3 INTEGRAREA CELULELOR ÎN

ŢESUTURI

Funcţionarea coordonată a celulelor în ţesuturi şi a ţesuturilor în

organe permite organismului să acţioneze unitar şi să-şi desfăşoare
activităţile esenţiale: metabolism, deplasare, reproducere. Un pas important
în evoluţia către multicelularitate a fost reprezentat de capacitatea celulelor
de a stabili contacte strânse şi de a interacţiona specific cu alte celule
similare. Diferite proteine membranare integrale, generic denumite molecule
de adeziune celulară (CAM), mediază aceste interacţiuni. Celulele
elaborează joncţiuni specializate, care promovează comunicarea locală între
celulele adiacente. De asemenea, celulele animale secretă o reţea complexă
de proteine şi carbohidraţi – matricea extracelulară (MEC) – care constituie
un mediu special în spaţiul intercelular.

3.1. Matricea extracelulară

Matricea extracelulară are trei componente majore: proteoglicanii cu

vâscozitate crescută, care protejează celulele; fibrele de colagen şi elastină
insolubile, care oferă rezistenţă şi elasticitate şi proteinele solubile de
adeziune multiplă, care conectează aceste componente la receptorii celulari
de suprafaţă. Există mai multe tipuri de MEC, în funcţie de combinaţiile
dintre componentele sale, fiecare tip fiind specializat pentru o anumită
funcţie, cum ar fi rezistenţa la întindere (tendoanele), protecţia mecanică
(cartilajele) sau adeziunea. De exemplu, în cazul celulelor musculare netede
care înconjură arterele, matricea trebuie să ofere conexiuni ferme, dar în
acelaşi timp flexibile.
MEC nu este o reţea inertă care susţine şi înconjură celulele. Ea
comunică direct sau indirect cu o serie de căi de semnalizare intracelulară,
care contribuie la realizarea unor funcţii celulare specifice. Componentele
MEC pot activa căile citosolice de transducţie a semnalului în mod direct,
prin legarea la receptorii proteinelor de adeziune celulară din membrana
plasmatică. De asemenea, prin legarea factorilor de creştere şi a altor
54
hormoni, matricea poate sorta aceste semnale, stimulând sau inhibând
indirect căile de semnalizare. Morfogeneza, ultimul stadiu al dezvoltării
embrionare, în cursul căruia se produc deplasări şi rearanjări celulare
intense, depinde în mod esenţial de componentele MEC, care sunt
remodelate, degradate şi resintetizate local. Degradarea şi resinteza
componentelor MEC intervine şi în vindecarea ţesuturilor lezate.

3.1.1. Componentele matricei extracelulare

Colagenul

Colagenul este cea mai abundentă proteină din organismul uman,

reprezentând aproximativ 25 % din masa proteică totală. Colagenul este
responsabil pentru integritatea ţesuturilor fibroase din structura oaselor,
dinţilor, cartilajelor, pielii şi tendoanelor. Totodată, colagenul este unicul
constituent al organismelor superioare care prezintă rezistenţă la tracţiune.
Până în prezent au fost descrise cel puţin 29 tipuri de colagen (I – XIX).
Dintre acestea, cele mai bine caracterizate şi, în acelaşi timp, cele mai larg
răspândite (90 % din totalul colagenului uman) sunt tipurile I, II, III şi IV.
Moleculele de colagen de tip I, II şi III se împachetează împreună şi
formează fibrile lungi şi subţiri. În contrast, tipul IV se dispune sub forma
unei reţele bidimensionale. La colagenul fibrilar se ataşează alte tipuri,
legând fibrilele între ele şi la componentele matricei.
Datorită abundenţei sale în structuri precum tendoanele şi cartilajele,
colagenul fibros de tip I este relativ uşor de izolat şi caracterizat. Astfel, s-a
constatat că în structura sa intră o proteină lungă (circa 300 nm) şi subţire
(1,5 nm), alcătuită din trei subunităţi – două lanţuri α1 şi unul α2 – dipuse
într-un triplu helix caracteristic, orientat spre dreapta. Fiecare lanţ conţine
un număr de 1050 aminoacizi. Toate tipurile de colagen conţin lanţuri
dispuse similar, în triplu helix, dar proprietăţile unice ale fiecărui tip se
datorează, în principal, segmentelor care întrerup helixul şi dispunerii în
diverse structuri tridimensionale. Colagenul adoptă structura sa
caracteristică ca urmare a prezenţei în număr mare a trei aminoacizi: glicina,
prolina şi hidroxiprolina, care formează un motiv repetitiv.
Mai multe molecule de colagen de tip I se împachetează împreună,
una lângă alta, constituind fibrile. În formarea fibrilelor, un rol important
revine unor segmente scurte de la extremităţile lanţurilor de colagen. Aceste
segmente nu adoptă conformaţia de triplu-helix şi conţin aminoacidul
hidroxilizină. Legăturile covalente care se stabilesc între două resturi de
55
hidroxilizină de la capătul C-terminal ale unei molecule de colagen şi alte
două resturi similare de la capătul N-terminal al unei molecule adiacente
stabilizează împachetarea paralelă a moleculelor de colagen. Fibrilele de
colagen de tip I au o rezistenţă enormă la întindere. Aceste fibrile, cu un
diametru cuprins între 50 – 200 nm, se grupează în mănunchiuri paralele şi
alcătuiesc fibre de colagen. Fibrele de colagen intră în constituţia
tendoanelor care conectează muşchii cu oasele şi sunt supuse unor forţe
foarte mari.
Biosinteza colagenului urmează calea normală pentru o proteină
secretată. Asamblarea fibrelor de colagen începe în reticulul endoplasmic şi
este completată în afara celulei. Lanţurile de colagen sunt sintetizate ca
precursori, numiţi procolagen. Lanţurile peptidice în creştere sunt
transportate co-translaţional în lumenul reticulului endoplasmic rugos, unde
vor fi procesate (Fig. 3.1).

Fig. 3.1 – Biosinteza colagenului (După Nimni, 1993)

Mai întâi, are loc glicozilarea, prin adăugarea de galactoză şi

glucoză la hidroxilizina aflată la extremitatea C-terminală. Trebuie precizat
că la ambele extremităţi (C- şi N-) există câte un segment, numit propeptid,
care este absent din molecula de colagen matur. Resturile de prolină din
mijlocul lanţurilor sunt hidroxilate de către hidroxilaze ataşate la membrană.
Apoi, legăturile bisulfidice dintre secvenţele propeptidice C- şi N-terminale
aliniază cele trei lanţuri înainte de formarea triplului helix în reticulul
56
endoplasmic. În final, porţiunile centrale ale lanţurilor încep să se închidă,
dinspre capătul C- spre capătul N-terminal.
După procesarea şi asamblarea completă, procolagenul de tip I este
secretat în spaţiul extracelular. În timpul exocitozei, enzimele extracelulare
– procolagen peptidazele – clivează propeptidele de la extremităţile
procolagenului. Proteina rezultată este denumită tropocolagen (sau
colagen). Asamblarea potenţială în fibrile în interiorul celulelor, cu
consecinţe grave, este inhibată de prezenţa propeptidelor. Excizia
propeptidelor permite moleculelor de colagen să polimerizeze în fibrile
normale în spaţiul extracelular.
În procesele fiziologice normale există un echilibru foarte bine
păstrat între biosinteza colagenului şi degradarea sa. Colagenoliza are loc
sub acţiunea unor enzime hidrolitice, numite colagenaze, care sunt secretate
sub formă inactivă (procolagenaze) de către celulele ţesutului conjunctiv,
fiind activate în mediul extracelular. În urma intervenţiei colagenazelor
rezultă hidroxiprolină liberă, care trece în sânge, de unde este transportată la
ficat şi degradată. O parte din hidroxiprolina plasmatică este eliminată prin
urină. Dozarea acestui aminoacid în plasmă şi urină are rol diagnostic, un
nivel crescut indicând anumite stări patologice însoţite de colagenoliză
(hiperparatiroidism primar, diverse boli osoase).
Fibrele de colagen I intră în structura oaselor. Anumite mutaţii
apărute la nivelul genelor α1(I) sau α2(I) conduc la o afecţiune gravă –
osteogeneza imperfectă sau “boala oaselor fragile”. Cea mai severă formă
este cea autozomal dominantă, care determină moartea fătului în uter sau la
scurt timp după naştere. Celelalte forme generează o boală severă,
invalidantă, cu dezorganizarea totală a tendoanelor, ligamentelor,
scheletului şi sclerei (sclere albastre). Majoritatea cazurilor de osteogeneză
imperfectă sunt cauzate de o deleţie totală sau parţială a genei α1(I). Totuşi,
înlocuirea unui singur aminoacid este suficientă pentru a determina anumite
forme de boală. De exemplu, înlocuirea glicinei cu oricare alt aminoacid
generează helixuri instabile. Lanţurile de colagen mutante nu pot părăsi
reticulul endoplasmic din fibroblaste (celulele care secretă majoritatea
colagenului de tip I). Ca urmare, reticulul endoplasmic se dilată şi secreţia
altor proteine (de exemplu, colagenul de tip III) este încetinită sau blocată.
În artrita reumatismală s-a constatat o activitate foarte crescută a
enzimelor proteolitice lizozomale. Din această cauză, proteinele (în special
colagenul) sunt degradate hidrolitic. Ca urmare, se reduce foarte mult
numărul fibrelor de colagen din ţesuturi şi în locul lor apar infiltrate celulare
inflamatorii. Trebuie remarcat însă că în artrita reumatismală sunt degradate
parţial şi macromoleculele de acid hialuronic din lichidul sinovial.
57
 Sindromul Ehlers – Danlos este denumirea generică pentru cel puţin
zece afecţiuni distincte, care sunt din punct de vedere biochimic şi clinic
manifestări la nivelul ţesutului conjunctiv ale defectelor în structura
colagenului. Astfel, pot apare rupturi arteriale, intestinale sau uterine,
echimoze, hiperextensibilitate articulară, vindecare defectuoasă a rănilor,
deformaţii musculo – scheletale, dislocaţii ale articulaţiei coxo – femurale.

Elastina

Elastina este cea mai importantă proteină din fibrele elastice. Este
localizată în ţesuturi supuse unor întinderi repetate, cum este cazul pereţilor
aortei. Elastina se diferenţiază puţin de colagen prin compoziţia sa în
aminoacizi: nu conţine hidroxilizină şi cuprinde un procent redus de
hidroxiprolină. În schimb, conţine mai multă prolină (10 % din totalul
aminoacizilor) şi multă glicină (30 %). De asemenea, are în constituţia sa
numeroşi acizi nepolari.
Ca şi colagenul, elastina este sintetizată în fibroblaşti, sub formă de
proelastină şi devine elastină propriu-zisă după exocitoză. În mediul
extracelular se uneşte cu colagenul şi alţi constituenţi. Este de remarcat
faptul că în ţesuturi elastina se asociază cu glucide şi lipide. Această
acumulare de lipide în ţesutul elastic al arterelor coronare şi aortă constituie
unul dintre factorii patogenici ai aterosclerozei.
Elastina este degradată prin hidroliză enzimatică, sub acţiunea
elastazei.

Componentele necolagenice ale matricei extracelulare

În compoziţia MEC intră, în afara fibrelor insolubile de colagen,

două categorii majore de proteine solubile: proteinele de adeziune ale
matricei, care se ataşează la receptorii celulari de suprafaţă şi proteoglicanii,
un grup de macromolecule ce conţin un miez proteic şi numeroase lanţuri
polizaharidice.
Proteinele de adeziune (laminina, integrinele, fibronectina) sunt
molecule lungi, flexibile, care conţin domenii de legare pentru o serie de
tipuri de colagen, polizaharide, proteine celulare de suprafaţă şi molecule de
semnalizare (factori de creştere şi hormoni). Rolul lor constă în ataşarea
celulelor la MEC şi în iniţierea răspunsului celular prin căile clasice de
transducţie a semnalului, participând astfel la migrarea celulară şi la
menţinerea formei celulelor.
58
 Proteoglicanii se găsesc în toate ţesuturile conjunctive. Din cauza
conţinutului ridicat în polizaharide, proteoglicanii sunt puternic hidrataţi,
fiind astfel responsabili pentru volumul MEC. De asemenea, permit difuzia
moleculelor mici printre celule.

Laminina

Laminina este o proteină heterotrimerică, cu o greutate moleculară

totală de aproximativ 820 000 daltoni. Până în prezent au fost identificate
mai multe izoforme, care conţin lanţuri A, B şi C puţin diferite. În structura
lamininei există situsuri de
legare cu afinitate crescută
pentru alte componente ale
laminei bazale şi pentru
molecule de adeziune de pe
suprafaţa multor celule (Fig.
3.2).

Fig. 3.2 – Laminina

(După Marun, 1987)
Lamina bazală este o reţea subţire (60 – 100 nm), constituită din
componente ale MEC. Lamina bazală conectează receptorii proteici de la
nivelul membranei plasmatice cu colagenul fibros şi cu alte componente ale
ţesutului conjunctiv subiacent celulelor epiteliale şi endoteliale. De
asemenea, înconjură celulele musculare individuale şi adipocitele.
În structura laminei bazale intră laminina şi colagenul tip IV, care
formează împreună structura reticulară de bază a laminei. În afară de aceste
componente principale, majoritatea laminelor conţin perlecan (un
proteoglican heparan sulfat) şi entactină (o mică proteină de adeziune, care
interacţionează atât cu laminina, cât şi cu colagenul IV), care stabilizează
structura laminei bazale (Fig. 3.3). Atât colagenul tip IV, cât şi laminina se
leagă la integrine specifice, o clasă importantă de molecule de adeziune
prezente în membrana plasmatică. Aceste interacţiuni conectează lamina
bazală cu celulele adiacente.
Lamina bazală este structurată diferit, în funcţie de tipul de ţesut. De
exemplu, celulele endoteliale care delimitează capilarele sangvine sunt
polarizate: una dintre suprafeţe este orientată către lumenul capilar, iar
cealaltă este înconjurată de o lamină bazală, care formează un filtru pentru
reglarea pasajului proteinelor şi al altor molecule din sânge în ţesuturi.
59
Lamina bazală subiacentă celulelor epiteliale intestinale reglează trecerea
substanţelor nutritive în sânge. În cazul ţesutului muscular neted, lamina
bazală conectează celulele adiacente şi menţine integritatea tisulară. Lamina
bazală dublă de la nivelul glomerulului renal acţionează ca un filtru în
formarea urinii. Laminina şi componentele laminei bazale joacă un rol
important şi în dezvoltarea embrionară, contribuind la aderarea dintre
celulele embrionilor timpurii. Pe de altă parte, în timpul dezvoltării
sistemului nervos, neuronii migrează pe căile matrixului extracelular care
conţin laminină.

Fig. 3.3 – Structura laminei bazale (După Yurchenco, 1990)

Integrinele
Dintre moleculele de adeziune, integrinele constituie cel mai
important grup, prin participarea lor la
toate tipurile de adeziune. Integrinele
sunt considerate mediatorii primari ai
adeziunii celule – MEC. Denumirea lor
semnifică rolul acestor proteine în
integrarea matricei extracelulare cu
citoscheletul intracelular. Integrinele
sunt proteine transmembranare. Fiecare
integrină este un heterodimer alcătuit
din două subunităţi (α şi β), legate
necovalent (Fig. 3.4).

Fig. 3.4 – Receptorii integrinici

60
 Specificitatea unei anumite integrine pentru diverşi liganzi pare să
depindă în mod esenţial de porţiunea extracelulară a subunităţii α.
Subunitatea β conţine patru regiuni bogate în cisteină, care contribuie la
menţinerea formei moleculei.

Fibronectina

Structura fibronectinei cuprinde două lanţuri polipeptidice identice,

legate la capătul C-terminal prin două legături bisulfidice. Fiecare lanţ are
circa 60 – 70 nm lungime şi 2 – 3 nm grosime. Până în prezent au fost
identificate peste 20 de lanţuri fibronectinice diferite. Polipeptidele cuprind
şase domenii, fiecare având mai multe secvenţe repetitive (Fig. 3.5).

Fig. 3.5. – Structura repetitivă a fibronectinei (După Paolella, 1993)

Proprietatea de adeziune multiplă a fibronectinei este determinată de

prezenţa în domenii diferite a unor situsuri de legare cu afinitate crescută
pentru colagen şi alte componente ale MEC, ca şi pentru anumite integrine
de pe suprafaţa celulară. Rolul principal al fibronectinelor constă în ataşarea
celulelor la matricele care conţin colagen fibros (tip I, II, III şi V). Astfel,
fibronectina este implicată în menţinerea formei celulelor şi în organizarea
citoscheletului. Fibronectina circulantă în sânge, secretată de către ficat,
formează mai greu matrice insolubile, comparativ cu fibronectina tisulară, în
schimb are capacitatea de a se lega la fibrină, un constituent al cheagului
sangvin. Ca urmare, fibronectina este imobilizată şi îşi expune domeniile de
legare pentru integrinele de pe suprafaţa plachetelor sangvine activate, aflate
în zonă. Plachetele vor fi astfel localizate în regiunile lezate ale vaselor de
sânge, putând participa la dezvoltarea cheagului şi vindecarea rănilor.

61
 Proteoglicanii

Proteoglicanii sunt prezenţi atât în MEC, cât şi pe suprafaţa multor

celule. În structura unei anumite matrice pot intra proteoglicani diferiţi, atât
din punct de vedere al miezului proteic, cât şi în ceea ce priveşte numărul,
lungimea şi compoziţia lanţurilor polizaharidice ataşate miezului proteic.
Lanţurile polizaharidice ale proteoglicanilor sunt polimeri lineari repetitivi
ai unor dizaharide specifice, numite glicozaminoglicani (GAG).
Glicozaminoglicanii sunt alcătuiţi din acid uronic (D-glucuronic sau L-
iduronic) şi N-acetilglucozamină sau N-acetilgalactozamină. Zaharurile
conţin resturi sulfat, ceea ce le conferă o încărcătură negativă.
Agregarea GAG prezintă o importanţă biologică deosebită, prin
ataşarea la proteine şi formarea proteoglicanilor. Localizarea GAG este
multiplă şi variată, în funcţie de rolurile pe care aceştia (sau proteoglicanii
corespunzători) le îndeplinesc în diferite organe.
Acidul hialuronic sau hialuronanul se află în ţesuturile embrionare,
lichidul sinovial, corpul vitros, cordonul ombilical, tendoane şi piele,
precum şi în ţesutul conjunctiv degradat. Acidul hialuronic contribuie la
menţinerea turgescenţei matricei extracelulare, conferind ţesutului
conjunctiv capacitatea de a rezista la forţe de compresiune, în contrast cu
fibrele de colagen, capabile să reziste la întindere. Datorită structurii sale
terţiare, reticulate, hialuronanul facilitează migrarea celulară în cursul
morfogenezei şi în procesele de vindecare a rănilor.
Condroitin sulfaţii sunt localizaţi în piele, cornee, tendoane, cartilaje
şi în regiunile de calcifiere osoasă, contribuind la menţinerea formei oaselor.
Keratan sulfaţii se găsesc în cornee, cartilaje (mai ales în cele
costale) şi în oase. La nivelul corneei, keratan sulfatul I, împreună cu
dermatan sulfatul, prezintă o dispunere regulată printre fibrele de colagen,
contribuind la transparenţa corneei.
Dermatan sulfatul se află în piele, tendoane, valve cardiace, aortă şi
scleră, contribuind la menţinerea formei oculare ovoide. Anumiţi indivizi
prezintă o deficienţă genetică rară la nivelul unei enzime implicate în sinteza
dermatan sulfatului. Ca urmare, se constată afectări multiple ale oaselor,
muşchilor şi articulaţiilor, o creştere în greutate sub normal şi o piele ridată,
cu aspect de îmbătrânire prematură.
Heparan sulfatul este localizat în fibroblastele pielii, peretele aortei
şi membrana bazală renală, contribuind la filtrarea glomerulară. Heparina,
sintetizată la nivelul mastocitelor prin adiţia enzimatică de grupări sulfat la
situsuri specifice ale heparan sulfatului, este un anticoagulant puternic,
datorită fixării factorilor de coagulare IX şi XI.
62
 La nivelul cartilajelor, proteoglicanii formează agregate
macromoleculare, care asigură rezistenţa la deformare. Unul dintre
proteoglicanii implicaţi în astfel de structuri este agrecanul. Miezurile
proteice ale moleculelor de agrecan, împreună cu GAG (condroitin sulfat şi
keratan sulfat), se leagă strâns la o moleculă lungă de hialuronan. Miezul
proteic al agrecanului are un domeniu globular N-terminal, care se ataşează
cu afinitate crescută la o secvenţă dizaharidică a hialuronanului, prin
intermediul unei proteine de legătură (Fig. 3.6).

Fig. 3.6 – Agregate de proteoglicani (După Dinu, 2000)

Pe lângă faptul că sunt componente structurale ale matricei

extracelulare şi ancorează celulele la matrice, proteoglicanii (mai ales cei
care conţin heparan sulfat)
leagă şi o serie de factori
proteici de creştere. De
exemplu, factorul de
creştere fibroblastic (FGF)
se ataşează strâns de
lanţurile de heparan sulfat.
FGF devine astfel rezistent
la acţiunea de degradare a
proteazelor extracelulare şi
constituie un depozit
matriceal de FGF (Fig. 3.7).

Fig. 3.7 – Legarea FGF la proteoglicani (După Ruoslahti, 1991)

63
 Hormonul activ este eliberat prin proteoliza miezului proteic al
proteoglicanului sau prin degradarea parţială a lanţurilor de heparan sulfat,
procese care apar în timpul creşterii şi remodelării tisulare sau după infecţii.
FGF se poate lega şi la heparan sulfatul unui proteoglican de pe suprafaţa
celulei, cum este sindecanul, care “prezintă” FGF unui receptor specific,
inducând proliferarea. FGF liber nu poate interacţiona cu receptorul, iar
celulele care nu pot sintetiza heparan sulfat nu răspund la FGF. Un alt
exemplu îl constituie factorul transformator de creştere (TGFβ), cu rol în
dezvoltarea embrionară. Miezul proteic al beta-glicanului leagă TGFβ şi îl
prezintă receptorilor specifici.
Câteva dintre implicaţiile în patologie ale proteoglicanilor sunt
prezentate în tabelul următor (după Praillet, 1998):

GAG şi
Consecinţe
Boala PG Explicaţii biochimice
biologice
implicaţi
Mucopoli- Deficit în enzimele Acumularea celulară şi
GAG
zaharidoze implicate în catabolismul tisulară de GAG
sulfaţi
lizozomal al GAG nedegradaţi
Acumulare de agregate
Degenerscenţe Modificări ale
structurale incorecte,
şi distrofii ale Agrecan anabolismului şi
răspuns sensibil la
cartilajului catabolismului agrecanilor
agresiuni
Interacţiune LDL-
Creşterea producţiei de
condroitin sulfat, cu
proteoglicani bogaţi în
Ateroscleroza Versican diminuarea captării LDL
condroitin sulfat
în celulele
(exceptând versicanul)
mezenchimatoase
Precipitarea
Absenţa sulfatării
Distrofia lactozaminoglicanilor în
lanţurilor de keratani
corneeană Lumican reţeaua colagenică
sulfaţi
maculară corneeană (opacitate
(lactosaminoglicani)
progresivă)
Procese Sindecan Modificarea structurii Creşterea capacităţii
tumorale lanţurilor de heparansulfaţi metastatice a celulelor
tumorale
Perlecan Digestia lanţurilor de Dispariţia barierei
heparansulfaţi reprezentată de lamina
bazală, extravazarea
celulelor tumorale
Protecţia peptidului Aβ
Modificarea gradului de
Maladia de atacul proteolitic
Perlecan sulfatare a lanţurilor de
Alzheimer Nucleaţia plăcilor
heparan sulfat
primitive

64
 3.2. Joncţiunile intercelulare

Celulele nu trăiesc izolate, ci sunt grupate într-o serie de ţesuturi, în

funcţie de specializarea lor. Prin urmare, este necesar ca aceste celule să fie
ataşate unele de altele şi să poată comunica chimic şi fizic. Comunicarea se
realizează printr-o serie de formaţiuni, denumite generic joncţiuni celulare,
care pot fi clasificate, din punct de vedere structural şi funcţional, în trei
categorii principale (Fig. 3.8):
A. joncţiuni de închidere (joncţiuni strânse)
B. joncţiuni de aderenţă:
ƒ situsuri de ataşare la filamentele de actină:
- joncţiunile de aderenţă intercelulară (benzile de aderenţă)
- joncţiunile de aderenţă celulă – matrice (contactele focale)
ƒ situsuri de ataşare la filamentele intermediare:
- intercelulare (desmozomii)
- celulă matrix (hemidesmozomii)
C. joncţiuni comunicante:
ƒ joncţiunile gap (pasajul apei, moleculelor mici, ionilor)
ƒ sinapsele

Fig. 3.8 – Tipuri de joncţiuni la

nivelul celulelor epiteliale
polarizate funcţional (După
Bloom şi Fawcett, 1994)
65
 3.2.1 Joncţiunile strânse (zonulae occludens)

Epiteliile sunt constituite din straturi de celule care delimitează

anumite spaţii sau cavităţi (de exemplu,
lumenul intestinal). Porţiunea celulei
orientată către lumen este denumită
suprafaţă apicală, iar restul celulei
constituie suprafaţa bazolaterală.
Joncţiunile strânse înconjură celulele
epiteliale adiacente într-o bandă îngustă,
aflată imediat sub nivelul suprafeţei
apicale (Fig. 3.9).

Fig. 3.9 – Joncţiuni strânse

Proprietăţile adezive ale joncţiunilor strânse sunt dependente de
concentraţia relativă a ionilor de calciu. La nivel molecular, ele sunt
compuse din lanţuri continue adiacente de proteine joncţionale
transmembranare, care fac contact prin spaţiul intercelular şi menţin cele
două membrane strâns unite. Două proteine principale au fost identificate în
structura joncţiunilor strânse: claudina şi ocludina. Ambele proteine au câte
patru pasaje transmembranare, dar secvenţele lor nu prezintă similaritate.
Ocludina este localizată exclusiv la nivelul celulelor epiteliale şi endoteliale.
Se pare că cele două izoforme (1 şi 2) ale claudinei sunt componentele
structurale majore, în timp ce ocludina are rolul unei proteine accesorii în
formarea lanţurilor joncţiunilor strânse.
În ceea ce priveşte biogeneza joncţiunilor strânse, asamblarea lor
este reglată de proteinele G, fosfolipaza C, protein kinaza C şi calmodulină,
în timp ce caderina-E controlează atât asamblarea, cât şi dezasamblarea
acestui tip de joncţiuni.
Joncţiunile strânse realizează două funcţii vitale:
(a) Previn pasajul moleculelor şi ionilor prin spaţiul dintre două
celule epiteliale adiacente. De aceea, substanţele care trebuie să străbată
epiteliile vor pătrunde mai întâi în celule (prin difuziune pasivă sau transport
activ), realizându-se astfel o absorbţie selectivă. Această cale oferă un
control asupra substanţelor transportate şi, în acelaşi timp, se opune pierderii
substanţelor deja importate.
(b) Blochează deplasarea proteinelor membranare integrale între
suprafeţele apicale şi bazolaterale ale celulelor. Astfel, funcţiile speciale –
de exemplu, endocitoza mediată de receptori pentru suprafaţa apicală şi
exocitoza pentru suprafaţa bazolaterală – sunt conservate.
66
 3.2.2. Joncţiunile de aderenţă (zonulae adherens)

În ţesuturile epiteliale joncţiunile de aderenţă formează benzi de

adeziune continue, care înconjură şi conectează celulele în zona imediat
inferioară joncţiunilor strânse. Aderenţa este mediată de caderină (adeziune
dependentă de Ca2+), o proteină receptoare transmembranară, care face
legătura între membrana plasmatică şi filamentele de actină. Filamentele de
actină se află într-o zonă adiacentă complexului joncţional membranar de
aderenţă. Domeniul citosolic al caderinelor interacţionează cu filamentele de
actină ale citoscheletului prin intermediul unor proteine intracelulare de
ataşare, reprezentate de catenină (α, β şi γ), vinculină şi actinină.
Mănunchiurile de actină ale celulelor învecinate sunt legate prin intermediul
caderinelor şi a proteinelor de ataşare într-o reţea transcelulară. Contracţia
acestei reţele se pare că joacă un rol important în morfogeneză (dezvoltare,
vindecarea rănilor) (Fig. 3.10).

Fig. 3.10 – Ataşarea caderinei la filamentele de actină

Caderinele sunt proteine cu un singur pasaj transmembranar,

constituite dintr-un număr de 700 – 750 aminoacizi. Până în prezent sunt
cunoscute peste 12 izoforme. Aceste proteine mediază adeziunea
intercelulară dependentă de Ca2+ la vertebrate. Porţiunea extracelulară a
caderinei este formată din cinci domenii (cu circa 100 aminoacizi fiecare),
dintre care patru sunt omoloage şi conţin situsuri de legare a Ca2+. În
absenţa calciului, caderinele suferă modificări conformaţionale şi sunt rapid
degradate de proteaze.
67
 Caderinele au rol în dezvoltarea şi menţinerea ţesuturilor în timpul
formării blastulei, a gastrulaţiei, neurulaţiei şi organogenezei. E-caderina
este esenţială pentru stabilizarea altor tipuri de joncţiuni intercelulare la
nivelul epiteliilor. De asemenea, se pare că este o proteină
tumorosupresoare: pierderea funcţiilor sale se corelează cu creşterea
invazivităţii şi metastazarea tumorilor, fapt dovedit în cancerul de colon,
unde s-a identificat o formă mutantă a E-caderinei.
Legarea la citoscheletul de actină este esenţială pentru funcţia de
adeziune a caderinelor. Interacţiunile dintre caderine şi catenine sunt reglate
prin fosforilarea tirozinei şi/sau serinei (Fig. 3.11).

Fig. 3.11 – Reprezentare schematică a adeziunii caderinelor

Rolurile joncţiunilor de aderenţă sunt multiple. Ele realizează o

ataşare mecanică puternică între celulele adiacente. Astfel, celulele
musculare cardiace sunt menţinute împreună în timpul sistolei şi diastolei.
De asemenea, adeziunea apare şi la nivelul celulelor epiteliale. Tot
joncţiunile de adeziune par a fi responsabile şi de inhibiţia de contact, ce se
manifestă în timpul dezvoltării culturilor celulare primare.

68
 3.2.3. Desmozomii şi hemidesmozomii

Desmozomii realizează punţi solide de ataşare între celule, în special

la nivelul ţesuturilor supuse unui stres mecanic intens, cum este cazul
epiteliilor şi musculaturii cardiace. Desmozomii apar ca nişte butoni
(“nituri”) pe porţiunile adiacente a două membrane plasmatice, care
conectează filamentele intermediare citoscheletale (filamentele de keratină
în epitelii şi filamentele de desmină în musculatura cardiacă) din celulele
învecinate, oferind astfel rezistenţă ţesuturilor (Fig. 3.12).

Fig. 3.12 – Joncţiuni de aderenţă şi desmozomi

Proteinele de legătură dintre membranele adiacente sunt caderinele

desmozomale – desmogleina şi desmocolina – iar proteinele citoplasmatice
de adaptare sunt catenina, plakofilina şi desmoplakina. Împreună realizează
un complex care conectează filamentele intermediare ale celulelor
învecinate.
Importanţa conexiunilor desmozomale între celulele adiacente este
ilustrată printr-o afecţiune a pielii, cu potenţial letal, denumită pemfigus.
Boala este cauzată de prezenţa unor anticorpi împotriva caderinelor
desmozomale. Ruperea desmozomilor de la nivelul tegumentului determină
apariţia unor veziculaţii severe, cauzate de pierderea masivă de lichide din
organism prin epiteliul lezat (Fig. 3.13).

69
 Fig. 3.13 – Pemfigus cu veziculaţie severă (După Fitzpatrick, 1993)

Hemidesmozomii sunt joncţiuni între celulele epiteliale şi lamina

bazală. În compoziţia lor intră integrine şi proteine de ataşare.

Fig. 3.14 – Structura hemidesmozomilor

70
 3.2.4. Joncţiunile gap

Joncţiunile gap sunt zone specializate ale membranei plasmatice,

care conectează celule învecinate. Numele lor provine de la aspectul
electronomicroscopic (gap = gol, deschizătură). Ele constituie grupări
organizate de canale proteice, care permit ionilor şi moleculelor mici, cu
greutatea moleculară sub 1000 daltoni, să treacă în mod pasiv între celule
conectate. Acest mod de comunicare permite celulelor să-şi echilibreze ionii
reglatori şi moleculele mici (Ca2+, AMPc, glutationul, aminoacizi, zaharuri,
vitamine, nucleotide) (Fig. 3.15).

Fig. 3.15 – Transportul prin joncţiunile gap (După Bloom şi Fawcett, 1994)

Proteinele canal care constituie joncţiunile gap sunt alcătuite din

două hemi-canale sau conexoni. Fiecare joncţiune gap poate conţine un
“buchet” de până la câteva sute de conexoni. Un conexon se află în
membrana unei celule şi se aliniază perfect cu un conexon al celulei
adiacente, formând o cale apoasă continuă, cu un diametru de circa 1,5 nm,
prin care ionii şi moleculele mici trec liber de la o celulă la alta. Fiecare

71
hemi-canal sau conexon este alcătuit dintr-un inel de şase subunităţi
(hexamer) proteice, numite conexine. Până în prezent, în ţesuturile
mamiferelor au fost identificate 13 gene înalt conservate de-a lungul
evoluţiei, care codifică aceste conexine. Conexinele sunt constituite din mai
multe regiuni specializate: o regiune de ancorare situată în bistratul lipidic
membranar, o regiune externă, care permite cuplarea cu conexonul opus, şi
o regiune reglatoare intracitoplasmatică, cu rol de control specific.
Experimentele au arătat că în anumite celule conexonii hexamerici pot fi
formaţi din conexine identice (conexoni homologi), pe când în alte celule se
întâlnesc combinaţii de câte două conexine (conexoni hibrizi sau heterologi)
(Fig. 3.16).

Fig. 3.16 – Structura joncţiunilor gap

Joncţiunile gap există în aproape toate tipurile de celule din

organism, cu excepţia musculaturii striate, a eritrocitelor şi a limfocitelor
circulante. Dimensiunile şi numărul joncţiunilor gap dintr-o celulă depind
de ciclul celular şi de starea fiziologică a organismului sau ţesutului, precum
şi de expunerea la diferite condiţii de mediu sau stres. Joncţiunile gap nu
sunt în permanenţă deschise, ci oscilează între închis şi deschis. Reglarea
permeabilităţii lor implică fosforilarea conexinei şi, de asemenea, variază
rapid şi reversibil în funcţie de pH-ul şi de concentraţia Ca2+ citosolic.

72
 În figura 3.17 se pot urmări, schematic, etapele sintezei şi degradării
joncţiunilor gap:

Fig. 3.17 – Biosinteza şi degradarea joncţiunilor gap

Comunicarea intercelulară prin joncţiuni gap este un proces biologic

întâlnit numai la organismele pluricelulare. În timpul evoluţiei, procesul de
diferenţiere celulară a oferit organismelor pluricelulare noi strategii de
supravieţuire şi adaptare la un mediu în continuă schimbare. Mecanismele
reglatoare complexe necesare pentru controlul proliferării şi diferenţierii
celulare într-un organism implică trei căi majore de comunicare:
extracelulare, intracelulare şi comunicarea intercelulară pe calea joncţiunilor
gap. Rolul fiziologic major al joncţiunilor gap este de sincroniza semnalele
metabolice sau electrice între celulele dintr-un ţesut, participând astfel la
procesele de creştere, diferenţiere, apoptoză şi la răspunsul adaptativ celular.
Celulele dintr-un ţesut trebuie coordonate şi acest lucru se realizează prin
cuplarea celulelor în principal prin intermediul joncţiunilor gap.
Este interesant faptul că celulele stem pluripotente nu au joncţiuni
gap. Ele nu au nevoie de comunicarea intercelulară prin joncţiunile gap,
deoarece se află în plin proces de proliferare. Când celulele ating stadiul de
blastulă, celulele trebuie să facă faţă unor condiţii de micromediu diferite,
astfel că vor exprima joncţiunile gap şi se vor diferenţia. Ca şi celulele stem,
celulele tumorale proliferează şi nu prezintă joncţiuni gap funcţionale. Însă,
spre deosebire de celulele stem, celulele tumorale manifestă rezistenţă la
semnalele normale privind dezvoltarea joncţiunilor gap, astfel că nu au
control asupra creşterii şi nici capacitatea de a-şi termina diferenţierea. S-a
73
observat, de asemenea, că promotorii tumorali endogeni sau exogeni inhibă
reversibil comunicarea intercelulară prin joncţiunile gap, fiind astfel
implicaţi în progresia tumorii în cadrul carcinogenezei. Pe de altă parte,
proto-oncogenele controlează proliferarea şi diferenţierea celulară. Atunci
când sunt activate sau apare o mutaţie, proliferarea scapă de sub control. De
asemenea, unele oncogene, cum sunt ras, src, raf, neu, odată activate, inhibă
ireversibil comunicarea prin joncţiunile gap şi promovează carcinogeneza.
Genele tumoro-supresoare stimulează comunicarea de tip gap, astfel încât
absenţa sau inactivarea lor favorizează dezvoltarea tumorală.
Medicamentele anti-oncogenice, de genul Lovitatin-ului, care inhibă
acţiunea oncogenei ras, pot reface, cel puţin parţial, comunicarea
intercelulară de tip gap. De asemenea, ingineria genetică utilizează gene ale
conexinelor pentru a reda comunicarea gap în celulele tumorale, încercând
astfel să restabilească controlul creşterii şi să reducă potenţialul malign al
acestora.

74