Funcţiile sociologiei

Sociologia este o stiinta relative tanara. Ca demers stiintific al socialului, ea s-a

nascut doar in a doua jumatate a secolului XIX , reprezentand un raspuns epistemic la
intersectia mai multor serii de transformari de ordin economic, social, politic si
intellectual.
Sociologia realizeaza mai multe functii:

Funcţia descriptivă, expozitivă

Sociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină desfăşurare. În acest sens
sociologia începe prin a descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale, dar nu rămâne la
acest nivel elementar, pur descriptiv şi expozitiv.
Pornind de la necesitatea descrierii faptelor sociale, ca prim pas, s-a născut chiar o
ramură a sociologiei, sociografia. Oricum, sociologia nu poate fi redusă la acest prim pas,
nici chiar operele care se intitulează şi îşi propun descrierea socialului nu rămân la acest
nivel.(Ex. “Descriptio Moldaviae “- D. Cantemir).
Funcţia explicativă şi interpretativă
Descriind fenomenele şi structurile sociale, realitatea în general, sociologia
urmăreşte descoperirea legăturilor esenţiale care formează regularităţile vieţii sociale într-
o anumită societate şi într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Nefiind numai o
ştiinţă a fenomenelor sociale, sociologia trebuie să pătrundă în esenţa societăţii, ceea ce
presupune descoperirea raporturilor lăuntrice, inerente, fundamentale dintre procesele şi
fenomenele vieţii sociale (de ce s-au produs). Ea trebuie să caute în multitudinea
variabilelor, a formelor mereu noi, sub care se prezintă viaţa socială, invarianţii, adică
acele raporturi esenţiale şi constante dintre procesele sociale, pe baza cărora se poate
merge mai departe, la formularea legilor societăţii.
Explicaţia în domeniul sociologiei urmăreşte descoperirea raporturilor esenţiale
dintre procesele şi fenomenele sociale, a cauzelor care determină faptele şi procesele
sociale. Explicând geneza fenomenelor sociale, sociologul poate sesiza tendinţele de
dezvoltare a proceselor şi fenomenelor istorice. Interpretarea tendinţelor de dezvoltare a
fenomenelor şi proceselor sociale, precum şi a rolului pe care îl îndeplinesc în
dezvoltarea socială constituie premisa stabilirii semnificaţiei şi valorii lor social-istorice.
Funcţia critică
Cea mai importantă funcţie a sociologiei este funcţia critică. Sociologul nu se
poate mărgini nici la a expune viaţa socială, nici numai la a explica şi a interpreta. El
trebuie să examineze critic fenomenele sociale, să prezinte concluziile acestei analize şi
sinteze critice.
Fără o critică socială, întreaga sociologie este mult diminuată în rolul şi
funcţionalitatea sa Ea trebuie să semnaleze dificultăţile, contradicţiile vieţii sociale în
toate societăţile.
Sociologia, deşi în multe situaţii are acest caracter, nu trebuie să fie apologetică
de dragul menţinerii unui anumit sistem social; atunci nu mai este ştiinţă, devine
ideologie. Caracterul său ştiinţific este conferit mai ales de poziţia critică faţă de
realitatea socială.
Referitor la funcţia critică se discută şi de “vocaţia umanistă a sociologiei”.
Punânduse în slujba umanităţii, sociologii acţionează nu ca nişte servitori rutinaţi,
adulatori de meserie sau fabricanţi de vise populiste, ci ca incoruptibili autentici,
demistificatori, reporteri ai adevărului şi clarificatori tenace ai unor probleme opace.
Există deosebirea între viziunea umanistă şi cea pozitivistă ( vezi in acest sens Mihu
Achim, op. cit. )
Funcţia prognotică, prospectivă
Critica realităţii sociale nu are valoare în sine, ci ea se realizează în scopul
prognozării, prospectării viitorului. De aceea, o altă funcţie a sociologiei este cea
prognotică, prospectivă. Sociologia este aceea care trebuie să dea seama de sensul în care
se dezvoltă societatea. Analizând contradicţiile sociale, căile de lichidare a acestora, ea
trebuie să prezinte sensul de dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societăţii. În
cadrul aceluiaşi făgas de evoluţie căile sunt diferite; chiar dacă în viaţa socială cunoaştem
sensul dezvoltării generale a societăţii, modul, calea concretă trebuie examinată şi
studiată concret (metode de prognoză).
Funcţia aplicativă
Derivând din funcţia anterior prezentată, o altă funcţie importantă a sociologiei este
funcţia aplicativă. Rolul sociologiei nu este acela de a da soluţii definitive, ci de a elabora
anumite propuneri, ipoteze, să schiţeze anumite rezolvări (scenarii posibile).
Aceste propuneri, aceste soluţii schiţate devin hotărâri după ce sunt examinate de
conducerea politică, de factorul de decizie politică. Deci deciziile depăşesc cadrul
sociologiei.
Relevant pentru înţelegerea caracterului aplicativ al sociologiei este şi faptul că în
prezent se accentuează preocupările practice ale sociologului, această disciplină fiind
frecvent tratată şi apreciată ca „inginerie socială”, în sensul concentrării spre rezolvarea
unor probleme sociale concrete care să contribuie la creşterea eficienţei economice.
Evident, sociologia, după cum am mai arătat, nu se reduce la această preocupare, funcţie,
deşi aceasta este unul din aspectele importante ale ei.
De altfel, însăşi sociologia ca ştiinţă s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea
de a cunoaşte, interpreta şi explica societatea şi, funcţie de aceste elemente, de a depista
tendinţele de dezvoltare, de a prospecta viitorul şi de a propune factorului politic căi,
soluţii de rezolvare a problemelor.
În perspectiva angajării umaniste, în cercetarea sociologică se apreciază în prezent
că oamenii de ştiinţă din domeniul ştiinţelor socio-umane au o misiune aparte şi anume
aceea de a contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea vieţii umane, la perfecţionarea
întregii realităţi sociale: drepturile omului; idealul naţional (“militantismul lui Gusti”).
Funcţia educativă
În lume, în general, cea mai mare parte a sociologilor activează în instituţii
educaţionale. Cursurile de sociologie răspund scopurilor generale ale educaţiei. Ele
conferă cunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale, despre un domeniu sau
altul al acestei realităţi, raportate întotdeauna la ansamblul ei. În felul acesta sociologia
oferă o imagine globală explicativ-interpretativă despre lumea socială. În acelaşi timp,
profesorii ca dascăli se afirmă ca persoane avizate (ca experţi) în interpretarea
evenimentelor sociale ce se petrec într-o situaţie socială locală sau internaţională. Prin
aceasta ei exercită o influenţă mediată, dar neîndoielnică asupra studenţilor care se
pregătesc în afara sociologiei.
Cursurile de sociologie sunt fundamental consonante cu valorile pluralismului şi
democraţiei. Mai mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societăţii şi
pacea socială, natura şi varietăţile puterii, deosebirile dintre totalitarism şi democraţie,
procesele ce se petrec în acţiunile sociale, grupuri şi organizaţii, tipuri de societăţi etc.
Predarea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înţeles ca o stare
naturală (în care drepturile omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive), normală
şi firească a societăţii moderne, ca structurare funcţională, bazată pe separaţia puterilor,
opusă nerespectării legilor autentice şi normelor etice ca şi destructurării sau anomiei
generalizate.
Sociologia cultivă receptivitatea faţă de noutate în domeniul social, faţă de
problematica schimbării sociale, mai ales în societăţile aflate în tranziţie. Totodată,
contribuie la formarea personalităţii autonome, liberă să-şi aleagă opiniile şi acţiunile
politice, creatoare, inclusiv prin promovarea metodei dialogului.

Bibliografie:
 Andrei, Petre. (1997). Sociologie generală, ediţia a III-a. Iaşi: Editura Polirom
 Bădescu, Ilie (coord.). Dungaciu, Dan. Baltasiu, Radu. (1996). Istoria sociologiei
, teorii contemporane. Bucureşti: Editura Eminescu.
 Badescu, Ilie. (2002). Istoria sociologiei. Bucuresti: Editura Economică.