Constanța (limba greacă veche: Tόμις Tomis, latină: Tomis Constantiana, în italiană prin

navigatorii genovezi și din ea, în alte limbi latine Constanza, limba

greacă Κωνστάντζα/ Κωνστάντια, limba turcă otomană   
      (Köstendje), turcă Köstence, bulgară Кюстенджа (Kiustengea), armeană Կոնստանցա
, ebraică ‫קונסטנצה‬, slovacă, cehă, sârbă, poloneză, croată & maghiară Konstanca, albaneză Qus
htendja, bosniacă Kostanj, germană Küstendje (pe plan local), uneori scris și Konstanz)
este municipiul de reședință al județului cu același nume, Dobrogea, România, format din
localitățile componente Constanța (reședința), Mamaia și Palazu Mare.
Constanța este unul dintre cele mai vechi orașe atestate de pe teritoriul României. Prima
atestare documentară datează din 657 î.Hr. când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele
de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă numită Tomis.[4] Localitatea a fost
cucerită de romani în 71 î.Hr. și redenumită Constantiana după sora împăratului Constantin cel
Mare. În cursul secolului XIII Marea cea mare (cum era denumită atunci Marea Neagră) a fost
dominată de negustorii italieni din Genova care au ajutat la dezvoltarea orașului. Ulterior,
Constanța a suferit un declin sub conducerea otomană, devenind un simplu sat locuit de pescari
greci și de crescători tătari de cai și oi. Localitatea a redevenit oraș după construirea căii
ferate Cernavodă-Constanța și a portului, în 1865, pentru exportul grânelor românești.
După Războiul de Independență (1877-1878), când Dobrogea a devenit parte a României,
Constanța, principal port al statului, a crescut continuu, deținând acest rol până astăzi. [5]
Portul Constanța acoperă o suprafață de 39,26 km²,[6] are o lungime de aproape 30 km, este cel
mai mare port din bazinul Mării Negre și se află pe locul 4 în Europa.

Amplasare[modificare | modificare sursă]

Constanța se află în județul cu același nume, în partea de sud-est a României. Se situează pe
coasta Mării Negre, într-o zonă lagunară la est, deluroasă la nord și în partea centrală, și de
câmpie la sud și vest. Orașul Constanța posedă o plajă proprie în lungime de 6 km. Partea de
nord a municipiului, Mamaia, cea mai populată stațiune turistică de pe Litoral, se află pe malul
unei lagune, având o plajă de 7 km lungime, plajă care continuă cu alți 6 km pe teritoriul orașului
Năvodari.
Municipiul se învecinează cu orașele Năvodari și Ovidiu la nord, cu comuna Agigea la sud (cu
aceste trei localități fiind lipit), orașul Murfatlar și comuna Valu lui Traian la vest,
orașul Techirghiol și comuna Cumpăna la sud-vest și Marea Neagră la est. Constanța este
împărțită în cartiere : la cele tradiționale precum Anadolu (Anadol-Köy în turcește), Tăbăcăria,
Brotăcei, Faleza Nord, Coiciu, Palas, Medeea, Brătianu, Centru, Peninsula, Agigea sau Viile Noi,
s-au adăugat cartiere sau subdiviziuni noi precum Tomis I, II, III și Nord, Abator, CET, Km 4, 4-5
și 5 ,Faleza Sud(Poarta 6) și alte nume poetice, moșteniri ale "epocii de aur". Cartierele nu au o
autonomie administrativă, cum este cazul sectoarelor Bucureștiului, iar granițele lor nu sunt exact
delimitate.

Ape[modificare | modificare sursă]

O mare parte din suprafața municipiului este amplasată într-o arie lagunară, având lacul
Siutghiol (lacul lăptos în turcește, odinioară cunoscut ca „Limanul Canara” sau „Ghiolul Mare”
printre constănțeni și „lacul Mamaia” în limbaj turistic) în nord și lacul Tăbăcăriei („Ghiolul Mic”) în
nord-est. Constanța se află practic pe o insulă, municipiul fiind mărginit la nord și nord-vest
de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, la est de Marea Neagră, iar la sud și vest de Canalul
Dunăre-Marea Neagră.
Deși la suprafață nu există nicio sursă de apă curgătoare, pe sub Constanța apa freatică
din acviferul Jurasic-superior barremian,[7] se scurge cu o viteză foarte redusă[8] din direcția sud-
vest spre nord-est. Debitul său este comparabil cu al Dunării,[9][10] fiind un important zăcământ de
apă potabilă care furnizează populației Constanței precum și turiștilor, numeroși vara, apa
curentă necesară, extrasă prin câteva zeci de foraje. Consumul industrial se face din sursa de
suprafață „Galeșu” aflată pe Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari [11]. Din acest motiv municipiul
nu s-a aflat niciodată în situația de a restricționa consumul de apă potabilă, chiar și în vârf de
sezon turistic, pe caniculă sau secetă prelungită. De asemenea, Constanța este singurul
municipiu din România și printre puținele orașe din lume care tratează apa potabilă destinată
populației cu ultraviolete.[12]

Climă[modificare | modificare sursă]

Constanța este unul dintre cele mai calde orașe din România. Are un climat subtropical umed
(Cfa), cu influențe oceanice și semi-aride. Există patru anotimpuri distincte în timpul anului.
Clima municipiului Constanța evoluează pe fondul general al climei temperate continentale,
prezentând anumite particularități legate de poziția geografică și de componentele fizico-
geografice ale teritoriului. Existența Mării Negre și, la nivel mai mic, a Dunării, cu o
permanentă evaporare a apei, asigură umiditatea aerului și totodată provoacă reglarea încălzirii
acestuia. Temperaturile medii anuale se înscriu cu valori superioare mediei pe România +
11,2ºC. Temperatura minimă înregistrată în Constanța a fost -25 °C la data de 10 februarie 1929,
iar cea maximă +38,5 °C la data de 10 august 1927. Vânturile sunt determinate de circulația
generală atmosferică. Brizele de zi și de noapte sunt caracteristice întregului județ Constanța.
Vara (începutul lunii iunie până la mijlocul lunii septembrie) este caldă și însorită, cu o medie de
iulie și august de 23 °C. Majoritatea zilelor de vară văd o adiere blândă revigorantă a
temperaturilor din timpul zilei. Nopțile sunt calde și oarecum mohorate din cauza căldurii stocate
de mare.
Toamna începe la jumătatea sau sfârșitul lunii septembrie cu zile călduroase și însorite.
Septembrie poate fi mai cald decât iunie, datorită căldurii acumulate de Marea Neagră pe timpul
verii. Primul îngheț apare în medie la jumătatea lunii noiembrie.
Iarna este mai blândă decât alte orașe din sudul României. Zăpada nu abundă, dar vremea
poate fi foarte vântoasă și neplăcută. Iarna ajunge mult mai târziu decât în interior, iar vremea
din decembrie este adesea blândă, cu temperaturi ridicate care ating 8 °C - 12 °C. Temperatura
medie a lunii ianuarie este de 1 °C. Furtunile de iarnă, care apar când marea devine deosebit de
trădătoare, sunt o întâmplare frecventă între decembrie și martie.
Primăvara ajunge devreme, dar este destul de mișto. Adesea, în aprilie și mai, coasta Mării
Negre este unul dintre cele mai frumoase locuri din România întâlnite la o altitudine mai mică de
500 m.
Patru dintre cei mai calzi șapte ani de la 1889 au avut loc după anul 2000 (2000, 2001, 2007 și
2008). Iarna și vara anului 2007 au fost, respectiv, cele mai calde și a doua cele mai calde din
istoria înregistrată, cu medii lunare pentru ianuarie (+6,5 °C) și iunie (+23,0 °C), înregistrând
recorduri în toate timpurile. În general, 2007 a fost cel mai cald an din 1889 când a început
înregistrarea vremii.

În timpul Evului Mediu, Constantiniana reapare sub numele de Constanza ca una dintre piețele
comerțului genovez în bazinul Mării Negre. Negustorii și armatorii genovezi se stabilesc în
peninsulă și folosesc pietrele antice pentru a ridica o nouă fortificare de-a lungul actualei străzi
Sulmona. Până în zilele noastre a rămas din acele timpuri o temelie pe care a fost clădit ulterior
așa-numitul „far Genovez”. După disoluția celui de al Doilea Țarat Bulgar urmează perioada
de independență a Dobrogei și o scurtă stăpânire muntenească, pe vremea lui Mircea cel
Bătrân. La începutul secolului al XV-lea, Dobrogea, împreună cu Constanța, au fost cucerite
de Imperiul Otoman, care denumește micul orășel Küstence (pronunțat Küstenge). Importanța
localității scade, fiindcă turcii rupseseră relațiile comerciale cu republicile maritime din Peninsula
Italică.
În 1855, când flota anglo-franceză pornită spre Crimeea împotriva Rusiei, poposește aici pentru
a lua apă și merinde (carne de oaie), Constanța, așa cum o descrie doctorul Camille Allard [26] se
întindea numai în peninsulă, la sud-est de actuala stradă Negru-Vodă; la nord-vest de această
limită erau stâne, mori, pășuni și vii. În oraș locuiau pescari greci, lipoveni și turci, negustori și
meșteșugari greci, români, turci, armeni, evrei și maltezi, oieri români și tătari, grădinari români,
bulgari și găgăuzi. În 1865 britanicii termină calea ferată Cernavodă-Constanța pentru exportul
grânelor din Țările Române (construită de compania „Danube and Black Sea Railway”) ; Marea-
Britanie avea în oraș un consulat care, în 1861, îi ajutase pe exploratorul englez Samuel White
Baker și pe consoarta acestuia, Florica Maria Sas, să obțină acte (sub numele de Florence
Finnian pentru F.M. Sas) în scopul de a părăsi Imperiul Otoman (ulterior, respectivii devin celebri
explorând împreună izvoarele Nilului). Dominația otomană ia sfârșit după Războiul Ruso-Turc din
1877-1878, când, prin decizia Congresului de la Berlin de la 1878, Dobrogea devine o provincie
a regatului român. După 1878, populația românească sporește semnificativ odată cu sosirea
armatei, administrației, învățământului și marinei române.[27]
În perioada 1873-1883 s-au adăugat populației constănțene coloniști de origine germană,
cunoscuți ca germani dobrogeni. Majoritatea au părăsit localitatea în 1940, fiind strămutați cu
forța în Germania nazistă, sub lozinca Heim ins Reich (acasă în Reich).

Regatul României[modificare | modificare sursă]

Hartă militară germană a Constanței și împrejurimilor din anul 1917, din arhiva armatei Mackensen.

Cazinoul după ocuparea portului Constanța de către marinarii sovietici în 1944.

După ce Dobrogea a devenit o parte a României, a început o perioadă de dezvoltare urbanistică

a Constanței, legată de românizarea subsecventă a litoralului unde până atunci, Românii
(„dicieni” dobrogeni, „măcineni” moldoveni sau „mocani” ardeleni) fuseseră minoritari față de
tătari, turci și cerchezi (fiind doar una din minoritățile creștin-ortodoxe împreună cu grecii,
lipovenii, bulgarii și găgăuzii). Orașul, numit de către regele Carol I „plămânul României”[28], a
devenit portul principal al țării după ce Anghel Saligny a construit Podul de la Cernavodă (1895).
Atunci s-au pus bazele Serviciului Maritim Român. S-a deschis o linie maritimă spre Istanbul,
apoi prelungită spre Alexandria și numită „linia orientală”. Portul a fost modernizat și dezvoltat
conform planului de reconstruire între 1895 și 1909. S-au construit drumuri și căi ferate adiționale
care leagă Constanța de capitală și restul țării. Aceasta a fost o perioadă de prosperitate a
Serviciului Maritim Român, ale cărui vase au navigat, nu numai pe „linia orientală” ci și pe „linia
occidentală” (spre Marsilia și Rotterdam) și pe „linia de arhipelag” (spre Pireu și Salonic).
Monumentul dedicat soldaților români care au luptat în cel de al Doilea Război Mondial, situat în cimitirul
central.

Orașul a suferit mult în cursul participării României la Primul Război Mondial (1916–1918). Multe
clădiri de valoare istorică au fost distruse de către forțele germane și bulgare. Aceste evenimente
au pus capăt celei mai rapide perioade de dezvoltare din întreaga istorie a Constanței. Totuși,
după război, orașul și-a păstrat rolul. În perioada interbelică, 70% din traficul maritim românesc
s-a concentrat în portul constănțean. Atunci s-a construit șantierul naval care a fost până la cel
de al Doilea Război Mondial cea mai puternică întreprindere a regiunii.
România a intrat în cel de al Doilea Război Mondial ca aliată cu Puterile Axei. Astfel, portul
constănțean a primit importanță din punct de vedere strategic, fiind bombardat de sovietici. La 23
august 1944, România a trecut de partea Aliaților. Totuși, Constanța a fost prădată de Armata
Roșie când forțele sovietice au invadat țara. Uniunea Sovietică a confiscat flota românească
aproape în întregime și a supus portul intereselor sovietice.

După al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Sub regimul comunist Constanța și-a menținut statutul său de cel mai important port românesc,
acesta dezvoltându-se și atribuindu-i-se importanța necesară. Între timp s-a dezvoltat și orașul
propriu-zis, în special între 1960–1975, datorită industrializării rapide de tip sovietic. S-a mărit
șantierul naval, s-a dezvoltat flota comercială și s-au construit multe uzine. De asemenea, s-a
remarcat potențialul Constanței ca centru turistic și s-a început construirea infrastructurii
necesare în orașul propriu-zis și în Mamaia.
În timpul revoluției din 1989 în Constanța s-au înregistrat 32 morți și 116 răniți. Municipiul a fost,
împreună cu Clujul, unul dintre centrele secundare ale revoluției, fiind depășit în numărul
victimelor doar de Timișoara, Brașov, Sibiu și București.
Acum Constanța rămâne cel mai important oraș portuar de pe coasta română a Mării Negre, și al
doilea port la Marea Neagră ca mărime din Uniunea Europeană, după Varna.[29] În ciuda
importanței funcției turistice a municipiului, patrimoniul arhitectonic și cultural al acestuia a fost
lăsat neîngrijit, precum atestă starea monumentelor din centrul istoric (cel mai cunoscut
fiind cazinoul) ; în anul 2015 orașul și-a pierdut rândul de al doilea obiectiv cel mai vizitat din țară
după capitală, în beneficiul Brașovului.[30]