VITAMINE

Definiţie şi clasificare

Vitaminele sunt biocatalizatori esenţiali pentru organismele heterotrofe. Se mai numesc şi

factori de creştere. Plantele autotrofe sintetizează vitaminele sau unele substanţe precursoare numite
provitamine, care sunt folosite de organismele heterotrofe. În organismele animale, vitaminele se
repartizează în ţesuturi şi organe independent de rolul pe care îl au de îndeplinit. Ele manifestă un
spectru larg de acţiune, prezentând următoarele caracteristici:
- sunt indispensabile creşterii normale şi manifestării proceselor vitale ale organismului;
- sunt componente esenţiale pentru evoluţia normală a proceselor metabolice;
- unele vitamine acţionează în calitate de coenzime, asigurând efectul catalitic al enzimelor;
- unele vitamine acţionează în procesele de oxidoreducere;
- există o disproporţie între cantităţile mici în care acţionează în organism şi efectele biochimice şi
fiziologice pe care le produc;
- lipsa lor în organism duce la tulburări metabolice care se cunosc sub denumirea de
„avitaminoze” sau „hipovitaminoze”.
Vitaminele sunt „factori esenţiali” deoarece sunt absolut necesari tuturor speciilor animale,
vegetale, şi microorganismelor (Schopfer, Lwoff, 1934). Acestea sunt „factori exogeni” deoarece
organismul nu le poate sintetiza în totalitate, sau concentraţia în care sunt necesare. Provenienţa
exogenă reprezintă un criteriu de diferenţiere a lor faţă de hormoni. Posibilităţile de sintetiză ale
vitaminelor sunt speciodependente motiv pentru care, biosinteza vitaminelor trebuie analizată în mod
concret pentru fiecare specie şi vitamină în parte. Cea mai folosită clasificare a vitaminelor este cea
care ţine cont de solubilitatea lor. După acest criteriu avem:
- vitamine liposolubile (solubile în lipide şi solvenţii acestora);
- vitamine hidrosolubile.
Solubilitatea vitaminelor în lipide şi solvenţi organici şi respectiv în apă şi solvenţi polari se
corelează şi cu alte caracteristici fiziologice, deoarece vitaminele liposolubile se absorb din tractul
digestiv prin mecanisme de absorbţie asemănătoare lipidelor, în timp ce vitaminele hidrosolubile prin
mecanisme complet diferite.

Vitamine liposolubile

Din această grupă fac parte: retinolii (vitaminele A), calciferolii (vitaminele D), tocoferolii
(vitaminele E), vitaminele K şi vitaminele F. Acestea sunt în general termostabile şi pot fi stocate sub
diverse forme în anumite organe sau ţesuturi. Excluderea lipidelor din alimentaţie duce implicit la
sărăcirea în aceste vitamine. Coeficientul de utilizare digestivă a vitaminelor liposolubile este
dependent de digestia şi absorbţia grăsimilor alimentare. Orice perturbare a acestui proces
periclitează aprovizionarea organismului cu vitaminele respective. Aşa se întâmplă în cazul
insuficienţei de lipază şi în afecţiunile hepato-biliare care scad secreţia de bilă şi de săruri biliare sau
împiedică ajungerea acestora în duoden.
Dacă sunt ingerate în cantităţi mai mari decât necesarul zilnic, excesul se depozitează în
lipidele tisulare, mai ales în cele hepatice, formând astfel rezerve care pot fi folosite în perioadele de
carenţă alimentară. În acest caz, semnele clinice ale insuficienţei vitaminelor apar după o perioadă
mai îndelungată de aport alimentar deficitar.
Referitor la modul de acţiune, putem spune că vitaminele liposolubile participă mai ales la
procesele anabolice, acţionând oarecum asemănător cu hormonii. Din acest motiv, copiii,
adolescenţii şi femeile în perioada maternităţii au necesităţi mai mari şi sunt mai sensibili la carenţă
decât alte grupe de populaţie.
 Vitaminele A (retinoli) rezultă pe cale biochimică din carotenoide care sunt provitaminele lor.
Din β - caroten rezultă două molecule de retinol. Pentru organismele vii prezintă importanţă retinolul
(vitamina A1) şi dehidroretinolul (vitamina A2). Aceste vitamine sunt distruse de radiaţiile
ultraviolete şi de cele luminoase.
Rolul biologic al acestor vitamine:
- participă la sinteza rodopsinei (substanţă fotochimică activă în procesul vederii);
- participă în fotosinteză (absorbţia radiaţiilor luminoase).
Asigurarea nevoilor organismului în vitamina A este deosebit de importantă pentru
funcţionarea normală a organismului. Astfel, vitamina A influenţează creşterea şi înmulţirea
normală a celulelor, procesele regenerative care au loc în organism: vindecarea rănilor, arsurilor etc.
Vitamina A contribuie, de asemenea, la menţinerea troficităţii normale a celulelor epiteliale.
Menţinând integritatea mucoaselor, vitamina A creşte rezistenţa organismului la infecţii. Ea joacă
un rol important şi în procesele de reproducere. În lipsa ei se opreşte spermatogeneza, întârzie
menstruaţia. Ea influenţează, de asemenea, dezvoltarea fătului.
Vitamina A este necesară pentru desfăşurarea normală a proceselor care determină funcţia
vizuală. Această acţiune se datoreşte faptului că vitamina A intră în componenţa rodopsinei,
substanţă cu rol important în vedere. Acest pigment se descompune la lumină şi se reface la
întuneric.
Insuficienţa vitaminei determină o scădere a vederii la lumină, ducând la apariţia
hemeralopiei sau „orbul găinii”. De asemenea, vitamina A asigură integritatea tegumentelor şi
mucoaselor.
Vitamina A creşte rezistenţa organismului şi scade incidenţa şi gravitatea unor boli cauzate de
alterarea barierelor de rezistenţă a celulelor epiteliale şi respectiv a mucoaselor. Deficienţa ei duce
la modificarea rezistenţei organismului faţă de unele microorganisme patogene.

vitamina A1

Avitaminoza se manifestă prin uscarea celulelor epiteliale (piele, păr, unghii) şi îndeosebi a
corneei ochilor (xeroftalmie). Observaţiile clinice şi experimentale semnalează următoarele
manifestări ale carenţei vitaminei A: încetarea creşterii, pierderea în greutate, scăderea rezistenţei la
infecţii şi toxine, tulburări la nivelul ochiului, pielii, aparatului urogenital, digestiv şi respirator şi
respectiv al glandelor exocrine şi endocrine, etc. Aceste manifestări relevă acţiunile multiple ale
vitaminei A.
În carenţa vitaminei A sunt afectate toate epiteliile, indiferent de originea lor (ecto-, endo-,
sau mezodermică). Celulele se atrofiază şi se produce o proliferare „reparatoare”, dar noile celule
„carenţate” sunt diferite de cele normale şi apar sub forma unor epitelii de „cheratinizare”. În
consecinţă, are loc deteriorarea glandelor exocrine: lacrimale, din piele, din tractul digestiv,
respirator şi urogenital. Acumularea celulelor „cheratinizate” în canalele glandulare pot cauza
accidente mari: chisturi, ocluzii, abcese, însoţite adesea de infecţii microbiene. La nivelul pielii apare
hipercheratoza cu obturarea canalelor glandelor şi reducerea excreţiei sudoripare şi sebacee, cu
piele uscată, atrofia bulbului pilos, suprainfecţii şi prurit, cu apariţia stării de „piele de broască
râioasă”, extinsă pe tot corpul, cu excepţia feţei, palmelor şi tălpilor.
 Carenţa vitaminei A este însoţită de instalarea unor stări patologice şi infecţii spontane, ca de
exemplu: xeroftalmie, pielocistite, stări febrile şi alterări ale aparatului respirator
(bronhopneumonie), scăderea secreţiei gastrice (colite cu diaree mucosanguinolentă), febră
puerperală, etc. Acestea au determinat utilizarea vitaminei A în scopuri terapeutice şi denumirea de
vitamină „antiinfecţioasă”.
Dacă starea de carenţă avansează se instalează alterări anatomo-morfologice, din ce în ce mai
grave. Apare astfel xeroftalmia caracterizată prin leziuni trofice ale epiteliilor conjunctivale, cu
vascularizarea, cheratinizarea şi opacifierea corneei. Secreţia glandelor lacrimale este tulburată,
ochiul deschis nu mai prezintă luciu, apare senzaţia de corp străin, datorită uscării corneei care se
poate necroza ducând la instalarea cheratomalaciei. Aceasta poate fi însoţită de suprainfecţii, puroi,
ulceraţii, necroza corneei şi perforarea ochiului,procese ireversibile care compromit vederea.
Hipervitaminoza A este determinată de administrarea unei cantităţi prea mari de vitamină A,
într-o perioadă scurtă de timp. Hipervitaminoza A apare relativ rar. Abuzul de retinol provoacă la
animale şi la om, o serie de tulburări. O dietă abundentă în vegetale care conţin caroteni- ardei kapia,
gogoşari, morcovi, spanacdetermină apariţia xantozei cutanate, care duce la colorarea mucoasei şi a
pielii. Vitamina A este foarte sensibilă la acţiunea luminii şi a oxigenului. Din această cauză,
păstrarea necorespunzătoare a alimentelor poate reduce considerabil cantitatea de vitamina A. Ea se
distruge mai uşor şi în mediul acid.

Vitaminele D (calciferoli) - au ca provitamine sterolii din care provin sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete. Cea mai importantă vitamină D2 provine prin fotoizomerizarea sub acţiunea razelor
ultraviolete a ergosterolului. Cele mai mari cantităţi există în uleiul de ficat de peşte. Pentru
organismul animal calciferolii au o acţiune antirahitică (intervin în metabolismul calciului şi
fosforului). Ergosterolul (provitamina D2) se găseşte în cantitate mică alături de colesterol.
Provitamina D3, care pentru om şi animale reprezintă una dintre cele mai importante provitamine, se
formează parţial prin dehidrogenarea colesterolului la nivelul intestinului şi în piele.

vitamina D2 (ergocalciferol sau calciferol)

Absorbţia provitaminelor şi vitaminelor D are loc la nivelul intestinului subţire, necesitând

prezenţa bilei şi a lipidelor alimentare. În timpul absorbţiei, provitaminele şi vitaminele se
incorporează în chilomicroni şi apoi sunt transportate pe cale limfatică la nivelul ficatului şi ulterior
al rinichiului. Acest proces durează între 6 şi 8 ore de la administrare. Acţiunea principala a
vitaminelor D este reglarea concentraţiei şi a raportului calciu/fosfaţi şi, respectiv mineralizarea
osului, la nivele şi prin mecanisme diferite.
Hipovitaminoza, într-o carenţa accentuată, produce rahitismul la copii şi respectiv
osteomalacia la adulţi. Modificările cele mai vizibile sunt la nivelul cartilajului de creştere diafizo-
epifizar, ale cărui celule continuă să prolifereze, dar mineralizarea este insuficientă. La examenul
radiologic cartilajul de creştere apare îngroşat, cu marginile neregulate şi crestate. Oasele se
deformează şi apar semne tipice bolii întâlnite mai ales la copii, rahitismul: încurbarea membelor
inferioare, deformarea toracelui, implantarea vicioasă a dinţilor. În afară de modificările osoase, apar
şi alte semne: hipotonie musculară, spasmofilie, transpiraţii, scăderea calciului şi fosforului în sânge.
Hipervitaminoza D se manifestă prin tulburarea severă a creşterii la copii, cefalee,
sensibilitate crescută a scalpului, etc. Creşterea concentraţiei calciului poate induce o calcifiere a
ţesuturilor moi (cornee, vase sanguine, rinichi, etc.). Apar tulburări gastrice, oboseală, dezorientare,
poliurie, anorexie, senzaţia de greaţă şi vomă, pierderea în greutate, etc. Datorită instalării
hipercalcemiei, apar leziuni renale prin nefrocalcinoză care conduce la insuficienţă renală, precum şi
blocarea secreţiei hormonului paratiroidian. Hipervitaminoza D acută poate fi letală, moartea
survenind datorită uremiei sau tulburărilor cardiovasculare.

Vitaminele E (tocoferoli) se deosebesc prin numărul radicalilor metil de pe nucleul benzenic.

Cel mai important este α-tocoferolul. În cantitate mare îl găsim în plante cum ar fi uleiul de seminţe
de porumb, grâu, ovăz, bumbac, soia, floarea soarelui etc.
Activitatea biochimică a vitaminelor E se manifestă prin:
- asigurarea condiţiilor fiziologice pentru reproducerea normală (se mai numesc vitaminele
antisterilităţii sau fertilității);
- protecţia vitaminelor A, D, F şi a unor enzime faţă de agenţii oxidanţi;
- participă la procesul de fosforilare oxidativă şi formarea mononucleotidelor polifosforice.

α - tocoferolul

Vitaminele K au în structura lor nucleul naftochinonic. Diferenţierea vitaminelor din această

grupă se face după natura substituenţilor de la nucleul chinonic.
Se cunosc trei derivaţi ai acestei vitamine: vitamina K1, din plante (frunze verzi), vitamina K2
sintetizată de către flora microbiană din organism, în special de bacteriile de putrefacţie (Escherichia
coli, Proteus vulgaris, Streptococcus faecalis etc.), vitamina K3 – un produs farmaceutic hidrosolubil.
Vitamina K intervine în coagularea sângelui, participând la sinteza hepatică a patru factori ai
coagulării: protrombina (II), proconvertina (VII), factorul Christmas (IX) şi factorul Stuard (X).
Buna funcţionare a ficatului este necesară pentru a se realiza sinteza acestor factori. Carenţa de
vitamina K poate apărea fie în rezultatul unui aport alimentar redus, fie prin diminuarea florei
microbiene intestinale, ca urmare a unor tratamente îndelungate cu antibiotice administrate per os, fie
prin tulburări hepatice (icter mecanic, fistulă biliară). Rolul biologic al acestor vitamine se datorează
sistemelor de oxido-reducere formate în celule, asigurând astfel transportul hidrogenului pe cale
neenzimatică.
Vitamina K este absorbită în intestinul subţire în prezenţa acizilor biliari. Este înglobată în
chilo-microni. Ajunge la ficat prin intermediul limfei. Organismul reţine o cantitate mică de vitamina
K. Majoritatea cantității de vitamina K se depozitează în ficat. De aici o parte din vitamina K se
distribuie la alte ţesuturi, iar o altă parte se pierde prin intermediul bilei în urină.
 vitamina K1 vitamina K1
(forma oxidată) (forma redusă)
Sistemul redox al vitaminei K

Funcţii
1. Vitamina K este implicată în modificarea postranslaţională a factorilor de coagulare a sângelui
(protrombinei). De asemenea, vitamina K asistă la sinteza unor proteine care încetinesc procesul de
coagulare a sângelui (proteinele C şi S).
2. Vitamina K este coenzimă, implicată în procesul de conversie a 3 resturi de acid glutamic (γ-
carboxilarea resturilor de glutamat) dintr-o proteină care leagă ionii de calciu, osteocalcina, inducând
astfel mineralizarea oaselor.
Simptomele deficienţei vitaminei K
 hemoragii la nou născuţi;
 utilizarea îndelungată a antibioticelor poate conduce la deficienţe de vitamina K datorită eliminării
florei intestinale.
Hipervitaminoza K poate induce apariția icterului.
Surse de vitamina K
a. bogate: varza, spanacul, fasolea;
b. medii: brânza, untul, ouăle şi ficatul;
c. sărace: orezul, roşiile, piersicile, bananele sau cartofii.
Toxicitatea
Excesul de vitamina K1 sau K2 nu daunează organismului.
Vitamina K3 este mai puţin utilizată datorită interferenţei sale asupra glutationului (o tripeptidă cu
proprietăţi antioxidante).

Vitaminele F se mai numesc şi antidermatitice şi sunt reprezentate de trei acizi graşi nesaturaţi
în amestec: linoleic, linolenic şi arahidonic. Deoarece aceștia nu pot fi sintetizaţi de organismul
animal, ei sunt luaţi din hrana vegetală, în special din uleiuri vegetale.

Vitamine hidrosolubile

Din această grupă fac parte vitaminele integrate în complexul B, vitamina C, vitamina PP,
vitamina H etc. Sunt vitamine termolabile şi nu se acumulează ca rezervă în organismul animal. Sunt
instabile în mediul alcalin şi stabile în mediul acid.
Vitamina B1 (tiamina) este o vitamină foarte răspândită în regnul vegetal. Este o substanţă
solidă insolubilă în solvenţi organici. Esterul tiaminei cu acidul pirofosforic numit pirofosfatul de
tiamină (TPP), constituie coenzima unor enzime.
Activitatea sa biologică se bazează în mare măsură pe acest rol de coenzimă. Organismele
vegetale sunt o sursă bogată de tiamină; în cantitate mare se găseşte în germenii de cereale şi în
frunzele tinere.
 vitamina B1 (tiamina)

Lipsa ei în organismul uman produce astenie, tulburări gastro-intestinale, slăbire şi atrofierea

musculară. Carenţa de Vitamina B1 (vitamina antineuritică) produce o maladie numită beri-beri.
Afecţiunea se manifestă, între altele, prin pierderea poftei de mâncare, simptome gastro-intestinale,
edeme, tulburări circulatorii, simptome neurologice (somno-lenţă, dureri de cap, nevrită periferică),
degenerarea sistemului nervos periferic şi paralizia membrelor, prin tulburări ale funcţiei inimii
(lărgirea organului), scăderea capacităţii de memorare pe termen scurt şi prin afecţiuni ale pielii.
Simptome similare pot fi produse şi experimental, la animale sau păsări, ca urmare a hrănirii acestora
cu orez decorticat.
Deficienţa în tiamină poate apărea datorită unei alimentaţii neadecvate. Această deficienţă este
întâlnită frecvent la persoanele alcoolice, care de cele mai multe ori nu se hrănesc corespunzător.
Consumul de alcool induce o absorbţie mai scăzută a tiaminei şi creşte excreţia acesteia. În peştele
crud şi moluşte există enzime care distrug tiamina. De asemenea, taninurile din ceai sau cafea pot
oxida tiamina, reducând asimilarea acestei vitamine prin dietă.
Simptomele deficienţei tiaminice pot fi induse de către analogii tiaminei, cu rol antivitaminic,
cum ar fi piritiamina şi hidroxitiamina.

Vitamina B2 (riboflavina) este o vitamină foarte răspândită în regnul vegetal şi animal, atât în
stare liberă cât şi sub formă de compuşi. Riboflavina (sub forma de FAD sau FMN) este necesară în
lanţul respirator, intervenind în ciclul acidului tricarboxilic (ciclul Krebs). Riboflavina este absorbită
în intestinul subţire şi ulterior eliberată în urină. Riboflavina este rezistentă în absenţa luminii la
acţiunea oxidanţilor şi acizilor. Deşi nu este distrusă la încălzire, vitamina B2 este distrusă sub
acţiunea luminii UV. Prin reducere (proces reversibil) ea trece în leucoriboflavină. Reducerea are loc
la atomii de azot din poziţiile 1 şi 10. Datorită acestei proprietăţi participă în procesele de oxido-
reducere.

riboflavina leucoriboflavina
 Prin esterificarea OH-ului din poziţia 5' a ribitolului se obţine fosforiboflavina numită şi flavin-
mononucleotid (FMN). Acesta combinat cu acidul adenilic formează flavin-adenin-dinucleotidul
(FAD). Aceste două substanţe FAD şi FMN participă în structura unor oxido-reductaze cu rol
important în procesele de respiraţie, pe post de coenzime.
Sursele bogate de riboflavină sunt: cereale integrale, spanac, brocoli, sparangel. Sursele
moderate de riboflavină sunt: soia şi migdalele.
Deficienţele riboflavinei pot cauza inflamaţii ale membranelor, ale pielii sau ale tractului
gastrointestinal.

Vitamina B3 (niacina, vitamina PP, nicotinamida) numită şi vitamina antipelagroasă, este

amida acidului nicotinic. Acţiunea biochimică se datoreşte participării ei în constituţia unor coenzime
cu structură nucleotidică. Cele mai importante sunt nicotinamid- adenindinucleotid (NAD +) şi
nicotinamid-adenin dinucleotid fosfat (NADP+). Aceste coenzime intră în structura unor enzime
numite dehidrogenaze care catalizează reacţii de oxido-reducere.

vitamina PP

Rolul acestor enzime este de a transporta hidrogenul, aceasta făcându-se pe seama nucleului
nicotinic. Numeroase plante conţin în frunze vitamina PP. Se mai găseşte în embrionul de grâu, în
drojdie, tărâţe, lapte etc. În momentul în care se instalează o deficienţă de niacină boala se numeşte
pelagra. Pelagra este însoţită de diaree, dermatite, demenţă sau chiar deces.
Cerealele, ciupercile și diverse vegetale sunt surse importante de niacină. Cărnurile de porc,
oaie, pui, pește sau produşii derivaţi din acestea sunt bogate în niacină, dar şi în colesterol.
Niacina este stabilă la încălzire.

Vitamina B5 (acidul pantotenic) este universal răspândită în organismele vii, atât liberă cât şi
sub formă de compuşi. În structura ei se găseşte acidul pantoic, legat prin legătură peptidică de β-
alanină.

acidul pantotenic

În plante această vitamină se găseşte mai mult sub formă combinată. În cantitate mare se
găseşte în lăptişorul de matcă 130 - 500 micrograme, grâu încolţit, drojdie de bere, soia, fasole, ouă,
ficat etc. Rolul biologic al acidului pantotenic se datoreşte faptului că este componenta structurală a
coenzimei A. În celule, această vitamină este transformată în HS-CoA care participă la metabolismul
intermediar al lipidelor şi protidelor, activând acizii graşi şi aminoacizii.
Acidul pantotenic nu este toxic şi este eliminat prin urină. Contraceptivele orale pot creşte
nevoile de acid pantotenic. Deşi suplimentul cel mai stabil este pantotenolul, sărurile de calciu sau
sodiu a D-pantotenatului reprezintă o alternativă de administrare.
Lipsa acestei vitamine provoacă dermatite, tulburări de creştere, albirea părului, necroza
glandelor suprarenale, hemoragie etc.
 Vitamina B6 (piridoxina, adermina) se prezintă sub formă de trei compuşi, toţi derivaţi de
piridină, diferenţiaţi după funcţiunea care se găseşte la atomul de carbon C4. Aceştia sunt: piridoxol,
piridoxal, piridoxamină.

CH2OH CHO CH2NH2

CH2OH HO CH2OH
HO HO CH2OH

H3C N H 3C N H 3C N

piridoxol pidoxal piridoxamina

Funcţiunea -OH din gruparea hidroximetilică, substituită la atomul de carbon C5 în piridoxal şi

piridoxamină, poate fi esterificată cu acid fosforic. Deci, toţi aceşti compuşi pot fi convertiţi într-o
formă activă - piridoxal fosfatul. Piridoxal fosfatul joacă un rol determinant în multe reacţii din
organism. Esterii fosforici sunt coenzimele unor enzime implicate în metabolismul proteinelor. În
organismul animal predomină piridoxalul şi piridoxamina, iar în cel vegetal, toate cele trei forme se
găsesc în cantităţi aproximativ egale.
Vitamina B6 este depozitată în ţesutul muscular. Glucoza este stocată sub forma de glicogen în
ţesutul muscular. Piridoxal-5-fosfatul este o coenzimă pentru enzima glicogen fosforilaza, care
catalizează eliberarea glucozei din glicogen. Într-un alt proces, numit glucogeneză, coenzima este
necesară în reacţia de conversie a aminoacizilor la glucoză. Unii neurotransmiţători sunt sintetizaţi
utilizând enzime dependente de piridoxal-5-fosfat. Serotonina este sintetizată, plecând de la triptofan,
în creier, cu ajutorul acestei coenzime.
Rolul metabolic. Piridoxal-fosfatul şi piridoxamino-fosfatul sunt cofactori în special ai
enzimelor care catalizează transferul grupărilor aminice.
Următoarele enzimele necesită piridoxal fosfat:
1. Decarboxilazele aminoacizilor;
2. Transaminazele. Dintre acestea, numai cele dintre glutamat şi piruvat cu formarea alaninei şi dintre
glutamat şi oxaloacetat cu formarea aspartatului sunt reacţii reversibile;
3. Racemazele. Aceste enzime catalizează formarea DL-alaninei din D- sau L-alanină;
4. Dezaminazele (pentru serină şi treonină).
Tulburările de aport vitaminic conduc la stări de nervozitate, insomnie, dificultăți de deplasare
motorie, afecţiuni cutanate în jurul nasului, ochilor, gurii, limfocitopenie, edeme. Aceste tulburări ale
pielii seamănă cu pelagra, însă nu se pot vindeca prin administrare de acid nicotinic.

Vitamina B7 (biotina, vitamina H- din greacă “bios” = viaţă) controlează diviziunea celulară.
Biotina (Figura 10) este necesară funcţionării normale a pielii (vitamina H, de la cuvântul german
“Haut” = piele). A fost izolată în stare cristalizată de Kögl (1936) din gălbenuşul de ou, apoi din ficat
de către Vigneaud, care i-a determinat structura.
 Structura biotinei (vitaminei B7)
Biotina poate fi biosintetizată numai de bacterii (din intestinul gros - peretele intestinului gros
este specializat pentru absorbţia biotinei), alge, drojdii, ciuperci sau unele plante. Biotina este utilizată
de 4 enzime importante (carboxilaze):
 acetil-CoA carboxilaza asistă sinteza acizilor graşi;
 piruvat carboxilaza catalizează producerea glucozei din grăsimi şi proteine (glucogeneza);
 metil-crotonil-carboxilaza este catalizator în metabolismul leucinei;
 propionil-CoA carboxilaza este implicată în metabolismul colesterolului, aminoacizilor sau a unor
acizi graşi.
Biotina influenţează şi procesele de transcripţie respectiv translaţie ale ADN-ului.
S-a constatat o deficienţă de biotină în cazul consumului de albuş de ou crud. Biotina poate
lega avidina, o proteină prezentă în albuşul de ou. La încălzire cele două molecule nu mai sunt
asociate, deci biotina nu mai este legată.
Deficienţa de biotină poate rezulta şi din lipsa genei biotinidazei, care codează o enzimă care
îndepărtează biotina legată la proteinele mai mici. Lipsa biotinidazei induce o boală genetică rară. De
asemenea, femeile însărcinate pot fi la limită cu nivelele de biotină. Dezvoltarea fătului necesită mai
multă biotină decât este în cazul adulților. Mai mult, la dozele mari de acid pantotenic poate apărea o
concurenţă cu biotina pentru absorbţia la nivelul intestinului. În plus, antibioticele pot descreşte
producerea biotinei, deoarece unele dintre acestea reduc numărul de bacterii din colon.
Hipovitaminoza B7 se manifestă prin tulburări nervoase, dermatită, oboseală musculară,
anemie, scăderea apetitului. Simptomele includ acumularea de substraturi ale enzimelor biotin-
dependente, care pot fi detectate în urină, de exemplu: acidul lactic, acidul β-hidroxi-metilcrotonic,
acidul β-hidroxi-izovalerianic şi acidul β-hidroxi-propionic.

Vitamina B9 (acidul folic) se găseşte sub formă de poliglutamaţi cu 4-6 resturi glutamil. Acidul
folic este transportor de grupări C1, în special al grupărilor formil. Molecula sa este redusă la acid
tetrahidrofolic (coenzima) şi sub această formă leagă radicali de tipul –CH2-, -CHO, CH2OH, -
CH=NH-, adică radicali ce conţin un singur atom de carbon, de aici şi funcţia acestuia de transportor
de grupări C1. Coenzimele folatului acţionează ca donori sau acceptori ai unei unități structurale ce
conţine un atom de carbon într-o serie de reacţii care intervin în metabolismul amino acizilor sau
acizilor nucleici. Sinteza ADN-ului este dependentă de coenzimele derivate de la acidul folic.

Structura acidului folic

Carenţa de vitamină B9 se poate instala din cauza unui aport alimentar scăzut, stresului
(instalat în perioadele de sarcină), tulburărilor de absorbţie, deficitului de enzime implicate în sistemul
de transport sau terapiei cu unele medicamente (aspirina, medicamentele anticanceroase sau
contraceptivele orale). Carenţa se manifestă exclusiv prin perturbarea hematopoiezei, simptomul fiind
anemie megaloblastică.
 Principalele surse de folat sunt: legumele (broccoli, spanacul, varza de Brussels, sparangelul),
fructele (avocado, portocalele, papaya), semințele și nucile, cerealele integrale.
Instabilitatea: folatul poate fi distrus la încălzire, sub acţiunea luminii sau aerului.

Vitamina B12 (Cobalamina) este o vitamină atipică care conţine ioni de cobalt şi o structură
complexă. Formele active ale vitaminei B12, în organism, sunt metil-cobalamina şi deoxi-adenozil-
cobalamina.
Suplimentele de vitamina B12 sunt sub forma ciano-cobalaminei, care poate fi convertită în
cele două forme active necesare organismului. Rolul vitaminei B12 (metil-cobalaminei) este de a
converti homocisteina în metionină. Cealaltă formă activă (deoxi-adenozil-cobalamina) are rol în
producerea energiei din proteine şi grăsimi (participă în reacții de rearanjare intermoleculară – reacții
de izomerizare). Vitamina B12 este esenţială sistemului nervos şi pentru sinteza moleculelor implicate
în biosinteza acizilor graşi. Vitamina B12 este necesară pentru menţinerea straturilor mielinice care
înconjoară celulele nervoase.
Vitamina B12 este unul dintre compuşii necesari sintezei hemoglobinei, o proteină cu hem care
leagă oxigenul, din sânge. Vitamina B12 este necesară pentru sinteza ADN-ului din celulele (care se
divid rapid) din măduva spinării. Lipsa vitaminei B12 sau folatului determină producerea de celule
roşii imature, cu un conţinut redus de hemoglobină. Lipsa vitaminei B12 din organism produce
anemie pernicioasă (cauzată de distrugerea celulelor stomacului), o maladie a sângelui însoţită de
tulburări nervoase. Prin administrarea intravenoasă a vitaminei B12 se restabilește numărul de celule
(globule) roşii şi reechilibrează sistemul nervos central în anemia pernicioasă.
Hidroxi-cobalamina, un precursor al vitaminei B12 este utilizat în tratamentul intoxicațiilor cu
cianură. Inițial este administrată o doză de 5 g de hidroxi-cobalamina. O doză suplimentară se
administrează în funcție de severitatea intoxicării și a răspunsului clinic al pacientului.
Vitamina B12 se găseşte în alimentele de origine animală (carne, lapte sau ouă). Cobalamina
este produsă şi de bacteriile din colon.
Vitamina B12 este distrusă la încălzire.

Vitamina C (acidul L-ascorbic) numită şi vitamină antiscorbutică, se găseşte răspândită în

regnul vegetal, aproape universal în plantele superioare şi în multe plante inferioare. Vitamina C este
o substanţă solidă, albă, solubilă în apă şi alcool. Carbonii din poziţiile 4 şi 5 sunt asimetrici, ceea ce
duce la prezenţa izomeriei optice. Izomerul dextrogir este cel care are acţiune fiziologică şi aparţine
seriei sterice L. Transformarea reversibilă a acidului ascorbic în acid dehidroascorbic are loc şi în
organismele vii. În plante s-a constatat că predomină forma redusă (acid ascorbic). Sistemul redox
acid ascorbic ↔ acid dehidroascorbic se pare că intervine şi în procesul de fotosinteză, precum şi în
alte procese biologice.

acid ascorbic acid dehidroascorbic

În plante, cantitatea cea mai mare de vitamina C o găsim în regiunile de creştere activă. Sediul
de sinteză sunt cloroplastele. În cantitate mare o găsim în măceşe 2000 - 4500 mg%, nuci verzi
3000 mg%, mărar 135 mg%, roluri ca: acţiune antitoxică, mărirea rezistenţei organismului faţă de
infecţii, favorizează transportul şi depozitarea fierului etc.
Carenţa în vitamina C sau aportul alimentar redus poate conduce la tulburări gastro-intestinale,
boli infecţioase, neoplazii şi la apariţia scorbutului (precedată de anemie, inapetenţă, scăderea
rezistenţei la efort, infecţii, dureri articulare, uscăciunea tegumentelor), alcaptonuria (situație în care
se acumulează acid homogenitisic, compus care este acumulat în țesuri sau oxidat la compuși negri –
urina este neagră). Într-un stadiu mai avansat, apar hemoragii subcutanate, musculare, gingivale. De
asemenea, apar leziuni ale ţesutului osos şi ale cartilagiilor, ca urmare a perturbării biosintezei
colagenului.