„Joc secund” ,Ion Barbu Artă poetică modernă

Modernismul reprezintă o manifestare radicală de impunere a principalelor elemente înnoitoare în

literatura primelor decenii ale secolului al XX-lea, care a produs o serie de mari valori în poezia şi proza
românească. El se caracterizează prin liricizarea mesajului poetic, prin metaforizare şi ambiguitate,
intelectualizarea poeziei şi forma neobişnuită. Unul dintre poeţii modernişti români este Ion Barbu, unic prin
încifrarea mesajului într-un univers abstract. Această manieră de a scrie portă numele de ermetism, este un
curentul literar modern care solicită dimensiunea raţională a cititorului, ascunzând-o pe cea sentimentală
şi, în aceste condiţii, este nevoie de o iniţiere a cititorului pentru a putea stabili sensul poeziei. Limbajul
este criptic, încifrat, cu termeni neologici şi specializaţi. Ermetismul este ilustrat de volumul „Joc secund”,
publicat în 1930, care se deschide cu poezia „(Din ceas, dedus...)”, al cărui titlu este înlocuit de către editori,
în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică, o operă lirică în care autorul îşi exprimă
concepţia despre condiţia sa şi actul creaţiei.
Viziunea despre lume a autorului, este o dovadă a modernismului, deoarece este influenţată de faptul că
poetul a fost şi matematician. Ion Barbu (pseudonim al matematicianului Dan Barbilian) este considerat, în
literatura română, un poet fără precursori şi fără urmaşi, statut dobândit în urma realizării unei sinteze
inedite între poezie şi geometrie. Pentru acesta, ambele se întâlnesc în sfere foarte înalte, fiindcă
amândouă propun modele posibile şi probabile ale lumii. În plus, viziunea sa capătă şi aspecte
filozofice, deoarece apelează la teoria filozofului antic grec Platon, despre lumea Ideilor Pure şi despre
mimesis: arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor
eterne, este imitaţia unor imitaţii. Ideile Pure au stat la baza tuturor elementelor lumii noastre, care sunt
copii imperfecte ale acelora. Existenţa umană are o cunoaştere limitată ce se desfăşoară într-o zonă a
copiilor, deoarece nu are capacitatea de a le percepe pe cele Pure. Artistul, înzestrat cu putere creatoare,
copiază realitatea pentru a compune a lume proprie (teoria mimesisului formulată în filosofia antică), dar în
acest fel el realizează o copie a copiei sau, în termeni matematici, copie la puterea a doua. Însă forţa sa
creatoare îl face să se apropie, intuitiv, de zona Ideilor Pure, pe care poezia le poate reproduce ca pe nişte
copii perfecte. În felul aceste se naşte un paradox: copia a doua este superioară celei dintâi, explicaţia fiind
medierea realizată de către creator între copii şi original.
Lirismul poeziei este unul obiectiv, dovadă a ermetismului, eul liric neavând mărci gramaticale directe
în poezie, neimplicare specifică matematicianului care dă importanţă raţionamentului, mai mult decât
subiectivităţii. Acest tip de lirism este sugerat de figurile de stil utilizate, de exclamaţia retorică „Nadir
latent!” şi de adjectivele calificative „calme”, „secund”, „verzi”.
Temele poeziei tratează condiţia creatorului şi a artei sale, poezia devenind o cale de accedere spre Ideile
Pure, spre perfecţiune, deci o cale spre cunoaştere. Aceste teme sunt susţinute de motive literare ale creaţiei:
oglinda, jocul, harpa, cântecul.
Titlul este o definiţie metaforică a poeziei, care propune o nouă modalitate de acces în lumea Ideilor
Pure, prin joc, însă unul de ordin secund, „mai pur" decât cel „prim", care reflectă materialul, lumea
contingentă. Cuvântul „Joc" din titlu sugerează o combinaţie a fanteziei, iar asocierea adjectivului
„secund” plasează jocul în zona superioară a esenţelor perfecte. Astfel, arta lui Ion Barbu oferă un fel
superior de joacă, a cuvintelor, o invitaţie adresată minţilor spre descifrare.
Poezia este structurată în două catrene, reprezentând câte un plan: primul dedicat poeziei, al doilea –
poetului şi rolului său.
Strofa întâi plasează expresia artistică în atemporal, poetui cautând în real, în lumea concretă a
oamenilor ("Din ceas") frumosul ("adâncul acestei calme creste"), care se răsfrânge în sine însuşi ca într-o
oglindă. Epitetul metaforic în inversiune „calmă creastă" este o figură de stil ce desemnează ascensiunea
poeziei către lumea Ideilor Pure în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept. Creaţia, ascunzând sensuri
multiple („adâncul”) tinde către perfecţiune, către lumea de sus a Ideilor. Procesul este unul raţional,
matematic, deoarece poetul deduce sensurile poeziei din lumea care îl înconjoară, munca de creaţie
aparţinând raţiunii, nu sensibilităţii acestuia. Epitetul metaforic „mântuit azur” defineşte, de asemenea,
lumea Ideilor Pure spre care poezia tinde, dar calea până acolo presupune trecerea prin „oglindă”, metaforă a
conştiinţei poetice care imprimă creaţiei imagine sa. Spaţiul poetic se restrânge la "o lume purificată până la
a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru", aşa cum spunea poetul. Actul creaţiei capătă astfel valori
narcisiste, poezia fiind un produs al minţii, amprentă a autorului său. Pentru ca ascensiunea să fie completă,
poezia trebuie să se detaşeze de lumea pe care a copiat-o, din care s-a inspirat: "Tăind pe înecarea cirezilor
agreste”. Metafora are un sens foarte puternic, subliniind natura ignobilă, rudimentară a lumii de aici, de jos,

1
care este pusă în opoziţie cu „mântuitul azur” al Ideilor Pure. Astfel, în viziunea lui Ion Barbu, poezia este
un proces exclusiv intelectual, o copie la puterea a doua a Ideilor Pure, un joc al imaginaţiei, al cuvintelor şi
al sonorităţilor propus de creator cititorului, "un joc secund mai pur", superior copiei de la care a pornit.
Atingerea scopurilor propuse de poet este sugerată de metafora „grupurile apei”, termen matematic cu
puternice conotaţii: reprezintă lumea Ideilor la care poezia accede, o mulţime de elemente grupate pe baza
unui principiu comun, acela al perfecţiunii.
Strofa a doua descrie planul poetului, definit prin metafora "Nadir latent", (nadir = punctul imaginar
cel mai de jos pe care il poate atinge soarele pe bolta cereasca, diametral opus zenitului şi aflat la intersecţia
dintre verticala locului de unde priveşte observatorul cu bolta cerească din emisfera opusă), care sugerează o
permanentă stare creatoare, o pulsaţie ce are ca rezultat poezia. Aceasta devine calea poetului de accedere
către zonele pure, o mişcare ascendentă care îl rupe de cotidian, de contingent. Aceeaşi idee transpare şi din
metafora "Poetul ridică însumarea de harfe răsfirate", poezia devenind aici rezultatul unui raţionament
matematic, al unei construcţii raţionale ce presupune adunarea mai multor termeni pentru un rezultat fix,
clar. „Însumarea” se referă tocmai la adunarea într-o poezie a cuvintelor, a ideilor, a sonorităţilor, a
versurilor ce par a fi reprezentate vizual de corzile harpei, fiecare cu nota sa particulară, dar ducând la un
rezultat comun, cântecul. Zborul invers, în jos, este o altă metaforă cu sugestii multiple: poate denumi
efortul făcut de cititor pentru a desluşi sensurile poeziei, un efort în sens invers faţă de cel creator: înseamnă
refacerea traseului parcurs de poet, pornind de la produsul final, analizarea lui, decodarea lui şi descoperirea
ideii. Totuşi, acest raţionament invers fie distruge frumuseţea poeziei, care trebuie să rămână, asemenea
misterelor lui Blaga, nedescifrată, cu sensurile închise ermetic, fie conduce cititorul pe un alt drum, departe
de înţelesurile ei. O altă interpretare a poeziei trimite la polemica purtată de I. Barbu cu unii dintre poeţii
epocii sale, creatori „refuzaţi de idee”, care nu înţeleg prin poezie decât o formă expresivă, cât mai
frumoasă. Pentru aceştia, actul creator nu este o ascensiune spre Ideile Pure, ci o coborâre în real, în
banalitate. În plus, pentru I.Barbu, ca şi pentru Arghezi, actul creator înseamnă trudă, eul liric "istoveşte"
pentru "cântec", iar creaţia îşi are riscurile şi jertfele ei, căci înţelesurile se pot pierde uneori, ele neputând
ajunge în mod desăvârşit la cititor. Această tristeţe poetică este exprimată prin verbul aflat la prezentul etern,
ca o autoadresare, "le pierzi".
Referirea la ermetism ca formă de creaţie se observă şi prin utilizarea participiului "ascuns” şi a comparaţiei care
sugerează că sensurile ce rămân nedescifrate sunt cele care dau farmecul poeziei, cele care atrag, iar pentru a se păstra
în acest fel, ele trebuie coborâte în străfundurile creaţiei, pentru ca nici un cititor să nu le descopere în întregime. De
asemenea, transparenţa imaginilor artistice este simbolizată de meduzele ce schimbă culoarea apei de la suprafaţa
mării, formând "clopotele verzi", atrăgând astfel privirile până în străfundurile misterioase, aşa cum orice creaţie
transpune artistic realitatea.
Prin urmare, poezia („adâncul acestei calme creste”) este o ieşire („dedus”) din contingent („din ceas”) spre lumea
Ideilor Pure, un joc secund, o oglindire a creatorului său, o sublimare a vieţii prin purificare, dar un astfel de cântec
rămâne ascuns, accesibil doar iniţiaţilor.
Nivelurile expresivităţii artistice sunt o dovadă a modernismului poeziei.
La nivel morfologic, ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul „adâncul", folosirea
adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofa („dedus", „intrată") şi a unor infinitive lungi, în
ansamblul poeziei („înecarea", „însumarea"), forme care dau ambiguitate poeziei.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima strofă este
eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii, sugerând o accentuare a
complexităţii în planul poetului.
La nivel lexical, câmpul semantic dominant este cel al creaţiei: dedus, oglindă, joc secund, însumarea de harpe,
cântec, istoveşte. Registrul lingvistic folosit este cel cult, fiind prezenţi termenii abstracţi, neologici, familiari
matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent", „însumarea". Prin intermediul acestor
termeni, se obţine un efect deosebit de intelectualizare şi abstractizare.
La nivel stilistic, abundenţa epitetelor metaforice, multe în inversiune, are ca rezultat încifrarea textului: „ceas
dedus", „calmă creastă”, „mântuit azur", „nadir latent", „cântec ascuns", „harfe resfirate", „clopotele verzi". Este de
remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce susţine concizia şi încifrarea
(ambiguitatea) limbajului poetic.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi urmărind o cadenţă
liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima
poeziei este încrucişată.
Astfel, poezia „Joc secund”, model de concizie lirică,o capodoperă a creaţiei artistice a lui Ion Barbu,
constituie o profundă artă poetică modernă, atât prin concepţia poetului asupra rostului şi rolului artei, cât şi
prin aceea că este un adevărat cod ce deschide cititorului înţelesurile poetice ale universului liric barbian.
2
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi

Şi cântec istoveşte; ascuns, cum numai marea,

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

3
4