Floare albastră, Mihai Eminescu

Publicată în revista „Convorbiri literare" în 1873, Floare albastră este considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian, deoarece asimilează şi tema geniului, reluată în poemul Luceafărul sub aspect
alegoric. Este o creaţie romantică deoarece se caracterizează prin exprimarea unor sentimente puternice, prin
refugiul în visare şi în imaginar, prin expresivitate şi amestecul de registre stilistice, prin folosirea antitezei
şi a unor teme şi motive specifice.
Viziunea despre lume este una romantică, deoarece prezintă două atitudini antitetice în faţa lumii: una
este a omului comun, care îşi doreşte împlinirea prin iubire, cealaltă a geniului, care urmăreşte împlinirea
prin cunoaştere absolută, cele două fiind incompatibile. În timp ce principiul feminin (omul comun) are
caracteristic planul terestru şi trăirea dionisiacă, principiul masculin este contemplativ, adeptul trăirii
apolinice, planul său fiind cosmic. Deşi idealul principiului masculin este cunoaşterea, cu timpul se
schimbă, reorientându-se asupra cunoaşterii erotice, care trece prin câteva etape: iubirea ca joc, asumarea
iubirii-pasiune, iubirea ca mister al vieţii şi ideal de iubire.
Temele poeziei sunt romantice: tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura
vibrează la stările sufleteşti ale eului, dar combinaţia lor devine complexă prin implicarea temei condiţiei
omului de geniu. Motivele literare sunt, de asemenea, romantice: codrul, izvorul, noaptea, luna.
Lirismul este de măşti, deoarece eul liric împrumută, pe rând, cele două ipostaze, masculin - feminin.
Se adaugă şi mărci ale lirismului subiectiv, pronume şi verbe la persoana I şi II-a („eu”, „am râs”, „n-am
zis”, „te-ai dus”), adjectivul pronominal posesiv de persoana I („iubirea noastră”) şi dativul posesiv
(„albastra-mi”)
Titlul este un motiv romantic de largă circulaţie europeană, denumind aspiraţia spre fericirea prin
iubire, chemare a lumii concrete, nostalgie a iubirii ca mister al vieţii, unire a lumii calde, efemere, terestre
şi a lumii rece a ideilor, a cunoaşterii absolute. In creaţia eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a
marilor depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează viaţa, fiinţa păstrătoarea dorinţelor dezvăluite cu
vrajă.
Structural, cele 14 strofe ale poeziei pot fi împărţite în patru secvenţe poetice: monologul liric al fetei
alternează cu cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului. Compoziţia romantică se realizează prin
alternarea a două planuri antitetice, de fapt confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale
cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii
terestre. Celor două lumi li se asociază doua ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale
(geniul - făptura terestră). În acelaşi timp, pot fi sesizate două planuri temporale: unul trecut, al poveştii de
iubire şi unul prezent al rememorării ei.
Prima secvenţă poetică (strofele I-III) înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei
începe cu reproşul realizat prin adverbul „iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar,
într-un aparent dialog, unde alternează propoziţii afirmative şi negative, interogative şi exclamative.
Termenii populari „încalţe", „nu căta" susţin adresarea familiară, iar cele două apelative, „sufletul vieţii
mele" şi „iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimă iubirea
sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumeraţia simbolurilor
cunoaşterii absolute în prima strofă: „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?", dovadă a
depărtării omului simplu de acest ideal. Aceeaşi aspiraţie spre cunoaştere absolută este sugerată de metafora
„râuri în soare / Grămădeşti-n a ta gândire" unde simbolul soarelui şi mişcarea ascensională definesc
preocupările geniului. Nici încercarea de a descifra misterele civilizaţiilor, ale existenţei pe pământ nu sunt
încununate de succes: „câmpiile asire", „întunecata mare",„piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor
mare" rămân în depărtare. Avertismentul final „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!", deşi este rostit
pe un ton şăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, aproape, în lumea
terestră. Izolarea, singurătatea, aspiraţia spre cunoaşterea absolută şi imposibilitatea fericirii terestre sunt
atribute ale geniului, sugerate aici pe un ton cald, dar îl îndepărtează de trăirea simplă a sentimentului.
A doua secvenţă poetică (strofa a patra) uneşte ambele planuri temporale ale poeziei: în trecut, reacţia
eului a fost de superioritate, dovadă a încrederii în idealul său de cunoaştere: „Eu am râs, n-am zis nimica".
În prezent, meditaţia bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate este amară şi tardivă:
„Ah! ea spuse adevărul". Strofa conţine şi o referire la prima treaptă a cunoaşterii erotice, iubirea ca joc,
dovadă apelativul „mititica”.
A treia secvenţă poetică conţine strofele V-XII. Eul rememorează monologul fetei, ce continuă cu o
chemare la iubire în lumea ei, în planul terestru: „Hai în codrul cu verdeaţă,..". Refacerea cuplului
adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spaţiu protector, un paradis terestru şi un timp sacru. Este descris un
cadru ideal, un spaţiu idilic, realizat prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul,
1
izvoarele, valea, luna. Spaţiu nealterat de prezenţa umană, sălbatic apare în viziune romantică, „Stânca stă
să se prăvale / în prăpastia măreaţă", într-o combinaţie de imagini vizuale şi auditive: „Und-izvoare plâng
în vale". În strofa următoare, cadrul devine familiar, rural, dar îşi păstrează atributele ocrotitoare: „Acolo-n
ochi de pădure /[...]/ Vom şedea în foi de mure". Sacrul este prezent prin sugestia centrului („ochi de
pădure", „balta cea senină") şi a axei lumii, simbolizată de trestie. Astfel, idealul de iubire se proiectează
într-un paradis terestru. Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii:
verde, roşu, auriu. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: „Şi
de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul, /Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura".
Femeia este o apariţie de basm („de-aur părul"), şăgalnică („Ş-apoi cine treabă are?"), senzual-naivă
(„Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti") şi cu gesturi gingaşe („Dulce netezindu-mi părul").
Chemarea la iubire este organizată gradat, într-un scenariu erotic specific eminescian, cu etapele
obişnuite: descrierea naturii umanizate, invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia ludic-erotică, jocul
erotic/ „încercarea" iubirii pe un fir de romaniţă (natura ca martor al iubirii), portretul fetei văzute ca o
zeitate terestră, gesturile de tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat, despărţirea.
Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugerează, în corespondenţa iubire - natură, trecerea de la
peisajul intim - rustic (senzualitate şi seducţie) la peisajul feeric, intim (sentiment împărtăşit): „Pe cărare-n
bolţi de frunze, /Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse".
Vorbirea populară („mi-i da", „te-oi ţinea", „nime", „ş-apoi"), limbajul familiar, cu alternarea persoanei
I şi a II-a a verbelor şi a pronumelor, şi tonul şăgalnic dau chemării impresia de sinceritate şi prospeţime
tinerească: „Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?". Verbele la indicativ viitor („vom şedea", „voi cerca", „voi fi
roşie", „mi-oi desface") sau conjunctiv („să-ţi astup") proiectează în viitor visul de iubire, aspiraţia spre
fericire terestră. Idila este de fapt o reverie, o proiecţie a dorinţelor de împlinire prin iubire.
Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire; ea
încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspiraţie spre refacerea cuplului adamic, a perfecţiunii
umane primordiale redate de mitul androginului. In schimb, fiinţa poetică se află în ipostaza geniului învestit
cu atributul cunoaşterii, condamnat la singurătate şi la neputinţa de regăsire a paradisului pierdut.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) este o continuare a meditaţiei bărbatului asupra acestei iubiri
trecute pe care o proiectează acum în ideal şi amintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea, iar
în planul subiectiv, se accentuează lirismul.
Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detaşarea apolinică (ipostaza
masculină) şi de asumarea sentimentului de tristeţe. Verbele la timpul trecut („stăm", „te-ai dus", „a
murit") susţin decalajul temporal şi tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis şi realitate, ca şi
incompatibilitatea dintre cele două lumi, care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în
limitele lor, sunt sugerate de versul final, de o dulce tristeţe: Totuşi este trist în lume!".
Nivelurile expresivităţii artistice sunt o dovadă a romantismului poeziei.
Nivelul stilistic se caracterizează printr-o diversitate de figuri de stil - epitetul: „prăpastia măreaţă",
„trestia cea lină"; personificarea: „izvoare plâng în vale"; comparaţia: „roşie ca mărul", „sărutări... dulci
ca florile ascunse"; inversiuni: „de-aur părul", „albastra-mi, dulce floare” ; metafora: „râuri în soare",
„dulce floare"; simbolul: „floare albastră", „ceruri nalte", „întunecata mare"; repetiţia: „Floare-albastră!
floare-albastră!...". Toate acestea dau o expresivitate deosebită poeziei, specifică romantismului.
La nivelul lexico-semantic, cele două câmpuri semantice antitetice ale poemului sunt cosmicul („stele"',
„nori", „ceruri nalte", „râuri de soare", depărtare") şi spaţiul terestru („codru", „izvoare", „vale", „pădure",
„baltă", „trestie", „foi de mure", „romaniţă", „bolţi de frunze", „sat", „al porţii prag"), corespunzătoare
ipostazelor masculină şi feminină. Registrele lingvistice surprind aceeaşi opoziţie, termenii populari
(„încalte", „nu căta", „vom şedea", „nime"), şi limbajul familiar care accentuează intimitatea („guriţă”,
„subsoară”, „gât”) fiind în antiteză cu limbajul cult („fericire”, „asire”, „piramide”).
La nivel morfologic, verbul este valorizat stilistic: cele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau
veşnicia naturii (în descriere), iar cele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (în monologul
fetei); verbele la trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (în meditaţia bărbatului), la fel şi
prezentul gnomic.
Muzicalitatea aparte a poeziei este conferită de elementele de prozodie: măsura de 8 silabe, rima
îmbrăţişată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă, juvenilă.
În concluzie, dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie,
abordând temele romantice ale iubirii, naturii şi geniului, prin idealizare şi prin viziunea poetică, poezia
„Floare albastră” este o ilustrare a romantismului eminescian.

2
-- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
-- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E al bastra-mi, dulce floare!
.....................
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
3
 Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

                   *
Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Și când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

A fost odată ca-n povești,

Și din oglindă luminiș
A fost ca niciodată,
Pe trupu-i se revarsă,
Din rude mari împărătești,
Pe ochii mari, bătând închiși
O prea frumoasă fată.
Pe fața ei întoarsă.

Și era una la părinți

Ea îl privea cu un surâs,
Și mândră-n toate cele,
El tremura-n oglindă,
Cum e Fecioara între sfinți
Căci o urma adânc în vis
Și luna între stele.
De suflet să se prindă.

Din umbra falnicelor bolți

Iar ea vorbind cu el în somn,
Ea pasul și-l îndreaptă
Oftând din greu suspină
Lângă fereastră, unde-n colț
– „O, dulce-al nopții mele domn,
Luceafărul așteaptă.
De ce nu vii tu? Vină!

Privea în zare cum pe mări Cobori în jos, luceafăr blând,

Răsare și străluce, Alunecând pe-o rază,
Pe mișcătoarele cărări Pătrunde-n casă și în gând
Corăbii negre duce. Și viața-mi luminează!"

Îl vede azi, îl vede mâni, El asculta tremurător,

Astfel dorința-i gata; Se aprindea mai tare
El iar, privind de săptămâni, Și s-arunca fulgerător,
Îi cade dragă fata. Se cufunda în mare;

Cum ea pe coate-și răzima Și apa unde-au fost căzut

Visând ale ei tâmple În cercuri se rotește,
De dorul lui și inima Și din adânc necunoscut
Și sufletu-i se împle. Un mândru tânăr crește.

Și cât de viu s-aprinde el Ușor el trece ca pe prag

În orișicare sară, Pe marginea ferestei
4
Și ține-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.
O, vin'! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."
– „O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață."
                   *
Trecu o zi, trecură trei
Și iarăși, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă
– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!"
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfășor
Marmoreele brațe,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față;
Dar ochii mari și minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de-ntuneric.
– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus,
5
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele."
– „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde."
– „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?"
– „Nu caut vorbe pe ales,
Nici știu cum aș începe -
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine."
– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."
Și se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
                   *
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.
Și-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– „Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ți vezi de treabă."
– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una."
– „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."
– „Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
6
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;
Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalț de subțiori
Te-nalță din călcâie;
Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată viața;
Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăși mă sărută."
Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă.
Și-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;
Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."
– „Tu ești copilă, asta e...
Hai ș-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,
Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi."
                   *
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
7
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos...
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."
– „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;
Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ți dau înțelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.
Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...
Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă."
                  *
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.
Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.
Și împle cu-ale ei scântei
8
Cărările din crânguri. În mări din tot înaltul
Sub șirul lung de mândri tei – „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Ședeau doi tineri singuri Dac-oi fi eu sau altul?

– „O, lasă-mi capul meu pe sân, Trăind în cercul vostru strâmt

Iubito, să se culce Norocul vă petrece,
Sub raza ochiului senin Ci eu în lumea mea mă simt
Și negrăit de dulce; Nemuritor și rece."

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Și de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă."

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe...

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede

– „Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăți

În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut