Umbrela

Te plouă rugăciunea
de rană sângerândă
şi din licoarea tare
umbrelă tu îţi faci
să nu te doară şoapta
din implorarea blândă,
de-aceea-ţi frângi auzul
şi geamătul îl taci.

Te zbaţi cu-nverşunare
în propriile-ţi gânduri
răpus de kilometrii
legaţi de talpa ta,
iar clipe nemiloase
se scutur rânduri-rânduri...
Baston în iarnă cine
sub braţul tău va sta?

Tu ai făcut cărare
pe unica iubire
să poţi purta pe braţe
iluzia din vis,
azi eşti captivul poftei
robit de-o fericire
ce va cădea poimâine
sub prag de paradis.

Nu-ţi mai ascunde fruntea

sub floarea de umbrelă
când ochii de femeie
cu stropi de cer te-ating,
revino să-ţi continui
frumoasa ta nuvelă
cât mai e-n geam lumină
şi-amurguri nu te-nving.

când nu vii...
Tu nu mai vii
fără aripi
din nou e naltul
căci mă ucizi
în vis ce nu s-a împlinit,
chem verbul tău
însă din nou răspunde altul,
iar tu rămâi
ca ieri plecat
nerevenit.

Pe-acelaşi prag stau

dar lipsită de vocale
şi cu altar
pe rana strigătului mut,
cu ochi plecaţi
în ale lacrimilor poale
un zâmbet fals
în colţul buzelor ascut.

Îmi vei şopti

că gustul lacrimei îţi place
când vei intra
în casa mea întâmplător,
îmi vei lăsa
un ghemotoc
în piept
din ace
să-mi ispitească
nerăbdarea
din fior

un ciob de vară

De ciobul verii
prind mănunchiul de speranţe
când ţintuită sunt la zid
de clipe-gloanţe
şi-mi leagă talpa
pud de sare ruginită...
Un ciob de vară mi-a rămas
să-ţi fiu iubită.

Cu: of! aştern un minus nou

peste retină
punând cătuşe albăstrimii
fără vină
şi-ţi caut ocii
pe movila de vocale:
miros de august neapus
culeg în poale.

În piatra rimei veşniceşti

femei străine
iar eu găsesc aici
polenul pentru mine
să mai lungesc c-un infinit
ist ciob de vară
fiind purtată de-al tău gând
seară de seară.

Apoi şi mâine
ca o hoaţă fără jenă
voi răscoli la tine-n creier
şi în venă
să mă înfrupt înfometată
cu-a ta pară...
Să nu acuzi:
mi-a mai rămas un ciob de vară.

...a ta scrisoare

Mă furişez azi
pas cu pas,
din ce-am avut
spre ce-a rămas:
un verb apus
pe-o filă mută,
pe visul meu
o nouă cută,
o şoaptă
dintr-un miez de dor
bujori aprinşi
de un fior,
minciuni sorbite pe-a ta gură,
delirul toamnei în arsură...

Iar vara
chiar de a trecut
nu-mi pasă:
pulsul îţi ascult
curmat de lava
din peniţă
şi iar devin
ca ieri
fetiţă
cu fluturaşi nebuni în burtă,
cu găţe
în fustiţă scurtă
şi cu un infinit în faţă
care apusul îmi răsfaţă
cu rouă
pe polen de soare
când prind în mâini
a ta scrisoare...

Spini şi roze

Nu te alung,
tu te prelingi din mine
cu ultima ninsoare de salcâm:
pe geană - rouă,
pe amurg - suspine
şi-n tâmplă
melodii de caldarâm.

Mai strâng la braţ

apusul umbrei tale
răpite de-un april
în ochii ei:
iubita ta
cu fustă din petale
şi zâmbet presărat cu ghiocei.

Nu te mai chem
prenumele-ţi mă frige
cu-atingerea
finalului sărut,
să fac un pas
ispita mă învinge,
dar ultimul
demult a fost făcut.

Şi pe furiş
împlânt în carnea-mi poza:
frumoasă ea
şi tu... ah! fericit!
Din floarea ta păstrez doar spinii,
roza
o pun pe fruntea ei...
Să-i fii iubit.

Când zici “da”

Un "da" discret
pe-o filă
cum e iarna
mi-a încălzit
petala de amurg,
peste o taină
să-mi coboare geana,
să îmblânzească
clipele
ce curg.

La visul meu
din semn de întrebare
a coborât
un înger – cupidon,
prin verb discret
cu strop de afirmare
să-mi scoată
fericirea
din beton.

Un "da"
ce a răspuns
(sau nu?)
chemării.
Un "da"
ce-i pentru: "vii?"
nu pentru: "pleci?"
Un "da" lăsat
pe pleoapa neuitării:
izvor amar
pe aşteptări
să seci...

Vis consumat

Nu plâng
şi pare...
nici nu te urăsc -
tu ai născut
şi ai ucis iubirea,
pe gene
vise moarte
izvorăsc
şi sub troiene
mi se-ntoarce firea.

Brodasem
în destinul tău
un vis
ce-l tot purtam
prin filele prunciei
şi-am inventat
din doruri paradis
să cucerim
adâncul veşniciei.

Dar vinul nostru

s-a băut demult,
sau ţi-ai dorit
să guşti
din mustul proaspăt...
Nu te mai chem
nici nu aştept mai mult,
azi voi broda destinul
din alt capăt.
Pustiită

Durerea muşcă din senin -

doar nori şi ceaţă,
în poala sorţii încă ieri
era verdeaţă
mă încălzea chiar bruma
cu scântei din lună,
cu visuri:
eram doi şi împreună.

În palma ta îşi face cuib

o altă palmă,
îmi potrivesc pleoapa udă
sub năframă,
în giulgi destinul îl îmbrac
să plec în humă,
nu eşti al meu -
încet mă scurg
precum o spumă.

N-am să te chem -
o alta numele-ţi dezmiardă,
nu te aştept -
a îngheţat privirea-ţi caldă,
nu te doresc -
pe gura ta e a ei gură,
cu alta firea-ţi se frământă în arsură.

Culeg dureri
din fericirea de-altă dată,
că te-am iubit
trădare este a ta plată,
nu vreau să vii -
tu ai ucis iubirea-mi vie,
chiar de-o să ceri
din nou să iert -
rămân pustie.

Infidel

De mi-ai întoarce
visu-n doi pictat
pe-o noapte
să-l fac o zdreanţă
înecat de-a zilei lapte
şi pe un câmp imaculat
fără suspine
să modelez un nou destin
să mă aline.

Pe-un nou decor-

eu într-un leagăn viu de frunze,
ele mă mângâie
dar... Vai! - cu-a tale buze
şi îmi ascund obrajii roşii sub petale
dar mă-nfior de-aroma lor -
e-a gurii tale.

Peste retină o cortină trag grăbită,

acolo-i,
Vai!
o scenă când ţi-eram iubită,
când braţul tău era arcuş
iar eu vioară...
Ah!noua pânză se preface iar în pară...

Vreau să rămân în visul nostru

înc-o seară
până în zori să mă prefac
în strop de ceară...
Dar , infidelule,
să ştii că n-ai iertare,
să nu-ţi închipui
c-ai să scapi de răzbunare.

Chiar de eşti

Chiar de eşti
o fantomă a nopţii pustii,
sau chemare sfioasă
-a dorinţei târzii,
сhiar de eşti
doar un vis
şi rămâne-vei vis...
Cine-a zis că a ars?
Ce-ai aprins e nestins.

Chiar de-acuză Pământul

şi îngeri-n Cer,
de insişti (poate nu)
să n-aştept,să nu sper...
Cel mai dulce fior eşti
şi vreau să-mi rămâi,
nu eşti mâine,
nici ieri,
veşnicie să-mi fii.

Chiar de pleci
într-o zi
făr’să vâd cum te-ai dus,
tu vei şte s-aştepţi,
(poate eu),
colo sus.
Şi-ntr-o zi fără foi
dintr-un vechi calendar
împreună vom sta
pe-un comun lampadar.

Poem nescris

Din golul rămas

la plecarea-ţi în clipa
ce-a rupt infinitul
în ieri şi... nimic,
mă-nvăluie ger
să-mi îngheţe aripa,
să-mi rupă peniţa
de zbor să nu zic,

să-mi caut un rost,

să mă-nalţ ca odată,
căci gându-mi tânjeşte
orfan de-al tău dor
zgârcit,
ce lăsa
rareori câte-o şoaptă
să-mplânte în lutu-mi
vitalul fior...
Adânc am săpat
şi mi-e pat arătura
să pot să te-ncânt
din nesomn cu alt vis,
căci arde-n arsura
sărutului gura
şi doare cerneala
-n poemul nescris.

Un Nume...

Mai răsfoiesc prin cronici

un ieri pelerin
când mai erai în mine
Iubite-străin,
căci te dorea aproape
pustiu-mi dresat
şi oploşit în casa-mi
de muză chemat.

Te culegeam din buchii

cunună să-mi fac,
să mă gătesc mireasă
în vis să mă plac.
Şi-n luna cea de miere
natură să-mi stai
înveşnicit în pânza-mi
din "gura de rai".

Dar gânduri paralele

din vechi labirint
au exilat în spaimă
fiori ce nu mint
să lunece-n clepsidră
poimâinii uşor,
să nu cunoşti arsura
de virusul "dor".

Şi mijlocul de iarnă
în soare turnat
durerea-nmuguririi
în mine-a-ngheţat.
Şi unic e lăstarul
ce viu a rămas
cu nume Fără Nume...
În mine îl las.

Timp grăbit

S-a răcit cafeaua,

cerul s-a urcat
în lumina zilei.
Tu rămâi plecat.
Gândul meu te cheamă,
ochii scotocesc
depărtarea mută.
Nu te mai găsesc.

E singurătate
scris pe orizont,
în pustiu de gheaţă
tălpile îmi port.
Căci te-ai dus din sine
să nu fii al meu.
Din cafeaua rece
negru-amarul beu.

Însă îţi reflectă

geamul al tău spus,
torn în ceşti cafeaua
ziua-i când spre-apus.
Şi scrutez viteza
timpului grăbit.
Vino, sunt doar Clipe
să-mi mai fii Iubit.

Parc pustiu

Nu te-am găsit iubite,

azi parcul e pustiu,
trist picură cerneala
pe câmpul argintiu,
căci nu se mai aude
cum buchia din gând
se joacă sub peniţă
metafora turnând.

Amarul nu-mi divulgă,

nici zâmbetul senin,
nici chin ce te frământă,
nici gustul în venin.
Şi nici iubirea jună
în fruct târziu, răscopt,
nici rima ce încântă
cu tainicul ei port.

Îmi plec durerea mută

de marşul funerar,
tăcerea toarnă ceaţă
în centru de chenar.
Şi strigă aşteptarea:
"De ce nu te găsesc?
Când vii în parcul nostru?
Doar ştii cum te doresc..."

M-ai chemat...

M-ai chemat în noapte

să devin lumină,
să sădesc luceferi
în a ta grădină,
culegând din aştri
mici eternităţi,
înspre noi galactici
calea să-mi arăţi.

Am venit în grabă
să te iau de mână
să-mi potoale setea
şoapta ta divină,
dar mă laşi, iubite,
în castel străin
să nu cadă umbra-ţi
pe al meu destin.

La ce-mi e icoana -
chip de veşnicie,
fără palma-ţi caldă
eu devin pustie.
Nu vreau în nemoarte
să mă nasc din gând,
vreau să-mi fii aproape
în clipa pe pământ.

Unic păcat...

De-acum eşti străin

dar al meu ai rămas,
căci dorul nu vrea
să accepte popas
şi chiar de-a crescut
un obstacol în plus,
puţin - ca să uit,
că exişti - mi-e deajuns.

O vorbă să schimb
cu suspinu-n priviri,
cu vis să te chem
rime noi să-mi inspiri,
să ştiu că auzi
prin rafale de vers
şi-n seri să-mi permiţi
la cerneala-ţi acces.

Prin geam să zăresc

pe salteaua de nea
o noapte de-april
din colecţia ta,
să pot să trăiesc
acel unic păcat:
în strigăt etern
din nemoarte urcat.

Zadarnic
Zădarnic am stat pân’ târziu...
Doar ştiam...
A fost şi "adio"-n "mă iartă..."
Minciuna speranţei -
să cred că te am,
de nopţi cu nesomn vinovată.

Ştiam că-i finalul de frază,

e “punct”,
o altă poveste să-nceapă.
Grădina ne-a fost
despuiată de fruct,
să crească suspinul
sub pleoapă.

Dar firea mai cere

în cântec refren,
vrea pauză
pentru durere…
Zadarnic…
În gară e ultimul tren.
În ploaie peronul meu piere…

Tu eşti...

Tu eşti majuscula
din unica mea frază,
eşti umbra-n arşiţa
zenitului de-amiază,
eşti chipul meu
în conştiinţă reflectat,
un vis rămas
în urma trenului plecat.

Îmi eşti duminica

din bafta-ntârziată,
în deznădejdea mea -
favoare aşteptată,
în surul toamnei -
un lăstar adolescent,
pe roua pleoapei -
suferinţă de poet.

În truda sufletului
eşti o sărbătoare,
eşti zborul cântului
născut din sărutare.
Şi nebunie
pregătită pentru zbor,
în vinul gurii
eşti chemarea:
"te ador".

Luni

Al meu până duminică.

Şi pleci...
Sau eu din tine,
să-ţi devin străină...
Sunt două nopţi
apoi - amurguri reci
şi un deşert -
pedeapsă fără vină.

Iar luni...
Culeg un număr.
Interzis!
Semnale lungi...
- Alo!
A ta tăcere,
căci vocea mea
duminică a zis
un ultim "pa!"
şi luni - numai durere.

Doar poza ta -
o şoaptă-n loc de chip,
cu gura arsă te ating pe frunte...
Ştiu,
mi-am durat speranţa pe nisip
şi luni va arde
cea din urmă punte.

Între noi...

Între noi - depărtări,

nişte prunci, nişte soţi,
Universul şi-o lege nescrisă,
făr’ un soare-n zenit,
făr-o lună în nopţi,
făr’ făptura-mi de braţu-ţi cuprinsă.

Nici o şansă să sper,

nici motiv să aştept,
doar un strigăt spre cer în celule,
nici în leagăn pustiu
dulci căderi să accept...
Fantezii - pentru doru-mi pilule.

Şi chemări fără glas,

fără ochi în priviri
şi sărutul tău lung fără buze,
şi-ai mei sâni ce te vor
să-i atingi, să-i admiri...
Dar îmi dai lipsa ta, fără scuze.

Hoaţă

Sunt o hoaţă, iubite,

m-am furat din destin,
căci acolo eşti lipsă
şi nu vii. Eu să vin...

Mi-am negat existenţa

din cămaşa de lut
şi cu chip de fantomă
doru-n mine ascult.

Tu devii o ispită
în al meu Paradis,
cu vioara din tâmplă
sol real ai cuprins.

Şi-o minciună-i salteaua

unde-n vis ne iubim:
în povestea-mi făr’ noapte,
doi Luceferi să fim,

unu-n zori să se nască,

altu-nvie-n apus...
Ah, iubite, sunt hoaţă
acuzată de Sus.

Rivala

Rivală-mi eşti,
tu, poezia mea,
Iubitul mi-ai răpit.
Ieri mă chema.
Azi m-a uitat,
cu tine se dezmiardă,
pe vis îşi lasă
umbra ta să cadă.

Stai între noi,

codană ne-nfrânată,
să-ţi vinzi iubirea
făr’ a cere plată,
căci vrei să-i fii stăpână,
îl seduci
cu buze răsfăţate,
şoapte dulci.

Torni vin să-l faci nebun,

să te iubească,
de taina ce-l răpune
să-ţi vorbească,
să uite
că-l alesem de bărbat.
Pustiu mă-nghite -
tu-l alinţi în pat.

Infidel

E spaţiu prea dens

ca să vin, ca să vii,
traseie-n văzduhuri
şi drumuri ferate,
ni-i pasu-n străine
şi vechi galaxii
şi-o eră-ntre noi
fără zi, fără noapte.

Un leagăn avem
şi o casă-n absurd,
dar nu ne-am văzut
căci pe rând ni-i venirea,
la strigătul nostru
destinul e surd...
Şi-un fum transparent
de ţigară-i iubirea.

Iar azi am aflat

că îmi eşti infidel,
cu stele-n cădere
mă plouă pe iarnă...
Întreg universul
s-a prins în duiel
să stau între două extreme
o rană.

Icoana ta

E prea târziu,
nu e de-acum nici toamnă
să te mai chem,
pe dor te-mbrac icoană,
să îţi ating
cu clocotul din noapte
doar umbra ta
ce-mi dai s-o sorb din şoapte.

Când mă cuprinzi
să părăseşti peronul,
mă mai reţin
căci uiţi în mine clonul,
să-l mai iubesc
în patul poeziei,
să uit, să uiţi
că-s braţele stihiei.

Şi în delir
privirea-ţi mă desfată
din ciob de cer
să-i dau destinul plată,
ca să rămân
pe-a ta icoană umbră
cerşind lumini
pentru cetatea-mi sumbră.

Contaminat

Îmi vei ierta, iubite

obrăznicia mea?
Căci am săpat o copcă
în inocenţa ta,
vrând era glacială
ce te declară soţ
s-o-mbrac pe a mea pară,
să-ţi dau apoi s-o porţi.

Ca să trezesc Nebunul
în tine-ntemniţat
şi să-mi devii vasalul
de veacuri căutat,
să răsturnăm clepsidra:
doi prunci neprihăniţi,
să ne predăm iubirii
de patimi. Doi smintiţi.

Dar simt sub palmă frica

când vii să mă răpui
şi te primesc supusă -
tu fugi, nimic nu spui.
Dar vei veni, ştiu bine
căci eşti contaminat
de febra-mi ce te roagă
să te cunosc bărbat.

Iubirea ta

Iubitul meu,
tu mă urăşti în zi
şi vii nebun
să mă iubeşti în noapte,
ştii gheaţa-n casa mea
a încălzi,
dar din troiene
îţi zideşti palate.

Cu para vii
auzul să-mi dezmierzi,
să-ţi simt sărutul,
palmele, privirea,
apoi cu veşnicii
te-ndepărtezi
zdrobind în ţăndări
gândul meu şi firea.

Să te aştept
la margine de ierni,
să vii din nou
cu-n strop de primăvară
la mine-n casă,
clipele să-mi cerni,
la tine-n braţe
să devin vioară.

Necazurilor

E prima zi. Încerc

s-o iau de la-nceput,
în cronici să vă trec,
să-mbrac pe şoaptă scut.

Să mă dezic de vis,
în start aduc final
şi pe fioru-ncins
storc geamătul din val.

Din doruri mă culeg,

deşertu-n mine-aştern,
cu geana nu alerg
prin ploaie să mă cern.
N-aştept precum un prunc
în foi de staniol
iluzie pe fulg -
sub brazi de azi e gol.

Să nu mă mai chemaţi,
prea mult v-am căutat,
e prima zi, plecaţi,
şi eu azi am plecat.

Distanţă

Iau Pământul sub talpă

şi-l rotesc să alerg,
schimb graniţe, schimb limba,
alţi fulgi geana-mi culeg.

Mă apropii cu-o oră,

altă oră-i în tren,
peste calea ferată
veacu-n clipe mi-l cern.

Dar viteza spre tine

şi distanţa-ntre noi
tot aceiaşi rămâne
făr’ plecare-napoi.

Şi-i acelaşi, iubite,

de-al tău gând al meu dor,
de priviri intuite
ce-mi trezeşte fior.

Cu viteza luminii...

Încerc să trăiesc
cu viteza luminii
o clipă cu tine,
să pot reuşi
să macin în sine
tot rodul grădinii
şi-agheasma pe frunze
din zorii de zi.

Îţi prind cătătura:

un leagăn de vise,
dorinţi pătimaşe,
atingeri cuminţi,
chemări intuite
pe buzele-nchise
şi-o pauză-n suflet
de anii trudiţi.

O mască pe buchii
şi poate pe rană
şi-o fugă de sine
în abur negând,
s-accepţi resemnat
spre final să te cearnă
o ultimă pană
pe ultimul rând.

De-aceia încerc
cu viteza luminii
cu tine să fiu,
să te-ntreb,
să-ţi mai spun...
Din suflet să-ţi smulg
nedorinţa şi spinii
acestui destin.
Şi un plastur să pun.

Depărtarea

Scrutez depărtarea
în spaţiu şi timp
să vin lângă tine.
Eşti zeu pe Olimp?
Sau praf scuturat
de pe talpă sau plug?
Sau flacără vie,
sau vreasc eşti în rug?
Eşti rimă în vers
sau pe buzele-mi cânt?
Eşti demon de noapte
sau haină pe sfânt?
A mea colivie
sau pasăre-n zbor?
Genunche plecat
sau de patimi fior?

Scrutez infinitul
la tine să vin,
dulceaţa să-ţi gust
sau cel strop de venin
ce-mi mistuie firea
când nu te găsesc
pe tine :
răspuns
la chemarea:"Iubesc".

Ce se întîmplă?

Vreau talpa să-ţi sărut:

ai fost aici,
în urma ta -
un nor de licurici
şi mugurii
ca în april plesnesc...
Tu ştii ce se întâmplă?
Te iubesc.

Îmi sprijin ochii

de privirea ta,
de sub pleoapele-ţi
am prins o stea,
o aşchie din ea
mi-o prind la piept,
trist să nu-mi fie seara
când te-aştept.

Apoi când plec cu visul

mă atingi,
îmi mângâi creştetul,
la piept mă strângi
şi gingaş mă săruţi
să mă-nfior...
Ştii ce se-ntâmplă?
Mi-e de tine dor.

Pentru tine

Сu roua-mi spăl obrazul

în oglindă,
(de vei veni deseară să mă vezi?).
Şi trec prin fulgi
bujori să se aprindă…
Îţi voi plăcea cu părul nins,
cum crezi?

Las stele să-mi coboare

în privire,
te-am observat -
şi tu la cer priveşti
când cauţi
gându-n cânt să se înşire...
Cum crezi,
în ochi-mi bolta-ai să iubeşti?

Cunună-mi fac
din rimele-ţi alese
şi rochie îmbrac
din versul meu...
Nu cred să treci pe-alături
Făr’ să-ţi pese,
doar pentru tine mă gătesc mereu.

Şi pentru tine
zilniс în livadă
vin să te văd,
să-ţi spun,
să te ascult,
să pun mărgăritare-n palma-ţi caldă
şi-mbrăţişare dulce să-mprumut.

Sărutul tău
În zori azi m-a trezit al tău sărut,
din şoapta rimei
ce-a dormit cu mine,
cu visu-ntreaga noapte s-o ascult,
fiorii mei târzii
să mi-i aline.

Atât de tandru fruntea mi-ai atins

şi pleoapele
ce-ascund a ta chemare,
în mreaja ei, iubitule, m-ai prins
să-ţi fiu captivă,
să nu cer salvare.

La Cer implor
cu fulgii să-ţi trimit
sărutul meu.
Spre ei expuneţi faţa,
căci mă grăbesc
de-aici din infinit
să-ţi mângâi ochii,
palmele
şi viaţa.

Vecinul

La tine vin, străine drag,

căci nu îmi eşti străin
şi cum deschid, îmi ieşi în prag,
de-o vreme-mi eşti vecin.

Te văd zâmbind, dar taci mereu,

deşi atâtea-mi spui...
Zic: "mi-e de-ajuns", (mai mint şi eu
tu poarta să nu-ncui).

Nu vrei să-accepţi, nu vrei să crezi

că-s doar vecina ta,
pericol în chemarea-mi vezi
şi mâna nu-mi poţi da.

Punând lumina între noi

vitezelor de sus
să ne-atingem prin vraf de foi
orbutelor pe curs.

Dar îmi eşti drag şi-mi eşti vecin,

eşti unicul, pricepi?
Cu tine la un strop de vin
aş arunca din trebi.

Căldură

Un nor de tristeţe...
Din nou ceru-i mut,
fac tumbe pe taste -
tăcerea-ţi ascult
şi nu îndrăznesc să te strig,
mă priveşti
cu fulgii topiţi,
sub ei faţa-ţi fereşti.

Din nou te ascunzi sub troian,

frige, da,
ist snop de căldură
din inima ta?
Şi iarna-ţi alegi
concubină s-o ai,
căldură nu-ţi dă
şi nici tu să nu-i dai.

Dar uite-o brânduşă

pe gând ţi-a crescut,
aşteaptă suflarea-ţi,
i-i frig,
nu vrea mult:
un snop de căldură
să-ţi dea
şi să-i dai...
Chiar dacă-i decembrie,
vino cu mai.

Supărare
Şi iar nu se primeşte
să mă supăr...
Cuvinte seci,
privirea ta de gheaţă:
o bună dispoziţie
îmi cumpăr
din "somn uşor"
şi "bună dimineaţă".

Din strigătu-ţi
aleg ce-mi place:
şoapta
şi mi-o îmbrac pe umeri -
cald şi moale,
aprind un astru,
îmi deschid larg poarta
şi visul vin să mi-l culeg
în poale.

Iar după geam

rămâne vântul iernii,
aici căminu-aprins,
un ceai fierbinte...
Şi supărarea-n mine
nu mai cerne
cu stropi de gheaţă:
eu te iert cuminte.

Nu tu

Mi-ai mângâiat cu palma-ţi pieptul,

pe buze vorba mi-ai oprit,
şi-mi resfiri paru-ncet cu-ncetul...
Ah, nu,
e vântul obosit.

Tristeţea mi se incălzeşte.
Nu tu,
e soare,
raza lui.
De frig cu grijă mă-nveleşte
nu braţu-ţi,
taina cerului.
Mi-s ude genele si faţa.
Să fi plouat?
Nu-s nouri, zău,
Nici nu e jilavă verdeaţa.
Ah, da,
pe pleoape-i dorul tău.

Joc

Ce dulce joc!
Vorbesc.
Asculţi.
Eu îţi zâmbesc,
tu mă săruţi...
E primăvară,
stele,
şoapte,
doar eu şi tu ascunşi în noapte.

A fost demult
sau poate ieri…
Şi azi o gură-aştept
să-mi ceri...
Sfioasă la-ntrebarea ta
de-oi spune"nu",
să ştii că-i "da".

Iar nişte ani

chiar de s-au dus
şi la un pas
suntem de-apus,
iubite, vin-şi ne-om juca
cu "te iubesc" şi...

Nu pleca.

"Somn uşor..."
Buzele tale şoptesc:
"Somn uşor..."
pe frunte,
pe pleoape,
pe gură...
Se zbuciumă-n mine suspin:
"Te ador..."
Dar şoapta ta
strigătu-mi fură.

Un scurt: "somn uşor",

ce puţin şi ce mult!
Eu pasu-ţi aud,
vii spre mine?
Doar tristu-ţi
"Nu pot..."
în tăcerea-ţi ascult,
şi totuşi,
iubite, pe mâine...

Şi mâine voi sta

să-mi şopteşti:
"Somn uşor..."
pe gură,
pe umeri,
pe braţe...
Sub şoapta-ţi
să-mi crească aripi
şi să zbor
prin gându-ţi
cu visele-mi hoaţe.

Sistema solară

O mie "de ce?" făr-răspuns...

Ai fost? Căutam o fantomă.
Fugeam reciproc... Ne-am ajuns?
Căzute-s destinele-n comă...

Sau repede-am mers şi-am trecut

de-a noastră sistemă solară,
târziu pricepui c-ai tăcut
trecând la suspin de vioară.
Căci eu o nebună aici
şi doamnă-n cealaltă extremă,
aştept cu Nebunul să-mi zici,
dar Domn să rămâi în sistemă.

Când soarele fi-va-n zenit,

(mai sper să cădem pe-o orbită),
să-ţi spun şi să-mi spui:
"bun găsit",
să-ntreb... să-mi răspunzi:
"mi-eşti iubită..."

Pe Marte

Doar nouri în straturi

şi tone de ploaie,
iar tu, undeva,
la un capăt de dor,
tristeţe prin trupu-mi
şi casa-mi
şiroaie,
să smulgă brânduşa...
Sărmanul ogor!

Au spus doar savanţii:

"nu-i viaţă pe Marte",
de ce l-am arat,
semănat şi stropit?
Prin cer răsfoiesc
ca pe pagini de carte,
dar tu - nicăieri...
La ce bun te-am găsit?

Şi nici o speranţă...
Nu zbor avioane,
nici cale ferată -
să-mi cumpăr bilet,
doar drumuri
şi clipe-ntre noi -
mi-li-oa-ne...

Şi totuşi, iubite,
continui s-aştept.
Aştept

Сuleg cerneală din ograda ta

şi îmi pictez un chip
ce nu există.
În seri te caut
ca pe cer o stea,
dar astă noapte nori au fost.
Sunt tristă.

Te-am tot chemat, iubite...

Înzădar.
Stau să ghicesc
ce ai în ochi?
Furtună?
Sau special
te-ascunzi ca un ştrengar
să vezi cum sunt
de dorul tău nebună...

Sau nu-ţi mai sunt iubită?

(Doamne! Nu!)
Sau cerul
nu te mai ademeneşte,
sau te-ai lăsat de jocul
Eu+Tu...
(o sumă ce Iubire se numeşte).

Mai sper
deseară va fi cer senin
şi printre stele
cea mai aşteptată
va apărea.
Spre Poarta noastră vin
să te găsesc,
să-mi dăruieşti o şoaptă.

Puţin...

Şi totuşi mi-e puţin...

E scurtă noaptea
după al tău
"iubito, somn uşor"
şi până-n zori
de-obrazu-mi
sprijin cartea,
de-o-nchid,
peste o clipă-mi este dor.

Şi-mi e puţin...
nu mă dezmierzi cu cântul
izvorului prelins
din gura ta,
mai viu să-l simt
când savurez cuvântul
ce-mbracă-n pasiuni
făptura mea.

Mi-e prea puţin

făr’ palma mea
în palmă,
făr’ aţi sorbi privirea
-n ochii mei,
făr’ braţele-ţi
când mă cuprinde teamă,
făr’ mână-n mână
seara pe alei.

Mi-e prea puţin

căci solu-mi eşti, iubite,
văzduhul meu, şi pâine, şi izvor
şi-atât de mult îmi dăruieşti - cuvinte...
Dar mi-e puţin de-acuma,
te ador...

Doresc

Vin să vorbim şi azi iubite

despre nimicuri,
să simţesc
cum gându-n verbu-ţi mă cuprinde...
de-mbrăţişarea-mi să-ţi şoptesc.

Şi mai doresc
să-ţi gust culoarea
sub pleoape
taina-mi când priveşti
şi-auzi sub palmele-mi chemarea
ce mut te-ndeamnă...
să ghiceşti...

Şi aş mai vrea
s-aud, iubite
când gura caută popas
pe-o insuliţă mai fierbinte
cum tu mă rogi...
eu să te las.

Apoi să-ntrebi...
nu mai contează
ce fraze spui
ce îţi răspund...
Dorinţa care ţi-o trădează
din voce tremor,
vreau s-aud.

Noapte tristă

Astă noapte
mi-a promis să fie tristă:
ai uitat spre geamu-mi să priveşti,
ştiu,
aştept acel tangou
ce nu există,
dar...
şi azi să spui...
să amăgeşti.

La ce-mi e
un adevăr cu flori de gheaţă
şi cu insomnii pe pumnul ud.
După pragul meu
mai e destulă ceaţă,
de avertizări să mai aud.

Vreau să bat
cu semnul de-ntrebare
în ist lac uscat
adânc şi mut,
dar îmi va răspunde
astăzi la chemare,
un tuc-tuc în piept,
nimic mai mult

Sunet nocturn

Al tău sunet nocturn

Făr’ : "alo!",
Făr’ :"salut!",
doar tăcere...
Ce ai vrut să aud?
supărare, tristeţe, durere?
Sau doreşti să vorbim
de nimicuri, să-ţi mângâi auzul
cu-n uitat: "te iubesc"
şi pricina ce-ascunde refuzul?

Sau de dorul rănit?

(te mai doare? Implor, de mă iartă,
n-am putut să păstrez,
rătăceşte corabia-mi spartă.)
Sau ai vrut să loveşti
să-ţi răzbuni cea speranţă trădată
pentru visul strivit
de plecarea-mi?
Şi cere răsplată?

Al tău sunet nocturn

mi-a vorbit de o lungă-aşteptare...
Nu privi înapoi,
vine timp să-ţi aducă uitare,
după viscol şi ger
te aşteaptă a ta primăvară...
În troiene rămân,
e destin,
chiar de-mi pare povară.
Chemare spre cer

Iubindu-ne pe sine,
găsim în noi un gol
şi căutăm pe...cine
să joace acest rol
de dulce "umplutură"
ce ne va completa
cu dragoste şi ură
ce-i între "nu" şi "da".

Ceva găsim: "Acesta-i!"

Iar mâine: "Am greşit..."
Şi iar în căutare
cu foame de iubit.
Dar unde-i jumătatea?
În cine s-o găsesc?
Şi te aleg din stele
să-ţi spun că te iubesc.

Dar te implor, acolo

rămâi un dor de cer,
căci solul nu cunoaşte
iubirea care-ţi cer.
Iar gândurile noastre
se ştiu, se vor găsi
şi-ai să-mi auzi chemarea
şi eu te-oi auzi.

Сe poţi să ştii...

Tu ai venit să mă răneşti?
Eşti crud...
Crezi, simplu e
să fugi de fericire?
Ce poţi să ştii
despre obrazul ud
când toamna e
cu primăvara-n fire,

iar nebuniei scuze nu găseşti

căci e un ultim zbor,
apoi cădere
când nu îţi e permis
să mai greşeşti,
când pentru vis
destinul plată cere.

Ce poţi să ştii...
când un final ţi-e doar
motiv de a începe-o nouă carte,
când nu îţi pasă
ce-i în calendar
şi clipa-n ieri şi-n azi nu se împarte.

Uşor ţi-e să răneşti, tu parcă ştii

cum e să rupi din sine jumătate,
când nopţile şi zilele pustii
e toată bucuria ce "se poate".

O revenire

Te mai aştept, deşi...

la ce să vii?
Ştiu,
îmi vei rupe inima în două,
m-am resemnat
cu-arţarii aurii
şi făr’ umbrelă:
de o lună plouă.

Voi obosi de aşteptat,

şi-atunci
vei trece-ntâmplător pe-aici
sau poate
privirea-n urmă
vei dori s-arunci,
să-ţi aminteşti
de unica cea noapte…
Ce n-a mai fost.
Să mă învinuieşti
că am fugit
în cea din urmă clipă.
Regrete sau reproşuri:
sunt fireşti...
Târziu de-acum,
zadarnică risipă
de vorbe şi speranţe,
s-au trecut -
cenuşă doar
de tristă amintire.

Ce nu a fost
să-nscriem la "pierdut"
şi fără rost
ar fi
o revenire.

Plecarea ta

Prea tare-i solul

fără zbor,
prea larg
după a ta plecare,
prea toamnă
fără tine, dor,
prea frig
în calea spre uitare.

Şi sub peniţă
e pustiu
precum în inimă
şi-n casă...
Să mă prefac
că nu te ştiu,
cu amintirea
să joc farsă.

Şi din oglindă
să mă smulg -
de vină ea e,
trădătoarea,
căci mi-a-mpletit
în păr un fulg
să nu pot
să-ţi ascult chemarea.

Şi mi-e atât de strâmt aici

cu-a ta tăcută suparare.
Şi-apoi...
ce ai putea să zici?
Căci "Nu" rămâne,
iar el doare.

Soare

Te-am "lovit", iubite,

cu chemarea mea
şi-acum tac cuminte...
Nu, că nu te-aş vrea.

Dar e multă toamnă

-n visu-mi desfrunzit,
într-o ceaţă deasă
-i gându-mi prăbuşit.

Şi-s în aşteptare,
soare să-mi aduci -
o răscumpărare
pentru noii "prunci".

Dar şi tu ai cerul
inundat de nori,
ţi-ai udat aripa
şi te temi să zbori,

să nu cazi în soare
ce-l aştept adus,
c-o să-ţi ardă solul
care te-a supus.

De-i aşa, aşteaptă,

poate cineva
soare-mi va aduce...
Şi-atunci te-oi chema.

Un pas

Un pas de la mine tu faci,

eu un pas,
un strop de chemare
-ntre noi a rămas,
tăcerea ta multă
şi-al meu nerăspuns
şi-un dor nefinit
dar forţat spre apus.

Atâtea cuvinte
în straturi aşezi,
respir cu cerneală,
dar tu nu mă crezi
şi-ascunzi sub troiene
cărarea ce-o fac,
cu "singură-n iarnă"
încerc să mă-mpac.

Dar strigă în mine

cupletul nescris,
real să fi fost
sau minciună de vis?
Căci taci, ca să tac
începutul de cânt,
dar vii pe furiş,
implantându-l în gând.

......................................

Rămâi dacă vrei

rimă prinsă de nor,
în geamul deschis –
pată-albastră de dor
şi-n doi să compunem
catrenul rămas.
Un pas fă spre mine,
spre tine fac pas.

Al doilea pas

Da, primul pas a fost făcut,

dar inima vreau să-ţi ascult,
de mă arunc
mă vei urma
în zborul sau căderea mea?
De sol legată sunt.
Şi tu.
Ne mai dezbin-un Da şi-un Nu,
o taină-mi eşti
îţi sunt şi eu...
Sunt visul tău?
Eşti visul meu?

Nu-ţi sunt eu semn de întrebare?

Dorinţă e-n a ta chemare?
Sau e un joc să ne amuze,
să pună un surâs pe buze.

Sunt întrebări ce au rămas

pentru a face-al doilea pas,
Să pot, să vreau să-ţi cad pe braţe
Sărutul tău să mă înalţe.

Să-ţi cer o noapte infinită,

să-mi fii iubit, să-ţi fiu iubită,
apoi să te păstrez în fire
dorind o nouă întâlnire.

.........................................

Sau crezi, nu face-a întreba

şi cugetul a asculta,
să-nchidem ochii - şi-n abis,
să mai trăim un ultim vis.

Tristă

Sunt transparentă,
se-aude zbuciumul din fire
când lupt cu rima
care mă minte de iubire.
Şi leg pustiul
cu un nimic crescut din toamnă,
nu-mi pot permite...
Menirea-mi: să rămân o Doamnă.

Zidit-am vise,
dar obosită de chemare,
trimit dorinţa
ca pe o pruncă la culcare.
Nu mai foşneşte
minciuna-n gând de primăvară,
nu mă mai mişcă:
este apus sau doar e seară…

Perfect e ritmul,
mă bucură cardiograma,
iar nebunia
nici că mai vrea să treacă vama.
Însă sunt tristă,
aştept să-nvii din zi în noapte,
să sorb uitare
din drogul implantat în şoapte.

Singurătate în doi

Am alungat rugina
şi te-am chemat pe tine.
Cafea, fum de ţigară
şi două sticle pline.

Aproape, chiar alături,

departe eşti şi sunt
şi după o minciună
de zâmbet, mă ascund.

Apoi ceva cuvinte,

privire prin deşert
şi două sticle goale...
"Pe mâine. Te aştept".

Rămase sticla plină,

dar nici nu observai...
"Pe mâine" -arunc ţigara.
Cu cine azi erai?!

Şi chem din nou rugina.

Oftez. E cenuşiu
şi cerul, umbra-ţi lipsă
şi visul meu târziu.
Zbor prin stele

Palma-ţi m-atinge
ori poate-a ta şoaptă?
Mugurii cruzi
cresc în toamna mea coaptă,
fug, o nebună,
spre tine prin stele
aripi sa-ţi pun
vreau cu rimele mele.

Vino, iubite,
să-ţi spun că-mi eşti drag,
astăzi e-al meu
şi al tău cerul larg,
nimeni n-aude
cum muguri plesnesc,
cum strig în şoaptă:
"Ce mult te iubesc!"

Uită de iarnă,
ce-ţi pasă de ea,
cald e şi verde
în inima mea,
tu eşti şi muză aici
şi stăpân,
cazi pe-a mea gură
un cânt,
să te-ngân...

Dor gol

Şi iarăşi singură-s,
pustiul
şi bruma toamnei m-a răpit,
pe geamu-albastru
iarăşi plouă
de aşteptare obosit.

Tu undeva
cu-a ta iubită
(Singurătate o numeşti?)
şi gândul laşi
să te sărute,
cu el doar vrei
să te iubeşti.

Plâng braţele-mi
că-s părăsite,
la geamu-ţi bat
tu îmi răspunzi
cu fulgii
toamna ce o pradă,
dar nu rămân,
sunt încă cruzi.

Şi nu mai saltă
ca odată
fiori sub pană
şi în sol,
se zgribuleşte precum toamna,
în călimară
dorul gol.

Îndepărtare

În casa mea-i atâta toamnă...

Nu mă-nţelegi
nu te-nţeleg,
şterg ploaia genele ce-mi scaldă.
Dar cum din mine să te şterg?

Îţi răsfoiesc atent cuvântul

când dulce
când un pic amar,
când îndrăzneţ,
ba chiar obraznic,
ba îmi vorbeşti ca un ştrengar.
Şi-mi eşti atât de drag
şi-aproape,
mă-ndemni prin vers să te sărut.
Mă-mbrăţişezi
cu şoapte calde
când mierea buzelor ascult.

Şi să te chem vreau cu: "iubite"

tu al meu nume să-l dezmierzi
cum numai tu îmi zici
(ţii minte?)...
Dar nu mai vii.
Te-ndepărtezi.

Plesnit de muguri

Te-am căutat când muguri

prindeau doar a plesni.
Era crăpat de ziuă,
unde erai a fi?!

Apoi în Mai te-aprinsei

rug pe orbita mea.
Prea multe flori atuncea
erau în preajma ta.

Abia când trenu-n gară

răcni un ultim:U-u-u!
privirea-ţi rătăcită
făptura îmi văzu.

Deşi primii chemarea,

târziul nu-ţi iertai...
Ce tineri eram, Doamne,
era doar luna Mai.

Nu te-am avut o vară,

fu arşiţă şi ploi,
o aşchie din iarnă
lăsai să crească-n noi.
Septembrie e astăzi,
ori toamnă e târziu...
Vreau muguri să plesnească
şi-aştept să vii...
să viu...

Cearta

Ne-am certat, Iubite,

nu vrei să mă vezi.
Taci.
Să-ţi spun o şoaptă...
Însă nu mă crezi.
Trist.
Tu treci pe-alături,
ochii ţi-i fereşti,
să te iau de mână?
Rece mă priveşti.
Te-am rănit,
Iubite,
nu vroiam s-o fac...
În cuvânt otravă.
Ai dorit să tac?
Să te rog: "mă iartă",
nu eşti crud, o ştiu,
frică mi-e, că mâine
alta n-o să fiu.

Şi-ţi privesc doar chipul

ce-i în mine-ascuns,
îţi ascult cuvântul
ce cândva l-ai spus,
Şi să uit că-odată
dulce m-ai chemat -
nu te am, Iubite,
astăzi ne-am certat.

Resemnare
M-am resemnat că ai închis
când eu pornii abia să bat,
nici n-ascultai,
nici nu ai zis,
spre geamătu-mi n-ai căutat.

“Destinul să-ncercăm nu face

şi cu emoţia în van
la ce să-ncerci
azi a preface
un vântişor în uragan?!”

Dar cum mi-e,

ah, că n-ai deschis
făcând aluzii să dispar,
când flacăra ce s-a aprins
se prefăcu-se în pojar?

Muzei

Peniţa mi-e paloş,

blestem şi vampir,
Te caut, te chem,
te iubesc, te admir,
apoi îţi sug sângele
setea să-mi sting
şi cad în genunchi
şi de mila ta plâng.

Atât de senin
şi atât de copil,
pe gura-ţi cuvântul
în vară-i un tril,
în toamna - april
de un verde prea crud,
în rouă spălat,
ţi-e obrazu-ncă ud.

Să fugi de iubirea-mi,
te rupe bucăţi,
apoi te zideşte
în vrafuri de cărţi
şi zilnic mănâncă
din carnea-ţi rimată
iar dorul ţi-l fură
să ceară-apoi plată.

Şi lasă din tine

doar zdrenţe
şi rană,
ţi-aşterne-apoi trupul
sub cruda mea pană
să-ţi sug de pe pleoape
nectarul sărat,
iar mâine te uit
fără chip, despuiat.

Întrebări

"Totu-a fost hotărât fără noi..."

Poate tu...
poate eu...
poate ieri...
Mai eram încă tineri
şi doi
când iubeam
şi iubeai făr’ să ceri.

Era visul senin?

Sau ploua?
Iepuraşi din oglinzi?
Curcubeu?
Sau un alt orizont
mă chema,
sau al tău orizont n-am fost eu...

Întrebări...întrebări...
E târziu
să-ţi răspund,
să-mi răspunzi.
Ce-aşteptăm?
Nu mi-ai fost
sau n-am fost eu să-ţi fiu
infinitul ce-n noi căutam.
Nu greşeală:
e tot ce-am ales,
eu - un pol
tu - alt pol
şi atât.
Că-am unit cei doi poli
azi în vers
e-o eroare.
Aici am greşit.

În ceaţa rimei

Privesc în cuget:
e toamnă sură
şi fug în sine -
în arătură,
în primăvară:
să fiu nebună,
aici smintiţii se adună.

Ce cauţi tu, copil-fecior,

neprihănit?
Aici e dor
şi patimă
şi desfrânare.
Neprihănirea ta mă doare...

Căci te-am atins

cu gura-mi târfă,
(Sărmane,
m-ai crezut o nimfă)
şi sângerez de remuşcare -
te-am smuls cu mâinile murdare.

Să fug în toamnă,
fug din mine...
De chipu-ţi
venele-mi sunt pline,
dar să te am nu îndrăznesc.
Cu ceaţa rimei mă topesc.
Ultumul pas

Vrei să încerci un pas să faci,

(dar orb) în infinit
la o chemare din infern
ce te-a înnebunit.

Şi pe o muchie de dor
destinul ce ţi-a spart,
tu calci atent, încetişor,
să-ajungi neapărat.

Nu te-ndoieşti că poţi să cazi:

speranţa îţi aşterni
şi te convingi, mai ai un azi,
apoi... ai să te cerni.

Tu te arunci, căci ai văzut

cum braţul ţi-a întins,
că ochii Ei te-au cunoscut
cum te-a cules din vis.

Dar te opreşti...
Mai ai un pas,
mai ai un "da"
şi-un "nu"...
Numai un azi ţi-a mai rămas,
ce vei alege tu?

Poezia ta

Nu eşti tu crud?
M-ai sărutat
ca un nebun
şi te-ai uitat
în ochii mei îndrăgostit,
sădind speranţe...
Am greşit?

Căci ai închis
şi din tăcere
spre cer strigi.
Îndurare cere
chemarea ta,
dar nu auzi
când îţi răspund...
Tu nu-mi răspunzi.

Ştiu, ţi-e puţin

şi nu am şansă,
te-mbrăţişez,
însă nu-ţi pasă.
Iubeşti doar vinul
din cuvinte
ce te înalţă-apoi te vinde.

Şi-ţi e stăpână
poezia,
a ta pierzare
i-i stihia,
dar îi rămâi
amant fidel -
răpus de "putrezi"
la duiel.

Răspunsul tău

Suspinu-ţi mă-ndoaie,
mă frânge
să plâng
cu stropi de cerneală
pe para-ţi
s-o stâng,
dar ţie nu-ţi pasă,
îţi mângâi durerea,
din ea nu cedezi
nici un of!
Ţi-e averea!

Nu vrei să auzi
nici de strigăt,
nici şoaptă,
în praful din drum stau,
e poarta-ncuiată,
să poţi să gemi:"singurrr..."
Încerc să te chem.
De gheaţa tăcerii să fug...
Da. Mă tem.
Căci uiţi,
sunt şi eu precum tu:
strop de cer
din altă orbită căzută
în ger
şi cald vreau să-ţi fie
şi mie,
dar tu...
Prea mult ai fost singur,
răspunsul tău - "nu!".

Desfrâu estetic (poezia)

O desfrânată...
Ştiu,
la o răscruce
de strigăt mut
şi geamăt a plecare
privirea ei şi pasul
te aduce
la o fărâmă dulce de uitare.

Şi nu o cere,
dar aşteaptă plata:
o lovitură-n perna solitară
cu nişte buchii
ce ascund o şoaptă -
minciună ce va naşte-o primăvară.

Şi de ce nu?!
Îţi furi o relaxare
într-un desfrâu estetic
pentru muză,
neprihănit de lutu-ţi.
O splendoare!
Să nu ai frică,
cerul nu acuză.

O pată verde
în cenuşa toamnei,
un tremur
(l-ai uitat?)
în calimară,
dorinţă suptă
ca din gura poamei.
O clipă numai,
dar atâta vară!

Nu accepta final

Nu accepta final.
Îţi interzic.
Să lupţi.
Căci te iubesc
Şi nu doar eu, sunt mulţi
în cine tu pulsezi o apă vie.
Rămâi.
Nu te ştiam, eram pustie,
mi-ai arătat că sunt
şi m-am găsit,
m-ai învăţat să cred în infinit.
Şi am crezut,
ţi-l dăruiesc azi ţie...
Să nu accepţi,
a mea eşti apă vie.
Să nu accepţi,
nu-mi vreau obrazu-n ploaie,
pâraie de cerneală
pe-a mea foaie,
vreau să mai scriu
de-al dragostei fior...

Să nu accepţi.
Fii tare, te implor...

Doareee...

Îţi mângâi fruntea şi obrazul ud...

Al tău răspuns: o frază

să aud
suspin.
Tu taci.
Nu spune.
Ştiu, te doare:
venire nu e,
este doar plecare.

Şi zilnic zici "adio"

şi aştepţi
o întâlnire numai,
să accepţi
să nu mai fie,
dar
din nou chemare...
Nu poţi s-o ai,
nu poţi s-o laşi
şi doare.

Din fericirea-ţi frântă

mai răpeşti
o jumătate.
Cum e să iubeşti
un ieri şi-un azi
şi să nu scrii trădare,
să nu răneşti...
Dar te răneşti
şi doare.

Şi strângi în braţe-un dor

să te aline,
dar ochii trişti îţi sunt,
auzi suspine
ce se-mpletesc din nou
cu-o depărtare
ce nu va fi aproape...
Ştii, o doare.

Îţi mângâi fruntea,

sufletul bucăţi,
căci nu am sfat,
e poate scris în cărţi
de ce iubirea nu e trecătoare:
revine,
te învinge
şi te doare.

Grăbeşte-te
Grăbeşte-te,
e clipa nemiloasă,
cât a rămas?
Dar dacă nu ai mâine?
Ştiu, ai şi cer
şi sol sub tălpi,
şi casă,
dar de întârzii,
cine să te-aline?

Ştiu, ai ales
precum noi toţi
destinul
să-l mai presori
cu lacrimi şi regrete,
să-ndreptăţeşti greşeala,
poate vinul...
Dar timpul nu te iartă,
nu te crede.

Grăbeşte-te,
un azi mai ai,
o clipă,
N-ai reuşit dăunăzi?
Azi trăieşte,
îmbracă-un vis în taină
sub aripă,
o ultimă Iubire mai iubeşte.

Grăbeşte-te,
ca-n ultima-ncercare,
nu te feri de răni
şi de durere,
ia ce-ţi propune soarta
chiar de-ţi pare
că e târziu.
Azi viu eşti,
astăzi cere…

Crezi...?

Crezi,
e scris într-un mâine
de-o plecare?
A mea?
Crezi că foamea-mi va trece
de atingerea ta?
Sau cerneala şi fila
o ispită ce-mi sunt,
obosite şi mute
pier cu veacul cărunt?

Nu ştiu, mâine...
Dar astăzi
lângă mine să-mi fii,
să-ţi sărut palma,
pana
şi cerneala
când scrii.
Să te chem,
să auzi,
să-mi răspunzi,
să-ţi zâmbesc,
să mă joc cu cuvântul,
să te-alint cu "iubesc".

Să te-aştept la fereastră,
să mă bucur când eşti,
să ghicesc:
supărat,
sau senin,
sau iubeşti,
sau necaz te frământă
când vorbeşti cu cei "surzi",
sau te plouă în suflet,
sau obrajii ţi-s uzi...

Să te-ating cu o şoaptă:
"nu fi trist,
te iubesc,
te aud,
din peniţa-ţi
mă înfrupt
ca să cresc..."

Crezi că mâine să doară

geamu-albastru, închis?
Dar e viu
şi rămâne
ce ai zis,
ce am zis.

Fulgi în vară

Ai găsit-o s-o pierzi:

vara-i e în pericol,
te aşteaptă s-o vezi
dar i-i frică de viscol.

Nu te cheamă?
A nins,
în troiene i-i gura
şi-i mai pare un vis
al tău dor.
Şi arsura...

Vii cu soare
dar ger
e sărutul,
şi plouă.
Prea puţin i-i un cer
când pe glezne nu-i rouă.

Te grăbeşti s-o atingi

dar privirea-i în urmă...
Ştii,
tu mâine-ai să strigi.
Va răspunde din humă?

Ah, sărmane,
eşti prunc,
dar ţi-e mamă durerea...
Fulgi în vară aduc
stropi pe ochi
şi
tăcerea.

Fără tine...

Cum să mă-mpac cu roua

ce nu te va atinge...
Nu-i dau să mă cunoască,
răcoarea ei mă frige.
Şi stelele orfane
mă vor chema,
dar cerul
nu va mai fi.
În noapte
să mă mângâie gerul.

Cum să mai calc cărarea

ce uită a ta urmă?
Iar soarele va ştie
să-ţi deseneze umbră?
Şi parcul. Şi o bancă.
Şi frunze pe alee.
Perechi...
Nu mai aşteaptă
la poartă o femeie.

Cum va rămâne braţul

ce-ţi cunoscu făptura?
Cum buzele flămânde
să nu-ţi gasească gura?
Cum să mă ierte timpul
ce l-am trădat?
Departe,
străină, fără tine...
Scriam o altă carte.

Cum va fi?
Cum?
Nu-s singur,
dar singur
fără tine...

Ce poţi da

Ce poţi să dai?
Târziu.
Ea nu mai cere...
Un licurici în noapte,
zori...
şi piere
lumina lui.
Dar nu răsare soare,
nu vezi,
ce-i dai,
puţin îi este.
Doare.

Chiar stelele...
Sunt multe, lungă noapte...
Te-a crede?
Au fost ieri,
azi nu sunt şoapte
pentru-al ei leagăn,
sunt de-acum străine
răpite din alt dor.
I-aduci suspine.

Şi-apoi,
prea scump îi eşti
să te despoaie
de zâmbetul senin.
Rămâne-n ploaie
să se topească-n ceaţa
ce-o sărută,
fără "adio":
o plecare mută.

Nu vrea să plângi,
o face pentru tine,
cu geamăt lung
încearcă să te-aline,
să-ţi dea ce nu i-ai dat...
N-o vei uita.
E mult.
Şi este tot ce îi poţi da.

Sărut cuvântul

Aât de dulce
m-ai numit,
sărut cuvântul
pe-a ta gură,
care cu verbu-mi
s-a iubit,
când făra tine,
în arsură
mă învăţam
a te uita
rupând bucăţi-bucăţi
din mine,
căci mă certa
tăcerea ta,
să mă cuprindă
rima-ţi vine.

Şi-mi eşti atât de drag

că-ţi iert
îmbrăţişarea părăsită,
iar de mai pleci,
să ştii,
aştept,
să-mi fii iubit,
să-ţi fiu iubită.

Să ştii...

Calc atent prin grădină.

Geloasă
roua-mi udă fustiţa,
nu chem,
de aici te privesc.
Norocoasă
mă consider:
te am
şi mă tem...

Nu-ndrăznesc să te-ating,
în chilia
ce în trupul meu sap
mă ascund
şi sărut al tău puls
ce mă ştie
şi îl ştiu:
să te beau pân’ la fund.
Azi încerc să rezist,
ştiu,
ţi-e frică
când în lavă şi pară erup
mai ales că...
(nu-ţi pot fi amică
iar de tine am foame de lup).

Voi păşi mai atent,

pe-ocolite,
dacă vrei
o icoană devii,
încetez să te-alint
cu "iubite"...
Dar…
nu plec de la tine, să ştii.

Mai spune...

Mă resemnasem.
N-aşteptam,
de-o săptămână nu faci urme
să te ating
când vii la geam...
La ce îmi e atâta lume?

Chiar învăţam deja să mor,

troiene,
nu mai e "Salvarea"
şi nici pastile pentru dor...
Odată
va veni uitarea.

O Şoaptă...
Tu!
Am tresărit.
Credeam că m-am ascuns
ca hoaţa
când în livada-ţi m-am sădit -
nu vrui să-nmormântez speranţa.

Doream?!
De flori m-ai dispuiat
să mă sfiesc de goliciune...
La ce revii când ai plecat
să nu mă ştii?
Să uiţi?

Mai spune...

Fantome

Nu te grăbi,
suntem fantome,
ai îndoieli,
dar...încă-un pas,
mergi pe carniz:
Atent! Pericol!
Nu mi-e totuna
să te las.

E o dorinţă
de-a reţine
cu-o veşnicie
în minut
apusul ce-l purtăm
în sine,
din visul
ce real l-am vrut.

Dar sunt fantomă,

Tu - chemare,
(fantomă - tu,
Chemare - eu)
şi-n mreaja sa
un dor ne are...
Dar sunt ce vrei?
Tu eşti ce vreu?

Nu te grăbi!
Suntem invenţii
dintr-o dorinţă
de-a găsi
un curcubeu
în sensul vieţii...
Atent, căci doare.
Nu greşi.
Învăţ a învăţa

Voi încerca să-nvăţ a învăţa:

ce-ascunde şoapta ta
de-mi tulburi liniştea,
ce doruri ai ales
să le zideşti în vers,
ce vrei de la destin
când ani se duc şi vin...

Dar cine să mă-nveţe a-nvăţa?

Voi încerca să-nvăţ şi a ierta:

căci am avut un drum,
pe insulă-s acum,
că un cuvânt s-a vrut
dar îl lăsasem mut,
că între noi, tu ştii,
e-un veac şi-ai noştri fii...

Dar cine să mă-nveţe a ierta?

Vreau să încerc să-nvăţ a te uita...

De rămas bun

De mână să te iau
ai acceptat
cu ochi închişi
făr’ întrebarea: "Unde?"
să zbori cu mine,
însă te-a trădat
privirea.
Frică.
Înţeleg.
N-ascunde…

Şi eu cândva,
ca tine am ales
octombrie.
E trist
dar solul tare
sub talpa mea.
Şi ploaie am cules -
şi nici fiori,
nici cald
şi nici nu doare.

Rămâi cu visul,
el nu vrea nimic,
la iarnă, poate-ţi va şopti regrete,
când veacu-n faţa ta
ca pruncul mic
şi-n urma ta
chemarea-mi...
Dar - perete.

Eu plec,
rămâi în frigu-ţi cunoscut.
Nu te acuz, ai inima zdrobită...
Îţi mulţumesc că-ai fost
că te-am avut.
Speram,
dar şi speranţa e finită.

Otravă

M-ai alungat...
Ţi-e frică
să nu-ţi aduc pojar?
Eu am băut otrava,
un strop mai e-n pahar.

Şi sunt un pic plecată,

dar singură,
mi-e frig.
Aşează-te alături.
Nu mă auzi?
Te strig...

Colacul de salvare
nu l-am primit.
Târziu...
Nu reuşii, sau poate
călău am vrut să-mi fiu.
Să ştiu cum e când doare,
cum dulce eşti când spui,
să gust pelin - tăcerea-ţi,
să plâng când chipu-ţi nu-i.

Apoi s-aştept, iubite,

din cel pahar să bei
şi să mă chemi cu "vino".
Să vin,
tu să mă iei…

Dar mă alungi...
Din mine
încearcă să te-alungi,
căci ai pătruns în sânge
cu iad.
Prin vene-mi curgi.

Dependentă

Sub grăbitul tuc-tuc

mă înghite iar calea ferată,
de la tine mă duc,
dar rămân,
chipul tău
înainte şi-n urmă mă poartă.

Tu devii casa mea

şi iubitul, şi pruncul, şi ţara,
întâlnire pe stea.
Şi prin ziuă alerg,
căci la piept să te strâng
vin doar seara.

Te aştept
să trăiesc
veşnicia mea scurtă cu tine
şi să tac
căci iubesc
o fantomă.
Îţi sunt
şoapta mea şi chemarea
străine…
Şi apoi cu tuc-tuc
reveni-voi
spre
prunci şi spre casă
dar... să-i las,
să m-arunc
în abis sau in-nalt:
slova ta nici aici nu mă lasă.

Să uit

Iubitule,nu-mi cere să te uit,

să te iubesc doar vreau,
nimic mai mult.
nişte minciuni să-mi zici
şi eu să-ţi zic,
să te privesc, apoi...
mai mult nimic.

Doar poate...
un sărut nevinovat -
o recompensă
că am aşteptat.
Apoi...
Ce dor mi-e
să te strâng şi-aplec
spre sânii mei neruşinaţi...
Şi plec.

Nu mă reţii?
Ei bine, un sărut
şi...
Cum mă chinui,
eşti atât de crud,
Nu cer prea mult...
aşa, doar un nimic:
să mă iubeşti şi tu
măcar un pic.

Să-mi potoleşti arsura

cu-al tău foc,
să-mi dai
cu-a tale buze să mă joc
şi tu te joacă cu făptura mea...
Apoi...
voi încerca a te uita.

Aici...

Eu astăzi am venit să ne iubim,

să-mi spui minciuni,
să ştii şi eu te-oi minte,
nebuni, îmbrăţişaţi
şi dulci să fim,
să-mi spui "iubito", eu să-ţi spun "iubite".

Să mă priveşti cu rima ta.

Mi-ai scris?
Şi încă cui?
Să ştii, eu sunt geloasă.
Făr’ supăr, că pe nume nu ţi-am zis.
De l-aş cunoaşte...
Nu sunt norocoasă.

Şi ochii am să vin să ţi-i sărut,

obrajii, fruntea,
de-mi permiţi… şi gura...
De te-aş vedea:
eşti fără chip de lut,
numai cu vers
îmi potoleşti arsura.

Şi te mai rog să nu mă chemi apoi

în parc sau cafenea la întâlnire,
nu am echipamente pentru ploi
şi-apoi...pe frig nu-mi arde de iubire.

Eu, uite,
vin aici să te iubesc,
vezi să nu uiţi
să-mi spui că îţi sunt dragă.
Voi auzi, căci zilnic te citesc
şi te sărut pe buze -
dulce fragă.

Telefonul
Şi din nou telefonul...
Al tău număr culeg.
Dar...
alesem tăcerea -
nu-ţi mai sun.
Poate-l şterg?

Nu suna.
Nu răspunde.
Am pus punct.
E final.
Doru-mi curge-n cascadă,
Vreau mai iute la mal…

Vreau pastile de gheaţă,

sunt bolnavă,
am jar!

Să te-aud...
Al tău număr...
În cascadă să sar?

Fac efort.
Telefonul
să-l arunc.
Îl ating.
Să culeg?
Vocea ta s-o aud...
Să mă sting.

Dar, ştiu,
eşti inflamabil -
nu-mi va fi de ajuns,
e un unic remediu:
a uita.
Punct am pus.

Dar din nou telefonul...

Doamneeeeeeeeee!!!
Vreau să te-aud.

Nu răspund,
e destinul
cu iubirea mea crud.
Şi iar lupt cu dorinţa
şi cu tine iar lupt
Dar...
Culeg al tău număr...
Şoapta-ţi vreau să ascult...

Fugă

Nu suna.
Eu te uit.
Tu-mi mai spinteci
şi nărui fiinţa...
Nu răspund.
Nu ascult.
Dar mai eşti.
Trădătoare-i peniţa.

Te-am găsit.
Căutam
din căderea-n tristeţe
urcare,
în pustie strigam,
dar nu tu eşti colac de salvare.

Te-am atins,
te-am iubit
ca pe-o zi însorită
în iarnă.
Crudă-am fost,
te-am rănit,
iartă-mi roua amară
pe geană.

Te mai vreau,
dar să pleci...
Fluturaşii
trăiesc doar o vară.
Toămnă.
Ploi.
Slove reci.
Fug acum.
La ce mâine să doară?
Interzis

Să-ţi bat în geam

şi să te chem la mine-n vis,
să te ating, să-ţi spun minciuni...
E interzis.

Să râd, să plâng şi să-ţi destăinui:

"of, m-am prins
în cea capcană..." (tu la fel?)
E interzis.

Să cad în taina
ce de pana-mi s-a aprins,
să te sărut cu rugul meu...
E interzis.

Cu sfat cuminte şi-nţelept

tu m-ai cuprins.
Recunoştinţa mea pe buze...
Interzis.

De chipul tău trădat de slova-ţi

m-am atins,
atât de-aproape... mai aproape...
Interzis.

Te căutam. Să fi găsit?
Nimic n-ai zis.
Să te iubesc...Să-mi fie dor...
E interzis.

Şi totuşi vin să fii al meu

căci m-ai învins,
când mi-ai şoptit atât de dulce:
"Interzis".

Fericire

Strop de fericire azi mi-ai dat,

poate ieri,
sau...
Nu am observat
când mi-ai devenit văzduh şi pâine -
mă sufoc, flămândă sunt de tine.

Mi-ai şoptit: "Păzea!"

dar prea târziu,
am ucis livada,
unic viu
ai rămas
de mlăzi îmbobocit,
în deşertul meu te-ai răsădit.

Fugi.
Să fug…
real e de aici?
Să nu spun
să nu aud ce zici...
Dar de ce?
Mai vreau.
Ce dulce doare!
Taci.
Eu ştiu...
Mi-e cald -
tu vii din soare.

Mai rămâi,
nu căuta în mâine,
şoaptele-ţi le vreau,
îmi sunt stăpâne.
Nu-i doar strop în fericirea mea
Prea târziu...
mi-eşti totul. Nu pleca.

Cine eşti?

Mult lipseşti.
Eu încerc să învăţ
a trăi fără tine,
permiţând ca mai ieri
o minciună naiv să m-aline.
Şi din suflet bucăţi
risipesc
ba în stânga ba-n dreapta.
Infidelă-s,
tu taci...
Nechemarea ta fie-mi-va plata.
Să iubesc?
Nu exişti,
însă eşti mai real
ca plecarea
şi-s pierdută când vii,
căci nu pleci
şi-mi divulgi neuitarea.
Cine eşti?
Te chemam…
dar nu-mi spui
sau nu cred în minune
şi
"aici sunt,
te-aştept",
nu aud glasul tău când îmi spune.

Însă tu mă cunoşti,
te iubeşti
cu durerea din mine,
dar lipseşti
şi încerc
să învăţ a trăi fără tine.

Te căutam

Te căutam...
Eşti tu?
Să mă găsesc în tine,
dar nu-ndrăznesc să bat
şi frig mi-e,
iarna vine.
La poartă te aştept.
Deschizi...
Zâmbeşti!
Dar...mie???
Şi fug,
sunt fără eu.
Călătoresc pustie.

Pe-alături trec bărbaţi -

e plata lor căldura...
(nu trupu-mi vând,
al tău).
Fereşte-ţi cătătura,
să nu mă vezi...
E frig.
De ce acuzi?
Cu alta
de mână treci.
Iar eu
un vreasc doresc
şi gata!

Sau poate m-ai chemat...

O meritam eu oare?
Şi te-am lăsat să pleci,
dar nu din mine...
Doare.
Şi nu-mi mai este cald.
Vreau să-ţi vorbesc.
Tăcere.
Ai zis,
dar cui?
Aştepţi?
Răspunsu-n mine piere.

Sub pana ta găsesc

cel rug...
E pentru cine?
Să mă-ncălzesc şi eu?
De-ai ştie...

Spune-mi.
Bine?

Aproape

Acelaşi cer şi sol

atât de-aproape,
acelaşi dor
ascuns de toţi
sub pleoape,
şi buze
ce în şoapte se ating,
născute-n vers
şi-n Univers se sting.

Şi palme ce se caută,
se vor
în aripi prefăcute
pentru zbor,
spre a se pierde
în îmbrăţişări
răspunsul tău:
răspunsu-mi
la chemări.

Şi o tăcere lungă
în sărut,
nespusul
în dorinţă să-ţi ascult,
o clipă-n veşnicie
pentru doi
nimic şi nimeni,
eu şi tu -
doar noi.

Însă nu azi
deşi atât de-aproape...
Mai am de mers.
Nu voi lăsa să-mi scape
un ultim vis,
apoi...
nu mai contează.
Era pustiu.
Eşti astăzi tu -
o oază.

06...

Nişte cifre ai scris,

dar aşa-i o ispită,
căci devii mai real,
eu devin mai iubită
şi mi-e frică să tac,
şi mi-e frică să zic,
doar cu visu-mi sfios
gura ta o ating.
Eşti străin, dar te ştiu
şi îţi sunt cunoscută
din chemarea-mi de dor,
al tău dor că ascultă.
Şi încerc să culeg
trmurând al tău număr,
din destinu-mi pustiu
o favoare să cumpăr.

Dar închid, nu-ndrăznesc.

Sunt a ta, dar străină,
Tu - al meu, dar străin.
E o soartă haină.
Şi mi-e cald în ninsori,
mi-e răcoare-n pustiu
căci chemarea îmi ştii
şi răspunsul ţi-l ştiu.

06...culeg, să-ţi vorbesc:

- mi-este dor…
Tu spre mine păşeşti.
eu spre tine-s în zbor...

Singurătate

Stăteam în gară.
Vânt şi ploi.
Singurătate.
Demult fără pronume "noi".
Popas în noapte.
Oprirea ta.
Umbrelă. Flori.
Un cer integru.
În ochi-ţi spectru de culori
Făr’ alb şi negru.

Chemare...
Da.
Am acceptat
Făr’ ezitare.
(Demult trăisem...
Am uitat:
plecarea doare).
Urcări din beznă,
dulci căderi,
foc de-artificii...
Eternitatea-ţi dau
de-mi ceri,
Vis fără vicii...

Dar eşti deja-n accelerat,

rămân în gară.
Tu,
sau speranţa-mi a plecat?
M-a tras pe sfoară?

În gară stau.
În vânt şi ploi,
mai ud, mai rece.
Din nou fără pronume "noi".
Suspin...
Va trece?

Sfîrşit de toamnă

Vin spre tine,

sfârşit e de toamnă,
primii fulgi au căzut de acum,
timp redus
poartă vântul în coamă,
din cel rug
va rămâne doar fum.

Mai e timp,
dar puţin,
te grăbeşte...
Calculezi ce câştigi
şi ce pierzi?
Ai o clipă,
reţine-o,
iubeşte,
loterie e viaţa,
nu vezi?

Ce alegi?
Fructul copt se culege
că de nu,
putrezeşte pe ram...
Vine iarna
dorinţa să-ţi nege
şi-ţi voi spune:
"m-am dus,
dar eram..."

Fulgii cad,
dar sunt rari,
reuşeşte
să prinzi toamna
de vara-i scăpat.
Pulsul iernii nu iartă,
grăbeşte...

Cât de mult te-ai lăsat căutat...

Împlinire

Salut.
Mă mai aştepţi?
Să vin?
Te am aici
în vis, iubite,
în "mi-este dor",
într-un suspin...
dar răbdătoare-aştept,
cuminte.

Ştiu,
rezervat ne e de sus
în doi o zi
ori poate-o noapte
şi fug spre tine,
n-am ajuns,
sau vii şi tu
spre mine poate?

Să mai scurtăm
un infinit
care cuprinde-o aşteptare,
să fiu a ta,
să-mi fii iubit
nu doar aici
în monitoare.

Apoi,
privind prin Univers
să te găsesc
în amintire
şi viu să te zidesc în vers
după o dulce împlinire.

Ningea

Atunci ningea
şi nu mai încetează...
Să te urăsc
şi să te las să pleci?
Să nu mint noaptea
ce rămâne trează
şi visu-mi mort:
că astăzi ai să treci.

Dar ninge iar

şi nu e încă iarnă:
petale...frunze...
gându-mi obosit...
Nu m-am oprit
şi nu-ncetă să cearnă
cel nor
"adio"-al tău ce-a auzit.

Trăiesc în el,
e ultima-ţi chemare.
Nu fac un pas...
Aştept, ceva n-ai spus.
Sau mai păstrez
a clipelor eroare:
eram noi doi
şi suntem
dar... eşti dus.

Sau să te uit...
De-au fost greşeli -
e plata,
prin fulgi îţi caut vina
să urăsc.
Dar crima ţi-e -
că o iubeşti pe alta.
Cum să te-acuz?
Eu ştiu cum e.
Iubesc.

Am plecat

Am plecat prea devreme,

ori poate târziu?
Reuşii să mă uiţi?
Nu-ţi mai zic,
nu-ţi mai scriu.
Te-am găsit un izvor
în arsuri şi delir,
nu aveam oxigen.
Dar...
De-acuma respir.

M-ai crezut?
Să mă ierţi.
Te-am minţit,
mă minţeam.
O fantomă eram,
Înger - tu.
Căutam...
M-am găsit de acum
şi mă duc să mă uiţi.
Nu-ncerca să mă chemi,
visul jun
să ţi-l cruţi.

Dulce tu, dar străin,

eşti în gura-mi amar.
Vrei să vin,
vreau să vii...
însă, vezi, e-nzadar.

Eu vorbesc, nu auzi,
tu îmi spui, nu-nţeleg.
Am plecat să găsesc.
Am plecat să te şterg.

Mai aştept

Aştept de-acum
mai mult decât trăiesc,
tăcut,
cuminte,
fără "te iubesc",
să nu te supăr
că din nou te-ascunzi.
(De-ai încerca chemarea
să-mi pătrunzi).

Nici vreasc în rug n-arunc.

Numai aştept.
Tu taci.
Îmi ceri să tac şi eu.
Accept.
Şi poate mâine...
(Doamne, cîţi s-au dus).
Eu mai aştept,
că n-ai să vii
n-ai spus.

Tu ai închis şi-atât...
Dar nu te cred
să nu auzi.
Eu strig pân’ glasu-mi pierd.

Ştiu, vei veni

când voi uita a plânge...
Chemarea mea
şi lacrima-mi
te frige?

Amnezie

Încă azi îţi mai sun

să-mi mai spui,
să-ţi mai spun,
să mă smulgi încă-o dată din toamnă.
Apoi număru-ţi uit
să n-asculţi,
să n-ascult
să devin ca mai ieri...
Eram doamnă.

Coborât eşti din vis,

sau urcat din abis,
mi-ai dat tot,
dar rămîn fără mine,
zdreanţă dintr-un întreg,
pe bucăţi mă culeg
din dorinţi,
de chemările-ţi pline.

Dar pe sol să revin

implantată-n destin
putrzirea integră să-mi fie...
Telefonul ţi-l uit,
ceaţa toamnei ascult
şi în mine – nimic:
amnezie.

Ai spus

Şi totuşi ai spus...
să tresar -
desigur, nu mie,
dar... taci!
Să cred,
să mă mint,
să compar
cu pasu-ţi
pe urme de-mi calci.

Şi totuşi,ai spus...
dar nu TU,
m-ai rupt ca mai ieri,
să rămîn
şi ţie să-ţi zic:
"nu te du".
(Şi-n tine pustiu-i stăpân?)

Şi totuşi, ai spus...
(vreau să sper),
să vin,
să te văd,
să te-ascult...
Să-ţi caut privirea prin cer.
(Sau poate-ai răspuns la "Salut"?)

Şi totuşi...
să spui mai aştept,
dar mie, dar tu...
(ce banal).
Vezi bine
se scurge încet
ist veac...
Vei veni în final?

Zbor

Era un zbor
dar fără aripi,
fără de cer,
fără pământ
şi fără loc
pentru odihnă.
În faţă-o stâncă de granit.

Ce să urmeze?
Doar cădere
şi-un ultim geamăt
dus de vânt...
Cel zbor
cerca naiv să spere
cătând spre stânca de granit.

Cum piatra
salvator să fie
când nenorocu-i în zenit?
Ah,
va găsi loc de odihnă
un zbor
pe-o stâncă de granit?

Vampir

M-ai transformat,
smintito, în vulcan.
Erupţie.
Cădere din orbită.
Incendiu.
Lavă-n suflet.
Uragan.
Apoi...
o frunză-n toamnă obosită.

Şi nici o adiere,
nici un briz.
Cadavre-n preajmă,
ucigaşă eu.
O vizită făcută în abis...
Din nou am supărat
pe Dumnezeu.

Din cioburi mici

încerc să mă adun,
nu mă găsesc,
acolo-s şi-ale tale.
Te plâng
şi lacrima ţi-o cruţ:
nu-ţi spun
că-s ţăndări
eu şi tu
din două oale.

Îmi spintec craniul

cenuşa scot,
Ucid Peniţa.
...ea din nou învie.

La sânul meu
vampir de rime port.
Tu jertva mea,
vampir fiindu-ţi ţie.
Taci

Azi ai venit
şi... m-ai pierdut,
"peniţa mea în călimară",
acum tristeţea îmi ascult:
să fi ştiut
că o să doară...

Căci te-am găsit să nu te am

(nemărginit e Universul),
atât de-aproape,
după geam,
dar te ating numai cu versul.

Vreau să te-ascult,
dar tu... să taci,
să-mi spinteci sufletul în două.
Nu vrui,
dar te-am făcut să zaci,
de-aceia-n cântu-mi astăzi plouă.

Voi aştepta.
Ceva ai spus?
Ştiu, n-ai să vii,
înveţi uitarea
şi vei lovi cu nerăspuns -
mi-e meritată supărarea.

Dar te iubesc,
te mai iubesc,
ba chiar mai mult
ca altă dată.
Însă-i tîrziu,
mă ofilesc.
Mă iartă, scumpul meu...
mă iartă...

Alegere
Te-ai dus
şi nu ai spus nimic,
nici chiar "adio" la plecare,
nici eu nu reuşii să zic...
Era corect,
şi totuşi doare.

E vina mea
că am fugit
de para care mă pătrunse.
M-am chinuit,
te-am chinuit,
dar am rămas...
Alesem vise.

Căci frică mi-e

De-acest real
ce sentimentele omoară.
Mâine-nghiţită-oi fi de val
făr’ a iubi.
A cita oară...

Şi în iluzii
voi trăi
spre-apus
purtată de regrete,
căci frică iar mi-a fost de zi,
chiar dacă
al tău dor
mă pierde.

Capcana

Mi-am întins o cursă

şi-am căzut în ea,
în absurd mă caut -
solul nu mă vrea.
Fug pe cerc de tine
dar... vreau să te-ajung,
drumul ce ne leagă
-i scurt şi-atât de lung.
Ai cescut prin mine,
paşii mi-i îndrepţi
şi cu al meu cuget
mă mângâi, mă cerţi.
Mă-nsoţeşti în febră
şi în insomnii,
te chem cu "iubite",
să-ţi fiu dragă, vii.

Dar mi-e rece patul,

sufletul pustiu...
Eşti a mea capcană:
scump,
dar nu eşti viu.

Penita mea

Şi-a ieşit din minţi

peniţa mea,
să se ogoiască
nici că vrea,
s-a atins de tine,
te-a cuprins
şi vrea să mă piardă -
s-a aprins.

Nu-mi dă să văd cer

să văd pământ,
TU - şi sus şi jos
trecut în cânt.
M-a întemniţat
într-un fior,
nu ştiu când păşesc,
nu ştiu când zbor.

Am înnebunit
şi eu cu ea.
Trădătoare eşti
peniţa mea -
taina dorului
ai divulgat
ce îl port în mine
implantat.

Timpul

Timpul curge
şi spune că uit -
ce balzam minunat!
L-am crezut
căci în veacu-mi atâte-am cules,
e prea mult,
e sorocul de şters.

Uite-acolo un plâns,
nu-l mai vreau,
al uitării burete îl iau.
Ieri - greşeli
frige-obrazul şi-acum,
timpul zice corect?
Altfel scrum...

Şi-o aducere-aminte mai e

ce îmi stoarce o mie "de ce?"
Vreau să uit,
să chem timpul,
minuni!

...să nu-l crezii de uitare,

minciuni...

Rămas bun

Te-am rugat să rămâi,

mi-ai răspuns cu tăcere uimită
şi ţi-ai pus căpătâi,
calimara şi fraza finită.

Ochii uzi te petrec,

mângâindu-ţi comoara lăsată,
peste versu-ţi mă plec
ce fiori mi-a trezit nu odată.

Roua curge pe-obraji...

Te iubeam.
De acum mi-erai frate.

Îi implor pe cei dragi:

nu plecaţi...
nu plecaţi nici odată.

Vinovat

Cine-i de vină?
Greşeală
se petrecu-n Univers -
tu într-o altă sistemă,
dar m-ai ales, te-am ales...

Alta-i viteza luminii,

alte vârtejuri ne pierd,
alt - răsăritul ce-ţi vine,
altu-i apus ce aştept.

Pana ne este tangenţa

şi-un gol de care ne-a spus,
eu vin şi tu vii spre mine
doar când privirea-i în sus.

Să ne găsim printre stele,

îngerul meu multiubit...
Doamne, de ce Universul
când să mă nasc, a greşit?

Semn de întrebare

Iubite port un semn de întrebare:

spre tine vin,
te caut, dar nu eşti.
Planam pe nişte visuri călătoare,
ieşii în cale,
vrui să mă opreşti.

Erai un heruvim în haină albă,

de frică,
(căci de sol sunt)
am fugit.
Sunt versului
dar sunt şi firii roabă
şi...iartă-mă,
o, Doamne,
te-am lovit.

Eşti strop de Cer

cum să nu ştii iertare?!

Aripa ta am hotărât să fiu,

te-aştept în nor de ploaie
(ori ninsoare) -
nu creşte Orhideia în pustiu.

Să picure din roua slovei tale

la întrebarea mea răspunsuri dulci.
Şi aşteptarea
chiar de-o să mă-nşale:
vreau zilnic
mierea gurii
să-mi aduci.

Cătuşe

La mâini şi la picioare
am cătuşe,
dar vreau aripi,
sub tălpi îmi cresc brânduşe,
căci e-n privirea ta
plesnit de muguri
şi mă îmbată,
ca un vin de struguri.

Şi nu-mi mai pasă

că sunt legi nescrise,
că in clepsidră
clipele-mi sunt prinse,
că fericirea
nu e fără plată...
Dar... nici un pas,
căci sunt încătuşată.

Aş transforma un azi
în veşnicie,
să mint realitatea
ce mă ştie,
să uit că după noapte
vine mâine...
Dar am cătuşe
care cresc din mine.

De ce...?

De ce sunt neagră
vrei să-ţi spun?
O noapte sunt
şi sunt o oarbă,
şi zilnic eu în eu apun,
căci sunt tăcerii tale roabă.

De ce pe buze sânge am?

Păi, am muşcat din vorba-ţi mută.
Eram nebună, nu vedeam
şi mai credeam că mă sărută.

De ce-s o fiară-n trupul meu?

O cuşcă e a ta tăcere,
pustiul tău amar îl beu
şi omenescu-n mine piere.

Harul

Când m-ai creat, Tu, Doamne,

zidire cu odăi,
acelaşi a fost lutul
şi pentru buni, şi răi,
să am de toate-n mine,
cu firea mea să lupt.
Dar care-ţi era scopul
atunci, la început?

Căci ai umplut cu grijă

odăile în toţi,
iar mie una goală
mi-ai dat
şi-ai spus:
"s-o porţi".
Dar golul e povară,
o umpl cu visuri vii
şi am nu doar o viaţă,
am - câte poezii.

Îmi tot creiez destine

uitând de soarta mea...
E binecuvântare?
Sau e pedeapsa Ta?

Prin tine

Tu - între mine şi azi,

mâinele vii să mi-l prazi,
nu are rost, e pustiu -
cum fără tine să fiu?

Tu - între mine şi cer,

să fiu iertată nu sper,
doru-mi se cheamă "păcat"
de Domnul Sfânt acuzat.

Tu - între mine şi eu,

un "nu se poate" şi-un "vreu".
Dacă o zi nu te am
frunză sunt ruptă din ram.

Tu - între mine şi tot,

soarta prin vise o port...
Viaţa prin tine privesc -
dulce îmi e, o iubesc.
Efemer

Demult în toamnă eu,

eşti mai în floare,
destinu-mi dă trofeu:
semn de-ntrebare...

Ispită dulce tu...

nedumerire.
Şi zilnic "da"şi "nu"
se luptă-n mine.

De mână să te iau,
să fug.
Dar unde?
Mi-e frică că te vreau,
dor mă pătrunde,

Căci florile de mai

sunt efemere.
Voi implora: "mai stai..."
dar cum...când piere?

Ori poate să încerc...

(la ce mi-e toamna?)
cu tine... -apoi să plec
să-mi stâmpăr rana.

Şi-n nopţile târzii

făr’ somn, făr’ lună,
în visul meu să vii
ca o furtună.

Să mai trăiesc din nou

un mai cu brumă
în ultimul tangou...
Ce-i, Doamne, glumă?

Necunoscut

Erai o ecuaţie
cu un necunoscut,
să-ţi caut, vreau, soluţie
şi mă încurc mai mult.

Am chibzuit, dar fără rost,

atâtea nopţi n-am mas,
dar cum necunoscut ai fost
aşa ai şi rămas.

La tine cu-ndârjire
tot vin să te ascult.
Adaogi ecuaţiei
încă-un necunoscut.

Cum...fără inimă?

Doamne,
câţi de "nu se poate",
nu fi crud...
De-ai Tăi ochi
încerc să mă ascund.
"Nu dori ce nu-i al tău"
ai zis
şi...
pojar în mine ai aprins.

Mi-e făptura toată

zbuciumare,
implantată-n mine-i
o chemare,
şi-un răspuns doar am,
desigur "Da"...
Dar acolo sus -
mânia Ta.

Şi să fiu cuminte
mă învăţ,
inima zdrobindu-mi-o-n bucăţi,
căci nu eu,
stăpân e EL de-acum...
Fără inimă-s...
Mă-ndrumă, Doamne...
Cum?
Două iubiri

Trist.
Doar tăcerea ascult.
...două iubiri e prea mult.
Calc pe-orizont despicat
mâinele-n geană-necat.

Zi însorită?
Ba.Plouă.
Zâmbet senin?
Nu.E rouă.

Viaţa mi-e ploaie cu soare,

Zâmbetul minte,
căci doare.

Şi n-am nici sol sub picior,

nu am nici cer pentru zbor...

Cine-n destinu-mi a vrut

două iubiri?
E prea mult...

Condamnată

Zilnic îţi zic

şi zilnic îmi zici:
"Dor mi-e, te vreau,
vin-la mine..."
Tu, picătură,
ce stânca o strici,
inima-mi toată -
ruine.

Încă un "Vino!"
şi cumpăr billet,
gheaţa-i în mine
pâraie.
Până la tren
e un veac,
timpul cert,
toată făptura
văpaie.

Sunt condamnată
de doru-mi
să-alerg,
căci m-a furat o chemare...
Cum să zic "NU"?
şi de ce?
nu-nţeleg...
Toată sunt azi
afirmare.

Vocea în receptor

Mi-a zâmbit azi vocea ta

în receptor...
Imponderabilitate!
Apoi zbor!
Doar pe-o clipă m-ai atins
şi...ai tăcut.
Ce necaz...
să rezistat...
să nu-ntrerupt...

Gura ta ar fi vorbit,
ar fi vorbit...
adevăr...
sau poate dulce-ar fi minţit,
ai fi fost atât de-aproape,
să te simt
mai real,
căci te cunosc un vis iubit.

Dar mi-e frică

că mă vei întemniţa
în fiorul ce trezeşte şoapta ta
şi pe nume să mă chemi
am să aştept...
Ah, iubite,
de-o să taci
am să mă pierd.

Pe nisip

Ieri ai găsit
o aşchie din mine,
azi visul tău
s-a cununat cu ea,
ai îmbrăcat-o
cum să-i stea mai bine
şi locuieşte-acum
în casa ta.

Eu toată undeva,
făr’ o bucată,
şi tu...
zidind destinul pe nisip...
Orice greşeală însă
cere plată
căci ai ales
un idol fără chip.

Tu mâine
vei dori integritate,
dar...
eu mă risipesc în aşchii mii,
castele să-mi ridic,
să-mi pun palate
ca tine,
pe nisipuri aurii.

Şi tu...
numai cu-o aşchie din mine.
Şi eu... făr’ o bucată.
Cum să fiu?
Păzea!
Clepsidra cu furtună vine
spre visul pe nisipul din pustiu.
Datorie

Nu vreau să zbor
căci ştiu ce e cădere.
Nici să visez.
Vin zori şi totul piere.
Nici să te caut -
doare de greşeşti,
căci te-am găsit în...
însă tu nu eşti.

Şi nu mai vreau de-acum

să te aştept,
făr’ tine-nvăţ
destinul să-l accept,
şi-un mare gol
ce nu se vrea umplut,
dar nu-l observ,
de azi învăţ să uit.

Da.
Fără tine
dar... cu vina mea,
de n-ai să vii tu
cine va ierta?

Şi iarăşi tu:
povara-mi pe vecie.
O spusă grea...
Pedeapsă...
Datorie...

Jocul

Ne jucăm cu "te iubesc"

cu "te aştept",
eu îţi spun, tu crezi,
tu spui si eu te cred...
Chiar de ştim că e un joc,
ne amuzăm -
e-o minciună-dulce
care-o aşteptăm.
Şi-ncolţeşte azi în noi
acest "iubesc",
dintr-o "glumă",
dintr-un joc fiorii cresc...
Două flacari devenim,
un rug încins -
eu în tine,
tu în mine te-ai aprins.

Însă mâine
nu va fi un joc naiv,
te-oi chema să vii
în zbuciumul nociv,
căci ne-am prins
în colivia cu “iubesc”,
nu mai ştiu
cum fără tine să trăiesc.

Străinul

Aici e frig,
posomorât
şi plouă,
departe casa,
sufletul în două.
Rugina toamne-n mine se strecoară,
dar nu mi-e trist -
aduci o primăvară.

Şi nopţile sunt lungi,

şi somn nu este,
căci nu suntem eroi dintr-o poveste.
Dar nu-i singurătate-n mine.
Nu.
Căci eşti, străinule...
Dar nestrăin mi-eşti tu.

Şi e pustiu -
răspuns n-am la chemare,
căci adresatul meu contur nu are.
Dar ştiu,
nimic nu e întâmplător:
va creşte-o întâlnire-n al meu dor.
Aş vrea

Aş vrea să trăieşti
la mine în sat,
când ies,
să-ţi doresc o zi bună,
apoi să mai stau,
să te rog de vre-un sfat,
să-ţi spun
câte-n stele şi lună.

Sau poate-n al tău Chişinău

vin de vrei,
(mai greu te-oi dăsi
e mai mare).
În Parcul Central...
la poeţi...
pe alei...
Când vii?
Când e ploaie ori soare?

Sau poate cândva...

colo sus,
lânga nor,
aproape de tot -
chiar de mână.
Vei spune de-o floare...
Voi spune de-un dor...
Alături de noi Luna plină.

Cândva...
Dar acuma
îmi eşti un vecin -
de-ajuns să pun mâna pe pană,
în casa mea intri,
în casa ta vin.
Şi timpul se-opreşte din goană.

Poate…

Mi-a vorbit cineva.

Poate tu...
Ai venit sa mă chemi?
Poate nu...
Poate eu peste tot te găsesc
căci te caut, te-aştept...
Şi greşesc.

Tu acolo pe sol.
Eu aici.
De-aşteptare nebună-
să zici.
Te aud în suflare de vânt,
intr-o proză străină
sau cânt.

Uite!
Evrica!Tu!
De-acum zbor!
Nu...Cădere...
(nu ştiu să cobor).
Mă ridic
şi... lovesc,
şi omor
ca o fiară rănită.
De dor.

Dar tu taci...
Sau vorbeşti, dar n-aud?!
Poate-ncerc de fiori să m-ascund
şi zadarnic mai sper?
Nu. Nu cred…
Mai aştept…
Nu vreau visul să pierd.

Uşa încuiată

Şterg praful, aştern patul...

şi-ncui uşa:
rămâi realitate-acolo-n drum,
mi-am presărat cu visuri cărăruşa,
vreau printre ele să mă plimb acum.

Aici nu-i toamnă,

e doar Mai în floare,
aici eşti tu,
bărbatul meu iubit,
atingerea ta las să mă-nfioare,
aici pot fi
şi poţi fi fericit.

Şi te iubesc
cum n-am iubit vre-o dată,
căci doar aici pot fi
cum aş vrea eu...

Apoi...
vin iar la uşa-mi încuiată...
Descui
rutină iar -
destinul meu.

Sună-mă

Am atâtea trebi...
Pe urma...
Acum...
Frunze cad încet,
toamna bântuie, nu glumă,
dar nu-mi pasă,
eu astept...

E posomorit.
Nu ploua?
Tuc-tuc inima in piept:
nu cumva acolo-s doua?!
Nu mai ploua...
eu astept...

Uite-acolo, telefonul:
nou-nouţ pe parapet.
Plec deja...
Îmbrac paltonul...
il dezbrac...
să mai astept.

Poate plec…
Am fost chemată
Mai astepte. Mâine, cred...
De nimic n-am chef.
E viciu?

Mi-ai promis sa-mi suni.

Astept.

Mesajul tau

Un zbor de artificii
în mine-al tău mesaj,
iar gândurile toate
stopate. Ambuteiaj.
Şi-un "vreau o palmă caldă
pe pieptu-nfierbântat",
sub pleoapele-mi lăsate
un dor neruşinat.

Şi-o taină să n-o ştie

nici Domnul şi nici tu...
Cum să mă lupt cu tine?
să lupt cu mine-acu?
Cum să nu chem în noapte,
cum să accept refuz,
să nu m-acuze Cerul,
iar eu... să mă acuz.

Să nu păşesc spre crater

(o lavă sunt de-acum)
căci frica mi-e de pară
şi frica mi-e de scrum.
Dar voi lupta cu tine
...poimâine
astăzi nu...
să urc vreau în cădere,
unde-s doar eu şi tu.

Сe căutăm?

Îţi zic că te iubesc,

dar... mă iubesc pe mine,
îţi zic că te aştept,
dar... eu mă vreau cu tine.
Citesc al tău răspuns,
doar îl petrec în fugă -
contează ce-am să-ţi scriu,
contează- să te-ajungă...

Îmi zici că mă iubeşti,

dar... te iubeşti pe sine,
îmi zici că mă aştepţi,
dar... tu te vreai cu mine.
Citeşti al meu răspuns,
doar îl petreci în fugă-
contează ce-ai să-mi scrii,
contează să mă-ajunga...

Şi zilnic alergăm:
mă prinzi... vreau să te prind,
dar iar nu ne-am ajuns,
închizi şi eu închid.
Şi plec unde nu eşti
şi eu nu sunt cu tine.
Am înţeles:
aici
ne căutăm pe sine!

Nu pleci...

De vorba-ţi flămândă...
Dar tu ai tăcut.
Azi vii…
Te implor
să taci
să te uit!!!
Muream.
Chiar şi ura-n nesimţ îmi trecea:
să fiu nu mi-ai dat,
să mor îmi poţi da?

Erau şi chemări
şi-aşteptare era...
Să uit,
să nu simt -
e tot ce mi-aş vrea.
De ce vii?
încerci de-i scânteie în scrum?
Ce ştii despre praful sub talpa-ţi în drum?

Auzi cum mai geme

în urlet de vânt
regret, (ce naiv),
că destin te-am crezut
şi-ai vrea să-ţi dezmierzi auzul in veci?!
Eşti crud...
N-ai sa vii...
De ce-atunci nu pleci?!

Fără cuget

De atâta libertate
mi-am ieşit un pic din minţi,
nici să mă încerce-un cuget,
că eşti viu şi tu... şi simţi.

Am crezut că-n orice nume

e-un echivalent al meu:
mă jucam, glumeam cu...sine
dar loveam... numele tău.

Mă plângeam de-a mea durere

şi făceam să plângi şi tu,
nume far’ contur şi faţă...
N-am crezut...o, Doamne, nu...

că devin o acuzată
de omor şi leziuni,
şi că-s o... neruşinată...
Îndurare! Oameni buni!

Dar de unde îndurare?!

Sunt şi jertfă, şi călău.
Toată vina pana-mi poartă -
taie-n trupul tău şi-al meu.

De atâta libertate,
de surplus,
m-am sufocat,
şi-am zburat ca o nebună
dar să cuget am uitat...

Sticla de bere

M-ai băut pin’ la fund

ca pe-o sticlă de bere,
golul sună-a pustiu
şi-n gunoişte piere.
O movilă de cioburi...
Să fi fost întâmplare?
Nu călca că mă doare...
Că te tai şi te doare...

Poate-ţi vezi de-ale tale,

pe alături de treci:
sticle sunt milioane
(nu că sute sau zeci),
au a lor fericire
de-s uitate aici...
La ce dai cu piciorul?
De ce-n cioburi mă strici?

Ştii cum taie-ascuţişul

al tău suflet şi-al meu?
Nu-mi fă soarta. S-o facă
cum o vrea Dumnezeu.
Poate-n sticla golită
va turna vin sau suc
şi cuiva in arsură
uşurare aduc...

Ucigaşa (poate nu face s-o includem în carte?)

M-ai ştiut vioară
ce cânta în soare,
azi mă vezi un monstru
şi ţi-e de mirare,
mai încerci ca jertvă
să te răstigneşti,
dar pe mâini ai sânge:
ucigaşă eşti.

Concepui în mine
prunc frumos de vis,
îmi vegheai purtatul
ca pe-un rug aprins,
să nu-l stingă-o rouă,
ploaie ori un vânt
şi-ai văzut cum fătul
calcă pe pământ.

L-ai primit pe palme,

îl iubeai şi tu,
însă gelozia...
Să trăiască?
Nu.
Şi cu sânge rece
l-ai înjunghiat.
Îl născui...eu, mama...
Ce ai aşteptat?!

Azi sunt o nebună!

Unde-i alinarea?
Domnului te roagă
poate afli salvarea...
Eşti o ucigaşă,
mâinile-s de sânge.
Uite-s o nebună...
Vezi, o mamă plânge...

Departe

Fotografia ta.
E noapte.
Tu singur eşti.
Şi eu.
...departe.
Vreau să ghicesc:
eşti obosit?
Că te-am chemat
să fi simţit?
Semiculcat.
Televizorul.
Sau poezii...
Computatorul.
Sau îţi lipsesc -
singurătate,
să-ţi mângâi creştetul...
...departe.

Sub palma-mi e pustiu şi rece,

o lacrimă uimită şterge.
Perechi pe stradă:
zgomot,
şoapte...
Vreau să-mi vorbeşti.
Tu taci.
...departe.

Fotografia îţi ating,

vreau să mă strângi...
vreau să te strâng
cu braţe de dor însetate...
Strâng perna udă:
eşti departe...

Echilibru

Au fost şi zori,
va fi apus-
e-o lege ce-o avem de sus.
Dar nu-i final,
e numai noapte
iar mâine-un inceput e…
Poate.

...să-mi savurez acum tăcerea,

să-mi adorm visul,
gândul, vrerea,
să mă culeg de printre stele:
am datorii iubirii mele...

E echilibru-n antonime -
căci de mult dulce ai acrime.
Apoi...
nici nu vreau să ghicesc,
să simt acum-ul mă grăbesc.

Vin să te-ntreb...

Vin să te-ntreb...
dar mai ascult...
poate mai zici...
n-ai spus demult,
şi nu ştiu vorba cum să-ncep,
la rime doar mă mai pricep.

Vin să te-ntreb
cum e? e bine?
S-au spus destul ca să aline
pustiul?
Căci demult nu plouă,
nu a căzut nici bob de rouă.

Vin să te-ntreb...
să-ţi spun:
mi-e dor
în cel abis să mai cobor,
ce e îngemănat cu cerul
dar...
unde-ascuns e adevărul?

Vin să-ţi vorbesc...

Vin să-i vorbesc...
Dar ce cuvinte să găsesc
când toate spuse-au fost de-acum...
A fost pojar.
A fost şi scrum.

Am pierdut

Am pierdut o bucată din mine.

Golu-ncearcă cu-n flirt să m-aline.
Ha! naivul. Ce-mi poate el da?!
Poate crede, mi-ajută-a uita?

Cum să uit?
Nu am mâini, nu pot scrie.
Cum să uit?
Nu am suflet, nu-s vie.
Cum să uit?
Ochii mei tu erai.
Nu mai văd.
Nu priveşti cum priveai.

Sunt oloagă de tot ce-avui sfânt :

n-am în mine nici cer, nici pământ.
Caut, caut...
Cu-atât doar trăiesc.
Nu-s în mine,
încerc să găsesc...

Cândva

Ştiu, va veni şi ziua

ascunsă în cândva
unde nu-i scris: "durere",
va fi scris:"a ierta".

Iar timpul cu uitarea,

mai sper, n-or reuşi
să şteargă tu din mine
si eu poate-oi mai fi.

Poate aici, sau poate

pe cel real tărâm
vom fi din nou aproape,
cercând să ne găsim.

Şi vom afla atuncea

ce a rămas nespus:
de ce apropiasem
de zori acest apus.

Zdrenţe
De-o habă de veacuri
alerg şi alerg,
zdrenţe de mine tot caut...
Culeg.
Pân cea din urmă bucată găsesc,
iar neintegră-s,
mă risipesc.

Fac încercări de la tine să fug.

Mic Universu-i,
din nou te ajung,
ori poate-mi ţii calea
de plec,
să revin,
sau Dumnezeu e de vină -
destin.

Vreau să-mi pun soarta

într-un colet,
scriu şi adresa:
"Compul tau. Net".
Însă mi-e frică:
de uiţi să deschizi?
Şi iar fug de mine,
şi iar tu mă prinzi.

Vre-o trei de "Adio"

cu suflet bucăţi,
şi iar dintre stele
un "vino"-mi arăţi,
şi iar n-am voinţă
să nu te ascult.
Şi iar toată-s zdrente...

Mă duc să m-ascund.

Omorâtă

M-ai omorât tu zilnic

treptat,
câte puţin,
Sau n-ai vrut să mă doară,
sau aşteptai să vin?
Sau îmi spuneai o taină
dar eu nu auzeam?
Sau tu plângeai...
nebuna de mine, eu loveam?

Şi astăzi uite-s moartă,

mi-e sufletul blocat
pe-un syte fără de nume
în monitor uitat,
Şi-ncepe să-amuţească
cel vers ce te ştia,
când ne ţineam de mână
şi-un cer ne ocrotea.

Acum suntem extreme

acelui infinit
ce-l căutam de-o viaţă
aici de l-am găsit.
Dar piere Universul,
nu-mi pasă, pier şi eu...
Ce-a fost?
Destin?
Pedeapsă?
De ce taci, Dumnezeu?

...mă mint

Mâine-am să vin să vă mai mint:

nu-l ştiu...
nu-l vreau...
la ce mi-e mie...
Dar astăzi liberă să simt...
Cine e, Doamne?
Cum mai scrie!

Azi vreau pe vers să-l mai sărut:

ce cald,
ce dulce-i este spusul,
să-l am, nicicând cum n-am avut:
mai am puţin,
mi-e mâine-apusul.
La mine mâine vin,
dar azi,
voi sta cu el,
aştept să zică.
Mai tace,
însă mâine sper
îmi va vorbi.

...sunt singurică...

Iubesc..urăsc..

Crezi să-ncapă iubirea şi ura-ntr-o palmă?

Crezi că bine le-ar sta
puse-alături în ramă?
Crezi că dacă le torni
pe-amândouă-n pahar
e posibil să bei
acest dulce-amar?

Daca zici... voi cerca

în destin să primesc
un iubesc de cândva
şi de ieri un urăsc.
Voi cerca să învăţ
într-un trup să adun
o cădere şi-un zbor,
un pojar şi un scrum.

Şi încerc să mă mint
că mi-e bine aşa:
poate mâine-am să cred
şi cum doare-oi uita.
Poate mâine...
dar azi
în delir mai şoptesc:
ah, ce mult te urăsc
ca-aşa mult te iubesc...

...poezii
Mi-ai deşteptat dorinţa
dar...
ai uitat să vii.
Ah, cum e aşteptarea...
Nu ai avut?
Nu ştii?

Alerg la tastieră
cu ochii-n monitor,
n-ai fost de ieri,
dar mâine?
mi-e dor...
mi-e dor...
mi-e dor...

Dar dacă nici odată?

Dar dacă nu mai vii?
Ce îmi va fi văzduhul?
Vre-o zece poezii...

Şoapta anonimă

O şoaptă anonimă:
de unde-a fost să vină?
Glumeşte cineva?
Ah, poate e a ta...

O şoaptă, doar o şoaptă...

E spusă să mă piardă?
Incă un vreasc în rug,
să nu pot să te-alung!

Suspinul mi-ai aflat?

Tacerea-ţi m-a iertat?
Zâmbesc cu ochii uzi:
Aici esti! Mă auzi!

Dar... ce naivă, Doamne,

Deşi-s atâtea toamne…
Îmi eşti numai în vers
Şi-aici, în Univers.
Străine?

Te-am găsit printre rânduri străine,

nu e straniu?
de tine sunt pline,
le citesc
şi de chipu-ţi m-ating,
e-un delir?
Doamne, cum să-l înving?

Ochii tai...
în nesomn i-am zărit -
cineva ici în vers i-a zidit.
Vorba ta,
o avusem demult,
tu mai taci,
eu aici te ascult.

Mă lipesc
cu-al meu dor
de cuvânt,
le ascult
întrebare că sunt,
le iubesc
că sunt pline de tine,
mă frământă:
să fie străine?

Opt cuvinte

Opt cuvinte,
aici,
grămăjoară,
vin din nou să le-ascult,
să mă doară.
Căci nu pot,
căci nu vreau să le uit.
E o milă-n raspunsul tău mut?

Nişte buchii...
Ce dulci!
Le ating.
Mă mângâie,
ma cheamă,
mă frig,
îmi iau anii şi veacuri îmi dau,
în a lor stăpânire mă au.

Poate tu
(poate nu),
le-ai rostit,
Poate-un dor s-a cerut auzit,
Poate vreau adevarul să-l ştiu...

Dar nu azi.
Te mai chem.
Îţi mai scriu…

Simţul vinei

Un balaur mă muşcă
înverşunat,
de veninu-i mi-e trupul
încătuşat,
a pus laba pe faţa-mi
să nu zâmbesc,
să fiu lacrimă-n piatră
cât mai trăiesc.

Vreau să-l mint şi fac glume

pe sama mea
şi pe faţa-mi crispată
pun un: ha! ha!
Atunci gheara sloboade,
rupe din os,
ca să-şi crească prin mine
ac veninos.

Şi în timpul ce curge
vina ce-o am,
să mă pună în zidu-i
an după an,
pân devin moviliţă
în cimitir,
să beau numai otravă
veacuri în şir.

Poza din monitor

Te-am privit pe furiş

ca o hoaţă,
cat o rază-n privirea-ţi.
Dar gheaţă
în tacerea-ţi
ce nu mă mai iartă,
în femeia
ce pruncul îţi poartă.

Eşti departe
-n celalt infinit-
te-am găsit-
te-am pierdut-
te-am gasit...
Să mă doară
că nu te-am ştiut
când copil,
dar bărbat te-am avut.

Mi-ai propus dorul tau

şi chemarea,
dar, vai, mie!
alesem uitarea...

Acum n-am nici uitare

nici dor,
Doar atât:
poza ta-n monitor.
Ce-o privesc pe furiş
ca o hoaţă,
Tu-mi răspunzi cu tăcere
şi gheaţă.

La ce mi-e...

Zidesc pe grai
să-mi fac un nume
Şi se încântă mulţi.
La ce mi-e
ce va zice-o lume
Când tu nu mă asculţi?

La ce mi-e luna
când nu-ţi pasă
de lacrima-i de-argint,
la ce mi-e veacul ce mă lasă,
la ce mi-e acest cânt?

La ce mi-e că mă are altul

când nu vrei să mă ştii,
la ce abisul mi-e,
sau naltul
când eşti,
dar n-ai să-mi fii…

Şoapta

De şoapta-ţi m-am atins,

de ea,
Ca "vino-ncoa"
de-o aşteptare.
Era zgârcită gura ta,
Însă de-ajuns
să mă-nfioare.

Cuvinte multe spuse-au fost?

Ori îţi fuse-se vorba mută?
Nu slovele acum au rost,
Al meu dor
gândul îţi ascultă.