„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, Lucian Blaga

Modernismul reprezintă o manifestare radicală de impunere a principalelor elemente înnoitoare în

literatura primelor decenii ale secolului al XX-lea, care a produs o serie de mari valori în poezia şi proza
românească. El se caracterizează prin liricizarea mesajului poetic, prin metaforizare şi ambiguitate,
intelectualizarea poeziei şi forma neobişnuită. Unul dintre poeţii modernişti români este Lucian Blaga,
singular în literatura noastră prin amprenta filozofică a creaţiilor sale. Un bun exemplu este „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, publicată în volumul de debut al poetului, „Poemele luminii” – 1919, Aceasta
este o artă poetică modernă, operă lirică în care autorul îşi exprimă concepţia despre condiţia sa şi actul
creaţiei, interesul autorului fiind deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. În plus,
opera dezvăluie şi trăsături expresioniste prin exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul cu
universul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi tensiunea lirică.
Viziunea poetică blagiană despre lume este modernistă, datorită substratului filozofic al poeziei. Se
bazează pe conceptul de mister, ce apare atât în opera filosofică a lui L. Blaga, cât şi în cea poetică. Autorul
porneşte de la ideea că universul este alcătuit dintr-o sumă de mistere. Atitudinea faţă de acestea impune
două metode opuse de cunoaştere: încercarea de a descifra taina este denumită cunoaştere paradiziacă
raţională, ştiinţifică, ea descifrând misterul şi ducând la distrugerea lui şi la sărăcirea frumuseţii lumii.
Refuzul descifrării tainelor este cunoaşterea luciferică, poetică, aceasta contemplă şi amplifică misterul. În
poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poetul se declară adeptul cunoaşterii luciferice, misterul
fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei, al trăirii interioare şi protejat prin creaţie.
Tema poeziei susţine, de asemenea, modernismul ei: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice. Aceasta
este o temă filosofică descriind printr-un limbaj poetic, metaforic, cele două tipuri de cunoaştere specifice
sistemului filosofic blagian. Tema este susţinută de motivele luminii şi misterului, din care derivă motivul
întunericului, utilizat pentru descrierea misterului.
Lirismul poeziei este profund subiectiv, dovadă a modernismului acesteia. Atitudinea poetică este
transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin
care se evidenţiază eul liric): pronumele personal la persoana I singular („eu”), adjectivul posesiv la
persoana I („mea”), verbele la prezent, persoana I singular („nu ucid”, „iubesc).
Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate, de obicei, prin scrierea cu iniţială majusculă a
versurilor: prima exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă refuzul cunoaşterii logice,
raţionale, a doua opune cele două tipuri de cunoaştere, iar a treia este concluzivă.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu"
este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea întregii opere blagiene.
plasarea sa iniţială corespunzând influenţelor expresioniste (exacerbarea eului). Verbul la forma negativă
„nu strivesc" exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică/ poetică.
Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii", imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de
întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său este îmbogăţit prin seria de antiteze şi
prin lanţul metaforic ce urmează. Universul este identificat cu metafora corola de minuni, care are o dublă
semnificaţie. Mai întâi, sugerează imaginea unui univers armonios, perfect şi infinit prin forma de cerc a
corolei, apoi dimensiunea esenţială a acestui univers - misterul. Asemănările pot continua: corola este de o
frumuseţe fragilă, ce necesită ocrotire şi un mediu propice. La fel, misterele trebuie apărate şi le trebuie
păstrată unitatea pentru a continua să existe. Petalele corolei, de o aparentă uniformitate,se grupează firesc în
jurul unui centru ce le menţine în viaţă. Tot aşa, misterele, unice în felul lor, sunt perfect reunite în jurul unei
taine centrale, a genezei.
Primele versuri cuprind o metaforă sursă pentru o enumeraţie de metafore revelatorii: „calea mea”
denumeşte existenţa poetului şi conştiinţa menirii sale creatoare. Metaforele enumerate surprind temele
majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adăposteşte misterul lumii: ,flori" -
viaţa/ efemeritatea/ frumosul, „ochi" -cunoaşterea/ contemplaţia poetică a lumii, „buze" - iubirea/ rostirea
poetică, „morminte" - tema morţii/ eternitatea. Şirul de metafore poate avea şi o altă interpretare, dacă se
porneşte de la ideea continuităţii în timp. „Calea” poetului, existenţa sa, este alcătuită dintr-o succesiune de
vârste, fiecare reprezentând o treaptă de cunoaştere. Astfel, „florile” descriu vârsta copilăriei, delicată şi
frumoasă ca şi acestea, o etapă ce are nevoie de ocrotire şi înţelegere. Cunoaşterea acestei vârste este

1
senzorială, tot ceea ce este culoare, miros, atingere reprezentând moduri de a cunoaşte lumea din jur. În plus,
copiii sunt cei care percep în jurul lor numai partea frumoasă a vieţii, pe care nu fac decât să o admire,
bucurându-se de ea. „Ochii” denumesc vârsta tinereţii, o etapă a raportării la universul din jur prin observare
şi judecare. Ochii sunt o cale de pătrundere a necunoscutului, instrumente ale cunoaşterii şi o cale a
raportării la ceilalţi, ducând la descoperirea sufletului lor. „Buzele”definesc maturitatea, caracterizată prin
implicarea puternică, prin relaţionare cu tot ceea ce este în jur. Nu includ numai iubirea ca sentiment plenar
al maturităţii, ci şi dragostea pentru tot universul, atitudine extatică, specifică expresionismului. Aceeaşi
metaforă face trimitere şi la o altă experienţă de cunoaştere a maturităţii, comunicarea. Prin aceasta, fiinţa
umană se comunică, înţelegându-se şi fiind conştient de sine şi, în acelaşi timp,îi cunoaşte pe ceilalţi care i
se dezvăluie astfel. Misterul final, „mormintele” reprezintă vârsta bătrâneţii şi a sfârşitului inevitabil. În
concepţia lui Blaga, moartea nu este decât „o Mare Trecere”, către o altă existenţă, către un mister
primordial.
În toate aceste etape, rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea
interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează, utilizând materialul esenţial al
poeziei: cuvântul creator.
Astfel, primele cinci versuri sunt o metaforă care descrie universul şi atitudinea eului liric faţă de el.
Miracolul este un efect direct al cunoaşterii prin contemplare, de aceea eul liric apare în text autodefinit prin
două atitudini – „nu strivesc”, „nu ucid”, simbol indirect al ocrotirii.
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu” – „alţii”, „lumina
mea" - „lumina altora". Acestea sunt două metafore: „lumina altora" (cunoaşterea de tip raţional, logic) şi
„lumina mea" (cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Ele se asociază cu serii verbale antitetice: „lumina
altora" — sugrumă (vraja), adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte);
„lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Verbele la timpul prezent (prezentul etern şi prezentul gnomic), dispuse în serii antonimice, cu forme
afirmative şi negative, plasează eul poetic într-o relaţie definită cu lumea, care stă sub semnul misterului:
opţiunea pentru o formă de cunoaştere poetică.
Antiteza este marcată şi grafic: în poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt („dar eu") şi cel mai lung
vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină"). Conjuncţia adversativă „dar", reluarea
pronumelui personal „eu", verbul la persoana I singular, formă afirmativă, „sporesc (a lumii taină)", afirmă
opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu lumina mea" - şi atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla construcţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o explicaţie a ideii exprimate concentrat în
versul median. Cunoaşterea luciferică este definită printr-o metaforă, „eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”, respectiv printr-o comparaţie dezvoltată, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci
tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu-întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister.” Funcţia cunoaşterii luciferice este amplificarea misterului.
Elementele supuse comparaţiei, „luna-eu”, au în comun lumina: pentru astrul cosmic, lumina este
trăsătura de bază, pentru eul poetic, lumina reprezintă actul cunoaşterii şi al creaţiei. In acest context, verbele
„măreşte” şi „îmbogăţesc” se referă la amplificarea misterelor lumii prin creaţia poetică. Pentru cunoaşterea
paradiziacă, universul este o sumă de taine ascunse şi indeterminate, greu de descifrat – „vraja nepătrunsului
ascuns” -, pentru cunoaşterea luciferică, universul este metafora unei taine ce trebuie admirată – „întunecata
zare”. Metafora „largi fiori de sfânt mister descrie opera poetică ce devine, la rândul ei, un mister ce
îngreunează descifrarea adepţilor cunoaşterii paradiziace. Atitudinea poetului rămâne una contemplativă ş de
veghe: „sub ochii mei”.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol concluziv, deşi exprimată prin conjuncţia de
cauzalitate („căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi are ca scop potenţarea misterului:
taina se naşte din taină. Noul mister este sporit de conştiinţa care îl creează. Suportul generării misterului
este iubirea: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Versurile finale explică şi clarifică
viziunea eului poetic asupra lumii, bazată pe iubire.
Nivelurile expresivităţii artistice sunt o dovadă a modernismului poeziei.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfologic, o valoare expresivă deosebită au verbele la timpul prezent. Ele sugerează, în egală măsură, şi
timpul etern al misterelor,dar îndeplineşte şi rolul de prezent gnomic, prin puternica încărcătură filozofică a
textului. În plus, formele afirmative – negative al verbelor care se presupun reciproc în mod continuu

2
contribuie la opunerea celor două tipuri de cunoaştere. Astfel, din versurile poeziei se pot extrage două
şiruri antonimice de verbe care definesc cele două tipuri de cunoaştere: „eu nu strivesc”, „nu ucid”, „nu
sugrum”, „îmbogăţesc”, „iubesc” (pentru cunoaşterea luciferică) şi „alţii strivesc”, „ucid”, „sugrumă”, „nu
îmbogăţesc”, „nu iubesc” (pentru cunoaşterea paradiziacă)
Alte părţi de vorbire cu valori deosebite au şi pronumele personal „eu”, plasat în poziţie iniţială şi repetat
de cinci ori în poezie, care susţine caracterul confesiv şi exacerbarea eului creator, conjuncţia „şi”, prezentă
în zece poziţii conferă cursivitate discursului liric.
La nivelul lexico-semantic se observă registrul lingvistic cult, specific modernismului, cu termeni
abstracţi, din sfera cosmicului şi a naturii, care susţin tema cunoaşterii: mister, taină, corolă. Câmpul
semantic al misterului este realizat prin termeni/ structuri lexicale cu valoare de metafore revelatori:
„tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai
mari”.
La nivel stilistic, limbajul artistic şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan filozofic
secundar. Se observă o comparaţie amplă a cunoaşterii, cu un aspect al lumii materiale, un termen concret,
de o puternică semnificaţie, lumina. O altă particularitate stilistică este utilizarea repetată a metaforei
revelatorii, care conferă ambiguitate textului poetic: „corola de minuni”, „largi fiori de sfânt mister”, „în
flori, în ochi, pe buze ori morminte” (enumeraţie de metafore ce se repetă).
Din punct de vedere prozodic, textul este alcătuit din 20 de versuri libere, în metru diferit şi cu măsură
inegală, expuse în versuri lungi şi versuri scurte ce prezintă ingambament. Opţiunea poetului pentru versul
liber şi lipsa elementelor de prozodie clasică permit exprimarea fluxului ideilor şi a intensităţii
sentimentelor. Aceasta este o formă a modernismului poetic, dar şi o modalitate directă de transmitere a
mesajului gnomic al poeziei.
În concluzie, viziunea despre lume a poetului se reflectă în această creaţie într-un mod specific unei arte
poetice moderne pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice la relaţia poet-
lume şi poet-creaţie. Astfel, „poetul este nu atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate
cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de gratie”, spunea Lucian Blaga. Rezultatul era sugerat
de Eugen Lovinescu: „Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut
literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice”, într-adevăr demne de a constitui noi
mistere pentru mintea cititorului.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.