alimente
grase. Există patru tipuri de vitamine liposolubile care se găsesc în alimentația
noastră, iar fiecare dintre ele îți oferă beneficii diferite:
Vitamina A: Este necesară pentru formarea oaselor, formarea dinților și pentru
vedere. Contribuie la funcția celulară și la buna funcționare a sistemului
imunitar. Surse de vitamina A: ficatul, uleiul din ficat de pește și untul.
Vitamina D: Ajută la dezvoltarea dinților și a oaselor, încurajând absorbția și
metabolismul calciului și fosforului. Este disponibilă în două forme principale:
vitamina D2 și vitamina D3. Reține că D3 se găsește în ouă și uleiul de pește și
că este produsă de pielea noastră, atunci cănd suntem expuși la razele
soarelui. Unii factori care pot reduce sau bloca absorbția acestuia includ:
afecțiuni precum boala celiacă, pancreatita cronică, boala Crohn și fibroza
chistică, dar și la persoanele supraponderale sau obeze, cu IMC (indicele de
masă corporală) mai mare de 30. Toate acestea pot afecta intestinele,
împiedicându-le să absoarbă vitamina D găsită în alimente.
Vitamina E - este un antioxidant important, care ajută în lupta contra infecției
și menține eritrocitele sănătoase. Cele mai bogate surse alimentare sunt
anumite uleiuri vegetale, semințele și nucile.
Vitamina K: Are un rol central în coagularea sângelui și ajută la menținerea
oaselor sănătoase. Este împărțită în două grupuri principale: vitamina K1 și
vitamina K2, însă există și cel puțin trei forme sintetice de vitamina K.
Vitaminele hidrosolubile
Sunt cele care se dizolvă în apă și care sunt rapid absorbite în țesuturile noastre,
pentru ca organismul să le folosească imediat. Deoarece nu pot fi stocate sau
păstrate în corp, rezervele acestor vitamine trebuie să fie "reumplute" în mod
regulat, cu ajutorul alimentației. Excesul, când vine vorba despre vitaminele
solubile în apă, este rapid excretat, adică eliminat prin urină și rareori se
acumulează în corp ca să atingă niveluri toxice.
Vitaminele solubile în apă includ vitamina C și complexul sau grupul de vitamine
B, fiecare dintre acestea având beneficii pentru sănătate.
Vitamina B1 (tiamina) – servește pe post de coenzimă în corpul uman.
Tiamina este implicată în multe reacții chimice esențiale. De exemplu, ea ajută
la transformarea nutrienților în energie. Surse: nuci, semințe, cereale (boabe)
integrale, ficat și carnea de porc.
energie. Ea este necesară și pentru transformarea vitaminei B6 în forma sa
activă și în transformarea triptofanului în niacină (vitamina B3).
Vitamina B3 (niacina) - joacă un rol esențial în funcționarea celulelor și
acționează ca un antioxidant. Un rol foarte important este că ea activează un
proces metabolic numit glicoliză, extragerea energiei din glucoză.
Vitamina B5 (acidul pantotenic) - Există multiple forme ale acidului
pantotenic sau compuși care eliberează forma activă a acestei vitamine, când
este digerată. Acidul pantotenic joacă un rol esențial în numeroase funcții
metabolice, el este necesar pentru formarea coenzimei A, care este necesară
pentru sinteza acizilor grași, aminoacizilor, hormonilor steroidieni etc.
Vitamina B6 (piridoxina) - este o familie de compuși înrudiți: piridoxina,
piridoxamina, piridoxal fosfatul. Vitamina B6 este implicată în formarea
globulelor roșii din sânge, cât și în tot ce ține de energie și de metabolismul
aminoacizilor. Ea susține și formarea globulelor albe din sânge (leucocitele).
Vitamina B7 (biotina) - este necesară pentru funcționarea unor enzime
implicate în mai multe procese metabolice fundamentale. Surse: organele de
animale, peștele, carnea, gălbenușul și produsele lactate, leguminoasele,
legumele frunzoase, conopida, ciupercile, nucile.
Vitamina B9 - este disponibilă în mai multe forme diferite, una dintre ele fiind
acidul folic. Ea este esențială pentru dezvoltarea celulelor, pentru formarea
ADN-ului și pentru metabolismul aminoacizilor.
Vitamina B12 (cobalamina) - și ea acționează precum o coenzimă. Aportul
adecvat ajută la menținerea funcției cerebrale și la dezvoltarea creierului,
menține funcția neurologică și producția de globule roșii sangvine.
Vitamina C – Susține multe funcții esențiale din corp, cum ar fi formarea
colagenului, funcția imunitară, este unul dintre cei mai importanți
antioxidanți. Ea nu acționează ca o coenzimă.
Diferențele dintre vitaminele hidrosolubile și cele liposolubile sunt foarte
importante. Ele determină modul în care fiecare vitamină acționează în interiorul
organismului. Vitaminele liposolubile se dizolvă în grăsimi. Ele sunt de regulă
absorbite în chilomicroni, care circulă prin sistemul limfatic al intestinului subțire
și în sistemul circulator general al corpului (prin sânge). Vitaminele solubile în
grăsimi, în special A și E, sunt apoi stocate în țesuturile din corp.
Aceste vitamine, odată ce au fost depozitate sau stocate în țesuturi, tind să
rămână acolo. Asta înseamnă că, dacă o persoană ia o cantitate prea mare dintr-o
vitamină solubilă în grăsimi, în timp, este posibil să fie prezent un procent prea
mare din acea vitamină în corp, iar aceasta este o afecțiune potențial periculoasă,
numită hipervitaminoză sau toxicitatea vitaminelor (literalmente, există o
cantitate prea mare din acea vitamină în corp).
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

Unele vitamine pot fi sintetizate în organismul animal direct (vitamina

C, excepţie la om, cobai şi maimuţă) sau prin intermediul
CAPITOLUL 7 microorganismelor din tubul digestiv, în special din rumen (vitamina K şi
complexul B); niacina se poate sintetiza din triptofan, cerinţele în niacină
NUTRIŢIA VITAMINICĂ A ANIMALELOR depinzând de aportul exogen de triptofan.
Nutreţurile conţin cantităţi importante de precursori vitaminici
(provitamine), care în organism sunt transformaţi în vitamine.
Vitaminele sunt o grupă de substanţe cu structură chimică foarte Lipsa sau insuficienţa vitaminelor din hrană determină apariţia unor
diferită, fără rol plastic sau energetic, dar cu un important rol catalitic în tulburări grave denumite vitaminoze - respectiv avitaminoze (în lipsă) sau
organismul animal; ele sunt legate de o altă grupă de substanţe cu acelaşi hipovitaminoze (în carenţă/insuficienţă). Datorită specificului alimentaţiei
rol, respectiv enzimele. animalelor, cu nutreţuri vegetale neprelucrate sau puţin prelucrate,
Termenul de vitamine a fost folosit, pentru prima dată, la începutul avitaminozele sunt foarte rare; mai frecvent apar hipovitaminozele, datorită
secolului XX (1912), de către Funck, pentru a sugera, că alimentele conţin cerinţelor mărite la animale cu potenţial productiv ridicat şi în condiţiile
constituenţi organici specifici care previn unele boli clasice la om (beriberi, creşterii intensive.
pelagra, rahitismul, scorbutul). Pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice în organism sunt
Terminologia folosită pentru denumirea vitaminelor şi a substanţei necesare cantităţi mici de vitamine, dar lipsa sau carenţa lor se manifestă
active a acestora, este prezentată în tabelul 7.1. prin diferite simptome, în funcţie de categoria de animale.
Simptomele prin care se manifestă vitaminozele sunt atât generale
Tabelul 7.1 Nomenclatura vitaminelor (care se pot întâlni în cazul mai multor vitamine) concretizate la animalele
Denumire uzuală a Denumire chimică a substanţei Alte denumiri în creştere prin: tulburări de dezvoltare, înrăutăţirea folosirii hranei,
vitaminei active scăderea rezistenţei la îmbolnăviri, mortalitate mai mare; iar la animalele
Liposolubile adulte prin reducerea producţiei, înrăutăţirea reproducţiei etc., cât şi prin
A Retinol simptome specifice (de ex. cecitate crepusculară pentru vitamina A, rahitism
D3 Colecalciferol
E α - tocoferol
pentru vitamina D, etc.).
K3 Menadion Simptomele de carenţă vitaminică pot să apară şi ca urmare a unei
Hidrosolubile acţiuni antivitaminice; antivitaminele sunt analogi structurali ai vitaminelor
B1 Tiamina cu acţiune antagonică, realizată fie prin blocare, fie prin substituţie. Acţiune
B2 Riboflavina
Niacina Acid nicotinic, Nicotinamida PP, B3, B5 antivitaminică pot avea: antibioticele, dicumarolul (antivitamina K),
Calpan Acid d-pantotenic B3, B5 tiaminaza (antivitamina B1) etc. (Neamţu G., 1989).
B6 Piridoxina În organism, multe dintre vitamine acţionează ca şi coenzime
Acid folic Acid folic Folacina, B9, Bc, M
Biotina d – Biotina H, B7, Bios II
(catalizatori metabolici), în timp ce altele nu au un rol definit, dar au funcţii
B12 Ciancobolamina esenţiale.
C Acid ascorbic În funcţie de solubilitatea lor, vitaminele au fost împărţite în 2 grupe:
Colina Colina
Mioinozitol Inozitol • liposolubile: vitaminele A, D, E şi K
PABA Acid paraaminobenzoic
Sursa: Microvit User’s Guide, RPNA, 1996
• hidrosolubile: vitaminele din grupul (complexul) B şi vitamina C.
Journal of Nutrition 120, 1990
Behm G. şi col., 1991
168 169
Nutriţia vitaminică a animalelor
Vitaminele liposolubile
Vitaminele din această grupă sunt absorbite prin mucoasa intestinală,
digestibilitatea lor fiind cu atât mai mare cu cât condiţiile absorbţiei
lipidelor sunt mai bune, fiind necesare săruri biliare şi o digestie bună a
lipidelor.
În tubul digestiv o parte din vitaminele liposolubile sunt distruse (de
exemplu vitaminele A, E, carotenul).
Aceste vitamine sunt depozitate în rezervă în cantităţi mai mari sau
mai mici în ficat şi ţesutul adipos; ele sunt eliminate prin fecale şi lapte, iar
în cantităţi mici şi prin urină.
O bună utilizare în organism a vitaminelor liposolubile este
condiţionată de o serie de factori (Jarrige R., 1978):
– starea epiteliului digestiv, de care depinde absorbţia intestinală,
– funcţionarea normală a ficatului şi pancreasului, care asigură atât
hidroliza intestinală cât şi sinteza proteinelor transportoare a lor,
– gradul de distrugere, la rumegătoare, a vitaminei A şi carotenului în
rumen,
– echilibrul raţiei în nutrienţi.
Vitamina A
Sinonime: retinol, vitamină de creştere, antiinfecţioasă,
antixeroftalmică, de protecţie a epiteliilor.
Vitamina A se poate găsi liberă sau esterificată cu un acid gras,
respectiv ca: alcool (retinol), aldehidă (retinal), acid (acid retinoic) sau
vitamina A-palmitat.
Deşi în natură există peste 500 de pigmenţi carotenoidici, plantele nu
conţin vitamina A. Dintre aceşti pigmenţi fac parte α- şi β-carotenul,
zeaxantina şi xantofilele, ultimii doi nevând însă activitate vitaminică.
Ca urmare, conţinutul în vitamina A se exprimă în echivalenţi retinol
(mcg):
– un echivalent retinol = 0,167 x β-caroten + 0,084 alte provitamine
iar cantitatea totală de vitamina A dintr-un amestec de nutreţuri se poate
calcula după relaţia (Bieri şi McKenna., 1981):
170
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
mcg β-caroten mcg alte provitamine A
• echivalenţi retinol = mcg retinol + ------------------ + ----------------------------
(mcg) 6 12
Metabolism. Forma cea mai răspândită a vitaminei A (din surse
sintetice sau de origine animală) este palmitatul de ester, care în organism
este supus hidrolizei enzimelor pancreatice, activate de către sărurile biliare.
Vitamina A liberă este încorporată în miceliile lipidice, după care este
transferată prin membranele celulare; parţial este stocată în ficat. De la
ficat, vitamina A este transferată la ţesuturi ca retinol liber, prin intermediul
unei proteine de legătură (retinol-binding protein); aceste proteine sunt
bogate în lizină, care este asociată cu tiroxina, de unde şi legătura tiroxină-
vitamina A.
În mucoasa intestinală, sub acţiunea unor enzime specifice,
carotenoizii sunt transformaţi în retinal, care apoi este redus la retinol; şi alte
ţesuturi sunt capabile să transforme carotenoizii în vitamina A (fig. 7.1).
Absorbţia (utilizarea) vitaminei A şi a precursorilor ei depinde de
specia animalului şi de felul hranei.
Se pare că şobolanii, pisicile, câinii, oile, caprele şi porcii, aparent,
convertesc mai mult caroten în vitamina A, decât taurinele, caii, păsările
(puii) şi omul, la care concentraţia în vitamina A în sânge şi depozite este cu
atât mai mare cu cât ingestia carotenilor creşte; puii absorb numai
hidroxicarotenoizii (Pond W.G. şi col., 1995). Excesul de vitamină A sau
caroteni reduce utilizarea acestora în organism, la fel ca şi carenţa în P sau
nitraţi. Carenţa în proteină şi Zn reduce concentraţia vitaminei A în plasmă
şi ficat; excesul de vitamină E influenţează negativ conversia β-carotenului
(Smith J.C., 1980; Tielsch J.M. şi col., 1984).
Cantitatea de vitamină A ingerată influenţează funcţionarea tiroidei,
insuficienţa reduce secreţia tiroxinei, care stimulează conversia carotenilor
în vitamina A şi formarea de rezerve în organism.
Metabolismul vitaminei A este legat de vitamina E (cu funcţii
antioxidante), vitamina D (în metabolismul oaselor), steroli, etc.
Funcţii. În cazul vitaminei A, mai mult decât pentru alte vitamine, au
fost evidenţiate anumite funcţii specifice bine precizate; în acest sens, este
evidentă intervenţia vitaminei A în următoarele funcţii: în procesul vederii,
în metabolism, în reproducţie, în creştere.
171
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

epiteliilor sistemelor: respirator, urogenital, gastrointesinal şi al pielii.

β-CAROTEN Menţinerea integrităţii epiteliilor şi protecţia organismului faţă de
pătrunderea agenţilor patogeni explică rolul antiinfecţios al vitaminei A.
Una din funcţiile principale ale vitaminei A este în reproducţie,
carenţa acestei vitamine fiind însoţită de resorbţia fetuşilor, avorturi,
absorbţie intestinală, transformare
parţială în vitamina A
malformaţii (oculare, cardio-vasculare, renale) la noii născuţi, reducerea
producţiei de ouă, alterarea epiteliului seminifer, etc.
În procesul creşterii, vitamina A intervine prin normalizarea activităţii
bogate în lizină reducere proteine osteoblastice, iar carotenoizii au rol foarte important în numeroase sisteme
asociată cu transport cu proteine plasmatice plasmatice biologice.
tiroxina În ultimul timp, sunt remarcate proprietăţile antimutagenice şi
anticarginogenice ale carotenoizilor (Krinsky N.I., 1993).
legătură vit. A reducere cantitate Simptomele carenţei în vitamina A sunt mai numeroase decât la alte
cu tiroxina vit. A în sânge vitamine (tab. 7.2); cele mai multe simptome sunt legate de cheratinizarea
epiteliilor.
Stocaj
Tabelul 7.2 Principalele simptome ale carenţei în vitamina A

Simptome Organe şi sisteme afectate

Ficat ţesut subcutanat
generale Ochi Sistem respirator TGI Sistem urinar
şi grăsimi interne
Anorexie Cecitate Metaplazia căilor Metaplazia Cistite
crepusculară respiratorii rumenului
Reducerea Xeroftalmie Pneumonie Enterite Urolitiaze
creşterii
Xeroza Keratomalacie Abcese pulmonare Nefrite
Bovine, păsări Ovine, caprine, iepuri membranelor
Deteriorare Opacitate
-cantităţi mari de -cantităţi mai mici de păr şi pene cornee
carotenoizi carotenoizi
Infecţii Constricţia
-grăsime galbenă -grăsime albă
nervului optic
Sursa: Roels A.O., 1967
Fig. 7.1 Prezentarea schematică a metabolismului vitaminei A
La purceii nou-născuţi, în carenţa vitaminei A sunt frecvente
În procesul vederii (în special noaptea), vitamina A intervine prin deformaţiile scheletului, scăderea vitalităţii etc.
retinină (o aldehidă a vitaminei A), care împreună cu o proteină (opsina) Sursele de vitamină A sunt nutreţurile de origine animală (făinurile
formează rodopsina sau purpura retiniană; distingerea culorilor este animale), iar surse importante de carotenoizi sunt nutreţurile verzi, fânurile,
dependentă de iodopsină (retinină + altă opsină). silozurile de bună calitate şi endospermul grăunţelor de porumb galben.
Metabolismul proteinelor şi cel al glucidelor sunt dependente de În prezent, vitamina A se produce şi prin sinteză chimică, ca esteri
vitamina A, care are rol esenţial în sinteza glicoproteinelor. (acetat, palmitat, propionat), sub formă uleioasă, dar care poate cristaliza la
Vitamina A asigură integritatea epiteliilor, prin menţinerea integrităţii temperatura ambiantă. Esterii sunt mai stabili decât retinolul.
lipoproteinelor acestora; carenţa în vitamina A este urmată de cheratinizarea
172 173
Nutriţia vitaminică a animalelor
Pentru uşurarea încorporării în nutreţurile combinate vitamina A
sintetică se produce şi sub formă de pulbere, protejată, prin diferite
procedee tehnice (încapsulare în gelatină) împotriva oxidării.
Toxicitatea vitaminei A. În cazul în care aportul de vitamină A este
mai mare de 50-500 de ori decât cerinţele organismului, se înregistrează
simptome de toxicitate şi chiar moartea animalelor; astfel a fost semnalată
moartea omului, după o singură doză de vitamina A de 500 000 – 1 000 000
UI (Pond W.G., 1995).
Toxicitatea cronică cu vitamina A se manifestă prin anorexie, scăderea
greutăţii corporale, dermatite, hemoragii, ruperi spontane ale oaselor şi chiar
moarte.
Excesul de vitamină A determină o reducere a concentraţiei vitaminei E.
Excesul de vitamină A, în perioada de gestaţie determină malformaţii
la purcei şi iepuri; dacă excesul este în prima parte a gestaţiei, se
înregistrează mortalitate embrionară.
Vitamina D
Sinonime: vitamina antirahitică; colecalciferol.
Termenul de vitamină D este asociat cu toţi steroizii, cu toate că
numai doi dintre aceştia au activitate vitaminică: ergosterolul (din plante) şi
7-dehidrocolesterolul (din corpul animal); aceştia prin iradiere cu raze
ultraviolete, sunt convertiţi în forme active: vitaminele D2 şi respectiv D3.
Expunerea la soare a nutreţurilor verzi după recoltare, timp de câteva
ore, determină convertirea ergosterolului în vitamina D2; la fel, expunerea la
soare a animalelor, timp de câteva minute pe zi, este suficientă pentru
convertirea sterolilor din piele în vitamină D3.
Deşi se considera că vitaminele D2 şi D3 au aceeaşi activitate la
rumegătoare şi porcine, mai recent s-a constatat că la porci, vitamina D3 are
o activitate biologică mai mare (Backer L.A., 1991).
La păsări , este activă numai vitamina D3.
Unitatea de măsură este unitatea internaţională (UI), care este egală
cu 0,025 mcg colecalciferol.
Metabolism. Absorbţia vitaminei D se face în intestin, în prezenţa
acizilor biliari; după absorbţie, vitamina D, asociată unei proteine, ajunge în
ficat, unde suferă o hidroxilare, rezultând 25-hidroxivitamina D3, formă sub
care circulă în organism (Holick M.F., 1990). Se pare că ohidroxilare
semnificativă are loc şi în alte ţesuturi (plămâni, intestin, rinichi) (Henry
P.K., 1984).
174
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
În continuare au loc alte transformări, la nivelul rinichilor, produsul
final [ dihidroxicolecalciferolul, 1,25 (OH)2D3 ] fiind transportat la ţesuturi.
Acesta este considerat în prezent un veritabil hormon steroid renal, sub
acţiunea căruia se sintetizează proteina Wasserman, care complexează
calciul; de asemenea, acest metabolit al vitaminei D reglează calcemia şi
fosfatemia, la fel ca şi hormonii paratiroidieni şi calcitonina (fig. 7.2).
Nivelul ridicat al calciului în hrană determină o reducere a producţiei
de 1,25 (OH)2D3 la nivelul rinichilor, în timp ce un nivel scăzut al calciului
acţionează în sens invers. Acest metabolit 1,25 (OH)2D3 este folosit şi
pentru tratamentul bolilor legate de insuficienţa paratiroidiană; au fost
izolaţi şi alţi compuşi analogi care să poată fi utilizaţi în scopul menţinerii
homeostaziei calciului la om şi animale.
Funcţii. Cu mult timp în urmă (1924) a fost remarcată influenţa
razelor solare asupra unor substanţe din organism care pot preveni şi
combate rahitismul. Ulterior, a fost dovedită importanţa vitaminei D în
controlul metabolismului Ca şi P, precum şi rolul unor metaboliţi ai
vitaminei D în diferite ţesuturi şi organe ale corpului.
Funcţia principală a vitaminei D constă în menţinerea Ca şi P din
plasmă la un nivel corespunzător unei normale mineralizări a oaselor. În
acest scop, vitamina D stimulează sinteza de proteine de transport a Ca,
depunerea de Ca şi P în oase, resorbţia de Ca şi P la nivelul rinichilor şi
mobilizarea fosfatului. La găinile ouătoare, vitamina D stimulează sinteza
proteinei de transport a Ca în mucoasa uterină.
Simptome de carenţă. Simptomele specifice de carenţă a vitaminei D
sunt evidenţiate, în primul rând, printr-o dezvoltare anormală a scheletului,
ca urmare a unei cantităţi necorespunzătoare de Ca şi P.
Această dezvoltare anormală a scheletului se manifestă prin:
• rahitism la tineret,
• osteoporoză la animalele adulte,
determinând o fragilitate exagerată a oaselor, cu posibilitatea unor fracturi
spontane (în special a oaselor lungi), reducerea creşterii în greutate a
animalelor tinere, reducerea cantităţii de cenuşă din oase la adulte.
La găini, carenţa în vitamina D reduce rezistenţa cojii oului,
favorizează producerea ouălor fără coajă şi reduce procentul de ecloziune.
175
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

Vitamina D
Necesitatea unui aport suplimentar de vitamină D se impune pentru
animalele crescute în sisteme intensive (industriale), în special la porcine şi
păsări. Sursa clasică de vitamină D, uleiul de peşte, se utilizează mai puţin
vitamina în prezent, deoarece se produce vitamina D3 prin sinteză chimică, sub forma
Ficat D-25 hidroxilaza alcoolică, absorbită pe răşini.
Mai ales pentru păsări, se produce un complex vitaminic (A, D3, E)
care se poate administra şi prin apa de băut.
25-OH-D Toxicitate. Spre deosebire de multe alte vitamine, la care excesul
poate fi eliminat din organism fără să apară simptome de toxicitate, excesul
25-OH-D-1α hidroxilază de vitamina D este însoţit de tulburări grave, care pot determina chiar
Rinichi moartea animalului, prin ortrăvire uremică, ca urmare a calcificării tubilor
PO4, şi alţi factori
renali.
Pond W.G. col., (1995) semnalează următoarele niveluri ale vitaminei
1,25-(OH)2-D PTH 1,25-(OH)2-D D, la care apar semne ale toxicităţii:
– 400 000 UI/kg hrană, la puii de găină,
PTH – 250 000 UI/animal/zi (timp de 30 de zile) la porci,
– 3000-4000 UI/zi (de 10 ori peste nivelul cerinţelor), la copii.
Oase Glanda Intestin Semnele hipervitaminozei D sunt legate, în primul rând, de
paratiroidă calcificarea aberantă, care are loc la nivelul diferitelor ţesuturi sau organe.
În ultimii ani, în diferite zone geografice, s-au semnalat intoxicaţii cu
calcitonina vitamina D, datorită conţinutului ridicat al unor plante (ex. Trisetum
flavescens) în glicozizi cu 1,25 (OH)2D3; asemenea cazuri au fost
înregistrate la taurine şi ovine, manifestându-se prin scăderea greutăţii
8,8 –10 mg/dl corporale, emaciere, hipercalcemie şi hiperfosfatemie, urmate de moartea
animalelor.
calciu în sânge Pentru a se evita abuzurile în suplimentarea hranei cu vitamina D, în
Ca ++HPO4 Ca++HPO4 multe ţări legislaţia limitează conţinutul în hrana rumegătoarelor, pentru
această vitamină, la 4000 UI/kg nutreţ (Wolter R., 1988).
Fig. 7.2 Reprezentarea schematică a controlului hormonal a metabolismului
vitaminei D (Holick M.E., 1990)
Vitamina E
Sensibil la carenţa în vitamine D este tineretul aviar, la care influenţa
asupra creşterii este mai mare, iar posibilitatea apariţiei rahitismului este Sinonime: Tocoferol, vitamină antisterilică, vitamina fertilităţii,
mult mai evidentă. Prezenţa fitaţilor în nutreţuri, frecventă la animalele vitamină antidistrofică.
hrănite cu concentrate (porci, păsări) favorizează rahitismul şi impune un În anul 1922, Evans şi Bishop au identificat un compus liposolubil
aport mai mare de vitamina D. care are însuşiri antisterilice, cunoscut astăzi sub denumirea de vitamina E;
Surse. Asigurarea vitaminei D nu pune probleme deosebite la ulterior, Evans (1936), a izolat α-tocoferolul, cel mai activ biologic. Alţi
animalele întreţinute pe păşune sau care au acces la padoc, respectiv la tocoferoli au o activitate biologică redusă, faţă de α-tocoferoli, respectiv:
soare; prin unele nutreţuri care au fost expuse la soare (fânuri) sau la 15-40 % pentru β-tocoferol, 3-19 % pentru γ-tocoferol şi sub 1 % pentru
acţiunea razelor ultraviolete (drojdii) se pot asigura cantităţi importante de ℘-tocoferol (Ullery D.L., 1991).
vitamina D, în special la erbivore.

176 177
Nutriţia vitaminică a animalelor
Multe dintre nutreţurile folosite în hrana animalelor monogastrice,
conţin cantităţi mai mari de γ-tocoferol, şi mai puţin α-tocoferoli.
În ţesuturile animale se găsesc cantităţi mari de α-tocoferoli.
Vitamina E este foarte instabilă, oxidarea ei fiind favorizată de
prezenţa mineralelor şi a acizilor graşi nesaturaţi.
Cele mai multe produse comerciale de vitamina E conţin DL-α-
tocoferol acetat.
Metabolism. Absorbţia vitaminei E se face preponderent în intestinul
subţire, sub formă de micelii, în prezenţa sărurilor biliare şi a sucurilor
pancreatice; absorbţia tocoferolilor se face într-o proporţie relativ redusă
(sub 40 %), fiind dependentă de factorii care afectează absorbţia
grăsimilor. Vitamina E poate fi depozitată în ficat (care stochează cu atât
mai multă vitamina E cu cât aceasta se găseşte în cantităţi mai mari în
hrană), în ţesutul adipos şi parţial în inimă şi splină; aceste rezerve pot fi
folosite în perioadele de carenţă.
Vitamina E este un component vital al membranelor biologice,
găsindu-se în cantităţi mari şi în conţinutul intracelular, precum şi în ţesutul
adipos.
Interrelaţiile vitaminei E cu alţi nutrienţi. Cerinţele animalelor în
vitamina E pot fi influenţate de alţi nutrienţi: Se, acizii graşi polinesaturaţi
(AGPN), aminoacizii sulfuraţi, Fe, vitamina A, colina, Zn (Pond W.G.,
1955).
Seleniul este component al glutadion peroxidazei şi în carenţa
vitaminei E previne peroxidarea grăsimilor.
Vitamina E este necesară pentru creşterea concentraţiei AGPN,
proprietăţile antioxidante sunt benefice, în acest caz, cunoscută fiind
susceptibilitatea AGPN faţă de oxidare.
Cistina are proprietatea de a preveni necroza ficatului, în cazul
carenţei în vitamina E.
Carenţa în vitamina E, impune o sporire a Fe la tineretul nou născut;
purceii nou născuţi carenţaţi în vitamina E, prezintă simptome de intoxicaţie
cu Fe şi mor, când li se aplică intramuscular, suplimentele cu Fe.
Interrelaţiile dintre vitaminele A şi E sunt recunoscute de mult timp,
vitamina E având în acest caz un rol antioxidant faţă de vitamina A.
Carenţa în colină determină leziuni la nivelul ficatului, leziuni care pot
fi prevenite printr-un supliment de vitamină E.
178
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
Funcţii. Principalele funcţii din organism în care este implicată
vitamina E, sunt, după Ullrey D.E.(1991), următoarele:
– funcţie antioxidantă,
– metabolismul acidului arahidonic şi prostaglandinelor,
– imunitate,
– maturarea spermei.
Vitamina E este cel mai important antioxidant biologic fiind cel mai
activ sistem de apărare faţă de reacţiile distructive ale peroxizilor, care sunt
subproduse rezultate din metabolismul energetic, consumator de oxigen.
Acidul arahidonic, component al fosfolipidelor membranelor celulare,
este sintetizat din acid linoleic, iar vitamina E stimulează transferul acestuia
în acidul arahidonic. Prostaglandinele, sintetizate din acid arahidonic, au
multe şi importante efecte metabolice (reduc presiune sangvină, stimulează
contracţia muşchilor netezi etc.).
Acizii linoleic şi arahidonic influenţează, în mare măsură,
mecanismele imunoreglatoare; or, s-a arătat deja rolul protector
(antioxidant) al vitaminei E faţă de aceşti acizi graşi.
La şobolanii masculi a fost evidenţiată implicarea directă a vitaminei
E în funcţia de reproducţie, respectiv în procesul de maturare a
spermatozoizilor.
Simptome de carenţă. Carenţa în vitamina E se manifestă, în primul
rând, prin degenerescenţă musculară (miopatie), alterarea ţesuturilor
conjunctive, nervoase şi hepatice şi prin reducerea fertilităţii.
Degenerescenţa musculară se datorează, în principal, unui blocaj
energetic, care a fost schematizat astfel (Lamand H., 1982):
Carenţă în vitamina E
Inhibarea progresivă a
sintezei de ATP
Oboseală
musculară Carenţă moderată în ATP
Carenţă accentuată în ATP
Degenerescenţă musculară
179
Nutriţia vitaminică a animalelor
La viţei şi miei, miopatia este destul de frecventă în condiţiile unei
alimentaţii necorespunzătoare (cu sfeclă, paie, coceni...) a femelelor în
timpul gestaţiei.
Moartea animalelor poate surveni rapid în cazul în care este afectat
muşchiul cardiac sau survine după un timp dacă leziunile apar la muşchii
respiratori, ai membrelor etc.
La păsări, simptome de carenţă în vitamina E apar când hrana conţine
cantităţi mari de acizi graşi nesaturaţi, fără antioxidanţi şi/sau în carenţă în
seleniu; o manifestare specifică în cazul puilor este encefalomalacia de
nutriţie, manifestată prin tulburări de mers, paralizii, moarte. De obicei,
carenţa în vitamină E este asociată în aceste cazuri şi cu o carenţă în
vitamina A.
Dat fiind faptul că transferul vitaminei E prin placentă se face cu
randament scăzut, reducerea raportului vitamină E/AGPN, în ţesuturile
fetale, predispune noii născuţi la carenţă în vitamina E.
Concentraţia vitaminei E în lapte depinde de cea din hrană, astfel că
în perioada alăptării un rol important pentru aprovizionarea cu vitamină E a
tineretului îl au rezervele create în timpul gestaţiei.
Surse. Surse naturale bogate în vitamina E sunt plantele verzi (în
special lucerna), fânul, grăunţele cerealelor încolţite (orz, ovăz), grăsimile
vegetale din germeni, ouăle, făinurile proteice de origine animală.
Prin sinteză chimică se produce vitamina E (esteri: acetat DL-α-
tocoferol şi acetat de D-α-tocoferol) sub formă uleioasă sau chiar pulbere
atomizată şi chiar încapsulată.
Toxicitate. În ultimul timp, au fost semnalate intoxicări cu vitamina E,
atât la om cât şi la animale, manifestate prin sindrom hemoragic, edeme,
tulburări nervoase.
Vitamina K
Sinonime: Menadion, vitamină antihemoragică, vitamina coagulării.
Vitamina K, pe lângă faptul că se găseşte în cantităţi mari în nutreţuri,
este sintetizată la mamifere în tubul digestiv, de către microorganisme, în
special de cele din rumen. La monogastrice, mai ales la păsări, rapiditatea
tranzitului digestiv împiedică această sinteză, animalele fiind tributare unui
aport exogen de vitamină K.
Sursele naturale de vitamină K, mai importante, sunt filochinona
(vitamina K1) care se găseşte în vegetalele verzi şi menaquinona (vitamina
K2) produsă de flora bacteriană din tubul digestiv; menadionul (vitamina
K3) se produce numai prin sinteză chimică, fiind produsul comercial de
vitamină K.
180
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
Metabolism. Absorbţia se face în intestin, în prezenţa grăsimilor şi
sărurilor biliare; stocarea se face mai ales în ficat, dar în cantităţi mici.
Activitatea biologică a diferiţilor compuşi cu acţiune vitaminică K
este diferită; dacă se consideră 100 % activitatea compusului filochinona-4,
activitatea altor compuşi este, prin comparaţie, de:
– 5 % pentru filochinona 1,
– 80 % pentru filochinona 6,
– 100 % pentru menaquinona 4,
– 40-150 % pentru menadion,
– 50-150 % pentru menadion sodiu bisulfit,
– 100-160 % pentru menadion dimetilpirimidinol bisulfit.
Menadionul este foarte reactiv şi poate fi toxic. Compuşii vitaminei K
sunt foarte instabili în mediu alcalin, excepţie face menadion
dimetilpirimidinolbisulfitul, care are şi o activitate biologică mai mare
(Pond W.G. şi col., 1995).
Unele substanţe prezente în fânuri sau silozuri mucegăite (cum este
dicumarolul) au efect antagonist faţă de vitamina K; de asemenea aportul
ridicat de vitamine A şi E afectează cerinţele în vitamină K.
Funcţii. Cu toate că modul de acţiune al vitaminei K nu este complet
elucidat, este dovedit faptul că, la nivelul ficatului ea catalizează sinteza
protrombinei care, activată, este transformată în trombină; trombina
provoacă formarea fibrinei din fibrinogen şi determină (în prezenţa Ca),
coagularea sângelui (fig. 7.3).
Simptome de carenţă în vitamina K pot să apară în special la porcine
şi păsări şi se manifestă prin lungirea timpului de coagulare a sângelui,
sângerări, hemoragii subcutanate; la păsări, hemoragiile apar la membre,
piept, aripi, precum şi pe mucoasa intestinală. La găini, carenţa în
vitamina K reduce procentul de ecloziune, creşte mortalitatea embrionară.
La porcine, în special în creşterea intensivă (în cuşti cu pardoseală din
grătare de sârmă, unde accesul la fecale este limitat), se pot întâlni
simptome de carenţă în vitamina K, manifestate mai ales prin hemoragii
subcutanate.
Carenţa în vitamina K poate să aibă şi origini secundare respectiv
tulburări în absorbţia grăsimilor, administrarea unor coccidiostatice la pui
(ex. Sulfaquinoxalina) sau a sulfamidelor, prezenţa unor micotoxine in
hrană etc.
181
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

Vitaminele hidrosolubile
În această grupă sunt încadrate vitaminele din aşa-zisul complex B şi
Tromboplastina vitamina C (acidul L-ascorbic).
(din ţesuturi) În legătură cu vitaminele hidrosolubile trebuie remarcat că, în condiţii
obişnuite de hrănire, rumegătoarele nu sunt tributare unui aport exogen de
Tromboplastina din Proconvertina
plasmă (factor IX) (factor VII) vitamine B, deoarece acestea sunt sintetizate în rumen, de către
microorganisme; la cai şi iepuri această sinteză are loc în colon şi cecum.
K-dependent K-dependent Sinteza vitaminelor B în rumen este dependentă de structura raţiei,
Factorul “Stuart” respectiv de componentele de bază ale acesteia; amidonul favorizează
(facrtor X) K-dependent sinteza tiaminei, riboflavinei şi niacinei, iar glutenul a vitaminei B12. La un
Protrombina (factor II) conţinut al raţiei redus în pereţi celulari sinteza vitaminelor B este încetinită,
K-dependent datorită scăderii pH-ului rumenal.
Trombină Pentru animalele nerumegătoare (porci, păsări...), aportul exogen de
Fibrinogen
vitamine B este hotărâtor pentru buna funcţionare a organismului.
Fibrină * mecanismul Vitaminele B au o mare diversitate de efecte, şi acţionează mai bine
Ca++ coagulării poate fi împreună (formează un complex) decât separat; cele mai multe vitamine din
Coagul de fibrină* stopat cu: oxalaţi, această grupă, acţionează ca şi coenzime.
citraţi, heparină Animalele domestice nu sunt tributare unui aport exogen de vitamina
C, deoarece ele o sintetizează în organism; sinteza are loc în glandele
suprarenale sau chiar în rumen, plecând de la glucozo-6-fosfat, graţie
Fig. 7.3. Schema mecanismului coagulării sângelui (Olson R.E., 1984) ciclului uronic (care lipseşte la om, maimuţă şi cobai).
Cu toate că cele mai multe vitamine hidrosolubile sunt necesare, în
organism, în cantităţi foarte mici, carenţa lor produce grave tulburări
metabolice.
Surse. Sursa cea mai importantă de vitamina K o constituie nutreţurile Cu excepţia vitaminei B12, pentru celelalte vitamine B rezervele în
verzi, cu deosebire lucerna. organism sunt nesemnificative.
Prin sinteză chimică se produce menadion; produsele comerciale au Vitaminele hidrosolubile şi metaboliţii lor se elimină prin urină, astfel
diferite concentraţii în menadion: 50 % (MSB), 45,4 % (MPB), 33 % că probabilitatea toxicităţii lor este foarte redusă.
(MSBC).
Toxicitate. Filochinona, derivaţii menaquinonici şi derivaţii bisulfat ai
menadionului nu sunt toxici, chiar la niveluri ridicate; menadionul este toxic
Vitamina B1
pentru mucoasa respiratorie şi piele, la multe specii de animale. Sinonime: tiamina, aneurina, vitamina antinevritică, vitamina anti
beri-beri.
Descoperirea vitaminei B1 este pusă în legătură cu primele studii cu
privire la cauzele apariţiei bolii cunoscute sub denumirea de beri-beri,
apărută în multe ţări în care se consumă orez decorticat.

182 183
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

Tiamina este o substanţă compusă dintr-o moleculă de pirimidină Vitamina B1 se produce şi prin sinteză chimică (clorhidrat sau
legată de o moleculă de tiazol. monohidrat), ca o pudră cristalină.
Metabolism. Tiamina se găseşte în organism în stare liberă, forma sa Vitamina B1 este sensibilă la temperatură.
Toxicitate. Nu se înregistrează.
activă fiind coenzima tiaminpirofosfat (TPP).
Absorbţia tiaminei are loc la nivelul intestinului subţire, fiind
fosforilată la nivelul ficatului; absorbţia este inhibată de carenţa în acid Vitamina B2
folic.
Funcţii. Tiamina, sub formă de TPP, este esenţială pentru Sinonime: riboflavină, lactoflavină, vitamina G.
metabolismul hidraţilor de carbon şi proteinelor. Tiaminpirofosfatul Vitamina B2 este un pigment galben fluorescent, compus din riboză şi
izoaloxazină, denumit riboflavină, denumire frecvent folosită pentru această
funcţionează ca şi coenzimă în decarboxilarea oxidativă a α-cetoacizilor, a vitamină.
α-cetoglutaratului şi altor metaboliţi rezultaţi din ciclul acidului citric; la fel, Metabolism. Absorbţia riboflavinei în tubul digestiv, este stimulată de
TPP are rol în conductibilitatea nervoasă (Culber şi col., 1976). prezenţa hranei în lumenul TGI. În metabolism, riboflavina participă sub
Simptome de carenţă. Aceste simptome sunt datorate, în primul rând, două forme: flavin-adenin-dinucleotid (FAD) respectiv flavin-adenin-
tulburărilor care apar în metabolismul glucidelor, fiind afectată activitatea mononucleotid (FMN).
sistemelor cardiovascular şi neuromuscular. Aceşti doi compuşi acţionează ca şi coenzime în numeroase sisteme
Carenţa în tiamină determină o creştere a concentraţiei sângelui în enzimatice, putându-se converti:
acid piruvic şi acid lactic, deficienţă care perturbă metabolismul hidraţilor flavochinaza
de carbon şi ai lipidelor (cunoscut fiind rolul acidului piruvic în utilizarea Riboflavina +ATP FMN + ADP
energiei, în ciclul acidului citric).
FAD pirofosforilaza
Primul simptom al carenţei în vitamina B1 este anorexia, asociată la
FMN + ATP FAD + pirofosfat
porci cu reducerea sporului de greutate, încetinirea ritmului cardiac
(sindrom caracteristic tuturor speciilor de animale), inclusiv leziuni ale Metabolismul riboflavinei este influenţat de hormonii tiroidieni.
inimii, scăderea temperaturii corporale (datorită acumulării acidului piruvic Simptome de carenţă. Datorită implicării ei în metabolismul
şi acidului lactic). proteinelor, primele semne de carenţă se concretizează în reducerea sau
La păsări, simptomele tipice de carenţă în vitamina B1, sunt oprirea creşterii animalelor tinere (de unde şi denumirea de vitamină de
polinevritele (cap aruncat pe spate), convulsii, slăbire etc. creştere), la care se asociază şi alte simptome precum: conjunctivite,
Carenţa în vitamina B1 poate fi şi de origine secundară (Gebhardt G., opacitatea corneei, alopecie, seboree, vomismente (Cook D.A. şi col., 1991).
Cantitatea de vitamina B2 din hrană influenţează reţinerea azotului în
1981), datorită unor substanţe prezente în multe nutreţuri (peşte, fructe de organism (tab. 7.3)
mare)care inactivează tiamina (ex. tiaminaza), sau ca urmare a prezenţei
antivitaminelor, a substanţelor antagoniste (piritiamina, oxitiamina, Tabelul 7.3 Influenţa dozei de vitamina B2, asupra reţinerii azotului la puii de găină
amprolium) precum şi datorită tulburării sintezei microbiene. Printre
Vitamina B2 în hrană Reţinerea zilnică de azot
simptomele clasice de origine secundară se citează paralizia Chastek, la
(mg/kg) mgN/kg0,66 %
vulpea argintie, cauzată de tiaminaza din peştele de calitate slabă, sau boala
2,6 1445 100
Franck, la cai şi rumegătoare, cauzată de antivitamine. 5,4 1624 112
Surse. Bogate în vitamina B1 sunt drojdiile de bere sau furajere, 8,1 1647 114
tărâţele, etc. Sursa: Gebhardt G., 1981

184 185
Nutriţia vitaminică a animalelor
Sensibile la carenţă în vitamina B2 sunt păsările, porcii şi iepurii, la
care în afara tulburărilor de creştere este înrăutăţită valorificarea hranei,
apare diareea, la păsări fiind frecventă neuromalacia, reducerea procentului
de ecloziune, vitalitatea scăzută a puilor.
Surse. Pe lângă sursele naturale, specifice majorităţii vitaminelor B
(drojdii, tărâţe...) riboflavina se produce atât prin sinteză chimică, cât mai
ales prin biosinteză, sub formă de pudră cristalină.
Toxicitatea este puţin probabilă.
Niacina
Sinonime: niacinamidă, acid nicotinic, nicotinamidă, vitamina PP,
(Pellagra Preventive Factor).
Termenul de niacină este folosit pentru desemnarea compusului
piridin 3-acid carboxilic; niacina şi niacinamida au aceeaşi activitate
biologică la om şi animale.
Rolul niacinei în sistemul de transport al oxigenului, a fost evidenţiat
de Warburg şi Cristian (1936); ulterior a fost demonstrat că o boală la câini
(limba neagră) se poate trata cu niacinamidă.
Metabolism. Niacina şi niacinamida sunt substanţe absorbite uşor, în
intestinul subţire. Niacina liberă este convertită în niacinamidă şi prin sânge
ajunge la ţesuturi; excreţia se face prin urină.
În organismul animal niacina poate fi sintetizată din triptofan (de unde
şi interrelaţia niacină-triptofan); de altfel, de mult timp a fost demonstrată
posibilitatea combaterii simptomelor de carenţă în acid nicotinic, prin
suplimentarea hranei cu triptofan (Krehl P.J. şi col., 1942). Conversia
triptofanului în niacină depinde de specie, tipul hranei etc.
Activitatea biologică a niacinei este influenţată de unele substanţe cu
structură asemănătoare (ex. unii esteri ai acizilor graşi).
Niacina din multe cereale nu este disponibilă pentru porci şi alte
monogastrice (Yen J.T. şi col., 1977).
Funcţii. Nicotinamida şi acidul nicotinic sunt constituenţi a două
coenzime, foarte importante, respectiv nicotinamid-adenin-dinucleotid
(NAD) şi nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat (NADF), care sunt
implicate în metabolismul grăsimilor, hidraţilor de carbon şi aminoacizilor
(Cook D.A. şi col., 1991).
186
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
Simptome de carenţă. Principalele semne de carenţă, întâlnite în
special la porci şi păsări, sunt anorexia, reducerea sporului de greutate,
diaree, uscarea pielii, dermatite, căderea părului, gastrite ulceroase, ulceraţii
ale mucoasei bucale, inflamaţii şi necroze la nivelul colonului şi
cecumului (NRC, 1988). La păsări, se înregistrează, căderea penelor şi limba
neagră (cea din urmă apare şi la câini).
La rumegătoarele adulte microflora din rumen sintetizează cantităţi
suficiente de niacină, dar la viţei pot apărea simptome de carenţă, mai ales
dacă sporurile în greutate sunt mari.
La om, carenţa se înregistrează mai cu seamă la regimuri alimentare
exclusive cu porumb (în special mucegăit) când apare pelagra, manifestată
prin cei 3 “D” (diaree, dermatite, demenţă).
Surse. Nutreţurile provenite din fermentaţii bacteriene, tărâţe...; se
produce şi prin sinteză chimică (acid nicotinic sau nicotinamida), ca
pulbere cristalină.
Toxicitate. Dozele ridicate de niacină (folosite în schizofrenie), pot
determina o dilatare cerebrovasculară şi ataxie; se înregistrează şi tulburări
la nivelul ficatului.
Acidul pantotenic
Sinonime: calpan, filtratfactor, factorul antidermatic al găinilor.
Identificarea acidului pantotenic (în 1930, de către Norris şi
Ringrose) s-a datorat observaţiilor cu privire la apariţia, la păsări, a unui
sindrom asemănător pelagrei, după hrănirea cu cantităţi mari de cazeină şi
porumb galben. Ulterior, a fost identificat rolul său ca factor de creştere a
drojdiilor.
Denumirea de acid pantotenic provine din greceşte din “panthos” care
înseamnă “peste tot” şi este dată substanţei N-(2,4-dihidroxi-3,3-dimetil-
1-oxobutil)-beta-alanină.
Frecvent, se găseşte sub formă de săruri de Ca sau Na; de cele mai
multe ori se foloseşte ca sare de Ca (mai puţin higroscopică), respectiv
pantotenat de calciu.
Metabolism. Acidul pantotenic este absorbit în intestinul subţire,
relativ uşor, mai ales ca esteri ai CoA sau CoA; este eliminat prin urină
(cantitate proporţională cu cea ingerată).
187
Nutriţia vitaminică a animalelor
Funcţii. Acidul pantotenic, ca pantoteină, este component al
coenzimei A (Co A), a proteinei acil-purtătoare; CoA este purtătoare
grupului acil în reacţiile enzimatice, implicate în sinteza acizilor graşi,
colesterolului, acetoacetatului, porfirinelor şi sterolilor (Fox R.M., 1984).
Simptome de carenţă. Simptomele de carenţă sunt, în general, puţin
specifice şi se manifestă, în primul rând, prin reducerea creşterii în greutate;
pe lângă aceasta se mai observă şi depigmentarea penelor, îmbrăcare slabă
cu penaj, reducerea calităţilor de incubaţie a ouălor, la păsări.
La porcine, apar dermatite, căderea părului, diaree, tuse, mers tipic
pas de gâscă.
La rumegătoare nu apar probleme în privinţa aportului exogen de acid
pantotenic, fiind suficiente cantităţile sintetizate în rumen.
Surse. Acidul pantotenic este universal răspândit, în cantităţi mai mari
se găseşte în lăptişorul de matcă, soia, drojdii, în plantele furajere, (10-25
mg/kg) etc. (Neamţu G., 1989).
Se produce prin sinteză chimică, ca pulbere cristalină, foarte
higroscopică.
Toxicitate. Nu s-au înregistrat cazuri de toxicitate cu acid pantotenic.
Vitamina B6
Sinonime: piridoxină, adermină.
Considerată şi denumită, la început (1926), ca fiind factor pelagro-
preventiv la şobolani, s-a dovedit ulterior că vitamina B6 nu are acest efect
şi la om (Birch T.W. şi col., 1936).
Termenul de vitamină B6 este dat substanţei 3-hidroxi-2-metil-
piridină. Efect vitaminic B6 mai au şi alte substanţe, respectiv piridoxina,
piridoxalul şi piridoxamina.
Metabolism. Diferitele forme sub care se găseşte vitamina B6 sunt
absorbite cu o eficienţă mai mare (piridoxinamidele) sau mai mică
(piridoxalul); biodisponibilitatea vitaminei B6 depinde şi de natura
nutreţurilor, fiind cu cca. 50 % mai redusă pentru cerealele uscate artificial.
Eliminarea se face prin urină.
Funcţii. Funcţia cea mai importantă a vitaminei B6 este de coenzimă
pentru foarte multe sisteme enzimatice, asociate cu metabolismul
proteinelor; prin aceasta, vitamina B6 este implicată în sinteza niacinei din
triptofan, a cistinei, porfirinei etc.
188
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
Simptome de carenţă. Carenţa în vitamina B6 apare mai ales la
monogastrice, dar uneori poate apare şi la tineretul mamiferelor
rumegătoare.
Cel mai comun simptom este deteriorarea sistemului nervos,
convulsiile fiind observate la toate speciile de animale. Frecvent, carenţa în
vitamina B6 reduce răspunsul imun, în special la porcine.
La multe specii, carenţa determină leziuni ale pielii picioarelor.
Vitamina B6 este necesară pentru bunul mers al funcţiei de
reproducţie, influenţând producţia de ouă şi eclozionabilitatea acestora.
Carenţa în vitamina B6 determină schimbări în metabolismul lipidelor,
urmate de scăderea grăsimii din carcasă şi din ficat, concomitent cu
creşterea proporţiei lipidelor şi colesterolului în plasmă.
Surse. Sunt bogate în vitamina B6 nutreţurile de origine vegetală, în
special cele verzi. Se produce prin sinteză chimică sub formă de clorhidrat,
pulbere cristalină.
Toxicitatea vitaminei B6 este puţin probabilă.
Acidul folic
Sinonime: acidul pteroil-glutamic, foliacină, vitamina B9, Bc, M.
Componentele de bază ale moleculei de acid folic sunt pteridina,
acidul p-aminobenzoic şi acidul glutamic (de unde şi denumirea de pteroil-
glutamic).
Metabolism. Acidul folic este absorbit în proporţii ridicate, la nivel
intestinal, atât la om cât şi la animale şi este depozitat în cantităţi mari în
ficat.
Acidul folic se elimină prin urină, fecale (la porci, oi, taurine) şi
transpiraţie (calea cea mai importantă de eliminare la om).
Un rol important în metabolismul acidului folic îl are vitamina B12.
Funcţii. Rolul metabolic al acidului folic şi al derivaţilor lui se
concretizează în implicarea în transferul unităţilor de C în moleculele mai
mari. Forma coenzimatică activă o constituie tetrahidroderivaţii (Cook D.A.
şi col., 1991).
Coenzimele cu acid folic sunt implicate în sinteza metioninei şi a altor
aminoacizi, a unor baze purinice şi pirimidinice, oxidarea histidinei şi
treoninei (Brody T. şi col.,1991), precum şi în alte procese metabolice.
189
Nutriţia vitaminică a animalelor
Simptome de carenţă. În carenţa de acid folic, principalele semne sunt:
reducerea creşterii în greutate, decolorarea părului, anemia hipercromică,
reducerea hematocritului, hiperplazia măduvei spinării (NRC,1988).
De asemenea, carenţa de acid folic determină o scădere a rezistenţei
organismului la infecţii.
La păsări, este întârziată apariţia penajului, apar tulburări nervoase,
hemoragii gastrointestinale, infiltrare grasă a ficatului.
Unii antagonişti ai acidului folic (aminopterina) inhibă diviziunea celulară.
Simptome de carenţă apar, în general, destul de rar, regimurile de hrană
folosite curent la mamifere şi păsări, conţinând cantităţi importante de acid
folic.
Surse. Bogate în acid folic sunt drojdiile de bere şi cele furajere (10-
20 mg/kg), lucerna şi făinurile animale.
Se produce prin sinteză chimică, ca pulbere cristalină, formă sub care
este rezistent la oxidare şi temperatură, fiind însă sensibil la razele UV.
Toxicitate. Acidul folic este considerat netoxic dar, la doze mari, pot
apare intoxicaţii, la toate speciile de animale (NRC, 1987).
Biotina
Sinonime: vitamina H, vitamina B7.
La începutul secolului XX, Wildiers R. (1901) a izolat un factor
prezent în drojdii şi necesar pentru creşterea acestora, motiv pentru care,
biotina a fost recunoscută ca factor de creştere a drojdiilor; ulterior, ea a
fost izolată din gălbenuşul de ou şi din ficat.
Compusul cu formula hexahidro-2-oxo-1H-tienol (3,4d) imidazol-4-
acid pentanoic, este considerat ca vitamina H sau coenzima R şi definit ca
biotina (Cook D.A., 1991).
Metabolism. Biotina este absorbită în intestin, dar absorbţia poate fi
stânjenită de prezenţa unor antivitamine, cum este avidina din albuşul de ou,
care o inactivează; este depozitată în cantităţi apreciabile în ficat.
Funcţii. Biotina este componentă a multor enzime implicate în reacţii
de carboxilare; toate aceste enzime, din ţesuturile animale, sunt dependente
de ATP şi ionii de Mg.
Biotina este implicată în sinteza acidului aspartic, degradarea leucinei,
dezaminarea aminoacizilor.
Mai general, biotina este implicată în metabolismul proteinelor,
grăsimilor şi hidraţilor de carbon.
Simptome de carenţă. La rumegătoare se sintetizează cantităţi
importante de biotină de către microorganismele din rumen; o sursă de
190
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
biotină o reprezintă şi fecalele, la animalele nerumegătoare la care se
manifestă coprofagia.
Mai frecvent, simptomele de carenţă în biotină se înregistrează la
porci şi păsări. Astfel, la porci carenţele în biotină sunt însoţite de alopecie,
dermatite, ulceraţii ale pielii, diaree, inflamarea mucoasei bucale şi a râtului.
La păsări, carenţa în biotină este asociată cu dermatite şi perozis (mai
ales când aportul de Mn este mai redus); aceste simptome sunt agravate de
carenţa în acid pantotenic.
În cercetările efectuate pe şobolani s-a evidenţiat implicarea biotinei
în reproducţie, atât la femele cât şi la masculi.
Regimurile de hrană care conţin cantităţi mai mari de albuş de ou crud
favorizează carenţa în biotină (datorită avidinei).
Surse. Nutreţurile folosite curent în alimentaţia animalelor conţin
cantităţi importante de biotină (în special drojdiile, şroturile, făinurile
animale, melasa).
Biotina se produce atât prin sinteză chimică cât şi prin biosinteză, ca
pulbere cristalină.
Toxicitate. Animalele tolerează doze mari de biotină; nu au fost
înregistrate cazuri de toxicitate cu această vitamină.
Vitamina B12
Sinonime: ciancobalamină, APF, FPA (factorul proteic animal),
vitamina antianemică, factorul extrinsec.
Vitamina B12 a fost descoperită cel mai recent, cu toate că istoria ei
începe prin anii 1800, când a fost asociată cu anemia pernicioasă
(Combe J.S. 1824), ca apoi Addison T. (1855) să detalieze simptomele
anemiei pernicioase. Ciancobalamina a fost izolată în anul 1948, fiind
identificate şi alte forme ale acestei vitamine (hidroxicobalamina,
adenosilcobalamina, metilcobalamina etc.).
Vitamina B12 este singura vitamină care are în molecula sa un atom
metalic, respectiv cobaltul.
Metabolism. Pentru absorbţia vitaminei B12 este necesară o enzimă
secretată în stomac şi intestinul subţire, enzimă desemnată ca factorul
intrinsec (FI).
191
Nutriţia vitaminică a animalelor
Surplusul de vitamină B12 este depus, ca rezervă, în ficat (cca. 30-60
%) şi alte ţesuturi, muşchi, piele şi oase (cca. 30 %)(Pond W.G. şi col.,
1995).
Excreţia vitaminei B12 se face prin urină şi fecale.
Funcţii. Componentă a multor coenzime (metilmalonil-CoA-
izomerază etc.), vitamina B12, este implicată în sinteza metioninei (împreună
cu acidul folic), în absorbţia nutrienţilor în tubul digestiv, în metabolismul
multor aminoacizi, favorizând o mai bună valorificare a proteinelor în
organism.
Vitamina B12, are rol important în hematopoeză, împreună cu acidul
folic.
Simptome de carenţă. Ca şi în cazul altor vitamine din grupul B,
carenţa în vitamina B12 afectează, în primul rând, creşterea organismului.
Simptomele de carenţă se înregistrează mai ales la porcine şi păsări, la
care sinteza microbiană de vitamina B12 în tubul digestiv este mai redusă.
La porcine, în carenţa vitaminei B12, se înregistrează înăsprirea
părului, necoordonarea mişcărilor, anemie, mărirea în volum a ficatului şi
tiroidei; la scroafe în gestaţie carenţate, se înregistrează avorturi, fetuşi
anormali etc.
La păsări, carenţa este însoţită de îmbrăcare redusă cu pene, tulburări
renale, perozis, reducerea nivelului proteinelor plasmatice etc. La găini, sunt
influenţate negativ calităţile de incubaţie ale ouălor, apare moartea
embrionilor la vârsta de 17 zile, apar embrioni cu hemoragii multiple şi
boala ficatului gras.
La om, carenţa în vitamina B12 produce anemie pernicioasă.
Rumegătoarele, prin microorganismele din rumen, îşi sintetizează
necesarul de vitamină B12.
Surse. Bogate în vitamina B12 sunt nutreţurile de origine animală
(făina de peşte, laptele praf etc.). Vitamina B12 se produce prin biosinteză şi
se prezintă sub formă de pulbere cristalină.
Toxicitate. Probabilitatea intoxicării cu vitamina B12 este redusă; la
păsări, se pare că o doză de 3 ori mai mare, decât cerinţele, poate produce
intoxicaţii (alte date sugerează o doză mult mai mare, respectiv de 100 ori
decât nivelul cerinţelor).
Colina
Numele de colină, provine din germană (chole = bilă), dat fiind faptul
că pentru prima dată a fost izolată din bilă (1862); ulterior, s-a dovedit că
lecitina conţine colină.
192
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
Se consideră că, în sens strict, colina nu este o vitamină, ci o bază
azotată simplă, prezentă în fosfolipide.
Metabolism. Colina este un constituent activ al lecitinei, substanţă cu
acţiune lipotropică. În ţesuturile animale colina se găseşte în stare liberă,
acetilcolină sau în componenţa fosfolipidelor.
Funcţii. Colina este considerată parte a pool-ului metil labil, care
furnizează grupări metil pentru sinteza metioninei şi a altor compuşi
metilaţi, inclusiv purine şi pirimidine. Colina este precursorul pentru
acetilcolină (asigurând transmiterea influxului nervos). Împreună cu
derivaţii săi, colina este cofactor în multe reacţii enzimatice.
Simptome de carenţă. Colina fiind component al fosfolipidelor,
carenţa ei este legată de acumularea grăsimilor în ficat (sindromul ficatului
gras), precum şi de apariţia rinichilor hemoragici.
În carenţă de colină, la tineretul aviar poate să apară perozisul, iar la
purceii nou născuţi o poziţie desfăcută a membrelor posterioare şi o
întârziere în creştere. La scroafe, carenţa în colină poate induce tulburări în
reproducţie şi acumulare de grăsimi în ficat (NRC, 1988).
Surse. Făinurile de origine animală sunt surse bune de colină, alături
de şroturi, făina de tapioca sau porumb (şi alte cereale).
Colina care se foloseşte, ca supliment, în hrana animalelor, este sub
formă de clorură de colină sau colină dehidrogen citrat. Clorura de colină
este foarte higroscopică, motiv pentru care se foloseşte în soluţii apoase (70
%) sub denumirea de colină hidroclorică.
Vitamina C
Sinonime: acid ascorbic, vitamină antiscorbutică.
Vitamina C a influenţat, în timp, chiar cursul istoriei, multe campanii
militare şi voiaje lungi, pe mări şi oceane, fiind compromise datorită
apariţiei scorbutului (Jaffe J.K., 1984); confundat la început cu bolile
venerice, scorbutul a fost tratat cu aceleaşi metode, rezultatele fiind
catastrofale.
La începutul anilor 1730, acidul ascorbic a fost recunoscut ca factor
antiscorbutic, prezent în fructele citrice; acidul ascorbic a fost identificat şi
izolat în 1932 de către Svirbely şi Szent-György, respectiv King şi Waugh.
Sub denumirea de vitamina C sunt regrupaţi toţi compuşii care au
activitate biologică asemănătoare acidului ascorbic.
193
Nutriţia vitaminică a animalelor
În grupul de substanţe care desemnează acidul ascorbic (sau acidul L-
ascorbic) intră compusul 2,4 dihidrotreohexano-1,4-lactonă şi acidul
cevitamic (acidul hexuronic).
Metabolism. Cu excepţia omului, a primatelor şi a cobailor, la care
vitamina C nu se sintetizează în organism, toate celelalte animale o
sintetizează.
Sinteza se face plecând de la glucoză, în mai multe trepte (Pond W.G.
şi col., 1995):
D-glucoză D-acid glucoronic L-acid gulonic L-glucono gama
lactonă L-acid ascorbic
După sinteză, acidul ascorbic este incorporat direct în enzimele care
catalizează reacţiile de oxido-reducere.
În organism, vitamina C se depozitează în cantităţi mici.
Funcţii. Vitamina C are importante funcţii biologice, fiind un
important agent reducător, este implicată în formarea anticorpilor,
stimulează fagocitoza (funcţie antiinfecţioasă), stimulează sinteza
colagenului şi a glicoproteinelor, reduce stresul determinat de operaţiuni
tehnologice obligatorii (lotizări, vaccinări etc.).
Acidul ascorbic este implicat în metabolismul unor aminoacizi
(prolina, lizina).
La păsări, vitamina C stimulează producţia de ouă şi îmbunătăţeşte
calitatea cojii ouălor (prin rolul pe care îl joacă în formarea colagenului –
matricea cojii).
Vitamina C este implicată în metabolismul calciului şi fosforului,
influenţând formarea matricei acestora; favorizează absorbţia fierului şi
utilizarea în organism a sulfului, fluorului şi iodului.
Simptome de carenţă: în principiu, la animalele domestice nu s-au
observat simptome tipice de carenţă în acid ascorbic.
La om, în carenţă de vitamina C apare scorbutul, primele semne fiind
concretizate în edeme, reducerea greutăţii corporale, emaciere, diaree.
Aceste simptome sunt asociate cu hemoragii musculare (datorită fragilităţii
capilarelor), infiltrare grasă şi necroza ficatului; splina şi rinichii, pot de
asemenea, să fie afectate de hemoragii.
194
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
Surse. Vitamina C este cea mai răspândită vitamina din natură,
găsindu-se în cantităţi mari în fructele citrice (lămâi, portocale etc.),
măcieşe, cătină, tomate, precum şi în nutreţurile verzi (Neamţu G. şi col.,
1989).
Acidul ascorbic este foarte sensibil atât la reacţiile de oxidare cât şi la
cele de reducere.
Vitamina C se produce atât prin sinteză chimică cât şi prin biosinteză,
ca acid ascorbic sau sare de Na, sub formă de pudră cristalină.
Toxicitate. La animale nu s-au înregistrat intoxicaţii cu vitamina C,
dar doze mari pot reduce utilizarea Cu şi a altor microelemente. La om şi
animale de laborator s-au înregistrat simptome de intoxicaţie cu vitamina C,
precum oxalurie, uricozurie etc. (NRC, 1987).
Mioinozitol
Sinonime: inozitol, Bios I.
Inozitolul, mezoinozitolul şi ciclohexitolul sunt compuşi recunoscuţi
sub denumirea de mioinozitol.
Inozitolul se găseşte în natură mai ales sub forma unor esteri (acidul
hexafosforic sau acidul fitic), fiind prezent în seminţele de cereale şi
leguminoase.
La monogastrice, lipsind din tubul digestiv fitazele, inozitolul nu este
eliberat din nutreţuri. La rumegătoare, inozitolul este sintetizat de microflora
din tubul digestiv.
Mioinozitolul este esenţial pentru creşterea celulelor, în culturile de
ţesuturi, pentru creştere la şobolani, cerbi etc. (Holub B.J., 1986). În general,
inozitolul are funcţii importante în metabolismul lipidelor are acţiune
lipotropă, mobilizând acizii graşi din ţesuturile adipoase.
Acidul paraaminobenzoic
Acidul paraaminobenzoic (APAB) este factor esenţial de creştere
pentru microorganisme, în special pentru drojdii; acest rol este evidenţiat şi
de abundenţa sa în intestin, unde stimulează proliferarea florei bacteriene
care populează tubul digestiv.
195
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

Echilibrarea vitaminică a alimentaţiei animalelor

Cu toate că cerinţele animalelor în vitamine, sunt mici sub aspect
cantitativ, datorită funcţiilor pe care le au în organism vitaminele au un rol Foarte
hotărâtor în sănătate, producţie şi eficienţa utilizării hranei. sensibile Sensibile la Sensibile la
oxidare reducere
În acelaşi timp, echilibrarea vitaminică a alimentaţiei capătă noi
dimensiuni, pe măsura intensivizării producţiei animale şi a necesităţii unei A C
activităţi zootehnice desfăşurate în condiţii de rentabilitate cât mai ridicată. C B1
D3 B2
Echilibrarea corectă şi eficientă în vitamine a hranei, mai ales la B1 K3
animalele nerumegătoare, trebuie să aibă în vedere câteva aspecte specifice: Mai B2 B3
Acid folic Acid folic
– stabilitatea vitaminelor în nutreţuri sau în premixuri, puţin

– sensibilitatea animalelor la carenţă în vitamine,

– aportul optim de vitamine,
– sursele de vitamine. Fig. 7.4 Sensibilitatea vitaminelor la oxidare şi reducere (RPNA, 1996)
Stabilitatea unui produs vitaminic constă în capacitatea sa de a-şi
conserva însuşirile fizico-chimice, în cursul timpului.
pH
Dat fiind faptul că vitaminele sunt molecule organice complexe, 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
modificarea structurii lor atrage după sine o pierdere importantă a activităţii.
După Microvit User’s Guide (RPNA, 1996), cauza principală a Vitamine:
degradării vitaminelor o constituie reacţiile de oxido-reducere, reacţii A
posibile, atât în nutreţuri cât şi în premixuri, datorită prezenţei simultane a E
apei libere (din materiile prime) şi a compuşilor oxido-reducători (acizi D
organici, zaharuri reducătoare, microelemente, grăsimi oxidate). K
În ceea ce priveşte sensibilitatea vitaminelor la oxidare şi reducere, B
situaţia este diferită de la o vitamină la alta (în funcţie de proprietăţile lor) Calpan
şi de interacţiunea cu alţi factori (umiditate, higroscopicitate, tratamente Biotina
cu Niacina
vapori, operaţiuni mecanice, etc.). Ca principiu, vitaminele A,C,D sunt Ac. ascorbic
sensibile la oxidare, în timp ce vitaminele C, B1, B12 sunt mai sensibile la
reacţiile de reducere (fig. 7. 4). Fosfat mono Ca
Factorul cel mai important care influenţează reacţiile de oxido- Fosfat di Ca
reducere îl constituie apa (apa din aer, apa liberă din materiile prime, apa Magneziu
adăugată în timpul producerii/preparării). Unele materii prime folosite în Carbonat Ca
industria nutreţurilor (colina, betaina, pantotenatul de calciu etc.), datorită Clorură sodiu
higroscopicităţii foarte mari, sporesc producţia de apă din mediu şi
stimulează reacţiile de oxido-reducere. Fig. 7.5 Zona de rezistenţă a vitaminelor şi pH-ul caracteristic unor
surse minerale (RPNA,1996)
196 197
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

Un rol important în procesele de oxido-reducere îl are pH-ul
mediului; rezistenţa la pH depinde de felul vitaminei şi unii componenţi
specifici care pot modifica reacţia mediului (fig. 7.5). Sursele de macro şi
microelemente pot să modifice, în diferite sensuri valoarea pH-ului.
Razele ultraviolete stimulează reacţiile de oxido-reducere; unele
vitamine (A, D3, K3, B2) sunt sensibile la acţiunea luminii; la fel, vitaminele
se comportă diferit la temperatură, unele fiind foarte sensibile la căldură (E,
B2, B12, niacina) iar altele mai rezistente.
Se admite că peste 25°C, orice ridicare a temperaturii cu 5°C,
determină o dublare a pierderilor de activitate (RPNA,1996).
Cu cât suprafaţa de contact a vitaminelor cu mediul este mai mare, cu
atât influenţa asupra sensibilităţii lor este mai accentuată; ori această
suprafaţă de contact depinde de granulometrie (tab. 7. 4).
Animalele în creştere şi cele gestante sunt mai sensibile la
hipovitaminoze, comparativ cu animalele adulte în repaus.
În funcţie de felul vitaminei apar diferenţe între cele 2 mari grupuri de
animale, respectiv rumegătoare şi nerumegătoare. Astfel, la rumegătoare nu
se înregistrează, în general, carenţă în vitaminele K, B şi C, acestea fiind
sintetizate prin intermediul microorganismelor din tubul digestiv; la
monogastrice, această sinteză este redusă (cu excepţia vitaminei C) şi
beneficiul animalului gazdă, la fel.
Aportul optim de vitamine, pe specii şi categorii de animale este
destul de greu de stabilit datorită, în primul rând, faptului că însăşi cerinţele
animalelor în vitamine nu sunt suficient de bine cunoscute şi sunt influenţate
de numeroşi factori (tab. 7.5).

Tabelul 7.4 Relaţia dintre mărimea particulelor pulberilor şi suprafaţa de contact

Tabelul 7.5 Modificarea cerinţelor în vitamine la păsări, în funcţie de diferiţi factori

Factorii implicaţi în Vitamine Modificarea

Diametru particule Număr particule pe gram Suprafaţa de contact pe
gram particule (cm2) modificarea cerinţelor implicate cerinţelor
μm (densitate = 1)
500 8000 120 - Compoziţia nutreţurilor toate 10-20 %
100 1000000 600 - Temperatura mediului toate 20-30 %
50 7800000 1200 - Întreţinere în baterii B,K 40-80 %
Sursa: Microvit User’s Guide (RPNA, 1996) - Adăugare de grăsimi în hrană A,D,E,K peste 100%
- Prezenţa paraziţilor intestinali (E.coli, coccidii) A,K peste 100%
Sensibilitatea animalelor la carenţă este mare pentru toate speciile de - Boli specifice (pestă, encefalomalacie) A,E,K,C peste 100%
animale. Problema trebuie privită însă diferenţiat în funcţie de posibilitatea
sintezei unor vitamine în organism, respectiv de dependenţa exclusivă faţă Ca urmare, recomandările privind aportul optim de vitamine nu
de un aport exogen de vitamine.
exprimă valorile stabilite experimental (fig. 7.6), fiind mult mai mari şi
Sub acest aspect animalele prezintă sensibilitate specifică, diferită
diferite de la o sursă la alta.
după specie, vârstă, stare fiziologică, felul vitaminei, sezon, regimul de
întreţinere etc. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că orice depăşire a nivelului
În condiţii normale de alimentaţie, avitaminozele se manifestă mai rar optim de vitamine, pe lângă faptul ca nu este însoţit de o creştere a
la erbivore, care consumă nutreţuri verzi, fânuri şi silozuri de bună calitate; producţiei, se răsfrânge negativ asupra costului produselor animale, preţul
totuşi, chiar şi la aceste specii de animale pot sa apară hipovitaminoze în vitaminelor fiind, în general, ridicat.
cazul hrănirii cu subproduse de la industria alimentară (borhoturi, tăiţei de În privinţa surselor de vitamine, se remarcă faptul că toate nutreţurile
sfeclă, sfeclă furajeră, silozuri de slabă calitate etc.). conţin vitamine, concentraţia acestora fiind însă afectată de modul de
recoltare, conservare şi procesare.

198 199
Nutriţia vitaminică a animalelor Nutriţia şi alimentaţia animalelor

Nivelul determinat
experimental CAPITOLUL 8

Factori de corecţie (determinaţi de variaţia nutreţurilor, CONSUMUL HRANEI

prezenţa acizilor graşi nesaturaţi în hrană etc.)

Variaţie individuală a cerinţelor

Cantitatea de hrană, respectiv de SU, ingerată prezintă o importanţă cu
Suplimentarea datorită unor totul particulară în nutriţia şi alimentaţia animalelor, fiindcă de ea depinde
a efecte posibile după: fluxul nutrienţilor absorbiţi, respectiv satisfacerea cerinţelor animalelor în
a) sistem întreţinere energie şi nutrienţi specifici.
b b) stare de sănătate
Este cunoscut faptul că eficienţa globală a producţiei animale depinde,
în mare măsură, de cantitatea de hrană ingerată. În cazul unei ingestii reduse
de SU, respectiv de nutrienţi, energia furnizată de aceştia este folosită în
nivel optim supliment primul rând pentru întreţinere, costul produselor animale devenind foarte
ridicat (tab. 8.1); astfel, la sporuri medii zilnice de greutate de 450 g, 910 g şi
Fig. 7.6 Modul de stabilire a aportului recomandat de vitamine la păsări 1360 g, se consumă pentru întreţinere 75 %, 59 % şi respectiv 48 % din EN
ingerată.
Cele mai bune surse de caroten şi vitamina A sunt plantele verzi,
Tabelul 8.1 Energia necesară pentru a produce 340 kg spor greutate, la tăuraşi,
acestea fiind şi cele mai economice. Nutreţurile de bună calitate sunt şi surse în funcţie de sporul mediu zilnic de greutate
bune de vitamina D, mai ales dacă au fost expuse la soare.
Vitamina E se găseşte în cantităţi mari în leguminoase verzi şi fânuri, Spor Spor
Zile % din EN s-a Echivalent
în germenii grăunţelor şi în seminţele de oleaginoase. necesare Total EN consumat pentru: porumb
mediu total de
Pentru vitaminele hidrosolubile, surse bune sunt făinurile proteice pentru consumată
zilnic greutate
animale, nutreţurile verzi, produsele de fermentaţie (drojdiile...), tărâţele, 340 kg (Mcal) întreţinere spor kg %
(kg) (kg)
spor
seminţele de oleaginoase.
0,450 340 755 5729 75 25 3115 100
Toate vitaminele se produc şi prin sinteză chimică sau biosinteză. 0,910 340 374 3636 59 41 2353 75,5
1,360 340 250 3007 48 52 2038 65,4
Sursa: prelucrat după McCullough M.E., 1973

În acelaşi timp, consumul de hrană trebuie limitat la necesarul optim

al animalului (ex. vaci lapte, oi, scroafe, găini rase grele...), orice consum
suplimentar mărind costurile de producţie sau riscul îmbolnăvirii animalelor
( prin boli metabolice).
Pentru a putea aplica o alimentaţie raţională, inclusiv în privinţa
consumului hranei, trebuiesc cunoscuţi factorii care influenţează ingesta.
200 201