Tema 8.

Gabitoscopia criminalistică (2 ore)

8.1. Considerații generale privind gabitoscopia criminalistică. 8.2. Descrierea semnalmentelor anatomice
ale omului. 8.3. Semnalmentele funcționale și tehnicile folosite la alcătuirea portretului vorbit.

8.1. Considerații generale privind gabitoscopia criminalistică

Gabitoscopia este o ramură a tehnicii criminalistice care studiază legităţile de întipărire
a semnalmentelor exterioare ale omului şi care elaborează metode şi mijloace tehnico-
criminalistice de colectare şi utilizare a datelor privind semnalmentele persoanelor în scopul
descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Aspectul exterior al omului este individual şi irepetabil. Cu toate că pe parcursul vieţii
trăsăturile lui se modifică, acestea însă prezintă o multitudine de elemente relativ stabile pentru o
perioadă de timp. În gabitoscopie descrierea persoanei se face într-un mod clar și sistematic,
folosindu-se o terminologie special elaborată, unitară și precisă. Acest lucru se realizează cu
ajutorul portretului vorbit – un sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei
persoane sau ale unui cadavru.
Aspectul exterior al omului este totalitatea de date despre semnalmentele exterioare ale
acestuia, și anume: semnalmente demografice și fizice generale (genul, vîrsta, grupul etnic); -
semnalmente anatomice (înălţimea, constituţia, trăsăturile faciale etc.). Acestea se numesc
anatomice sau “statice”, întrucât pot fi observate în procesul de mişcare a persoanei, cât şi în
stare de repaus. O altă grupă cuprinde caracteristicile ce se manifestă numai în procesul unor
activități ale omului (mersul, poziţia corpului, gesticulaţia, vorbirea etc.). Aceste caracteristici
poartă denumirea de funcţionale sau “dinamice”.
Anomaliile anatomice şi funcţionale deţin o importanţă identificatoare considerabilă şi au
o mare însemnătate în activitatea de căutare. De aceea, ele sunt scoase într-un grup de sine
stătător – “elemente particulare”, care pot fi atât înăscute (spre exemplu, scalioza, gheboşenie),
cât şi dobândite pe parcursul vieţii (cicatrice, tatuaj etc.). O altă grupă aparte constituie aşa
numitele “caracteristici frapante”, adică relativ rare, bătătoare la ochi ce se întipăresc uşor şi
joacă un rol important la evidențierea și memorizarea persoanelor date în căutare.
Un grup auxiliar de caracteristici exterioare îl formează semnalmentele obiectelor
vestimentare şi a altor lucruri portabile de către persoana în cauză (bijuterii, cias, tel mobil etc.).
La descrierea semnalmentelor exterioare trebuie respectate unele reguli, după cum
urmează: - persoanele se descriu pornindu-se de la principiul – ”de la general spre particular, de
sus în jos”, folosindu-se o terminologice comună și precisă.
La început se fixează caracteristicile anatomice, mai apoi cele funcționale, particulare
etc.; - descrierea trebuie să fie suficient de deplină însă fără surplus de detalii, luându-se în
considrare circumstanțele în care va fi folosită descrierea lor (pentru căutarea sau identificarea
persoanei).
Semnalmentele anatomice se descriu din două poziții: din față și profil, în funcție de
mărime, formă, culoare, particularități. Mărimile se redau prin comparație cu dimensiunile altor
părți ale corpului și se vor nota cu ”mic”, ”mijlociu”, ”mare”. Poziția se va aprecia în raport cu
planul orizontal, vertical, oblic.
Datele fixate despre exteriorul persoanei se folosesc în procesul de descoperire şi
cercetare al infracţiunilor, în special pentru soluţionarea următoarelor sarcini: - căutarea
persoanelor necunoscute, care au abandonat locul faptei; - căutarea persoanelor cunoscute, care
se ascund de organele ocrotirii normelor de drept, precum şi celor ce au părăsit locurile de
detenţie; - căutarea persoanelor dispărute fără veste; - identificarea persoanelor în viață şi a
cetăţenilor decedaţi.

8.2. Descrierea semnalmentelor anatomice ale omului

“Portretul vorbit” presupune descrierea caracteristicilor anatomice cu indicaţia formei,
dimensiunilor, poziţiei, uneori şi culorii. Gradul de detalizare şi de exactitate al descrierii
depinde de faptul dacă persoana se descrie după imaginea rămasă în memorie, după fotografie
sau după urmele lăsate la faţa locului ori nemijlocit se descrie în direct, după cum urmează:
Sexul și vârsta. Bărbat sau femeie. În lipsa datelor autentice privind vârsta se indică cu
aproximaţie (la vedere 40-45 ani).
Înălţimea se determină, de regulă, după o gradare de 7 elemente: foarte înalt (peste 185
cm), înalt (176-185 cm), mediu-pronunţat (171-175 cm), mediu (166-170 cm), mediu-slab
pronunţat (161-165 cm), statură joasă (151-160 cm) şi de statură foarte joasă (până la 150 cm).
Pentru femei aceste limite sunt micşorate cu 10 cm.
Constituţia se stabileşte prin confruntarea înălţimii, lăţimii în spete, lungimii corpului, a
picioarelor, toracelui și a muşchilor. Constituţia poate fi medie, atletică, slabă, uscăţivă.
Capul. Se indică dimensiunile relative ale capului, forma lui, forma şi profilul cefii.
Părul. Se indică forma, culoarea, desimea, prezenţa şi gradul de calviţie, lungimea firelor
de păr, modul de frezare şi de pieptănare. Dacă există mustaţă, barbă, bachenbarde se fixează
forma, culoarea şi lungimea lor.
Faţa (figura). Forma generală a feţei umane privită din faţă poate fi rotundă, ovală,
dreptunghiulară, pătrată, rombică, triunghiulară cu baza în jos, triunghiulară cu baza în sus. În
profil se indică conturul general al feţei (proeminent, rectiliniu, concav).
După gradul de corpolenţă faţa poate fi slabă, de corpolenţă medie şi plină. După culoare
există feţe albe, smolite, îmbujorate, chistruiate, palide, bolnăvicioase.
Fruntea. În profil se caracterizează sub aspectul dimensiunilor (frunte joasă, medie,
înaltă), după înclinare (retrasă, verticală, proeminentă), după contur (rectiliniu, şerpuit, convexe).
Sprâncenele. Se caracterizează după lungime (scurte, medii, lungi), lăţime (înguste,
medii, late), desime (rare, desime medie, dese), poziţie (înclinate interior, înclinare în exterior,
orizontale), formă (rectilinii, arcuite, şerpuite), poziţia reciprocă (îndepărtate, medii concrescute).
Ochii - în cadrul stabilirii semnalmentelor se caracterizează lăcaşul ochiului după contur,
întindere, gradul de deschidere şi poziţie; proeminenţa globului ocular; culoarea irisului.
Genele se descriu după gradul de pronunţare.
Obrajii – se descriu după forma lor.
Nasul se caracterizează în ansamblu după înălţime, proeminenţă, lăţime şi particularităţi
(nas roşu, bilobat, orientat spre dreapta, stânga).
Rădăcina nasului se descrie după adâncime, lăţime; muchia nasului după contur,
proeminenţă, lungime, lăţime; baza nasului – după poziţie; vârful nasului – după formă şi lăţime.
Aripile nasului – după conturul marginilor, înălţime, poziţie; nările – mărimea orificiilor, contur.
Gura se analizează după dimensiuni, contur, poziţia colţurilor, particularităţi (oblică,
dimensiuni exagerate, buze proeminente).
Buzele se caracterizează după proeminenţă, înălţime, lăţimea şi conturul buzei de sus,
poziţia buzei de jos.
Dinţii se descriu doar caracteristicile ce pot fi observate şi, mai cu seamă, articulaţia,
mărimea, defecte, culoare.
Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii, particularităţi (ascuţită, bilobată,
cu gropiţe).
Pavilionul urechii se analizează după dimensiuni, poziţie, îndepărtare de cap, formă,
particularităţi (pavelion atrofiat etc.), precum şi după conturul, poziţia elementelor particulare
(lobul, tragusul, antitragusul, helixul).
Ceafa se descrie după formă şi poziţie.
Umerii se caracterizează după poziţie, lăţime, proeminenţă.
Pieptul şi spatele se caracterizează după formă şi lăţime.
Mâinile se descriu după lungime, grosime. Pe lângă aceasta se fixează lungimea
degetelor, forma, conturul, lungimea şi culoarea unghiilor.
8.3. Semnalmentele funcționale și tehnicile folosite la alcătuirea portretului vorbit

Semnalmentele funcţionale, sunt acele caracteristici care apar cu prilejul executării unor
activități. Cele mai importante sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea
şi vorbirea, anumite obişnuinţe în diverse activităţi.
Expresia fizionomiei poate fi calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză,
distrată sau obosită.
Atitudinea se datorează stării de contracţie musculară (relaxată, contractată, rigidă).
Gesticulaţia: abundentă, rară sau nulă. Dintre gesturi amintim: încruntarea frunţii,
clipirea rapidă şi deasă a pleoapelor, aranjarea repetată a cravatei, gulerului, frecarea mîinilor,
joaca cu degetele etc.
Mersul: lungimea pasului, unghiul de mers (pozitiv-negativ), lăţimea pasului, rapiditatea,
atitudinea corpului (drept, aplecat), poziţia capului, oscilaţiilor corpului, odulaţii ale bazinului,
mişcării ale braţelor etc.
Vocea şi vorbirea: vorbire scurtă şi corectă, în fraze lungi şi confuzie, cu diferite erori,
folosirea unor dialecte. Ca defecte: bîlbîiala, grasiere, voce de copil, adult, bătrîn.
Obişnuinţe în diverse activităţi: felul de a aprinde chibritul, de a ţine ţigara, poziţia
mîinilor, exalaţie frecventă, tualetă aleasă sau neglijentă etc.
Semnele particulare privesc diverse acumulări de defecte anatomice şi funcţionale care
contribuie eficient la identificarea unei persoane, după cum urmează:
Cicatricele: de natură traumatică, chirurgică, se descriu după culoare, formă, mărime,
poziţie.
Culoarea pielii (tenul): culoarea galbenă, cenuşie-galbenă, ca rezultat al unor boli,
roşietică a nasului, a obrazului-alcoolizm. Prezenţa petelor, negilor, aluniţelor.
Semne particulare ca urmare a practicării unor meserii: bătături, vătămări.
Pentru recunoaştere şi identificare preliminară a unor persoane prezintă interes şi
vestimentația persoanei, obiectele portabile ale acesteia, care se descriu după denumire, culoare,
grad de uzură şi alte caracteristici vizibile.
Metodele tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare
La alcătuirea portretului vorbit de-a lungul istoriei s-au utilizat diferite dispozitive
tehnice:
1. Portretul schiţat (schiţa de portret) executată de un desenator cu calităţi plastice.
2. Fotorobotul – o metodă de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente
fizice preluate din fotografii ale unor persoane diferite (zona frontală, nazală, bucală).
3. Identi-Kit-ul (ИКР-2) - un album ce conţine multe variante de elemente faciale
reproduse pe o peliculă transparentă purtînd acelaşi număr de cod. Peliculele se
suprapun pe un suport special cu geam luminat de jos, obţinîndu-se o imagine grafică
a persoanei date în cautare.
4. Mimicompozitorul - un montaj a mai multor dispozitive, care proiectează pe ecran
cîte o zonă a feţei selecţionate din fotografii obişnuite a diverselor persoane.
5. Softuri computerizate cu elemente faciale, care ușurează munca specialistului la
crearea ”portretului vorbit” a persoanei căutate (spre exemplu,”Faces”).

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea și obiectul de studiu al gabitoscopiei criminalistice.
2. Care sunt grupele de semnalmente utilizate pentru căutarea și identificarea persoanelor?.
3. Care sunt regulile și consecutivitatea de descriere a persoanelor?
4. Care sunt sferele de aplicare a portretului vorbit în activitatea de urmărire penală?