1

Noţiuni generale
Pentru a ajunge de la generator la receptor, energia electrică parcurge un
drum lung, de multe ori, din motive obiective sau subiective, mai întortochiat decât
ar fi normal, prin instalaţii costisitoare şi uneori insuficient de sigure; în orice
situaţie, o parte din ea rămâne pe drum, se depreciază, transformându-se în căldură
disipată în mediul înconjurător.
Diferenţa dintre energia produsă şi cea care ajunge la receptor este
cunoscută sub denumirea de consum tehnologic de energie electrică sau de
pierderi de energie electrică în instalaţii. Această energie trebuie însă împărţită
între consumul tehnologic propriu-zis, inerent circulaţiei energiei electrice, perfect
justificat din punct de vedere tehnologic şi economic, şi pierderile propriu-zise de
energie electrică, imputabile modului defectuos în care instalaţiile au fost
concepute, întreţinute sau exploatate. În continuare se va folosi termenul de
pierderi (de putere sau de energie), care include atât consumul tehnologic propriu-
zis,cât şi pierderile datorate modului defectuos în care sunt concepute şi exploatate
instalaţiile electrice.
Cu excepţia cantităţilor de energie electrică produse în centralele electrice
proprii ale unor consumatori, întreaga energie electrică necesară consumatorilor
din toate categoriile este produsă în centralele sistemului energetic şi vehiculează
prin reţelele acestuia. Tranzitarea acestei energii atrage după sine o serie de
pierderi de putere şi de energie care sunt suportate de sistemul energetic. Aceste
pierderi suportate de sistem depind nu numai de natura instalaţiilor pe care le
străbate energia pentru a ajunge de la generator la receptor, ci şi de variaţia
sarcinilor în diferitele elemente ale acestor instalaţii. Rezultă că fiecare consum de
energie electrică al unui consumator (consum util sau risipă) antrenează o serie de
pierderi suplimentare în instalaţiile din amonte, altele decât ale consumatorului în
cauză.
Rezolvarea corespunzătoare a tuturor aspectelor legate de problema
pierderilor de putere şi de energie active în instalaţiile electrice reprezintă unul din
elementele de bază care determină funcţionarea economică a unor astfel de
instalaţii.
I Z
1.2. Pierderea de tensiune şi
U1 U2 Z2 căderea de tensiune
Se consideră receptorul de impedanţă
Z2 alimentat de un generator de tensiune
având tensiunea la borne U1, prin intermediul
Fig. 1.1
1
unei linii bifilare de impedanţă Z = R + jX (fig. 1.1).
Diagrama fazorială reprezentată în figura 1.2, a corespunde unui receptor
inductiv (φ > 0), iar cea din figura 1.2, b, unui receptor capacitiv (φ < 0).
Diferenţa δU dintre valorile efective ale tensiunilor la începutul şi sfârşitul
liniei, pozitivă, negativă sau nulă,
U  U1  U 2 (1.1)

se numeşte pierdere de tensiune sau variaţie de tensiune, iar diferenţa ΔU a

tensiunilor complexe U1 şi U2,

U1
U1 jXI
ΔtU
ΔU
φ U2 I
jXI RI
I RI φ
ΔlU U2
ΔlU

a b
Fig. 1.2
 U  U1  U 2  R  jX I , (1.2)

se numeşte cădere complexă de tensiune.

Din diagrama fazorială reprezentată în figura 1.2 rezultă:

U1  U 2
  l U    t U  ,
2 2
(1.3)

unde ΔlU este căderea longitudinală de tensiune, iar ΔtU este căderea transversală
de tensiune:
 l U  RI cos   XI sin ;  t U  RI sin   XI cos  . (1.4)

Pentru pierderea de tensiune δU se deduce relaţia:

U  U1  U 2  U 2
  l U    t U   U 2 .
2 2
(1.5)

O linie electrică funcţionează în limite acceptabile dacă  t U   U 2   l U 

2 2

şi relaţia (1.5) devine:

U   l U . (1.6)

2
Prin urmare, în calculele practice, în locul pierderii de tensiune δU se foloseşte
componenta longitudinală a căderii de tensiune:
U   l U  RI cos   XI sin  . (1.7)

1.3. Pierderi de putere şi de energie active

Trecerea unui curent de valoare efectivă I printr-un conductor de rezistenţă

R determină pierderea de energie activă
Wa  P  t , (1.8)

unde
P  R  I 2 (1.9)
reprezintă pierderea de putere activă, iar t intervalul de timp în care conductorul de
rezistenţă R este parcurs de curentul având valoarea efectivă I constantă.
În liniile electrice trifazate, în regim sinusoidal, pierderea de putere activă se
determină cu următoarea relaţie
S2 P2  Q2 P2 Q2
P  3RI  R 2  R
2
R 2 R 2 (1.10)
U U2 U U
care este valabilă numai în cazul în care rezistenţele celor trei conductoare de fază
sunt egale, ca şi curenţii care le străbat.
Determinarea pierderilor de energie activă cu relaţia (1.8) este posibilă numai
pentru intervale de timp în care sarcina se menţine constantă.

1.4. Curba de sarcină. Mărimi caracteristice

În marea majoritate a cazurilor întâlnite în practică, sarcinile liniilor electrice

suferă mari variaţii, nu numai în timpul anului ci şi în cursul celor 24 de ore ale
unei zile, oscilând, de regulă cu o anumită periodicitate, între un maxim şi un
minim.
În figura 1.3 curba AB reprezintă variaţia într-un anumit interval de timp (de
exemplu, un an) a valorii efective a intensităţii curentului care trece printr-o linie.
Energia activă care a trecut prin linie în intervalul de timp considerat, pentru un
factor de putere constant, se determină cu relaţia:
t

Wa  3 U cos  I  dt , (1.11)
0

unde U este tensiunea de linie.

Aceeaşi energie activă trecută prin linie în acelaşi interval de timp t se poate
determina şi cu relaţia:

3
 Wa  3 U cos  I med t , (1.12)

unde Imed este valoarea medie a intensităţii curentului,

t
I(A)
 I dt
I med  0
. (1.13)
t
I2(t)
Valoarea medie a intensităţii
A curentului corespunde puterii medii
2
I max transportate de linie, determinată prin
I(t) împărţirea energiei trecute prin linie
Imax în intervalul de timp considerat, la
timpul respectiv.
B t(h) Dacă în locul sarcinii variabile
τ reale sarcina liniei ar fi fost constantă
şi egală cu Imed în întregul interval de
T timp t, prin linie ar fi trecut aceeaşi
t energie.
Presupunând că sarcina ar fi
fost constantă dar egală nu cu Imed ci
Fig. 1.3 cu Imax, pentru ca prin linie să treacă
aceeaşi energie ca şi în cazul real, ar
fi necesar un timp T < t, deoarece Imax > Imed. În acest caz energia trecută prin linie
este:

Wa  3 U cos  I max T , (1.14)

unde T reprezintă durata de utilizare a sarcinii maxime (uzual, se foloseşte

denumirea de durată de utilizare a puterii maxime) şi se determină din relaţia
(1.14):
Wa W
T  a . (1.15)
3 U cos  I max Pmax
În relaţia (1.15), Wa reprezintă energia activă care trece prin linie în intervalul de
timp considerat, iar Pmax puterea activă maximă din acel interval de timp.
Din egalitatea relaţiilor (1.11) şi (1.14), se obţine:
t

 I  dt
0
= I max T (1.16)

şi

4
 t

 I dt I med
T 0
 t. (1.17)
I max I max
T are semnificaţia unui timp convenţional în care, dacă linia ar funcţiona cu o
sarcină constantă egală cu sarcina maximă, prin ea s–ar transporta aceeaşi energie
ca cea transportată în cazul real în timpul t.
O mărime caracteristică a unei curbe de sarcină o reprezintă coeficientul de
utilizare a puterii maxime sau coeficientul de aplatizare a curbei de sarcină
K U definit ca raportul dintre puterea activă medie şi puterea activă maximă din
Pmax

intervalul de timp considerat (de obicei, o zi):

Pmed
K UP  . (1.18)
max Pmax
În ipoteza unui factor de putere constant, relaţia (1.18) devine:
Pmed I med
K UP   . (1.19)
max Pmax I max
Coeficientul de aplatizare a unei curbe de sarcină poate fi egal cel mult cu unitatea,
în cazul unei curbe de sarcină perfect aplatizate (putere constantă, P max = Pmed).
Din relaţiile (1.17) şi (1.19) rezultă legătura care există între coeficientul de
aplatizare a curbei de sarcină K U P şi durata de utilizare a sarcinii maxime T,
max

T
K UP  . (1.20)
max t
Deci, coeficientul de aplatizare a curbei de sarcină reprezintă durata T de utilizare
a sarcinii maxime, raportată la intervalul de timp t.
Pierderea de putere activă în linie variază cu pătratul curentului, astfel încât
în cazul curbei date de variaţie în timp a intensităţii curentului pierderea de energie
activă în intervalul de timp t este dată de relaţia:
t
Wa  3R  I 2 dt . (1.21)
0

Se poate considera că există un curent fictiv a cărui valoare efectivă este

constantă în timp, care, trecând prin linia considerată provoacă aceeaşi pierdere de
energie activă, în acelaşi interval de timp t. Notând cu Imp valoarea efectivă a
curentului fictiv, rezultă:

Wa  3RI2mp t . (1.22)

Din egalitatea relaţiilor (1.21) şi (1.22) se obţine:

5
 t
I
2
dt
I mp  0
. (1.23)
t
Acest curent fictiv este tocmai curentul mediu pătratic al curbei de sarcină.
Presupunându-se că sarcina liniei s-ar fi menţinut constantă la valoarea
maximă Imax, s-ar fi ajuns ca în linie să se piardă aceeaşi energie activă ca în cazul
real, într-un timp convenţional τ (   t deoarece I 2max  I 2mp ) numit timpul
pierderilor maxime. Din definiţia timpului pierderilor maxime rezultă:
Wa  3RI 2max  . (1.24)

Din relaţiile (1.21) – (1.24), rezultă:

t
I
2
dt
I 2mp
 0
 t. (1.25)
I 2max I 2max
O mărime importantă pentru calculul pierderilor de energie activă în linii o
constituie coeficientul de formă al curbei de sarcină K f , definit ca fiind egal cu
raportul dintre puterea medie pătratică şi puterea puterea medie aritmetică din
aceeaşi perioadă de timp, sau (factorul de putere fiind presupus constant) ca
raportul dintre curentul mediu pătratic şi curentul mediu din intervalul considerat,
I mp
Kf  . (1.26)
I med
Ţinând seama de relaţiile (1.23) şi (1.13), relaţia (1.26) devine :

1t 2
t 0
I dt
Kf  t
. (1.27)
 I dt
0
t
În calcule este importantă valoarea K f2 , a cărui expresie este:
1t 2
 I dt
t0
K f2  2
, (1.28)
 t 
  I dt 
0 
 t 
 
 
 
6
 Sau, dacă se ţine seama de relaţiile(1.17) şi (1.25),

I 2mp t
K f2   . (1.29)
I 2med T2

Factorul de pierderi KΔP este definit ca fiind egal cu raportul dintre pătratul
curentului mediu pătratic şi pătratul curentului maxim:

I 2mp
K P  . (1.30)
I 2max
Ţinând seama de relaţia (1.25), se obţine expresia:

K P  (1.31)
t
din care rezultă că factorul de pierderi reprezintă timpul pierderilor maxime τ
raportat la întregul interval de timp al curbei de sarcină.
Din relaţiile (1.20), (1.29) şi (1.31), rezultă:

K P  K f2  K 2UP . (1.32)
max

În cazul unei curbe perfect aplatizate

(KU Pmax
 1,   T  t şi I mp  I med  I max ), coeficientul de formă al curbei de
sarcină este egal cu unitatea. În restul cazurilor este mereu supraunitar. Pentru
curbele de consum ale marilor consumatori industriali valoarea sa variază de regulă
între 1,01 şi 1,1.
Din relaţiile (1.19), (1.25), (1.31) şi (1.32), rezultă:

Wa  K f2  3  R  I 2med  t  K f2  Wa min , (1.33)

Adică, în cazul unei curbe de sarcină a unei linii, pierderile reale de energie
activă în linie sunt egale cu pierderile de energie activă minime corespunzând
pentru acelaşi interval de timp la o sarcină constantă care să conducă la acelaşi
transport de energie, înmulţite cu pătratul coeficientului de formă al curbei de
consum reale.
Curbele zilnice de sarcină se caracterizează prin diferenţe mari între puterea
maximă şi cea minimă. Problema fundamentală se referă la acoperirea vârfului de
sarcină, care în unele cazuri se apropie de puterea maximă instalată. Pentru
aplatizarea curbei de sarcină este necesar să se cunoască categoriile de receptoare
care contribuie la formarea vârfului de sarcină. De exemplu, unităţile industriale
determină diferenţa de sarcină între zilele de lucru şi cele de repaus.
Pentru aplatizarea curbei de sarcină se aplică metode tehnico –
organizatorice. Unităţile industriale cu unul sau două schimburi de lucru pot

7
contribui printr-o programare corespunzătoare a schimburilor la aplatizarea curbei
de sarcină. Întreprinderile care lucrează în trei schimburi sunt obligate de a-şi
echilibra puterile medii de schimb. În cadrul diverselor întreprinderi, funcţionarea
receptoarelor electrice de mare putere poate fi programată, dacă procesul
tehnologic permite, astfel încât să se evite orele de vârf.
Reducerea consumului specific de energie electrică contribuie la reducerea
preţului de cost al produsului, iar pe de altă parte permite obţinerea cu aceeaşi
cantitate de energie electrică a unor bunuri suplimentare.
Energia electrică consumată pentru producerea unei cantităţi de produse A
se poate exprima prin relaţia:
Wa  K1  K 2  A , (1.34)

de unde, pentru consumul specific de energie se poate scrie (fig. 1.4):

Wa K 1
wa    K2 . (1.35)
A A
Reducerea consumului specific de energie electrică se realizează prin
mărirea volumului producţiei A şi prin micşorarea termenilor K1 şi K2. O parte K1
wa din consumul de energie electrică este independentă
de volumul producţiei şi corespunde consumului de
energie electrică la funcţionarea în gol a maşinilor şi
aparatelor, pentru regimurile tranzitorii şi pentru
serviciile auxiliare. Micşorarea termenului K1 se
realizează prin reducerea pierderilor de energie,
K2
îmbunătăţirea organizării producţiei (scurtatea
A
duratei de funcţionare în gol a motoarelor şi
aparatelor), recuperarea energiei electrice.
Fig. 1.4 Coeficientul de proporţionalitate K2 al părţii
variabile a consumului de energie electrică poate fi
redus prin modernizarea şi raţionalizarea proceselor tehnologice, în sensul
îmbunătăţirii randamentului lor.

1.3.1. Determinarea pierderilor de putere şi de energie active în cazul

liniilor având sarcina uniform distribuită în lungul lor

Se poate stabili o relaţie care să conducă la determinarea pierderilor de

putere şi de energie active direct, pentru întreaga linie, fără a fi necesar ca în calcul
linia să fie împărţită în tronsoane, şi în cazul în care sarcina variază de – a lungul
liniei de secţiune constantă, dar numai cu condiţia ca sarcina să fie distribuită strict
uniform în lungul liniei. Este cazul tipic al instalaţiilor de iluminat exterior, la care
lămpi de putere egală sunt aşezate echidistant în lungul liniei. Mai rar astfel de
cazuri pot apărea şi în industrie; motoarele electrice de putere egală ale unor maşini
unelte amplasate simetric într –una din halele unei fabrici de pildă, poate constitui
un astfel de exemplu.
8
 Într – o astfel de situaţie calculul se poate face cu mult mai uşor decât în
cazul liniilor cu sarcini concentrate, din care cauză, pentru simplificare, relaţiile
care vor fi stabilite pentru liniile având sarcina uniform distribuită în lungul lor se
aplică uneori şi în cazurile în care condiţia distribuţiei strict uniforme a sarcinii nu
este riguros îndeplinită, cu rezultate suficient de exacte.
ℓ Pentru simplificare, va fi considerat la început un singur
dx x conductor având sarcina uniform distribuită în lungul său.
I Notându – se (fig. 1.5) cu I intensitatea curentului total, cu ℓ
lungimea conductorului şi cu R0 rezistenţa unităţii de lungime,
pierderile de putere activă se determină cu relaţia:
Fig. 1.5  2
I  R 0  I2 R I2
P  R 0   x  dx   . (1.36)
0    3 3

Pentru o linie cu două conductoare, pierderea de putere activă este dată de

relaţia:
2
P  R I 2 . (1.37)
3

În cazul unei linii de curent alternativ trifazat, cu trei conductoare, pierderea

de putere activă este:
R I2
P  3  R I2 . (1.38)
3
Din compararea relaţiilor (1.10) şi (1.38) rezultă că pierderile de putere
activă într – o linie trifazată cu sarcina uniform distribuită sunt de trei ori mai mici
decât în cazul aceeleiaşi linii la care sarcina ar fi concentrată la capătul liniei.
Pierderile de energie activă în cazul unei linii cu sarcina uniform distribuită
în lungul ei sunt şi ele de trei ori mai mici decât cele corespunzătoare aceleiaşi linii
la care sarcina ar fi concentrată la capătul liniei, relaţia (1.24) valabilă pentru o
linie trifazată cu sarcina concentrată la capătul ei devenind pentru cazul sarcinii
uniform distribuite în lungul liniei:

Wa  RI 2max  . (1.39)

9
 2

Metode pentru realizarea unei funcţionări

economice a liniilor electrice de medie şi joasă
tensiune

2.1.Elemente care determină folosirea economică a liniilor

electrice de medie şi de joasă tensiune

Pierderile de energie activă, în timpul t, ale unei linii de curent alternativ

trifazat sunt date de relaţia:
t
t 2
Wa  3R  I dt  3  I dt ,
2
(2.1)
0 S0

unde ℓ este lungimea conductorului, ρ – rezistivitatea materialului, iar S –

secţiunea conductorului.
În practică, în mod curent, rezistenţa unei faze a liniei, în Ω, se determină
prin înmulţirea rezistenţei pe kilometru R0, dată în tabele pentru diferite secţiuni şi
materiale, cu lungimea ℓ a liniei, în km, conform relaţiei:
R  R0   . (2.2)
Ţinînd seama de relaţia (2.2), relaţia (2.1) se poate scrie şi sub forma următoare:
t
Wa  3R 0   I 2 dt. (2.3)
0

În continuare, fiecare din elementele care intră în relaţiile (2.1) şi (2.3) vor fi
analizate atît separat cît şi ţinîndu-se seama de corelaţia dintre ele, prin prisma unei
folosiri economice a liniilor, pentru a se stabili contribuţia fiecăruia din aceste
elemente la realizarea unor regimuri economice ca şi posibilităţile de intervenţie
eficientă în sensul amintit.

2.2. Consecinţele dependenţei pierderilor de putere activă în

linii de pătratul valorii efective a intensităţii curentului care le
străbate

Fie o linie de curent alternativ trifazat de tensiune dată, care funcţionează cu

un factor de putere constant. Puterea activă P pe care această linie o transportă,

10
 P  3UI cos   3UI a , (2.4)
depinde exclusiv de componenta activă, Ia = Icosφ, a intensităţii curentului care
străbate linia şi, pentru că factorul de putere este presupus constant, se poate afirma
că puterea activă transportată de linie variază numai în funcţie de valoarea efectivă
a intensităţii curentului de linie. Rezultă:
P = K1I, (2.5)

unde K1  3U cos  .
Pentru K1 = constant rezultă pentru funcţia P = K1I o dreaptă care trece prin
origine. Dacă K1 capătă diferite valori (factorul de putere fiind singurul element
care poate varia în cazul unei linii date), rezultă o familie de drepte a căror
înclinare depinde de valoarea coeficientului K1, conform figurii 2.1.
Pierderea de putere activă în linie variază parabolic în funcţie de valoarea
efectivă a intensităţii curentului,

P  3RI 2  K 2 I 2 , (2.6)
unde K2 = 3R.
Fiecărei valori a coeficientului K2 (a cărui modificare implică schimbarea
caracteristicilor liniei, lungimea sau secţiunea de pildă) îi corespunde câte o
parabolă, astfel încât pentru funcţia ΔP rezultă o familie de parabole, conform
figurii 2.2.

P ΔP

cosφ = 1 R1
cosφ = 0,8
R3 < R2
cosφ = 0,6
cosφ = 0,4
R2 < R1
I I

Fig. 2.1 Fig. 2.2

Din relaţia (2.6) rezultă că, în cazul unei linii date, pierderile de putere
activă, în valoare absolută, cresc cu pătratul valorii efective a intensităţii curentului
care străbate linia, deci cu pătratul puterii aparente transportate.
Din relaţiile (2.6) şi (2.5) rezultă:
P K 2
 I. (2.7)
P K1

11
 K2
Rezultă că fiecărei valori a coeficientului , îi corespunde pentru funcţia
K1
P
 f I câte o dreaptă, al cărei coeficient unghiular îl reprezintă tocmai valoarea
P
K2
coeficientului (fig. 2.3). Această
P K1
100
P familie de drepte, corespunzătoare relaţiei
R1 (2.7), arată că raportul dintre pierderea de
putere activă în linia dată şi puterea
transportată de această linie, atât timp cât
R3 < R2 factorul de putere se menţine constant,
R2 < R1 creşte liniar cu valoarea efectivă a
I intensităţii curentului care străbate linia
sau, altfel spus, pierderile procentuale de
Fig. 2.3 putere activă în linii cresc cu valoarea
efectivă a intensităţii curentului care
străbate linia, deci cu puterea aparentă
transportată de linie. Spre exemplificare, fie o linie monofazată funcţionând cu
factor de putere egal cu unitatea. Se consideră că rezistenţa totală a ambelor
conductoare este R, că tensiunea nominală este U, iar curentul care străbate linia
P R P
este I. În această situaţie, P  UI, P  RI 2 ,  I, unde P, P şi au
P U P
P
semnificaţiile cunoscute. Se cere să se arate cum variază P, P şi atunci când
P
I are valorile următoare: I1 = 0,1I; I2 = 0,5I; I3 = 1,5I; I4 = 2I; I5 = 5I; I6 = 10I.
P
Înlocuind valorile lui I în relaţiile lui P, P şi se obţin datele din tabelul 2.1.
P
Rezultă că dacă la linia care alimentează un consumator căruia i se furnizează sub
cosφ = 1 o anumită putere se racordează un consumator identic ca putere şi alură a
graficului de consum, deşi energia furnizată prin linia respectivă se dublează,
pierderile de energie activă cresc de patru ori, deci pentru fiecare din cei doi
consumatori pierderile de energie activă, în valoare absolută, sunt duble faţă de
cazul în care fiecare consumator s-ar alimenta singur prin linia respectivă, deşi
puterea absorbită respectiv energia consumată de el rămân neschimbate. În privinţa
pierderilor relative de energie activă în linia respectivă, ele cresc proporţional cu
sarcina. Dacă în exemplul precedent ele erau de pildă egale cu 5% în cazul în care
se alimenta un singur consumator (raportate la puterea respectiv energia revenind
acelui singur consumator) vor deveni 10% în cazul alimentării simultane a ambilor
consumatori (raportarea se face de această dată la puterea respectiv energia
revenind ambilor consumatori), de unde rezultă o dublare a pierderilor procentuale
raportate la o putere şi la o energie dublă, ceea ce conduce la qvadruplarea
pierderilor de energie activă în valoare absolută, aşa cum s-a arătat anterior.

12
 Dacă în acelaşi exemplu cei doi consumatori ar fi consumatori industriali
lucrând cu un singur schimb şi ar exista posibilitatea ca programele lor să se
decaleze astfel încât să nu se suprapună, ar apărea pe linia respectivă două cicluri
de funcţionare identice, separate. S-ar furniza prin linia respectivă o energie dublă,
puterea ar fi aceeaşi, dar repetată în timp, iar pierderile procentuale de putere şi de
energie activă ar rămâne neschimbate, dublându-se numai pierderile de putere şi de
energie activă în valoare absolută, ceea ce înseamnă că fiecărui consumator îi
revine aceeaşi putere şi aceeaşi energie pierdută (pe linia respectivă) ca şi în cazul
în care linia l-ar alimenta în exclusivitate.
Tabelul 2.1
I P = UI P  RI P R2
 I
P U
0,1I 0,1P 0,01ΔP P
0,1
P
0,5I 0,5P 0,25 ΔP P
0,5
P
1,5I 1,5P 2,25 ΔP P
1,5
P
2I 2P 4 ΔP P
2
P
5I 5P 25 ΔP P
5
P
10I 10P 100 ΔP P
10
P

Din cele de mai sus rezultă că una din posibilităţile cele mai eficace de
reducere a pierderilor de putere şi energie active în linii este reducerea sarcinii,
micşorarea valorilor efective ale curenţilor care trec prin linii.

2.3. Alegerea tensiunii nominale a instalaţiilor

Importanţa cu totul deosebită a tensiunii nominale din punctul de vedere al

pierderilor de putere şi energie activă iese imediat în evidenţă din examinarea
relaţiilor:

S S P Q2
P 2
Q 2 2 2

I , P  3RI  R 2  R  
2
R R . (2.8)
3U U U2 U2 U2
Din aceste expresii rezultă că, la o sarcină aparentă S dată, curentul I, care
trece prin linie, variază invers proporţional cu tensiunea liniei. Pierderile de putere
activă într-o linie care transportă o putere aparentă S dată variază invers
proporţional cu pătratul tensiunii liniei.

13
 Folosirea unor tensiuni mai ridicate permite liniilor să transporte aceleaşi
puteri cu curenţi mai mici, ceea ce aduce după sine o serie de avantaje importante:
 reducerea pierderilor de putere şi energie active în linii;
 micşorarea căderilor de tensiune;
 mărirea capacităţii de transport a liniilor;
 creşterea rezervei în capacitatea de transport a liniilor;
 realizarea unor importante economii de material prin folosirea unor
secţiuni mai mici ale conductoarelor.
Necesitatea alegerii unor tensiuni mai mari apare cu atât mai evidentă cu cât
puterile şi distanţele la care acestea trebuie să fie transportate sunt mai mari.
Existenţa unor instalaţii de tensiune mai ridicată permite racordarea la aceste
instalaţii a liniilor de alimentare a unor consumatori noi, care nu fuseseră prevăzuţi
şi care, datorită distanţei sau puterii cerute, se impune să fie alimentaţi la tensiuni
mai ridicate.
Folosirea unor tensiuni mai ridicate permite realizarea unor scheme mai
simple şi mai sigure, cu cheltuieli da exploatare mai reduse.
Toate aceste avantaje ale folosirii unor tensiuni mai ridicate fac ca, ori de
câte ori din calculele tehnico – economice comparative (care în orice situaţie
trebuie să justifice soluţia aleasă) rezultă că două variante sunt echivalente, să se
prefere varianta căreia îi corespunde tensiunea cea mai mare.

2.4. Rezistivitatea conductoarelor

Asupra rezistivităţii ρ a conductorului se poate acţiona numai în foarte mică

măsură, ea depinzând de materialul din care este realizat conductorul.
Este important să se arate că supraîncărcarea căilor de curent conduce la
supraîncălzirea conductoarelor şi prin aceasta la degradarea izolaţiilor, dar şi la
mărirea pierderilor atât prin depăşirea unei densităţi de curent raţionale cât şi prin
mărirea rezistivităţii, ca efect al creşterii temperaturii.
O atenţie deosebită din acest punct de vedere va trebui acordată
aglomerărilor de cabluri sau în general locurilor în care nu există posibilităţi
corespunzătoare de răcire a conductoarelor, cum ar fi ieşirile din staţiile
importante, unde tocmai din acest considerent în multe cazuri se adoptă în mod
special secţiuni majorate.

2.5. Secţiunea căilor de curent

Este cunoscut faptul că principalele elemente care stau la baza determinării

secţiunii liniei sunt sarcina (cunoscută cert şi apreciată cât mai exact pentru
perspectivă), lungimea (care împreună cu sarcina determină căderile de tensiune,
care trebuie să se încadreze în limitele admisibile) şi configuraţia reţelei pentru
diferitele regimuri de funcţionare.

14
 Secţiunea liniei reprezintă un element cu o pondere esenţială în determinarea
celor două mărimi de bază care intervin în calculele tehnico – economice, şi anume
costurile, atât al liniei cât şi al energiei pierdute în linie.
În mod obişnuit, calculele tehnico – economice comparative pentru alegerea
secţiunii se fac pentru unitatea de lungime, 1 km de linie.
Cheltuielile pentru amortizarea investiţiei şi pentru repararea liniei sunt de
două feluri:
 cheltuieli directe, care depind de secţiunea liniei, crescând odată cu ea (în
această categorie intră costul conductoarelor), şi care de regulă sunt preponderente;
 cheltuieli suplimentare, invariabile cu secţiunea liniei, care intervin în
toate variantele calculului tehnico – economic ca mărime constantă (în această
categorie intră costurile pentru cercetare,
lei/km proiectare, amenajarea traseului liniei şi a
drumului de acces, construcţii auxiliare etc.).
3
Toate aceste cheltuiele, însumate,
1 conduc la curba 1 din figura 2.4.
Costul energiei electrice pierdute în
linie variază cu secţiunea liniei conform curbei
2 S[mm2] 2 din figura 2.4.
S1 Într-adevăr, relaţia (1.24), explicitându-

Fig. 2.4 se R conform relaţiei R   , poate fi scrisă
S
sub forma :

3      I 2max  
Wa  , (2.9)
S

în care s-au folosit notaţiile cunoscute, τ reprezentând timpul pierderilor maxime

dintr-un an.
Rezultă că, cu cât secţiunea liniei este mai mare, cu atât energia pierdută în
linie este mai mică şi deci, ca o consecinţă imediată, apare variaţia invers
proporţională a costului energiei pierdute în linie, cu secţiunea acesteia.
Din însumarea celor două categorii de cheltuieli, deci din însumarea
curbelor 1 şi 2, rezultă curba 3 din figura 2.4 care reprezintă variaţia cheltuielilor
anuale totale în funcţie de secţiunea liniei. Curba 3 este cea căutată, deoarece ea
indică secţiunea economică a liniei; pentru cazul din figura 2.4, rezultă că
secţiunea economică, cea care corespunde minimului cheltuielilor anuale totale,
este S1.
Densitatea de curent J este definită ca raportul dintre curentul I care trece
printr-un conductor şi secţiunea S a acestuia:
I
J . (2.10)
S

Densitatea economică de curent este densitatea de curent corespunzătoare

secţiunii economice a liniei, determinată conform celor de mai sus.
15
 Tot în legătură cu secţiunea liniilor sunt necesare unele precizări legate de
încălzirea conductoarelor parcurse de curenţi. O parte din energia transportată
printr-un conductor parcurs de curent electric se transformă în căldură. Această
căldură, care ia naştere în conductor pe seama energiei electrice active consumate
pentru aceasta, ridică temperatura conductorului. Valoarea energiei transformate în
căldură în conductor depinde de rezistenţa conductorului, de pătratul curentului
care îl străbate şi de timp. Pe măsură ce conductorul îşi ridică temperatura, o parte
din căldura produsă este transmisă mediului înconjurător. Evacuarea căldurii în
mediu este cu atât mai pronunţată cu cât temperatura conductorului este mai
ridicată, astfel încât, în funcţie de căldura produsă în conductor şi condiţiile de
răcire ale acestuia, se stabileşte un echilibru termic caracterizat prin aceea că
temperatura conductorului rămâne staţionară deoarece căldura produsă este egală
cu căldura cedată. Liniile trebuie astfel dimensionate încât acel echilibru termic să
se stabilească la o temperatură a conductorului inferioară celei care ar compromite
funcţionarea sa normală (deteriorarea izolaţiei, slăbirea caracteristicilor mecanice
etc.).
Din relaţia care dă pierderile de energie activă în conductorul parcurs de
curent, rezultă că, pentru o densitate de curent dată, piederile de energie activă (ca
şi energia transportată prin conductor) este direct proporţională cu secţiunea
conductorului. Cantitatea de căldură produsă în conductor, care este egală cu
energia pierdută, va fi implicit şi ea, pentru o densitate de curent dată,
proporţională cu secţiunea conductorului.
Căldura cedată de conductor este însă proporţională cu diferenţa de
temperatură dintre acesta şi mediu şi cu suprafaţa laterală a conductorului.
Cum raportul dintre volumul unui conductor şi suprafaţa laterală este
întotdeauna egal cu jumătatea razei secţiunii conductorului, rezultă că cu cât
secţiunea conductorului este mai mare, cu atât el are condiţii de răcire mai proaste.
Acesta este motivul pentru care, la o aceeaşi densitate de curent, echilibrul termic
se stabileşte la o temperatură mai ridicată în cazul secţiunilor mari, la care
condiţiile de răcire sunt mai defavorabile şi din această cauză, pentru a se preveni
încălzirea exagerată, pentru secţiunile mari curenţii maximi admişi de norme
corespund unor densităţi de curent mai mici decât în cazul secţiunilor mici. Din
această cauză capacitatea de transport raportată la unitatea de secţiune este mai
mică la secţiunile mari, care astfel pot fi mai prost folosite.

2.6. Lungimea căilor de curent

La prima vedere, lungimea unei linii electrice este determinată strict de

distanţa dintre sursa de energie electrică şi consumator, astfel încât s-ar părea că
asupra acestui element nu s-ar putea acţiona în sensul realizării unor regimuri
economice de funcţionare, deşi este ştiut că pierderile de energie electrică cresc
direct proporţional cu lungimea liniei, ca şi costul acesteia de altfel.
Este evident că alegerea traseului liniei, care în mod ideal ar trebui să fie cât
mai scurt, nu depinde decât în mică măsură de acest deziderat; în foarte multe
cazuri traseul nici nu poate fi ales, soluţia fiind impusă de condiţiile existente.
16
 În privinţa lungimii căilor de curent, alegerea traseului nu este însă singurul
aspect al problemei asupra căruia se impune să se acţioneze. Spre exemplificare
pot fi menţionate următoarele aspecte:
 pozarea cablurilor pe fundul şanţurilor este în unele cazuri mai şerpuită
decât este necesar, ceea ce conduce la lungirea nejustificată a căii de curent;
 liniile aeriene au uneori săgeţi mai mari decât cele prescrise de norme,
ceea ce conduce la lungirea nejustificată a căii de curent;
 lipsa de simetrie a traseelor conduce la diferenţe procentuale uneori mari
ale alimentărilor funcţionând în paralel (situaţie întâlnită frecvent la distanţele
scurte din posturile de transformare) şi prin aceasta la pierderi majorate în
transformatoare.

2.7. Echilibrarea încărcării fazelor

2.7.1. Simetrizarea încărcării fazelor reţelei trifazate în cazul sarcinilor

monofazate

Racordarea consumatorilor dezechilibraţi la instalaţia electrică de alimentare

conduce la suprasolicitări ale reţelelor, ale celorlalţi consumatori de energie
electrică şi a aparatelor de protecţie, comandă şi măsură.

I f1 Z 1 1r
1g
U gf UNO Z r1
1
IN ZN N
O
If 3 Z 3
3g Zr3 Zr2 2r
Z 2 3r
If 2
2g

Fig. 2.5
Se consideră circuitul constituit din linia trifazată, cu conductor neutru,
având impedanţele conductoarelor liniei Z , Z , Z şi conductorului neutru ZN,
1 2 3

conectată la un receptor trifazat dezechilibrat, cu conexiunea în stea, lipsit de

cuplaje magnetice, având impedanţele fazelor Zr1  Zr2  Zr3 (fig. 2.5). Tensiunile
la bornele de intrare ale liniei (tensiunile de fază ale generatorului) Ugf , Ugf , Ugf ,
1 2 3
formează un sistem simetric.
Curenţii de fază ai receptorului, identici cu cei de linie, se determină cu
relaţiile:

If1  Y1 ( Ugf  U NO ), If 2  Y 2 ( Ugf  U NO ), If 3  Y3 ( Ugf  U NO ), (2.11)

1 2 3

17
unde,
1 1
Yk   , k = 1, 2, 3. (2.12)
Zk Z k  Zrk

Aplicând nodului N teorema de curenţi a lui Kirchhoff,

If1  If 2  If 3  I N (2.13)

şi substituind curenţii cu relaţiile (2.11), se obţine tensiunea de nul:

Y1 U gf  Y 2 U gf  Y3 U gf
U NO  1 2 3
. (2.14)
Y1  Y 2  Y3  Y N

Cunoscând tensiunea de nul, cu relaţiile (2.11) se pot calcula curenţii de fază

ai receptorului. De asemenea, se pot determina atât tensiunile de fază ale
receptorului,

Ufr1  Zr1 If1 , Ufr 2  Zr2 If 2 , Ufr3  Zr3 If3 , (2.15)

cât şi tensiunile de linie,

r
U12  Ufr1  Ufr 2 , Ur23  Ufr 2  Ufr3 , U31
r
 Ufr3  Ufr1 . (2.16)

Ţinând seama de relaţia (2.14), curentul prin conductorul neutru este:

Y1 U gf  Y 2 U gf  Y 3 U gf
I N  Y N U NO  Y N 1 2 3
. (2.17)
Y1  Y 2  Y 3  Y N

U gf Tensiunea UNO constituie deplasarea

3 U3 potenţialului neutrului receptorului faţă de potenţialul
U NO N neutrului generatorului (prescurtat deplasarea
O U1 neutrului). În figura 2.6 este reprezentată diagrama
U gf fazorială a tensiunilor, unde:
U gf
2
U2
1
U k  ( Z k  Zrk ) If k , k = 1, 2, 3. (2.18)

Fig. 2.6 Din relaţia (2.14) se observă că tensiunea de nul

este diferită de zero, UNO  0, chiar dacă tensiunile de
fază ale generatorului formează un sistem simetric. Aceasta este o consecinţă a
receptorului dezechilibrat. Dacă impedanţa conductorului neutru ZN este foarte
mică şi deci YN  , tensiunea de nul (2.14) este neglijabilă, UNO = 0. Prin
urmare, în circuitele cu conductor neutru a cărui secţiune este suficient de mare
pentru a asigura anularea tensiunii UNO, tensiunile generatorului sunt egale cu
tensiunile Uk la bornele impedanţelor Zk  Z k  Zrk , k = 1, 2, 3. În circuitele
trifazate alimentate cu tensiuni simetrice, conductorul neutru asigură aplicarea

18
acestor tensiuni la bornele impedanţelor conectate în stea ale receptorului
dezechilibrat.
Dacă impedanţa conductorului neutru este foarte mare şi deci la limită YN 
0, deplasarea neutrului UNO poate deveni importantă şi tensiunile aplicate
receptorului pot fi mult diferite, unele fiind mai mari şi altele mai mici decât
tensiunile generatorului.
Pentru a reduce gradul de nesimetrie al tensiunilor la racordarea
receptoarelor monofazate la reţeaua trifazată, se impune utilizarea unei instalaţii de
simetrizare.

2.7.2. Calculul pierderilor de putere şi de energie active la o

încărcare inegală a celor trei faze

Considerăm o linie trifazată cu patru conductoare, alimentând trei sarcini

rezistive (fig. 2.7). Dacă tensiunile de fază formează un sistem simetric, puterea
activă este:
I1
P  U f I1  I 2  I 3  . (2.19)
I2
Considerând că secţiunea conductorului neutru este
I3 egală cu secţiunea conductoarelor de fază, pierderea de
putere activă în linie este dată de relaţia:
IN
P  R I12  I 22  I 32  I 2N  , (2.20)
Fig. 2.7 unde R reprezintă rezistenţa unui conductor al liniei.
În cazul în care rezistenţele celor trei receptoare sunt egale,
rezultă:
I1 = I2 = I3 = I, IN = 0 (2.21)
şi
P = 3 Uf I, ΔP = 3RI2. (2.22)
Din relaţiile (2.22) rezultă pierderile relative de putere activă în linie:
P R I
 . (2.23)
P Uf

În cazul în care I1 = I2 = I, iar I3 = 0, deci când numai fazele 1 şi 2 sunt

încărcate cu sarcini egale, curentul complex prin conductorul neutru va fi:

Uf
I N  I1  I 2  1 
Rf
Uf
Rf
2

1
Rf
 
Uf 1  a 2 
1
Rf
1
U f   j
2 2
3
 . (2.24)

 

Din relaţia de mai sus rezultă valoarea efectivă a curentului prin conductorul
neutru:

19
 Uf
IN   I1  I 2 . (2.25)
Rf
În aceste condiţii relaţiile (2.19), (2.20) şi (2.23) devin:
P  2U f I , (2.26)

P  3RI 2 , (2.27)
P 3 RI
 . (2.28)
P 2 Uf
Dacă se consideră că I1 = I, iar I2 = I3 = 0, valoarea efectivă a curentului prin
conductorul neutru va fi egală cu valoarea efectivă a curentului fazei 1, I N = I1 = I.
Considerându-se şi de această dată că secţiunea conductorului neutru este egală cu
secţiunea conductoarelor de fază, relaţiile (2.19), (2.20) şi (2.23) devin:
P  Uf I , (2.29)

P  2RI 2 , (2.30)
P RI
2 . (2.31)
P Uf
Cele trei situaţii analizate mai sus conduc la datele centralizate în tabelul
2.2.Examinarea datelor din tabel scoate în evidenţă următoarele aspecte.

Tabelul 2.2
I1 I2 I3 IN P ΔP ΔP/P
2
Ipoteza 1 I I I 0 3 Uf I 3RI RI
Uf
Ipoteza 2 I I 0 I 2 Uf I 3RI2 3 RI
2 Uf
Ipoteza 3 I 0 0 I Uf I 2RI2 2R I
Uf

În cea de a doua ipoteză, deşi puterea transmisă prin linie se reduce la două
treimi faţă de prima ipoteză, pierderile pe linie rămân în valoare absolută aceleaşi,
în valori relative ele crescând cu 50%. În cea de a treia ipoteză, deşi puterea
transmisă prin linie se reduce la o treime faţă de prima ipoteză, pierderile pe linie
se reduc în valoare absolută numai cu o treime, de unde rezultă o dublare a
pierderilor relative.

20
 Situaţiile examinate mai sus nu sunt însă suficient de concludente pentru
înţelegerea exactă a importanţei echilibrării încărcării fazelor, deoarece puterea
totală transmisă prin linie a fost în fiecare din cele trei ipoteze alta. În continuare,
cele trei ipoteze vor fi reluate şi corectate în sensul că de fiecare dată curenţii
diferitelor faze vor fi astfel aleşi încât prin linie să se transporte o aceeaşi putere ca
cea corespunzătoare primei ipoteze care rămâne neschimbată. Se obţine:
 pentru ipoteza 2 (I1 = I2 = 1,5I; I3 = 0; IN = 1,5I),
P RI
P  3U f I; P  6,75RI2 ;  2,25 ;
P Uf

 pentru ipoteza 3 (I1 = 3I; I2 = I3 =0; IN = 3I),

P RI
P  3U f I; P  18RI2 ; 6 .
P Uf
Datele de mai sus sunt centralizate în tabelul 2.3. Din analiza datelor
respective se trag următoarele concluzii:
 dacă o aceeaşi putere se transportă numai prin două faze egal încărcate ale
unei linii trifazate, pierderile procentuale de putere cresc cu 125% faţă de cele
corespunzătoare regimului perfect echilibrat;
 dacă o aceeaşi putere se transportă numai printr-o singură fază a unei linii
trifazate, pierderile procentuale de putere cresc cu 500% faţă de cele
corespunzătoare regimului perfect echilibrat.

Tabelul 2.3
I1 I2 I3 IN P ΔP ΔP/P
2
Ipoteza 1 I I I 0 3 Uf I 3RI RI
Uf
2
Ipoteza 2 1,5I 1,5I 0 1,5I 3 Uf I 6,75RI RI
2,25
Uf
Ipoteza 3 3I 0 0 3I 3 Uf I 18RI2 RI
6
Uf

2.7.2. Măsuri de echilibrare a încărcării fazelor în reţelele de distribuţie

de joasă tensiune

Din relaţiile examinate anterior, rezultă că repartizarea egală a sarcinii pe

cele trei faze conduce la regimul optim de funcţionare din punctul de vedere al
pierderilor de putere şi de energie active. Luarea de măsuri de echilibrare a sarcinii
pe cele trei faze reprezintă una din principalele măsuri prin care se pot reduce
substanţial pierderile de putere şi de energie active, în special în instalaţiile de

21
joasă tensiune dar şi în instalaţiile din amonte de acestea, unde de asemenea apar
pierderi aferente consumurilor suplimentare din reţelele electrice de joasă tensiune.
Trebuie precizate următoarele aspecte:
 într-un sistem energetic se folosesc foarte multe receptoare monofazate, într-
o gamă variată de puteri şi cu programe de funcţionare din cele mai diverse;
 instalaţiile electrice de iluminat sunt alimentate în sistem monofazat;
 din lungimea totală a reţelelor de distribuţie de joasă tensiune o mare
pondere o au reţelele monofazate.
Dacă receptoarele monofazate vor fi însă racordate în mod cât mai uniform
pe cele trei faze ale reţelei, avându-se în vedere nu numai puterea receptoarelor dar
şi tipul acestora, ca regim de funcţionare mediu, este clar că, în orice moment,
tocmai existenţa unui număr foarte mare de receptoare monofazate va determina o
repartizare corespunzătoare a sarcinii pe cele trei faze ale reţelei.
Existenţa unor curenţi chiar perfect egali la plecarea unei linii, ca şi a unor
tensiuni corespunzătoare la consumatori, sunt evident necesare dar sunt în acelaşi
timp departe de a fi şi suficiente, ele singure neputând oferi garanţia că, şi din
punctul de vedere al obţinerii unor pierderi minime de putere şi de energie active,
sarcina a fost repartizată pe cele trei faze în modul cel mai corespunzător. Într –
adevăr, egalitatea curenţilor la plecare, pe cele trei faze ale unei linii, nu exclude
posibilitatea funcţionării acesteia în condiţii mult diferite de regimul optim,
deoarece în expresia pierderilor de putere activă intervine nu numai pătratul
intensităţii curentului ci şi rezistenţa căii de curent, proporţională pentru o linie
dată cu depărtarea de sursă a punctului de consum. Pentru ilustrarea afirmaţiei de

Tronson I Tronson II Tronson III Tronson I Tronson II Tronson III

R R
3i i i i
S S
3i i i i
T T
3i i i i
N N
Fig. 2.8 Fig. 2.9

mai sus, fie trei sarcini pur ohmice, egale I, compuse fiecare din câte trei sarcini
monofazate egale i; vor fi comparate din punctul de vedere al pierderilor de putere
activă două variante de repartizare a sarcinilor pe faze şi anume cea
corespunzătoare figurii 2.8 şi repartizarea optimă ce rezultă din figura 2.9. În
ambele variante comparate, linia fiind aceeaşi, se consideră că rezistenţa
conductorului neutru este egală cu rezistenţa R a fiecărui conductor de fază şi că
cele trei tronsoane ale liniei au lungimi egale, astfel încât şi rezistenţele r ale
fiecărui conductor de fază sau de nul, corespunzătoare fiecărui tronson al liniei, vor
fi egale.

Varianta iniţială Tabelul 2.4

22
 Tronson I Tronson II Tronson III Total
R I ΔP R I ΔP R I ΔP ΔP
Faza R r 3i 9ri2 r 0 0 r 0 0 9ri2
Faza S r 3i 9ri2 r 3i 9ri2 r 0 0 18ri2
Faza T r 3i 9ri2 r 3i 9ri2 r 3i 9ri2 27ri2
Neutru N r 0 0 r 3i 9ri2 r 3i 9ri2 18ri2
Total ΔP 27ri2 27ri2 18ri2 72ri2

Varianta optimă Tabelul 2.5

Tronson I Tronson II Tronson III Total
R I ΔP R I ΔP R I ΔP ΔP
Faza R r 3i 9ri2 r 2i 4ri2 r i ri 2
14ri2
Faza S r 3i 9ri2 r 2i 4ri2 r i ri2 14ri2
Faza T r 3i 9ri2 r 2i 4ri2 r i ri2 14ri2
Neutru N r 0 0 r 0 0 r 0 0 0
Total ΔP 27ri2 12ri2 3ri 2
42ri2

Pierderile de putere activă în linie, calculate pentru fiecare porţiune de

conductor, ce corespunde fiecărui tronson în variantele respective, au fost calculate
în ipotezele date, ţinându – se seama de curenţii care circulă în diferitele porţiuni
ale reţelei, în situaţiile care rezultă din figurile 2.8 şi 2.9; valorile rezultate sunt
centralizate în tabelele 2.4 şi 2.5. Se constată că în varianta optimă, faţă de varianta
presupusă iniţială, pierderile de putere activă pe tronsoanele liniei cresc de la 9ri 2
la 14ri2 pe conductorul fazei R, scad de la 18ri2 la 14ri2 pe conductorul fazei S,
scad de la 27ri2 la 14ri2 pe conductorul fazei T şi scad de la 18ri2 la zero pe
conductorul neutru. Pentru întreaga linie, în varianta optimă, pierderile de putere
activă scad de la 72ri2 la 42ri2, deci cu 30ri2 (cu 12ri2 pe conductoarele de fază şi
cu 18ri2 pe conductorul neutru). Altfel spus, în prima variantă, deşi la plecarea
liniei curenţii celor trei faze sunt riguros egali, pierderile de putere activă în linie
cresc faşă de cele corespunzătoare variantei optime în raportul 30/42, adică cu
aproximativ 71,4%, cu precizarea că din această creştere 60% revin conductorului
neutru (prin care în varianta optimă nu trece nici un curent în nici unul din
tronsoanele liniei) şi numai 40% revin celor trei conductoare de fază. Dacă pentru
o mai mare apropiere de realitate se consideră că secţiunea conductorului neutru
este mai mică şi anume numai 70% din secţiunea conductoarelor de fază (ceea ce
este destul de aproape de situaţiile întâlnite în practică), pierderile de putere activă
în varianta I apar majorate faţă de varianta optimă cu peste 89% (faţă de creşterea
cu numai 71,4% corespunzătoare ipotezei simplificatoare conform căreia secţiunea
conductorului neutru este egală cu secţiunea conductoarelor de fază.
În practică, calcularea exactă a pierderilor suplimentare de putere şi de
energie actve datorită neuniformităţii încărcării fazelor este, chiar pentru o porţiune
redusă a reţelei, extrem de laborioasă şi cu atât mai dificil de realizat pentru
întreaga reţea, cu cât diferitele elemente necesare calculului prezintă mari variaţii
în timp şi sunt necunoscute. O situaţie specială, avantajoasă din acest punct de

23
vedere, o prezintă iluminatul public la care sarcinile sunt cunoscute şi nu variază în
timpul funcţionării, iar T = τ.
Dacă pentru consumatorii trifazaţi care dispun de fiecare dată şi de
receptoare monofazate (la micii consumatori acestea formează majoritatea) este
suficient să li se impună acestora să absoarbă curenţi cât mai egali pe cele trei faze,
în cazul consumatorilor monofazaţi problema se pune în mod diferit şi constă în
stabilirea cât mai exactă a fazei la care fiecare din aceştia, în funcţie de poziţia sa
faţă de reţea, este raţional să fie racordat.
În cazul consumatorilor monofazaţi este evident că nu se poate realiza
soluţia optimă, ca în fiecare secţiune a liniei curenţii pe cele trei faze să fie egali,
deci prin conductorul neutru să nu circule curent.
Există consumatori monofazaţi, cum ar fi de exemplu instalaţiile
electrotermice, care sunt alimentaţi din reţeaua de distribuţie de joasă sau înaltă
tensiune, direct sau prin intermediul transformatoarelor, autotransformatoarelor
având reglaj în trepte sau continuu al tensiunii secundare. În cazul acestor
consumatori, pentru a reduce gradul de nesimetrie al tensiunilor la racordarea lor la
reţeaua trifazată, se impune utilizarea unei instalaţii de simetrizare.

1
2
3
I1 I2 I3
IL
CS LS CS
LS

Z IC Re IR

a b
Fig. 2.10
Cele mai răspândite instalaţii de simetrizare sunt:
 scheme cu bobine şi condensatoare;
 scheme cu transformatoare.
Schemele cu bobine şi condensatoare se clasifică în:
 schema cu o bobină şi condensatoare (schema Steinmetz);
 schema cu o bobină;
 scheme cu două bobine conectate în triunghi sau în stea.
Cea mai răspândită schemă de simetrizare este schema cu o bobină şi
condensatoare (fig. 2.10). Această schemă reprezintă o conexiune triunghi a
impedanţei Z = R + jX a receptorului monofazat, a unei bobine de simetrizare de
inductivitate LS şi a unor condensatoare de simetrizare având capacitatea C S.

24
Schema are efect numai dacă factorul de putere este egal cu unitatea, ceea ce se
obţine prin compensarea cu ajutorul condensatorului de capacitate C (fig. 2.10, a).
Impedanţa echivalentă a receptorului conectat în paralel cu condensatorul de
capacitate C este:
 jX C R  jX  RX C2 X C R 2  XX  X C 
Ze   2  j
. (2.32)
R  jX  X C  R 2  X  X C  R 2  X  X C 
2

Factorul de putere este egal cu unitatea atunci când reactanţa echivalentă este nulă.
Din această condiţie rezultă reactanţa
U12
condensatorului de compensare:
IR
R 2  X2
XC  . (2.33)
O
X
IC Pentru această valoare a reactanţei
U31 A condensatorului de compensare, rezistenţa
IR IL
echivalentă a receptorui va fi (fig. 2.10, b):
I1 I2 U23
C
RX C2 R 2  X2
B I 3
Re  2 2 
.(2.34)
R  X  X C  R
Fig. 2.11
Curenţii de linie formează un sistem
simetric dacă triunghiul ABC (fig. 2.11) este echilateral. Această condiţie este
satisfăcută atunci când poligonul OABC este romb, adică atunci când există relaţia
(fig. 2.11):
IR
I1  I 2  I 3  I C  I L  . (2.35)
3
Sistemul tensiunilor de linie fiind simetric, rezultă:
Ul U
I C  CS U l , I L  , IR  l . (2.36)
LS Re
Înlocuind relaţiile (2.36) în (2.35) se obţine:
1
LS   3 Re . (2.37)
CS

Prin urmare, curenţii de linie formează un sistem simetric atunci când

reactanţa receptorului este nulă (cosφ = 1) şi reactanţele de simetrizare satisfac
relaţia (2.37).

25
26
 3

Puterea reactivă şi factorul de putere

3.1. Puteri şi factorul de putere în regim sinusoidal

3.1.1. Puterea instantanee

Fie un dipol liniar activ sau pasiv având la borne tensiunea

u  2 U sin( t   u ) , (3.1)

şi parcurs de curentul

i  2 I sin( t   i ) . (3.2)

Puterea instantanee schimbată de dipol cu exteriorul se calculează cu relaţia:

p  u(t ) i(t ) = 2 U I sin( t   u ) sin( t   i ) . (3.3)

Utilizând identitatea trigonometrică:

2 sin  sin   cos(  )  cos(  ) ,

expresia (3.3) poate fi scrisă sub forma:

p  U I cos   U I cos( 2t   u   i ) , (3.4)

unde    u   i reprezintă defazajul dintre tensiunea la borne şi curent.

Relaţia (3.4) pune în evidenţă faptul că puterea instantanee este o mărime
periodică constituită dintr-o componentă continuă şi o componentă sinusoidală de
frecvenţă dublă. Chiar dacă dipolul considerat este pasiv, în anumite intervale de
timp ale unei perioade, puterea instantanee este furnizată de dipol, în exterior. În
aceste intervale, energia acumulată în câmpul magnetic al bobinelor şi în câmpul
electric al condensatoarelor este, în parte, retrocedată generatoarelor exterioare.

3.1.2. Puterea activă

Valoarea medie a puterii instantanee în decurs de o perioadă,

1T
P   p( t ) dt  U I cos  , (3.5)
T0

26
poartă denumirea de putere activă. Această putere reprezintă viteza generalizată de
transformare a energiei electromagnetice în alte forme de energie şi depinde de
valorile efective ale tensiunii şi curentului precum şi de defazajul dintre acestea.
Deoarece în cazul unui dipol pasiv puterea activă este pozitivă (sau nulă în
cazul dipolilor nedisipativi) rezultă că în astfel de situaţii cos   0.
Puterea activă se măsoară în S.I., ca şi puterea instantanee, în watt (W).
Componenta sinusoidală, de frecvenţă dublă, a puterii instantanee,
p f  U I cos( 2t   u   i ) , (3.6)

poartă denumirea de putere fluctuantă.

3.1.3. Puterea aparentă

Valoarea maximă a puterii active, la valori efective constante ale tensiunii la

borne şi curentului şi la defazaj variabil:
S  UI  0 (3.7)

reprezintă puterea aparentă.

Maşinile şi aparatele electrice sunt caracterizate printr-o valoare efectivă
limită a curentului, astfel încât pierderile prin efect electrocaloric să nu conducă la
o încălzire excesivă, şi prin o valoare efectivă limită a tensiunii, astfel încât izolaţia
conductoarelor să nu fie străpunsă. Prin urmare, puterea aparentă caracterizează
limitele de funcţionare ale maşinilor şi aparatelor electrice.
În S.I., puterea aparentă se măsoară în voltamper (VA).

3.1.4. Puterea reactivă

Expresia (3.4) a puterii instantanee poate fi scrisă în mod avantajos sub o

formă echivalentă. În acest sens, se face substituţia  u   i   , încât relaţia (3.4)
devine:
p  U I cos   U I cos[ 2(t   i )  ] 

 U I cos [1  cos 2(t   i )]  U I sin  sin 2(t   i ) . (3.8)

Prin urmare, puterea instantanee conţine două componente:

p p  U I cos [1  cos 2(t   i )] (3.9)

numită putere instantanee de pulsaţie (fig. 3.1, a), şi

p o  U I sin  sin 2(t   i ) (3.10)

27
reprezentând puterea instantanee de oscilaţie (fig. 3.1, b). Se observă că puterea
activă constituie valoarea medie a puterii instantanee de pulsaţie:

1T
P   p p ( t ) dt  U I cos  . (3.11)
T0

Din expresiile (3.9) - (3.11) se constată că pe reţeaua de alimentare a unui

dipol circulă, pe lângă puterea instantanee de pulsaţie, a cărei valoare medie

pp po
Q
t
P
t
a b
Fig. 3.1
constituie o măsură a puterii electromagnetice care se transformă nemijlocit în alte
forme de energie, şi o putere care oscilează neamortizat între generatoarele
interioare şi dipol. În acest mod, reţeaua este "blocată" de prezenţa puterii
instantanee de oscilaţie, împiedicând încărcarea ei în mod suplimentar, cu putere
activă. Ca măsură a puterii instantanee de oscilaţie se convine a utiliza
amplitudinea ei:
Q  maxp o   U I sin  (3.12)

numită putere reactivă.

Se poate observa că deşi între expresiile (3.5) şi (3.12) ale puterii active şi
respectiv reactive există o analogie formală, semnificaţiile lor energetice diferă în
mod esenţial şi în primul rând datorită faptului că spre deosebire de puterea activă,
puterea reactivă nu reprezintă un aport mediu de putere la bornele dipolului.
Puterea reactivă însoţeşte producerea, transportul, distribuţia şi consumul puterii
active. Între puterile activă şi reactivă există o deosebire esenţială care constă în
faptul că în timp ce puterea activă corespunde unui transport de energie de la sursă
la receptor, puterea reactivă este doar o mărime determinată de cantitatea de
energie înmagazinată în câmpul magnetic al bobinelor şi în câmpul electric al
condensatoarelor.
În S.I. puterea reactivă se măsoară în var (voltamper – reactiv). Unitatea de
măsură a puterii reactive a fost adoptată în anul 1931 de către Comitetul
Electrotehnic Internaţional, la propunerea delegatului român, acad. C. I. Budeanu.
valabile pentru dipoli liniari pasivi.
În ceea ce priveşte semnele puterii active şi reactive, s-a adoptat următoarea
convenţie:

28
  Pentru circuite receptoare: P > 0 - putere activă absorbită, Q > 0 - putere
reactivă absorbită, P < 0 - putere activă furnizată, Q < 0 - putere reactivă furnizată;
 Pentru circuite generatoare: P > 0 - putere activă furnizată, Q > 0 – putere
reactivă furnizată, P < 0 - putere activă absorbită, Q < 0 - putere reactivă absorbită.
Puterile activă (3.5), reactivă (3.12) şi aparentă (3.7) satisfac relaţiile:

S  P 2  Q 2 , P  S cos , Q  S sin , Q  P tg (3.13)

Prin urmare, cu mărimile P, Q, S se poate construi un triunghi dreptunghic, numit
triunghiul puterilor (fig. 3.2).

3.1.5. Factorul de putere

Prin definiţie, se numeşte factor de putere mărimea adimensională pozitivă,

subunitară, egală cu raportul dintre puterea activă şi puterea
aparentă:
S
Q P P
 kp   . (3.14)
S P Q
2 2
P
În regim permanent sinusoidal, factorul de putere al
Fig. 3.2
unui dipol liniar pasiv rezultă a fi:
k p  cos (3.15)

unde s-a ţinut seama de expresiile (3.5) şi (3.7) ale puterii active, respectiv
aparente.
Pentru ca o instalaţie de putere aparentă dată să funcţioneze cât mai eficient,
adică la o putere activă cât mai mare, este necesar ca valoarea factorului de putere
să fie cât mai ridicată. Cu alte cuvinte, defazajul trebuie ca fie cât mai redus cu
putinţă.
Dacă se face apel la prima relaţie (3.13), expresia (3.14) a factorului de
putere devine:

S2  Q 2 Q2
kp   1 2 (3.16)
S S
Prin urmare, problema ameliorării (creşterii) factorului de putere se reduce, în
esenţă, la micşorarea consumului de putere reactivă.
În circuitele electrice trifazate, factorul de putere se defineşte ca şi în
circuitele monofazate, prin raportul dintre puterea activă şi puterea aparentă. În
circuitele electrice trifazate simetrice şi echilibrate, în care tensiunile, curenţii şi
defazajele sunt identice pe cele trei faze, valorile factorilor de putere pe cele trei
faze sunt identice şi valoarea lor comună egală cu cosinusul unghiului de defazaj

29
dintre tensiunea de fază şi curentul de fază reprezintă factorul de putere al
sistemului trifazat.
În cazul unui circuit trifazat dezechilibrat, valorile factorilor de putere pe
cele trei faze pot fi mult diferite şi factorul de putere al sistemului trifazat se
calculează cu relaţia (3.14) şi nu mai poate fi asimilat cu cosinusul unghiului de
defazaj dintre o tensiune şi un curent.
Factorul de putere definit ca raportul dintre puterile activă şi aparentă
variază în general de la un moment la altul. În raporturile cu consumatorii nu
interesează această valoare variabilă ci o valoare medie pe un anumit interval de
timp. În practică, valoarea medie a factorului de putere pe o anumită perioadă de
timp se determină utilizând indicaţiile contoarelor de energie activă şi reactivă:

1
cos med  2
, (3.17)
W 
1   r 
 Wa 
unde Wr şi Wa reprezintă consumurile totale de energie reactivă şi activă în
intervalul de timp considerat.

3.2. Puteri şi factorul de putere în regim nesinusoidal

3.2.1. Puterea instantanee schimbată pe la borne de un dipol activ sau

pasiv, cu generatoarele exterioare în regim nesinusoidal este:
p = u i, (3.18)
unde
 
u  U 0  2  U k cos(kt   uk ), i  I 0  2  I k cos(kt   ik ) . (3.19 )
k 1 k 1

Introducând expresiile (3.19 ) în relaţia (3.18) rezultă:

 
p  U 0 I 0  2U 0  I k cos(kt   ik )  2I 0  U k cos(kt   uk ) 
k 1 k 1

 
 2   U p I q cos(pt   up ) cos(qt   iq ) . (3.20 )
p 1q 1

3.2.2. Puterea activă

În baza definiţiei puterii active, ca medie pe o perioadă a puterii instantanee,

se obţine:

30
 2  T
P  U 0I0  
T k 1
U k I k cos( u   i ) ,
2 k k
(3.21)

sau

P  U k I k cos k , 0  0 , k   u   i .
k k
(3.22)
k 0

În regim permanent periodic nesinusoidal puterea activă este suma puterilor

active corespunzătoare tuturor armonicelor, inclusiv termenul constant.
Puterea activă, definită cu relaţia (3.22), poate fi măsurată, de exemplu, cu
un wattmetru electrodinamic.

3.2.3. Puterea reactivă se defineşte ca fiind egală cu suma puterilor reactive

corespunzătoare tuturor armonicelor:

Q  U k I k sin k (3.23 )
k 1

Există şi alte definiţii pentru puterea reactivă, relaţia (3.23) nefiind însuşită
de nici un for internaţional de specialitate. În cele ce urmează se adoptă însă acest
mod de definiţie al puterii reactive, propus de C.I. Budeanu.
Puterea reactivă definită cu relaţia (3.23) nu poate fi măsurată exact cu nici
un instrument de măsură cunoscut. Cu ajutorul unui varmetru electrodinamic se
obţin totuşi rezultate satisfăcătoare, eroarea comisă fiind acceptabilă.

3.2.4. Puterea aparentă

În regim permanent periodic nesinusoidal puterea aparentă se defineşte

analog ca în regim permanent sinusoidal, ca produs al valorilor efective ale
tensiunii la borne şi curentului,
 
S  U 2k   I 2k . (3.24 )
k 0 k 0

3.2.5. Puterea deformantă

Spre deosebire de regimul permanent sinusoidal, în regimul permanent

periodic nesinusoidal S  P 2  Q 2 , unde P şi Q sunt definite cu relaţiile (3.22),
respectiv (3.23). După cum în regim permanent sinusoidal puterea activă şi puterea
reactivă constituie un sistem biortogonal, C.I. Budeanu introduce o nouă putere,

31
specifică regimului permanent periodic nesinusoidal numită putere deformantă,
definită de relaţia:

D  S2  P 2  Q 2 , (3.25 )

astfel încât puterea activă, puterea reactivă şi puterea deformantă să constituie un

sistem triortogonal.
Efectuând calculele, se obţine:

D
1   2 2
2 p 0 q 0
 
  U p I q  U q2 I 2p  2U p U q I p I q cos p  q , (3.25, a)
unde, p   u p   i p , q   u q   i q .

3.2.6. Factorul de putere

În regim permanent periodic nesinusoidal factorul de putere se calculează,

ca şi în regim permanent sinusoidal, cu relaţia:
P P
kp   , (k p  [0,1]) . (3.26)
S P Q D
2 2 2

Factorul de putere este subunitar chiar în cazurile când puterea reactivă este
nulă, deoarece condiţia de anulare a acestei puteri nu implică şi anularea puterii
deformante. Într-adevăr, pentru a se anula puterea reactivă este necesar şi suficient
ca puterile reactive ale armonicelor să fie unele pozitive iar altele negative, astfel
încât în ansamblu să se compenseze. În particular, puterea reactivă se anulează în
cazul în care se realizează rezonanţa pe toate armonicele (k = 0). Chiar în acest
ultim caz, ţinând seama de (3.25,a), rezultă că puterea deformantă nu se anulează,
fiind dată de relaţia:

1  
D  
2 p  0q  0
[ U p I q  U q I p ]2 . (3.27)

Din acest considerent, prezintă interes determinarea condiţiilor în care se

anulează puterea deformantă. În acest scop se are în vedere că

U 2p I q2  U q2 I 2p  2U p U q I p I q cos(p  q )  ( U p I q  U q I p ) 2 

 2U p U q I p I q  2U p U q I p I q cos(p  q ) 


 ( U p Iq  U q I p ) 2  2U p U q I p I q 1  cos(p  q )  

32
  p  q
 ( U p I q  U q I p ) 2  4U p U q I p I q sin 2 (3.28)
2
şi prin urmare, expresia (3.27) a puterii deformante devine:
1   2  p  q 
D    p q
2 p  0q  0
( U I  U I
q p ) 2
 4 U U I I
p q p q sin
2 
 . (3.29)

Examinând această relaţie se pot stabili condiţiile în care puterea deformantă

se poate anula şi anume:
U p I q  U q I p ,  p  q , (3.30)

adică:

U1 U 2 U
  ...  k  ..., 1  2  ...  k  ... , (3.31)
I1 I2 Ik

cu alte cuvinte este necesar şi suficient ca armonicele de tensiune şi de curent să fie

asemenea şi simfazice. În mod practic aceste condiţii pot fi realizate numai atunci
când circuitul este constituit din rezistoare lipsite de inductivitate şi capacitate,
adică în cazul când:
1  2  ...  k  ...  0 . (3.32)

Condiţia (3.32) asigură totodată anularea puterii reactive. Prin urmare, dacă într-un
circuit liniar în regim permanent periodic nesinusoidal, se anulează puterea
deformantă, atunci în mod obligatoriu este nulă şi puterea reactivă dar nu şi
reciproc. Totodată rezultă de aici că factorul de putere (3.26), în regim permanent
periodic nesinusoidal, atinge unitatea (Q = 0, D = 0) numai în cazul când circuitul
(liniar) este constituit exclusiv din rezistoare.

3.3. Cauzele şi efectele unui factor de putere redus

3.3.1. Generalităţi

Într-un sistem electroenergetic, consumul natural de putere reactivă la orele

de vârf de sarcină atinge, în general, acelaşi ordin de mărime cu consumul de
putere activă. Consumul important de putere reactivă din sistem se datorează pe de
o parte consumatorilor, iar pe de altă parte diferitelor elemente (linii,
transformatoare, bobine etc.) constitutive ale reţelelor de transport şi distribuţie.
Majoritatea consumatorilor de energie electrică necesită putere reactivă, deoarece
funcţionarea unora dintre maşinile şi aparatele electrice este bazată pe existenţa
unor câmpuri magnetice şi electrice.

33
 Cu cât puterea reactivă este mai mare, cu atât factorul de putere este mai
mic. Din această cauză, deşi puterea reactivă este un element auxiliar necesar în
funcţionarea maşinilor şi aparatelor electrice, existenţa unui factor de putere redus,
cu consecinţe negative în sistemul electroenergetic, face din această problemă una
economică de prim ordin.
Funcţionarea diferitelor categorii de consumatori şi instalaţii de distribuţie
fără compensare conduce la o încărcare importantă cu putere reactivă a tuturor
elementelor reţelei, inclusiv a generatoarelor sincrone. Aceasta determină
funcţionarea generatoarelor cu factori de putere scăzuţi, adesea sub cei nominali (şi
deci apariţia ştrangulărilor în debitarea întregii puteri active), blocarea capacităţilor
de transfer în reţelele de transport şi distribuţie, precum şi o creştere nejustificată a
pierderilor de putere şi energie în toate elementele reţelelor.
Reţelele de transport de înaltă şi foarte înaltă tensiune trebuie să fie
degrevate de transportul puterii reactive, în caz contrar apar pierderi nejustificate
de putere şi energie şi mari variaţii de tensiune. Rezolvarea optimă a acestei
probleme se poate face prin producerea descentralizată a puterii reactive, cât mai
aproape de consumator.
Circulaţia în reţea a puterii reactive produce pierderi de putere, care sunt
independente de pierderile datorate puterii active. În cazul unei valori constante a
tensiunii, pierderile de putere în rezistenţa conductoarelor sunt proporţionale cu
pătratul puterii aparente:

P  K  S 2 , (3.33)
sau

P  K  P 2  K  Q2 , (3.34)
adică pierderile datorate puterii aparente în rezistenţa conductoarelor sunt egale cu
pierderile datorate puterii active plus pierderile datorate puterii reactive.
Proprietatea de a separa pierderile datorate puterii reactive de cele datorate
puterii active prezintă importanţă practică, deoarece dă posibilitatea de a se calcula
pierderile datorate puterii reactive, în reţelele electrice în mod independent de cele
datorate puterii active. În felul acesta se poate stabili eficienţa introducerii unor
mijloace de compensare a puterii reactive.
O altă proprietate a puterii reactive este aceea de a se conserva în aceleaşi
condiţii ca şi puterea activă. Pentru întregul sistem energetic sunt valabile relaţiile:
 P  0,  Q  0 , (3.35)

adică suma tuturor puterilor active sau reactive care intervin într-un sistem
energetic, considerate pozitive sau negative, după cum sunt produse sau
consumate, este egală cu zero. Aceasta înseamnă că unei puteri reactive consumate
într-un punct al sistemului trebuie să-i corespundă o putere reactivă produsă într-un
punct oarecare al sistemului.

34
 3.3.2. Cauzele unui factor de putere redus
Reducerea factorului de putere în reţelele electrice este determinată de
puterile reactive şi deformante consumate de diferitele receptoare şi chiar de unele
elemente ale reţelelor.
Receptoarele reactive pot fi împărţite în două grupe importante:
 receptoare inductive, care consumă putere reactivă necesară producerii
câmpurilor magnetice proprii (motoare asincrone, cuptoare cu arc, echipamente
electronice de putere, transformatoare, maşini sincrone subexcitate, linii electrice
aeriene funcţionând în sarcină şi având un efect predominant inductiv ş.a.);
 receptoare capacitive, care produc putere reactivă (maşini sincrone
supraexcitate, condensatoare statice, linii electrice aeriene de înaltă tensiune sau
linii electrice subterane funcţionând cu sarcină redusă şi având un efect
predominant capacitiv);

A. Motoare asincrone
Motoarele asincrone constituie cei mai importanţi dintre consumatorii de
putere reactivă din reţelele electrice.
Puterea reactivă absorbită de un motor asincron este dată de relaţia:

1 2 1 V 
Q B f   V0  , (3.36)
4 0  r 
în care: B este inducţia magnetică, μ0 – permiabilitatea magnetică a întrefierului, μr
– permiabilitatea magnetică a miezului feromagnetic, V – volumul circuitului
feromagnetic, V0 – volumul întrefierului, f – frecvenţa.
Analizând mărimile care intervin în relaţia (3.36), se pot preciza principalele cauze
care conduc la mărirea puterii reactive şi deci la micşorarea factorului de putere.

a1 . Cauze de fabricaţie
 volumul mare al întrefierului, V0;
 tole feromagnetice de calitate inferioară, având μr de valoare mică.

a2. Cauze de exploatare

 calitatea necorespunzătoare a reparaţiilor. În procesul de raparaţie, o mică
modificare a caracteristicilor constructive (de exemplu, mărirea întrefierului) va
avea drept consecinţă scăderea sensibilă a factorului de putere. Mărirea
întrefierului se produce adesea prin prelucrarea suprafeţei rotorului în urma frecării
rotorului de stator. Uzura neuniformă a lagărelor conduce la apariţia unei
nesimetrii a întrefierului, respectiv la creşterea reluctanţei circuitului feromagnetic
şi a curentului de magnetizare, ceea ce conduce la scăderea factorului de putere;

35
  funcţionarea la un coeficient de încărcare redus. Puterea reactivă absorbită
de motorul asincron, la o sarcină oarecare, se exprimă prin relaţia:

 
Q  Q 0  Q d  Q n   1    2  Q 0  Q n  Q 0  2 , (3.37)
în care:
Q0 este puterea reactivă de mers în gol (β = 0), corespunzătoare curentului de
magnetizare al motorului, care este practic independentă de sarcină;
Q d  1    2 Q n este puterea reactivă corespunzătoare câmpului magnetic de
dispersie, care este proporţională cu pătratul sarcinii;
Qn – puterea reactivă absorbită la sarcina nominală (β = 1);
Q
  0 - valoarea relativă a puterii reactive la funcţionarea în gol, raportată la
Qn
puterea reactivă corespunzătoare sarcinii nominale;
P
 - coeficientul de încărcare al motorului.
Pn
Înlocuind expresia (3.37) în relaţia (3.14) a factorului de putere şi împărţind
cu Pn, se obţine:

cos   , (3.38)
 1
 2    1

 
    1      2 
2

 cos n
2

unde cosφn este factorul de putere la sarcină nominală.
Din relaţia (3.38) rezultă reducerea factorului de putere odată cu micşorarea
coeficientului de încărcare a motorului asincron. Reducerea factorului de putere
este mai mică la motoarele care au un factor de putere nominal mai mare, la
aceeaşi scădere relativă a coeficientului de încărcare.
 creşterea tensiunii de alimentare a motoarelor asincrone conduce la
creşterea puterii reactive, provocând o scădere a factorului de putere. Odată cu
creşterea tensiunii creşte valoarea curentului de magnetizare cu atât mai mult cu
cât motorul este mai saturat şi în consecinţă puterea reactivă solicitată creşte.

B. Transformatoare electrice
Puterea reactivă consumată de transformatoare poate fi descompusă în două
componente:
 puterea reactivă de mers în gol;
 puterea reactivă suplimentară, de funcţionare în sarcină, datorită căderii de
tensiune inductive în reactanţa de dispersie.
Spre deosebire de motoarele asincrone, la transformatoare, reluctanţa
circuitului megnetic şi în consecinţă puterea de mers în gol sunt determinate numai

36
de permeabilitatea tolelor circuitului feromagnetic. Rezultă deci că în cazul
transformatoarelor, expresia puterii reactive se reduce la forma:
1 2 V 1
Q B f . (3.39)
4  r 0

Prin urmare, cu cât permeabilitatea tolelor feromagnetice μ r este mai mare

cu atât reluctanţa circuitului feromagnetic, respectiv puterea reactivă sunt mai mici
şi deci factorul de putere este mai ridicat.
În ceea ce priveşte puterea reactivă de funcţionare în sarcină, ea este mult
mai mică în cazul transformatoarelor decât în cazul motoarelor asincrone, deoarece
coeficientul de dispersie este considerabil mai mic, datorită faptului că circuitul
magnetic este practic lipsit de întrefier, precum şi faptului că bobinajele sunt
dispuse de aceeaşi parte a miezului circuitului magnetic.
În exploatare, ca şi motoarele asincrone, transformatoarele funcţionează la o
putere medie sub cea nominală, ceea ce conduce la creţterea puterii reactive
relative şi deci la scăderea valorii factorului de putere. Puterea reactivă consumată
de transformatoare în exploatare, reprezintă circa 10% din puterea lor nominală,
din care cea mai mare parte reprezintă puterea reactivă de mers în gol.

C. Linii electrice
Liniile electrice, în general, consumă putere reactivă datorită propriei
inductivităţi. Expresia pierderilor de putere reactivă pe o linie este dată de relaţia:

Q L    L  I 2 . (3.40)

La liniile aeriene inductivitatea L este mare, dată fiind distanţa dintre

conductoare, şi deci puterea reactivă consumată este mare.
Ia U În liniile în cablu, conductoarele fiind foarte apropiate,
φ inductivitatea L este mică şi deci puterea reactivă
consumată este practic neglijabilă.
Ir I Pierderile de putere reactivă pe o linie electrică pot fi
descompuse în două componente, una datorită
componentei active a curentului Ia şi cealaltă componentei
Fig. 3.3 reactive Ir (fig. 3.3):

Q L    L  I a2    L  I 2r , (3.41)

unde, Ia = Icosφ, Ir = Isinφ.

La tensiune constantă, curenţii sunt proporţionali cu puterile respective, deci:

P2 Q2
Q L    L    L , (3.42)
U2 U2

37
unde P = U Ia, Q = U Ir.
În consecinţă, puterea reactivă transportată pe linie pentru alimentarea
receptoarelor determină o creştere a puterii reactive consummate de linie.
Liniile electrice produc, deasemenea, o putere reactivă datorită capacităţii
lor. Puterea reactivă produsă este dată de relaţia:
U2
QC    C  U 
2
, (3.43)
XC
care este mult mai importantă în cazul liniilor în cablu, deoarece conductoarele
sunt apropiate şi constanta dielectrică este mai mare decât în cazul liniilor aeriene.
Puterea reactivă produsă, fiind proporţională cu pătratul tensiunii nominale, este
independentă de sarcină şi are valori foarte mari în cazul liniilor electrice de înaltă
tensiune, chiar dacă acestea sunt aeriene.
Puterea reactivă consumată de o linie electrică este o rezultantă a puterii
reactive consummate datorită inductivităţii, care creşte cu pătratul sarcinii şi a
puterii reactive produse datorită capacităţii şi care este constantă (depinde de
pătratul tensiunii). Rezultanta poate avea valori positive sau negative, funcţie de
valoarea sarcinii şi a tensiunii nominale.

D. Regimul deformant
Regimul deformant este caracterizat prin forme ale tensiunii şi curentului,
periodice, dar nesinusoidale.
În regim nesinusoidal, factorul de putere scade atât ca urmare a puterii
reactive consumate cât şi datorită puterii deformante consumate.
Cauzele regimului deformant sunt următoarele:
 dezvoltarea electronicii de putere în domeniile acţionări electrice,
transporturi, electrometalurgie, transportul energiei electrice la mari distanţe,
reglarea tensiunii şi a puterii reactive etc.;
 creşterea numărului şi puterii absorbite de consumatori neliniari (cuptoare
electrice cu arc, aparate de sudare electrică, iluminat fluorescent etc.);
 ridicarea nivelelor de tensiune în exploatarea reţelelor de foarte înaltă
tensiune, datorită aportului de putere reactivă a acestora (transformatoarele,
autotransformatoarele, bobinele de compensare şi toate aparatele cu miez de fier îşi
accentuează aportul deformant, odată cu creşterea tensiunii aplicate, din cauza
saturaţiei miezului magnetic).
Propagarea, amplificarea şi compensarea fenomenelor deformante pun
următoarele probleme:
 evitarea sau limitarea producerii armonicilor de curent şi tensiune;
 evitarea sau limitarea propagării armonicilor în instalaţiile electrice;
 evitarea sau limitarea efectelor armonicilor superioare de curent şi
tensiune;

38
  compensarea regimului deformant, adică a armonicilor de curent şi
tensiune în anumite puncte ale reţelei.
Din teorema doua a lui Kirchhoff, aplicată unui ochi m al unui circuit de
curent alternativ,

d k 1
 ek   R kik   dt
 
C
 i k dt , (3.44)
km km km km k

rezultă că pentru a produce regim deformant este necesar şi suficient ca:

 tensiunea electromotoare ek, sau fluxul magnetic Φk să difere de forma
sinusoidală;
 unul din parametrii circuitului să nu fie constant (cazul circuitelor
neliniare sau parametrice).
Elementele de circuit se împart din punct de vedere al regimului deformant
în:
 elemente de prima categorie (speţă) – care sunt sursele reale, nemijlocite
ale armonicilor de curent şi (sau) tensiune;
 elemente de a doua categorie (speţă) – sunt elementele de circuit care
amplifică regimul deformant.
Sursele de regim nesinusoidal (deformant) sunt de curenţi sau de tensiuni.
Sursele de curenţi nesinusoidali (surse de curenţi armonici) sunt acele surse
de regim deformant care, în regim sinusoidal de tensiune, absorb din reţea curenţi
de armonici superioare. Impedanţa echivalentă a reţelei, la locul de racord a
surselor de curenţi armonici, exercită o anumită influenţă ce trebuie uneori luată în
considerare. Valorile tensiunilor armonice rezultate în aceste puncte de racord sunt
proporţionale cu intensităţile curenţilor armonici generaţi şi cu impedanţele
echivalente ale reţelei, pe armonicile corespunzătoare.
Sursele de tensiuni nesinusoidale (surse de tensiuni armonice) sunt surse
care produc tensiuni electromotoare nesinusoidale, care dau naştere la curenţi
nesinusoidali, cu valori (pe fiecare armonică în parte) dependente de
caracteristicile reţelei, deoarece impedanţa echivalentă a reţelei, la locul de racord
al sursei respective este comparabilă, ca valoare cu cea internă a sursei, pe fiecare
din armonicile generate.
Sursele de curenţi armonici au la bază, exclusiv, elementele neliniare de
circuit: mutatoare, cuptoare cu arc electric, instalaţii de sudare cu arc, lămpi cu
descărcări în gaze şi vapori metalici, fenomenul Corona, arcele electrice
netehnologice etc.
Sursele de tensiuni armonice sunt de natură constructivă (cazul maşinilor
electrice rotative), respectiv datorită fenomenelor neliniare (saturaţia circuitelor
feromagnetice).

D1. Surse de curenţi nesinusoidali.

39
 Mutatoarele cu comutaţie naturală (de la reţea sau de la sarcină) se folosesc
ca:
 redresoare, pentru convertirea curentului alternativ în curent continuu;
 invertoare, pentru convertirea curentului continuu în curent alternativ;
 mutatoare reversibile, putând funcţiona ca redresoare sau invertoare după
necesităţi;
 convertizoare, pentru transformarea curentului alternativ de anumiţi
parametri, în curent alternativ de alţi parametri.
Studierea reacţiei deformante a redresoarelor, invertoarelor şi mutatoarelor
reversibile asupra reţelei de curent alternativ conduce la următoarele concluzii:
 Ordinul armonicilor superioare de curent şi tensiune se calculează cu
relaţia:
  k  p  1, (3.45)

unde p reprezintă numărul de pulsuri, iar k = 1, 2, 3, 4... pentru scheme cu p  2 şi

k = 1, 3, 5, 7... pentru p = 1.
Teoretic, un mutator este cu atât mai puţin perturbator faţă de reţea, cu cât
numărul pulsurilor este mai mare.
Practic, la mutatoarele cu p >12 (de exemplu p = 24) – datorită impreciziilor
constructive – apar armonici necaracteristice, corespunzătoare unor mutatoare cu
număr inferior de pulsuri (pe măsura creşterii lui p, mutatoarele sunt din ce în ce
mai sensibile la imprecizii).
 Teoretic, dacă se neglijează comutaţia, amplitudinile armonicilor de
curent se calculează cu legea Müler – Lübeck:
I1
I  , (3.46)

unde I1 este amplitudinea fundamentalei curentului de reţea.
Practic (cu luarea în considerare a comutaţiei), pe măsură ce unghiul de
comutaţie creşte, forma treptelor curentului de reţea se schimbă din rectangulară în
trapezoidală, din ce în ce mai rotunjită, iar compoziţia spectrală a acestui curent se
îmbunătăţeşte.
Concluziile cele mai defavorabile în legătură cu aportul deformant al
mutatoarelor rezultă în tratarea ideală ( cu neglijarea efectului comutaţiei).
 Abaterea de la regimul normal de funcţionare – adică adoptând ipoteza
netezirii imperfecte a curentului continuu, situaţie apropiată de realitate – are drept
urmare reducerea armonicilor curentului de reţea.
 Pentru o schemă dată, creşterea unghiului de comutaţie α conduce la
scăderea curentului redresat, în timp ce spectrul armonicilor curentului de reţea se
înrăutăţeşte, deşi ca valoare absolută acestea nu depăşesc, în general, valorile
corespunzătoare cazului α = 0.

40
  Comanda nesimetrică a tiristoarelor face să apară armonici pare în
curentul de reţea, la schemele unde teoretic ele nu iau naştere (p = 2, 6, 12, 18, 24),
iar la cele cu trei pulsuri, să le accentueze.
 Valorile curenţilor armonici generaţi de mutatoare depind şi de reactanţa
de scăpări a transformatorului de racord precum şi de grupa de conexiuni. S-a
constatat că atunci când filtrele de absorbţie sunt în funcţiune, scade coeficientul de
distorsiune al tensiunii pe bara respectivă dar în schimb cresc curenţii armonici
debitaţi de redresor, comparativ cu funcţionarea fără filtre.

Cuptoarele electrice cu arc. Arcul electric, datorită particularităţilor sale

este principala sursă de armonici. Rezistenţa arcului nu este constantă; la începutul
semiperioadei rezistenţa este ridicată, apoi descreşte. Curba curentului absorbit de
cuptor cuprinde un spectru discontinuu (curenţi armonici) şi un spectru continuu.
Spectrul discontinuu conţine armonici impare (datorită neliniarităţii arcului
electric) şi armonici pare (datorită disimetriei). Existenţa spectrului continuu se
datorează instabilităţii arcului.

Instalaţiile de sudare cu arc electric funcţionează în regim de şoc, la un

factor de putere redus (circa 0,6), producând armonici superioare într-un spectru
larg şi aleatoriu, foarte asemănător cuptoarelor cu arc.

Lămpile cu descărcări în gaze şi vapori metalici. Lămpile fluorescente, în

funcţionare prezintă o variaţie importantă a rezistenţei coloanei de descărcare.
Fenomenul este mai accentuat cu cât coloana este mai lungă, iar conţinutul de
vapori metalici (mercur, sodiu) este mai sărac
Procesul descărcării fiind neliniar, în curba curentului apar armonici de valori
importante, îndeosebi de ordin impar. Armonica 3, în special, poate atinge valori
peste 33% din valoarea curentului total pe fază, astfel încât la schemele cu trei faze
şi conductor neutru, circulaţia pe cel de al patrulea conductor o poate depăşi pe cea
a curentului de fază. Ponderea armonicilor de curent depinde de schema de
conexiuni a lămpilor, tipul lor, metoda de compensare a inductanţei balasturilor
etc.

D2. Surse de tensiuni nesinusoidale

Inductanţe şi transformatoare electrice cu miezul saturat. În cazul
bobinei cu miez de fier, alimentată cu tensiune sinusoidală, cu toate că fluxul
magnetic şi tensiunea la bornele bobinei sunt sinusoidale, curba curentului este
nesinusoidală (formă ascuţită).
În cazul bobinei cu miez de fier, alimentată cu curent sinusoidal, tensiunea la
borne şi fluxul magnetic rezultă nesinusoidale.
La bornele bobinei cu miez saturat vor apare impulsuri de tensiune
periculoase, putând afecta izolaţia.

41
 Reactanţele în regim saturat, combinate cu condensatoare fixe, ca soluţie
pentru compensarea puterii reactive la unii consumatori, sunt surse de armonici de
tensiune. Astfel, când tensiunea creşte peste o anumită valoare, miezul se saturează
şi valoarea reactanţei scade, iar curentul absorbit de bobină creşte. Dacă tensiunea
scade sub valoarea de saturaţie a miezului, reactanţa este maximă şi puterea
reactivă consumată, minimă. În regim saturat, curentul absorbit conţine armonici
impare.
Rezultă că saturaţia miezurilor magnetice produce armonici de flux şi t.e.m.
de ordin impar. Această concluzie rămâne valabilă şi pentru transformatoare.
T.e.m. de armonici conduc la apariţia armonicilor de curent în curba curentului de
magnetizare.

Maşina sincronă. Cauzele apariţiei armonicilor în unele t.e.m. produse de

maşina sincronă, pot fi de natură internă sau externă. La o sarcină nesinusoidală,
prin reacţia indusului, este evident că va fi deformată şi curba tensiunii induse.
Curenţii nesinusoidali vor produce căderi de tensiune deformante, care vor
amplifica, în general, valorile armonicilor din curba tensiunii la borne în raport cu
cele din curba t.e.m. a maşinii.
Armonicile de origine internă în curba t.e.m. sunt exclusiv de ordin impar, din
cauza simetriei constructive a înfăşurărilor şi circuitului magnetic.

Motorul asincron. Maşinile asincrone, au în privinţa regimului deformant,

un comportament intermediar faţă de transformatoare şi maşinile sincrone.
Alunecarea intervine sub forma defazajelor armonicilor generate. Repartiţia
discretă a conductoarelor bobinajelor face ca conductanţa în întrefier să varieze în
trepte.
Armonicile de saturare a miezului apar la tensiuni superioare celei nominale. Dinţii
se saturează primii, fiind partea cea mai solicitată din punct de vedere magnetic. La
tensiunea nominală, curentul de magnetizare se abate relativ puţin de la sinusoidă,
însă peste această valoarea deformaţia creşte rapid.
Experimental s-a constatat că armonicile de curent de saturaţie depind atât de
tensiunea la borne (saturarea fluxului principal) cât şi de curent (saturartea fluxului
de dispersie).

D3. Efectele regimului deformant

Efectele regimului deformant se datorează apariţiei în undele de tensiune şi
curent, pe lângă unda fundamentală, a armonicilor superioare. Principalele efecte
ale regimului deformant sunt:
 distorsionarea undelor de tensiune şi curent în întregul sistem energetic;
 posibilitatea apariţiei supratensiunilor sau supracurenţilor ca urmare a
producerii rezonanţei pe diverse armonice;
 creşterea pierderilor de putere pe linia de transport;

42
  apariţia unor pierderi suplimentare, în fier şi cupru, în motoarele electrice de
c. a., precum şi a unor cupluri parazite care micşorează cuplul nominal al acestora;
 erori ale aparatelor de măsurare, protecţie şi control;
 perturbarea funcţionării instalaţiilor de iluminat cu lămpi fluorescente.
Dintre aceste fenomene, rezonanţa pe diverse armonice poate genera efectele
cele mai neplăcute în reţelele sistemului energetic şi la consumator.
Dintre aceste efecte, deosebit de periculoase sunt supracurenţii datoraţi
efectului de amplificare a armonicilor de curent. Acesta se datorează
corespondenţei dintre frecvenţa proprie a unor circuite, formate bobine şi
condensatoare, şi frecvenţa uneia dintre armonicile produse în sistemul energetic.
Amplificarea de curent are drept urmare creşterea curentului pe armonica
respectivă în circuitul rezonant, fapt ce poate conduce la supraîncărcarea sau
distrugerea bateriilor de condensatoare, a generatoarelor sau a altor elemente din
sistem. Periculoase pentru bateriile de condensatoare sunt rezonanţele de curent
care apar, de obicei, la armonicile 5, 7, 11 şi 13.
Fenomenul de amplificare a armonicilor superioare de curenţi este însoţit de
fenomenul de amplificare a armonicilor de tensiuni – supratensiuni, care poate
atinge valori corespunzătoare fenomenului de rezonanţă, ceea ce poate conduce la
deteriorarea izolaţiei cablurilor electrice, a dielectricului condensatoarelor,
reprezentând o suprasolicitare a izolaţiei.
Pierderile suplimentare de energie din sistemul energetic, în cazul apariţiei
fenomenului deformant, apar atât în elementele producătoare de energie
(generatoare), cât şi în elementele de transfer din sistem (linii şi transformatoare).

3.3.3. Efectele unui factor de putere redus

Un factor de putere redus are o serie de consecinţe negative asupra

funcţionării sistemului energetic. Principalele consecinţe sunt:
 creşterea pierderilor de putere activă;
 supradimensionarea instalaţiilor (investiţii suplimentare);
 creşterea pierderilor de tensiune în reţea;
 reducerea capacităţii de încărcare cu putere activă a instalaţiilor.
Creşterea pierderilor de putere activă. În conductoarele unei linii trifazate
pierderile de putere activă sunt date de relaţia:
R 2 R 2 R 2 R 2
P  3RI2  S  2 P  2 Q  2 D  Pa  Pr  Pd . (3.47)
U2 U U U
Relaţia (3.44) pune în evidenţă cele trei componente ale pierderilor de
putere, corespunzătoare circulaţiei puterii active, absorbite de receptor în corelare
cu cerinţele procesului tehnologic, puterii reactive şi puterii deformante.
Dacă se ţine seama de relaţia (3.26) de definiţie a factorului de putere, relaţia
(3.47) se poate scrie sub forma:

43
 R P2
P  2
 2 . (3.48)
U Kp
Prin urmare, la o aceeaşi putere activă transmisă receptorului, pierderile de putere
cresc invers proporţional cu pătratul factorului de putere. De exemplu, un receptor
care funcţionează la putere activă constantă dar cu un factor de putere K p  0,7 are
pierderi de putere activă de aproximativ două ori mai mari decât în cazul în care ar
funcţiona la un factor de putere K p  1.
Din relaţiile (3.47) şi (3.48) rezultă:
P 1 P  Pd 1
 2, r  2  1. (3.49)
Pa K p Pa Kp

1
În consecinţă, factorul reprezintă valoarea relativă a pierderilor totale,
K 2p
1
iar factorul  1 valoarea procentuală a pierderilor suplimentare datorită
K 2p
puterilor reactivă şi deformantă, ambele raportate la pierderile datorate puterii
active.
Supradimensionarea instalaţiilor electrice. Factorul de putere redus
necesită investiţii suplimentare pentru supradimensionarea instalaţiilor de
producere, transport şi distribuţie a energiei electrice. Investiţiile în centralele
electrice sunt aproximativ invers proporţionale cu valoarea pătratului factorului de
putere. Dacă pentru o centrală este dată puterea activă P pe care trebuie să o
dezvolte, puterea aparentă a cesteia este cu atât mai mare cu cât factorul de putere
este mai mic (relaţia 3.26). Rezultă că puterea aparentă pentru care se
dimensionează instalaţiile electrice variază invers proporţional cu factorul de
putere, pentru o putere activă dată.
Funcţionarea cu un factor de putere redus conduce şi la o creştere a secţiunii
conductoarelor, respective la creşterea investiţiilor suplimentare în reţelele de
transport şi distribuţie. La dimensionarea reţelelor de distribuţie după căderea
admisibilă de tensiune, în ipoteza că reţeaua alimentează un singur consummator,
se aplică relaţia (v. prima relaţie 1.4):
R P XQ
U ad    U a  U r , (3.50)
Un Un
unde: ΔUad este căderea admisibilă de tensiune; R, X – rezistenţa, respective
reactanţa reţelei care alimenteză consumatorul; P, Q – puterea activă, respectiv
reactivă cerută de consummator; ΔUa, ΔUr – componenta activă, respectiv reactivă
a căderii de tensiune.

44
 În cazul în care factorul de putere este egal cu unitatea, adică nu se
transportă putere reactivă, componenta activă a căderii de tensiune este egală cu
căderea admisibilă de tensiune, adică are valoarea maximă. La un alt factor de
putere, componenta activă a căderii de tensiune este cu atât mai mică cu cât
componenta reactivă este mai mare, adică cu cât puterea reactivă este mai mare şi
deci factorul de putere mai mic.
Din relaţia
P l P
U a  R   , (3.51)
Un S Un
se obţine sectiunea conductorului liniei:
lP
S . (3.52)
U a  U n
Din relaţia (3.52) rezultă că pentru transportul unei anumite puteri active P,
la o cădere admisibilă de tensiune impusă, secţiunea conductorului este cu atât mai
mare cu cât ΔUa este mai mic, adică cu cât ΔUr este mai mare, sau altfel spus cu
cât factorul de putere este mai redus.
Creşterea pierderilor de tensiune. Scăderea factorului de putere, din cauza
circulaţiei puterii reactive, conduce la o creştere importantă a pierderilor de
tensiune în reţelele de transport şi distribuţie, în linii şi transformatoare.
Conform relaţiei (1.6), pierderile de tensiune pe o linie se pot determina cu
relaţia:
U  RI cos   XI sin   RI a  XI r  U a  U r , (3.53)

sau
R X
U  P Q. (3.54)
U U
Rezultă că în afară de căderea de tensiune ΔUa determinată de curentul activ,
respectiv de puterea activă, se mai produce şi o cădere de tensiune inductivă ΔUr,
determinată de curentul reactiv, respectiv de puterea reactivă. Pierderile de
tensiune sunt cu atât mai mari cu cât puterea reactivă este mai mare, respectiv cu
cât factorul de putere este mai mic.
Din relaţia (3.54) rezultă că pentru Q = 0, adică în lipsa unei circulaţii de
putere reactivă, pierderile de tensiune sunt minime:
R
U  P  U a  U min . (3.55)
U

45
 Dacă factorul de putere este capacitiv (fig. 1.2, b), efectul este deasemenea
nefavorabil, deoarece tensiunea U2 la consumator poate să atingă valori mai mari
decât tensiunea U1 a sursei.
Din diagrama fazorială (fig. 1.2, b) rezultă:

R X
U   l U  RI cos   XI sin   P  Q. (3.56)
U U
R
Într-adevăr, dacă Q  P , pierderea de tensiune devine negativă şi U 2  U1 .
X
Această situaţie măreşte limitele de variaţie ale tensiunii la bornele receptoarelor.
R
Dacă Q  P , atunci U  0 şi transportul energiei electrice se realizează fără
X
pierderi de tensiune.
Reducerea capacităţii de încărcare a instalaţiilor cu putere activă. Dacă
în exploatare valoarea factorului de putere Kp este mai mică decât valoarea Kpn
pentru care au fost proiectate instalaţiile respective, se reduc posibilităţile de
încărcare la puterea activă nominală a instalaţiilor existente:
P  Sn  K p  Pn  Sn  K pn . (3.57)

3.4. Îmbunătăţirea factorului de putere

Valoarea factorului de putere mediu pe care trebuie s-o realizeze

consumatorul, corespunzător căreia nu se tarifează energia reactivă consumată,
reprezintă factorul de putere neutral şi are valoarea 0,92. Problema realizării şi
menţinerii unui factor de putere peste valoarea neutrală a acestuia, în toate zonele
şi punctele sistemului devine deosebit de dificilă. Pierderile de putere şi energie, ca
urmare a existenţei, în multe zone şi puncte din sistem, a unui factor de putere
redus, sunt incluse în consumul tehnologic al reţelelor electrice. Pentru menţinerea
valorii factorului de putere la o valoare ridicată se utilizează măsuri cu caracter
tehnico – organizatori şi măsuri speciale.

3.4.1. Îmbunătăţirea factorului de putere prin măsuri tehnico-

organizatorice

Măsurile cu caracter tehnico- organizatoric folosesc mijloace naturale care

conduc la creşterea valorii factorului de putere cu care funcţionează în mod efectiv
receptorele, prin eliminarea cauzelor şi condiţiilor care determină scăderea valorii
factorului de putere sub valoarea nominală. În această categorie de măsuri intră
cele care urmăresc funcţionarea transformatoarelor electrice la un regim optim din
punct de vedere al pierderilor, înlocuirea transformatoarelor care funcţionează sub
sarcina nominală cu transformatoare mai mici, mărirea coeficientului de încărcare

46
al motoarelor asincrone, limitarea timpului de mers în gol, executarea unor
reparaţii de calitate la motoarele asincrone, înlocuirea motoarelor asincrone cu
motoare sincrone, atunci când este posibil, utilizarea unor anumite scheme pentru
redresoarele comandate care permit realizarea unui factor de putere cât mai ridicat
etc.

A. Regimul optim de funcţionare al transformatoarelor din punct de

vedere al pierderilor
Pierderile de putere în transformatoare sunt:
 Pierderi de putere activă şi reactivă în fierul transformatorului, care sunt
independente de sarcină, apărând ori de câte ori transformatorul se află sub sarcină.
Pierderile de putere activă în fierul transformatorului ΔPFe se determină în cadrul
probei de mers în gol, iar pierderile de putere reactivă în fierul transformatorului
ΔQFe se determină cu relaţia:
i0 %
Q Fe  Sn , (3.58)
100
unde i0 este curentul de mers în gol, în procente, iar Sn este puterea aparentă
nominală a transformatorului;
 Pierderi de putere în înfăşurările transformatorului. Aceste pierderi sunt
egale, pentru sarcina nominală a transformatorului, cu pierderile corespunzătoare
probei de scurtcircuit şi anume:
 pierderea de putere activă ΔPsc;
 pierderea de putere reactivă ΔQsc, care poate fi determinată destul de
precis, cu relaţia:
u sc %
Qsc  Sn , (3.59)
100
unde usc este tensiunea de scutcircuit a transformatorului, în procente
La sarcina nominală Sn, pierderile de putere activă şi reactivă în înfăşurări
sunt egale cu ΔPsc şi ΔQsc, iar la o sarcină oarecare S se determină cu relaţiile:
2 2
 S  S
Pînf  Psc    Psc   2 , Q înf  Qsc    Qsc   2 , (3.60)
 Sn   Sn 
S
unde   reprezintă coeficientul de încărcare al transformatorului.
Sn
Rezultă că într-un transformator încărcat la o sarcină oarecare S, pierderile
de putere activă ΔPtr şi reactivă ΔQtr se determină prin însumarea pierderilor în fier
cu pierderile în înfăşurări,

47
 2
 S
Ptr  PFe  Pînf  PFe  Psc    PFe  Psc   2 , (3.61)
 Sn 
2
 S
Q tr  Q Fe  Q înf  Q Fe  Qsc    Q Fe  Qsc   2 . (3.62)
 Sn 
Pierderile de putere activă în înfăşurările unui transformator variază cu
sarcina aparentă în mod analog cu pierderile de putere activă în oricare cale de
curent cum ar fi conductoarele liniilor aeriene sau ale cablurilor; în aceste cazuri
însă, pierderile pentru o anumită sarcină nu se raportează la cele corespunzătoare
sarcinii nominale, deoarece în timp ce la un transformator sarcina nominală este o
mărime bine definită, în cazul conductoarelor curentul maxim admisibil variază în
funcţie de condiţiile de răcire.
Pierderea de energie activă într-un transformator ΔWtr în intervalul de timp t
este:
t
Wtr  PFe  t    2 Pscdt . (3.63)
0

Stabilirea sarcinii optime a transformatorului din punct de vedere economic

se determină cu ajutorul pierderilor relative de energie. Astfel, pierderea relativă de
energie se obţine prin raportarea pierderilor de energie pe durata t la energia W
transmisă:
t
PFe  t    2 Pscdt
Wa
 0
, (3.64)
Wa Pmax  TU P
m

unde TUP este durata de utilizare a puterii active maxime.

m

t
 dt   2max  , unde τ este timpul
2
Cu notaţiile Pmax = Smaxcosφ = βmaxSncosφ şi
0
pierderilor maxime, relaţia (3.64) devine:

Wa 1  PFe  t 
    max Psc  , (3.65)
Wa TUPm Sn cos   max 
Anulând derivata în raport cu βmax a relaţiei (3.65), se determină valoarea lui
βmax pentru care pierderile relative de energie activă sunt minime:

PFe  t
 max  . (3.66)
Psc  

48
sau,

PFe  t
Smax  Sn  . (3.67)
Psc  

În realitate însă, transformatoarele produc şi pierderi active în linii, ca

urmare a transferului prin linie până la transformator a puterilor reactive consumate
sub formă de pierderi. În acest scop, în calcule se foloseşte un coeficient k e
denumit echivalent energetic al puterii reactive, adică puterea activă pierdută în
reţea pentru transportul puterii reactive, în KW/KVar. Valoarea lui ke depinde de
locul în care sunt instalate transformatoarele, în raport cu sursele de energie şi de
regimul de încărcare al sistemului. Prin urmare, pierderile totale de putere Ptot
suportate de sistem sunt egale cu suma dintre pierderile active din transformatorul
respectiv şi pierderile din reţeaua din amonte, aferente vehiculării energiei reactive
consumate de transformator:


Ptot  Ptr  k e Q tr  PFe  Psc   2  k e Q Fe  Q sc   2 = 
 PFe  k e  Q Fe  Psc  k e  Q sc  2 . (3.68)

Pierderea de energie activă totală în intervalul de timp t în care

transformatorul se găseşte sub tensiune se determină cu relaţia:

W  PFe  k e  Q Fe  t  Psc  k e  Q sc  2max   , (3.69)

iar expresia pierderilor relative de energie este:

W PFe  k e  Q Fe  t  Psc  k e  Qsc  2max  

 , (3.70)
W TUPm Sn cos
a cărei valoare minimă se obţine dacă:

PFe  k e  i 0  Sn t
 max  , (3.71)
Psc  k e  u sc  Sn 

sau,

PFe  k e  i 0  Sn t
Smax  Sn  . (3.72)
Psc  k e  u sc  Sn 

Dacă se utilizează coeficientul mediu pătratic,


 mp   max  , (3.73)
t

49
atunci din expresia (3.72) rezultă că funcţionarea optimă a unui transformator din
punctul de vedere al pierderilor totale, corespunde sarcinii:

PFe  k e  i 0  Sn
Sopt  Sn  . (3.74)
Psc  k e  u sc  Sn

B. Înlocuirea transformatoarelor slab încărcate, deoarece acestea

funcţionează cu valori reduse ale factorului de putere. Se recomandă înlocuirea
transformatoarelor care funcţionează sub 50% din sarcina nominală.
C. Executarea unor reparaţii de bună calitate la motoarele asincrone
prin respectarea numărului de spire şi a dimensiunilor întrefierului.
D. Înlocuirea motoarelor asincrone supradimensionate. Motorul asincron
absoarbe din reţea curentul inductiv necesar magnetizării sale şi acest curent este
practic independent de sarcină. Din această cauză, factorul de putere al motorului
asincron este totdeauna inductiv, constituind un neajuns al acestora. Pentru
motoarele de puteri de la 0,6 până la 100 KW şi până la 500 V, factorul de putere
variază după putere şi turaţie, între 0,72 şi 0,92 pentru motoarele cu rotorul bobinat
şi între 0,72 şi 0,91 pentru cele cu rotorul în scurtcircuit.
În relaţia (3.37) a consumului de putere reactivă, consumul de putere
reactivă Q0 la funcţionarea în gol (P = 0, β = 0) are o valoare mare, Q0 = (0,6 –
0,85)Qn, adică motorul consumă la mersul în gol în medie 70% din puterea puterea
reactivă totală absorbită.
Pentru cazul β = 0,5 relaţia (3.37) devine:
Q  0,7Qn  Q n  0,7Qn 0,52  0,775Qn , (3.75)
ceea ce arată că în timp ce coeficientul de încărcare s – a redus la jumătate (puterea
activă a scăzut la jumătate din puterea nominală), consumul de putere reactivă nu a
scăzut decât cu 25%, adică mult mai încet. Aceasta conduce la concluzia că puterea
reactivă cerută reţelei de un motor asincron variază puţin cu sarcina. În schimb,
factorul de putere variază odată cu sarcina.
La mersul în gol al motorului, factorul de putere este scăzut, având valori
mai mici decât 0,12. Odată cu sarcina, factorul de putere creşte, atingând maximul
în apropierea puterii nominale. Dacă se depăşeşte sarcina nominală, factorul de
putere are tendinţa să scadă, pentru că la sarcini mari se accentuează scăderea
turaţiei, deci a alunecării şi odată cu alunecarea scade factorul de putere. Rezultă că
motoarele care funcţionează cu un coeficient de încărcare redus vor funcţiona şi cu
un factor de putere mic. Pentru remedierea unor astfel de situaţii, în practică se
caută să se înlocuiască motoarele asincrone supradimensionate, cu altele de puteri
mai mici. Această măsură este avantajoasă numai dacă reducerea pierderilor de
mers în gol ale motorului şi reducerea pierderilor de putere activă în reţea datorită
scăderii puterii reactive consumate de noul motor ales, este mai mare decât
pierderile active în cupru datorită micşorării puterii motorului.

50
Pierderile totale de putere activă într-un motor asincron şi în reţeaua electrică care
îl alimentează se determină cu relaţia:

1  R
P   Pn  2 Q 2 , (3.76)
 U
unde: β este coeficientul mediu anual de încărcare a motorului; U – tensiunea de
alimentare a motorului, în KV; η – randamentul motorului pentru β dat; R –
rezistenţa reţelei consumatorului, de la motor până la bara sistemului, redusă la
Pn
tensiunea de alimentare a motorului; Q  tg este puterea reactivă absorbită

de motor pentru β dat, în KVAR.
În concluzie, se pot face următoarele recomandări:
 nu se pune problema înlocuirii motoarelor asincrome dacă au o încărcare
medie de 70% şi mai mult din puterea lor nominală sau au un timp de funcţionare
sub 1500 ore/an;
 se pot înlocui motoarele asincrone care au o încărcare medie între 45 şi 70%
din puterea lor nominală, însă numai pe baza calculelor tehnico – economice;
 se înlocuiesc, fără întocmirea unui calcul de eficienţă economică, motoarele
asincrone care au o încărcare medie sub 45% din puterea lor nominală, cu condiţia
ca motorul ales să nu depăşească încălzirea admisibilă la eventuale suprasarcini.
E. Înlocuirea motoarelor asincrone cu motoare sincrone. Motoarele
sincrone sunt utilizate la acţionările de putere mare, peste 100 KW, la care nu este
necesară modificarea turaţiei, cum ar fi acţionarea compresoarelor, ventilatoarelor
etc.Faţă de dezavantajele motoarelor sincrone ce constau din dificultăţi de pornire,
acestea prezintă avantajul că pot furniza energie reactivă, compensând energia
reactivă consumată de motoarele asincrone. Motoarele sincrone de execuţie
normală pot fi supraexcitate, la sarcina nominală, pentru a funcţiona la un factor de
putere capacitiv egal cu 0,8.
Înlocuirea motoarelor asincrone cu motoare sincrone se face numai în urma
calculelor tehnico – economice şi dacă condiţiile de funcţionare ale procesului
tehnologic permit acest lucru.
F. Modificarea conexiunii motoarelor asincrone din triunghi în stea.
Pentru motoarele care funcţionează în mod normal conectate în triunghi,
modificarea conexiunii înfăşurărilor statorice în stea, constituie procedeul cel mai
simplu de reducere a fluxului magnetic din stator. Prin această modificare a
conexiunii fazelor statorice, tensiunea aplicată fiecărei faze se micşorează în
1 1
raportul , iar cuplul se micşorează în raportul . Reducerea tensiunii conduce
3 3
la reducerea curentului de magnetizare şi deci îmbunătăţirea factorului de putere.

51
 Această metodă se poate aplica la motoarele asincrone al căror regim de
lucru cuprinde perioade relativ lungi de funcţionare la sarcină redusă, în general
sub 30% din sarcina nominală. Dacă motorul funcţionează la sarcină redusă, prin
modificarea conexiunii, se realizează o dată cu îmbunătăţirea factorului de putere
şi o îmbunătăţire a randamentului, datorită reducerii pierderilor în fier (prin
scăderea tensiunii se micşorează fluxul magnetic).
În concluzie, rezultă că modificarea conexiunii din triunghi în stea este
avantajoasă în cazul funcţionării la sarcină redusă, atât din punct de vedere al
factorului de putere cât şi al randamentului, atunci când condiţiile cerute cuplului
permit această modificare. Această metodă este însă posibilă numai la motoarele
construite pentru a funcţiona, în condiţii normale, conectate în triunghi, la pornire
folosindu-se conexiunea stea.
G. Reducerea duratelor de funcţionare în gol, prin deconectarea de la
reţea a motoarelor asincrone şi transformatoarelor în perioada de repaus
netehnologic a maşinilor de lucru. Prin acest procedeu se elimină, pe de o parte,
pierderile de putere activă corespunzătoare regimului de funcţionare în gol, iar pe
de altă parte se elimină consumul relativ ridicat de putere reactivă, care la
funcţionarea în gol reprezintă 70 – 80% din puterea reactivă consumată la sarcina
nominală. Oprirea motorului la funcţionarea în gol se realizează sub acţiunea
limitatorului de mers în gol, care comandă acţionarea întrerupătorului principal
pentru deconectare. Dacă opririle motorului asincron au o durată prea scurtă,
alternând periodic cu intervale de sarcină, economiile rezultate din perioadele de
oprire ale motorului ar putea fi anulate sau chiar depăşite de consumul suplimentar
de energie din perioadele de pornire ale motorului. Pentru a evita acest lucru,
limitatorul de mers în gol trebuie prevăzut cu un dispozitiv de temporizare reglat
astfel ca să nu acţioneze la opriri prea dese. Din practică, rezultă că folosirea
limitatoarelor de mers în gol conduce la economii de energie activă dacă duratele
de mers în gol sunt mai mari de 10 secunde şi la economii de energie reactivă, deci
la îmbunătăţirea factorului de putere, în cazul duratelor de mers în gol mai mari de
4 secunde.

3.4.2. Îmbunătăţirea factorului de putere prin mijoace speciale

Chiar în cazul în care măsurile tehnico – organizatorice conduc la reducerea

consumului de energie reactivă până la nivelul impus de minimum tehnic necesar,
fapt ce presupune funcţionarea în regim optim din punct de vedere al pierderilor a
tuturor consumatorilor, acest necesar de energie reactivă care circulă de la
generatoarele electrice din centrale spre consumatori prin toate elementele reţelei,
menţine efectele negative prezentate în paragraful 3.3.3. Pentru a evita aceste
efecte, sunt necesare surse de energie reactivă în diverse puncte din sistemul
energetic, în mod special în punctele de consum ale acestuia. Principalele surse de
putere reactivă sunt bateriile de condensatoare şi compensatoarele sincrone.

52
 Sub aspectul pierderilor de putere şi de energie active, efectul compensării
puterii reactive prin mijloace speciale se simpte numai în amonte de echipamentul
special de compensare şi nu în aval de acesta, unde nu se modifică circulaţia de
putere reactivă; din acest punct de vedere, idealul este ca fiecare echipament de
compensare să fie montat cât mai aproape de receptorul de putere reactivă, dacă
este posibil chiar la bornele acestuia (compensare individuală). Practic însă, o
astfel de soluţie este numai în cazuri speciale avantajoasă, deoarece în mod
obişnuit ea este legată de durata de utilizare şi variaţia sarcinii receptorului care
absoarbe puterea reactivă ce trebuie compensată. O soluţie de acest fel poate
conduce fie la imposibilitatea utilizării din plin a echipamentului de compensare
chiar în perioadele de timp cât în zona respectivă există circulaţie de putere
reactivă cerută de alte receptoare vecine, fie la fenomenul de supracompensare,
care corespunde producerii într-un anumit punct al reţelei a unei puteri reactive
mai mari decât cea necesară în punctul respectiv. Cum încărcarea unui element al
instalaţiei cu o sarcină capacitivă are aceleaşi consecinţe ca şi încărcarea cu o
aceeaşi sarcină, dar inductivă, supracompensarea duce – faţă de funcţionarea cu
factor de putere egal cu unitatea – la aceleaşi pierderi de putere şi energie active
(atât timp cât Q este acelaşi, nediferind decât prin sens de circulaţie şi atât timp cât
sarcina activă se menţine constantă).
În anumite situaţii, supracompensarea poate fi acceptată în anumite limite şi
pentru anumite zone ale instalaţiilor, numai dacă pe ansamblu, soluţia conduce la o
reducere a pierderilor de putere şi energie active (creşterea pierderilor în elementul
în care se produce supracompensarea trebuie să fie mai mică decât scăderea
corespunzătoare a pierderilor din instalaţiile din amonte).
O atenţie deosebită trebuie acordată puterii maxime a condensatoarelor
alimentate prin transformatoare în perioadele în care sarcina acestora este redusă.
Problema nu se pune numai din punctul de vedere al producerii supracompensării,
ci în special sub aspectul eliminării apariţiei pericolului rezonanţei armonicilor
impare, în special armonicile de ordin 5 şi 7, care poate conduce la străpungeri de
izolaţie, întreruperi în alimentare. Echipamentele de reglaj automat al funcţionării
condensatoarelor vor trebui să poată evita apariţia creşterilor de tensiune şi
rezonanţa armonicilor. În perioadele de timp în care puterea absorbită scade, în
lipsa unor instalaţii de reglare automată a funcţionării bateriilor de condensatoare,
o parte din condensatoare vor trebui deconectate manual.
Din motive de folosire mai bună a instalaţiilor de compensare, ca şi pentru o
exploatare mai uşoară a acestora, se procedează de cele mai multe ori la
compensare centralizată a puterii reactive, la nivelul tablourilor de distribuţie
(generale, principale şi mai rar secundare) sau (când calculele de eficienţă o indică
avantajoasă) în instalaţiile de medie tensiune.
Cum numai în cazuri de excepţie măsurile naturale pot fi considerate
suficiente, acestea, dintre care unele (şi anume cele care nu reclamă nici investiţii
nici cheltuieli de exploatare suplimentare) sunt obligatorii, se combină de cele mai
multe ori cu măsuri de compensare prin mijloace speciale.

53
 Obligaţia luării de măsuri efective de reducere a puterii reactive, prin
împiedicarea apariţiei neraţionale a unor astfel de sarcini şi prin compensarea
puterii reactive rămase, revine în egală măsură furnizorului şi consumatorului de
energie electrică, fiecare pentru instalaţiile pe care le gestionează. Toate măsurile
respective trebuie însă luate corect, cu studierea atentă a situaţiei din acest punct de
vedere, întotdeauna din aval în amonte şi niciodată invers şi numai după
identificarea cât mai exactă a cauzelor care conduc la o anumită circulaţie a puterii
reactive.
Utilizarea raţională a mijloacelor speciale pentru compensarea puterii
reactive impune posibilitatea ca regimul lor de funcţionare să poată fi corelat cu
caracteristicile curbei puterii reactive. În acest scop, în cazul bateriilor de
condensatoare statice, acestea vor trebui grupate în trepte de putere, astfel ca
puterea reactivă pe care o produc să poată urmări cât mai bine cererea de putere
reactivă din instalaţie, până la limita compensării totale când instalaţia o permite şi
fără riscul injecţiei de energie reactivă în reţea (supracompensare) atât timp cât nu
există acordul sistemului energetic pentru aceasta. Fracţionarea puterii bateriilor de
condensatoare statice în diferite trepte trebuie bine chibzuită, dat fiind faptul că
aceasta reprezintă cheltuieli suplimentare (echipamente suplimentare de conectare
şi măsură).
Exploatarea ideală a bateriilor de condensatoare divizate în trepte de putere
impune automatizarea funcţionării acestora.
O sursă de risipă de energie electrică o constituie, în foarte multe cazuri,
funcţionarea continuă a rezistenţelor de descărcare a condensatoarelor. Este
necesar ca instalaţia să fie astfel realizată încât rezistenţele de descărcare să fie
conectate automat la bornele condensatoarelor în momentul deconectării acestora
de la reţea şi să fie deconectate automat la conectarea condensatoarelor la reţea.

3.4.2.1. Procedee de compensare utilizând baterii de condensatoare

În practică se utilizează următoarele moduri de compensare:
 compensarea individuală;
 compensarea pe grupe;
 compensarea centralizată;
 compensarea mixtă.
Compensarea individuală. Prin compensare individuală se înţelege
conectarea în derivaţie cu receptorul inductiv a unui condensator. Prin aceasta se
evită toate neajunsurile consumului de putere reactivă, deoarece curentul reactiv
circulă numai pe circuitul de legătură dintre consumatorul inductiv şi condensator
(fig. 3.4). Toate elementele din sistem – generator, linie, transformator – se
descarcă în acest fel de circulaţia curentului reactiv cerut de consumator. Prin
aceasta este posibil să se utilizeze secţiuni mai mici pentru linii şi să se reducă
concomitent mărimea transformatoarelor. Deoarece costul condensatorului raportat
la unitatea de putere (Kvar) creşte cu micşorarea puterii condensatorului,

54
compensarea individuală este neeconomică la o durată mică de funcţionare.
Compensarea individuală poate fi utilizată în următoarele cazuri:
 aparatele şi maşinile se pretează la compensarea individuală dacă durata
stării de conectare a condensatoarelor este de minimum 50 – 70% din timpul total
de funcţionare al acestora;
 puterea necesară a condensatoarelor este de 10 – 15 Kvar, deci pentru
motoare cu puterea nominală de peste 37 – 45 KW.
M
3~

T1 T2 PT
M
~ 3~

M
3~
Fig. 3.4

Pe de altă parte, acest procedeu de compensare prezintă o serie de avantaje:

 cu toate că este cel mai scump procedeu de compensare, întrucât necesită cea
mai mare putere de compensare, cu ajutorul lui se obţin cele mai mari economii la
pierderile de energie precum şi o îmbunătăţire adecvată a tensiunii;
 prin alegerea corectă a puterii de compensare, nu poate avea loc fenomenul
de supracompensare, deoarece condensatorul se conectează şi se deconectează
odată cu consumatorul;
 nu necesită instalaţii de reglaj.
Compensarea de grup constă în montarea unei baterii la barele de joasă sau
medie tensiune de la care se alimentează un grup mai mare de motoare asincrone
(fig. 3.5). Avantajul acestui mod de compensare constă în faptul că se reduc

T1 T2
~

PT

M M M M M M
3~ 3~ 3~ 3~ 3~ 3~

Fig. 3.5

pierderile de putere şi energie active în instalaţiile din amonte şi bateriile rămân în

funcţiune când iese unul, o parte sau toate motoarele din funcţiune. La

55
dimensionarea condensatoarelor trebuie să se ţină seama de factorul de
simultaneitate al consumatorului, adică de raportul dintre puterea tuturor
consumatorilor în funcţiune şi puterea totală instalată a consumatorilor.
Dacă compensarea individuală este realizată consecvent, compensarea pe
grup îşi pierde importanţa. Dacă aceasta se realizează în paralel cu compensarea
individuală, trebuie utilizată o instalaţie de reglaj, care având în vedere numărul
mare al tablourilor de distribuţie devine neeconomică, încărcând costul acestui
procedeu de compensare.
Compensarea centralizată. În practică se preferă de multe ori compensarea
centralizată, sistem prin care puterea reactivă a mai multor consumatori este
compensată printr – o instalaţie centrală conectată la barele colectoare (fig. 3.6).
T1 T2
~

PT

M M M M M M
3~ 3~ 3~ 3~ 3~ 3~

T1 T2
~

PT

M M M M M M
3~ 3~ 3~ 3~ 3~ 3~

b
Fig. 3.6

În cazul compensării centralizate pe partea de joasă tensiune, linia de

transport de înaltă şi medie tensiune, transformatoarele şi generatoarele sunt
descărcate de circulaţia de curenţi reactivi (fig. 3.6, a). În această situaţie nu se mai
poate însă realiza reducerea secţiunii conductoarelor pe derivaţiile spre motoare.

56
 Compensarea centralizată executată pe partea de medie tensiune a postului
de transformare (fig. 3.6, b) prezintă dezavantajul faţă de cazul anterior că nu se
mai descarcă transformatorul din post de circulaţie de putere reactivă.
Pentru evitarea, la compensarea centralizată, a unei sub sau supracompensări a
puterii reactive, bateria de condensatoare este divizată în trepte de putere, care pot
fi conectate sau deconectate în funcţie de valoarea puterii reactive absorbite. În
acest caz se impune o instalaţie de reglaj automat a puterii.
Compensarea mixtă constă în utilizarea tuturor procedeelor anterioare
pentru compensarea puterii reactive la un consumator industrial mare (fig. 3.7).
PT

M M M
3~ 3~ 3~

M M M M M M
3~ 3~ 3~ 3~ 3~ 3~

M M M M
3~ 3~ 3~ 3~

Fig. 3.7

Asemenea cazuri se întâlnesc, în general, la consumatorii care se dezvoltă în etape

sau atunci când acţiunea de compensare se face ţinând seama de specific şi de
anumite aspecte de investiţii.
În ansamblul ei, o instalaţie de compensare cuprinde următoarele elemente:
 bateria de condensatoare propriu – zise;
 circuitul de alimentare compus din celula de MT şi legătura la baterie care se
realizează în cablu;
 circuitul de descărcare, care asigură descărcarea bateriei după fiecare
deconectare a acesteia;
 circuitele secundare pentru comanda şi protecţia bateriilor de condensatoare.
Tensiunea nominală a bateriei.

57
 Se numeşte tensiune nominală a condensatorului, valoarea efectivă a
tensiunii între borne pentru care condensatorul a fost construit să o poată suporta în
mod continuu.
Nivel de izolaţie al condensatorului este combinaţia valorilor tensiunilor de
încercare (la frecvenţa industrială şi la impuls) care caracterizează aptitudinea
izolaţiei unui condensator de a suporta solicitările dielectrice între bornele de ieşire
şi cuvă.
Condiţia de funcţionare normală a condensatorului este ca nivelul de
tensiune la care este supus condensatorul în timpul exploatării să nu depăşească
nivelul de izolaţie nominal prescris pe condensator, adică:
U c  U nc . (3.77)

Pentru obţinerea sistemului trifazat s-a adoptat conexiunea stea a

condensatoarelor (fig. 3.8, a). În acest caz, tensiunea la bornele condensatorului
este:
U
Uc   Uf , (3.78)
3
unde Uℓ, respectiv Uf sunt tensiunile de linie, respectiv de fază ale reţelei de
alimentare.
Având în vedere relaţia (3.77), rezultă:
U f  U nc , (3.79)

adică se va utiliza un condensator pe fază dacă tensiunea sa nominală U nc este

egală sau mai mare decât tensiunea de fază a reţelei la care se racordează bateria.
În cazul în care nu se dispune de un condensator pentru care să fie îndeplinită

Uℓ Uℓ

Uc
Uc Uc

a b
Fig. 3.8

relaţia (3.79), este necesară conectarea în serie a două sau mai multe condensatoare
(fig. 3.8, b). În acest caz, tensiunea la bornele condensatorului va fi:
U 1
Uc  , (3.80)
3n

58
unde n este numărul de condensatoare conectate în serie pe fază.
Utilizând condiţia (3.77), rezultă:
U 1
Uc   U nc , (3.81)
3n
sau,
n  U c  n  U nc . (3.82)

Deci se vor folosi n condensatoare în serie pe fiecare fază, astfel ca tensiunea de

fază a reţelei să nu depăşească tensiunea nominală ce poate fi suportată de
condensatoarele serie (n·Unc).
Din relaţia (3.81) rezultă:
Uf
n . (3.83)
U nc
Numărul de condensatoare legate în serie pe o fază va fi egal cu numărul întreg
obţinut prin rotunjirea (în sens crescător) a valorii raportului dintre tensiunea de
fază a reţelei şi tensiunea nominală a condensatorului.
Puterea nominală a bateriei. Puterea nominală a condensatorului este
puterea reactivă la tensiunea nominală şi la frecvenţa nominală pentru care a fost
realizat condensatorul.
Pentru a se preîntâmpina efecte nedorite la funcţionarea bateriei, se impune
încadrarea între anumite limite valorice a puterii bateriei sau treptelor acesteia.
Cunoscând tensiunea nominală a bateriei, precum şi puterea reactivă necesară Q nec
pentru bateria într-o treaptă, sau puterea reactivă necesară pentru treptele bateriei
Qnec tr şi numărul de trepte p, respectiv puterea necesară totală Qnec total = p·Qnec tr,
din datele de proiectare se pot determina o parte din condiţiile ce trebuie
îndeplinite de baterie pentru a nu periclita echipamentele electrice la conectarea şi
deconectarea acesteia.
a. Creşterea tensiunii pe bare, la racordarea bateriei, nu trebuie să fie mai
mare de ΔUadm = 3%.
Creşterea tensiunii pe bare la conectarea unei baterii este dată de relaţia:
Q nec
U%  100  U adm  3%, (3.84)
Ssc
unde Ssc este puterea de scurtcircuit pe barele de medie sau joasă tensiune.
Din relaţia (3.84) rezultă condiţia:
Ssc
 33,3. (3.85)
Q nec

59
Dacă Qnec nu satisface condiţia (3.85), ceea ce înseamnă că la conectare s-ar obţine
creşteri ale tensiunii peste 3%, este absolut necesară fracţionarea bateriei în trepte.
Pentru bateria în trepte, conectarea la reţea se face anclanşând succesiv treptele.
Dacă Qnec tr este puterea necesară pentru treaptă, nu trebuie să se înregistreze
creşteri ale tensiunii la conectarea acesteia, adică:
Ssc
 33,3. (3.86)
Q nec tr

b. Puterea bateriei este limitată de puterea de rupere de către întrerupător a

curenţilor capacitivi,
I cap
Q nec  3 U n M var , (3.87)
1,43
unde Icap este curentul de rupere al întrerupătorului în regim capacitiv, indicat de
fabricant, în KA, iar Un este tensiunea nominală a bateriei.
Determinarea puterii nominale a bateriei de condensatoare înseamnă
stabilirea numărului de condensatoare şi a modului de conectare a acestora, pentru
a obţine o baterie a cărei putere să fie egală sau foarte apropiată de puterea reactivă
necesară.
Expresiile puterii reale şi respectiv nominale a bateriei sunt:
Q b  p  Q b tr , Q bn  p  Q bn tr , (3.88)

unde Qb tr este puterea reală a treptei, iar Qbn tr puterea nominală a treptei.
Puterea nominală a bateriei va trebui să fie cât mai apropiată de puterea
necesară,
Q bn  Q nec . (3.89)

Pentru o funcţionare la tensiunea nominală, condensatoarele ce formează

bateria debitează puterea lor nominală Q n. Pentru a obţine o putere Qnec va fi
necesar un număr de condensatoare
Q nec
N'  . (3.90)
Qn

Repartizarea acestor N ' condensatoare pentru bateria trifazată în conexiunea dublă

stea se va face după cum urmează:
 Dacă se respectă condiţia (3.79), adică este necesar un singur condensator pe
fază, fiecărei stele îi revin N’/2 condensatoare, respectiv fiecărei faze N ’/3
N'
condensatoare. Rezultă un număr de condensatoare repartizate pe fiecare fază
23
şi stea care se vor lega în paralel (fig. 3.9).

60
  Dacă este necesară înserierea a n condensatoare pe fază, adică se respectă
N'
condiţia (3.83), rezultă că fiecare fază a stelei va fi formată din ramuri în
23 n
paralel (fig. 3.10).
Deci puterea nominală a bateriei se poate exprima cu relaţia:
Q bn  3  m  n f  n  Q n , (3.91)

R S T

Fig. 3.9
R S T

Fig. 3.10

unde: 3 este numărul fazelor; n – numărul de condensatoare în serie pe ramură; nf –

numărul de ramuri în paralel pe fază şi stea; m – numărul stelelor (m = 2).
Deoarece numărul N’ este divizibil în puţine cazuri cu 2, 3, n, se va
determina numărul real de condensatoare cu relaţia:
N  3  m  n f  n, (3.92)

61
astfel ca N  N ' .
Se obţine astfel puterea nominală a bateriei:

Q bn  N  Q n  Q nec  N '  Q n . (3.93)

Puterea reactivă a unui condensator este dependentă de tensiunea şi

frecvenţa de funcţionare:

Q    C n  U c2  10 6 M var , (3.94)
unde Cn este capacitatea condensatorului, în μF, iar Uc este tensiunea aplicată, în
KV.
Pentru parametrii nominali se obţine puterea nominală:

Q n    C n  U 2nc  10 6 M var , (3.95)

iar pentru tensiunea reală, se obţine puterea reală a condensatorului dată de relaţia
(3.94).
În cele mai multe cazuri, mai ales la folosirea condensatoarelor legate în
serie, tensiunea reală U c este mai mică decât tensiunea nominală Unc. În consecinţă,
puterea condensatorului, deci şi a bateriei, va fi mai mică decât cea nominală,
2
U 
Q  Q n  c  , (3.96)
 U nc 
iar puterea reală a bateriei va fi:
2
 Un 
Q b  Q bn   .
 (3.97)
 3  n  U nc 

Observaţie. Dacă Q este puterea totală a condensatoarelor, atunci

capacitatea pe o fază în conexiunea stea este:
Q
CY  , (3.98)
  U c2
iar capacitatea pe o fază în conexiunea triunghi,
Q
C  . (3.99)
3    U c2

Din relaţiile (3.98) şi (3.99) rezultă că pentru furnizarea aceleiaşi puteri

reactive Q, în cazul conectării condensatoarelor în triunghi, valoarea capacităţii

62
este de trei ori mai mică decât în cazul conexiunii în stea, ceea ce constituie un
avantaj economic.

63
64
 4

Folosirea economică a căilor de

alimentare de rezervă

4.1. Necesitatea rezervei în alimentarea cu energie electrică

Problema gradului de siguranţă pe care trebuie să-l ofere fiecare instalaţie

electrică este stabilită în baza unor calcule tehnico – economice în care se pun în
balanţă cheltuielile suplimentare de investiţie şi de exploatare cerute de o
alimentare mai sigură, pe de o parte, şi daunele ce pot fi provocate consumatorilor
afectaţi de întreruperi în cazul în care se renunţă la o siguranţă sporită în
alimentare, pe de altă parte.
Instalaţiile electrice sunt concepute în mod diferenţiat, în funcţie de natura
consumatorilor, pentru a putea conferi gradul de siguranţă optim rezultat din
calculele de eficienţă care vizează nu interesul furnizorului sau al consumatorului,
ci interesul general. De fiecare dată în calculele de eficienţă economică trebuie să
se ţină seama de frecvenţa întreruperilor în alimentare şi de durata acestora,
determinate probabilistic pentru fiecare din variantele comparate, ca şi de
consecinţele probabile ale acestor întreruperi. În acest fel, s-a ajuns la rezerva în
alimentare. Problema rezervei în alimentare este foarte vastă, având legătură
directă şi cu caracteristicile instalaţiilor sistemului energetic din zona în care este
implantat consumatorul (grupul de consumatori) a cărui rezervă în alimentarea cu
energie electrică este în discuţie. Rezerva în alimentarea cu energie electrică poate
contribui în mod substanţial la realizarea unor regimuri economice ale staţiilor şi
liniilor electrice. Rezerva în alimentarea cu energie electrică, din punctual de
vedere al reducerilor de putere şi de energie, vizează nu numai instalaţiile noi, ci şi
instalaţiile în funcţiune, la care în unele cazuri simpla modificare a schemei
existente, fără nici un fel de investiţii, poate conduce la o funcţionare mai
economică.

4.2. Folosirea raţională a liniilor de alimentare de rezervă

Cazul foarte des întâlnit este cel al alimentării marilor consumatori

industriali, importanţi ca putere şi ca pretenţii faţă de siguranţa alimentării cu
energie electrică, dar care este întâlnit uneori şi în reţelele de distribuţie de medie
tensiune, constând în existenţa a două linii de alimentare identice, fiecare fiind
dimensionată pentru a putea suporta singură întreaga putere necesară obiectivului
alimentat. O variantă foarte răspândită a acestei soluţii este cea indicată în schema
din figura 4.1. În regim de funcţionare normală, întreaga sarcină a consumatorului
62
este preluată de linia de alimentare de bază, în timp ce linia de alimentare de
rezervă este ţinută sub tensiune în gol (fără sarcină). În cazul defectării liniei
constituind alimentarea de bază, alimentarea consumatorului este preluată integral
de linia de alimentare de rezervă. Preluarea
sarcinii de către alimentarea de rezervă se face
automat, durata întreruperii alimentării fiind
egală cu pauza de AAR (anclanşarea automată
a rezervei), adică de ordinul a 2 – 3 secunde.
Alimentare Alimentare Sunt posile patru situaţii ale celor două linii,
de bază de rezervă în regim normal de funcţionare (în caz de
AAR
defect pe una din linii, este evident că linia
Staţie de defectă este deconectată din ambele capete, iar
primire linia în funcţiune preia singură alimentarea
consumatorului) şi anume:
Fig. 4.1 1. Linia constituind alimentarea de bază este
în funcţiune, preluând întreaga sarcină cerută
de consumator, iar linia de rezervă este scoasă
de sub tensiune (deconectată din ambele capete). O astfel de situaţie este întâlnită
uneori în instalaţiile de utilizare.
2. Cea de a doua variantă este cea corespunzătoare schemei din figura 4.1
(cablul de bază sub sarcină, cablul de rezervă sub tensiune, în gol). În cazul liniilor
în cablu, această variantă are avantajul faţă de prima variantă că un cablu ţinut sub
tensiune în gol este un generator de putere reactivă, contribuind la îmbunătăţirea
factorului de putere.
3. Cea de a treia variantă este cea indicată în figura 4.2 şi implică secţionarea
barei din staţia consumatorului; fiecare linie va prelua în regim normal de
funcţionare sarcina corespunzătoare unei jumătăţi de bară, iar în caz de defectare a
unei linii poate prelua automat întreaga sarcină a consumatorului.

Staţie de AAR Staţie de

primire primire

Fig. 4.2 Fig. 4.3

4. Cea de a patra variantă constă în funcţionarea cu ambele cabluri în paralel

(fig. 4.3). Această soluţie implică racordarea ambelor linii la capătul lor amonte la
aceeaşi bară a staţiei sistemului energetic şi reclamă utilizarea unei protecţii
diferenţiale a liniilor; în cazul în care lipseşte această protecţie, la defectarea unei
63
linii sunt deconectate automat ambele linii, realimentarea consumatorului putându-
se face numai după identificarea liniei defecte, ceea ce cere timp.
Dacă cele două linii (considerate strict identice) au fiecare rezistenţa R, iar
sarcina totală I este împărţită pe cele două jumătăţi de bară într-un mod oarecare
(fie I1 sarcina pe semibara stângă şi I2 sarcina pe semibara dreaptă), pierderile de
putere activă ΔP prin efect Joule pe aceste linii trifazate vor fi egale cu suma
pierderilor pe cele două linii (ΔP1 pierderea de putere pe linia din stânga figurilor
4.1, 4.2 şi 4.3, respectiv ΔP2 pierderea de putere pe linia din dreapta). Pentru cele
patru variante, valorile acestor pierderi sunt:
Pentru variantele 1 şi 2,
P P1  P2 3 R I 2  3 R 0 2 3 R I 2 . (4.1)
Pentru varianta 3,

P P1  P2 3 R I12  3 R I 22 3 R  I12  I 22 . (4.2)
I
În ipoteza că I1 I 2  , adică atunci când sarcina totală I este împărţită în
2
mod egal pe cele două semibare, relaţia (4.2) devine:
2 2
I I 3 R I 2
P 3 R    3 R    . (4.3)
 2  2 2

Pentru varianta 4,
R
P 3  I 2 , (4.4)
2

deoarece rezistenţa echivalentă a două linii identice, funcţionând în paralel, este

egală cu semirezistenţa unei linii.
În varianta 3, pentru determinarea pierderilor pe cele două linii de
alimentare, deci şi pentru efectuarea calculelor tehnico – economice, este important
de ştiut cum variază aceste pierderi totale în funcţie de posibilităţile de repartizare
a sarcinii totale pe cele două linii de alimentare. Din relaţia (4.2) rezultă că aceste
pierderi sunt proporţionale cu suma pătratelor celor doi curenţi I 1 şi I2 care circulă
prin linii. În tabelul 4.1 sunt calculate valorile I12 , I 22 şi I12  I 22 pentru diferite
procente (din zece în zece) din sarcina totală, care sunt preluate de fiecare din cele
două linii de alimentare, astfel încât suma curenţilor care circulă prin cele două
linii să fie mereu egală cu curentul total I. Presupunând că I = 100 A, iar 3R = 1 Ω,
în tabelul 4.1 valorile corespunzătoare coloanelor I12 , I 22 şi I12  I 22 reprezintă chiar
pierderile de putere respectiv în prima linie, în a doua linie şi în ambele linii, toate
în Watti.

Tabelul 4.1
I1 I2 I12 I2
2 I12  I 22

64
 100 0 10000 0 10000
90 10 8100 100 8200
80 20 6400 400 6800
70 30 4900 900 5800
60 40 3600 1600 5200
50 50 2500 2500 5000
40 60 1600 3600 5200
30 70 900 4900 5800
20 80 400 6400 6800
10 90 100 8100 8200
0 100 0 10000 10000

Reprezentate grafic, datele din tabelul 4.1 apar în cele trei curbe din figura
4.4, reprezentând fiecare pierderile de putere din linia 1 (curba 1), din linia 2
(curba 2), respectiv din ambele linii (curba 3); aceste pierderi s –au reprezentat în
funcţie de sarcina pe linia 2, cu
ΔP respectarea condiţiei impuse I1 + I2 = I =
[W] 100 A. Din tabelul 4.1 şi figura 4.4
10000 rezultă următoarele concluzii:
ΔP = ΔP1 + ΔP2
 Pierderile totale au valoarea
maximă în cazurile în care întreaga
sarcină este preluată de o singură linie (I2
5000 ΔP2 = 0 sau I = 100 A) şi au valoarea minimă
în cazul optim din punctul de vedere al
2500 pierderilor de putere, când sarcina totală
ΔP1 este repartizată uniform pe cele două linii
I2[A] ( I1 = I2 = I/2), caz în care valoarea
50 100 pierderilor se reduce la jumătate faţă de
Fig. 4.4 valoarea pierderilor corespunzătoare
situaţiilor în care întreaga sarcină este
preluată de o singură linie;
 În cazul în care sarcina poate fi repartizată în mod egal pe cele două linii,
valoarea pierderilor de putere este egală cu cea corespunzătoare variantei 4, în care
cele două linii identice funcţionează în paralel;
 Valoarea pierderilor totale de putere variază lent cu modificarea repartiţiei
sarcinii totale pe cele două linii în porţiunea centrală a curbei, când sarcinile pe
cele două linii sunt de acelaşi ordin de mărime şi variază din ce în ce mai brusc pe
măsură ce diferenţa dintre sarcinile celor două linii creşte.
Toate afirmaţiile făcute în legătură cu pierderile de putere activă sunt
valabile şi pentru pierderile de energie activă, atât timp cât alura curbei de sarcină
pe cele două linii este aceeaşi, deci timpul pierderilor maxime este acelaşi.
Revenindu-se la schema din figura 4.1, în lumina celor arătate mai sus sunt
necesare câteva precizări. În situaţia dată, cu două linii de alimentare putând prelua
fiecare întreaga sarcină, folosirea în regim normal de funcţionare a unei singure

65
alimentări (cunoscută sub denumirea curentă de alimentare de bază) în timp ce cea
de a doua alimentare (cunoscută sub denumirea curentă de alimentare de rezervă)
este menţinută sub tensiune în gol, reprezintă regimul de funcţionare la care
corespund cele mai mari pierderi de putere şi de energie active.
Într-o astfel de situaţie, dat fiind că în calculele tehnico – economice
comparative pierderile de putere şi de energie active constituie un element
prioritar, soluţii de genul acesteia trebuie să fie considerate excepţii de la regula
generală şi admise numai strict în cazurile în care rezultatul calculelor de eficienţă
o permit, adică în cazurile izolate ale unor linii scurte cu densităţi de curent mici şi
cu un timp al pierderilor maxime redus. În restul cazurilor, astfel de scheme trebuie
considerate pur şi simplu eronate şi înlocuite cu altele corespunzătoare.
Trecerea unei astfel de scheme la o altă schemă mai corespunzătoare din
punct de vedere al pierderilor de putere şi de energie active (de pildă,
corespunzătoare variantei 3 din figura 4.2), implică uneori unele lucrări de
investiţie, constând în principal în secţionarea barei, montarea unui întrerupător
cuplă şi modificări ale instalaţiei de automatizare care trebuie să acţioneze asupra
întrerupătorului cuplă.
Din punctul de vedere al siguranţei în funcţionare, schema din figura 4.2 este
net superioară schemei din figura 4.1, din următoarele motive:
 în cazul defectării unei linii de alimentare, pauza de AAR care deşi admisă
de norme, afectează numai plecările unei semibare;
 faptul că bara este secţionată uşurează exploatarea din punctul de vedere al
reviziilor şi reparaţiilor;
 permite funcţionarea cu încărcări mai reduse ale liniilor, ceea ce are ca efect
funcţionarea acestora la temperaturi mai coborâte (scade rezistenţa liniei, creşte
durata sa de viaţă, iar probabilitatea de defect este mai redusă).
Printr-o judicioasă repartiţie a receptoarelor pe diferitele plecări şi a acestora pe
cele două bare, schema din figura 4.2 conduce sensibil la aceleaşi pierderi minime
de putere şi de energie active corespunzătoare schemei din figura 4.3, cu observaţia
că această ultimă variantă prezintă faţă de varianta precedentă următoarele
dezavantaje:
 măreşte curenţii de scurtcircuit, pentru limitarea cărora sunt necesare
instalaţii speciale, ele înşile fiind o sursă suplimentară de pierderi de putere şi de
energie active;
 necesitatea racordării celor două linii în mod obligatoriu la aceeaşi bară
micşorează elasticitatea în funcţionare şi siguranţa în alimentare;
 necesită o protecţie mai complicată;
 ori de câte ori rezistenţa electrică a celor două linii nu este strict aceeaşi,
apar pierderi suplimentare de putere şi de energie active datorită unei repartizări
necorespunzătoare a sarcinii pe cele două alimentări, cu precizarea că în exploatare
pot apare situaţii în care lucrări de reparaţii numai pe una din linii pot conduce la
modificarea rezistenţei acesteia (schimbare de traseu sau modificări de secţiune pe
anumite tronsoane).

66
 O altă schemă întâlnită la consumatori este cea indicată
în figura 4.5, care constă în trei linii dimensionate
fiecare pentru a putea prelua 50% din sarcina totală. În
regim de funcţionare normală, liniile laterale constituie
alimentările de bază, fiecare din aceste linii preluând
aproximativ jumătate din sarcina totală, în timp ce
alimentarea de rezervă (cea din mijloc) este menţinută
AAR AAR sub tensiune în gol. În caz de defectare a uneia din
alimentările de bază, alimentarea de rezervă se
substituie automat acesteia prin instalaţia AAR.
Fig. 4.5 Şi această schemă la care rezerva în alimentare este însă
redusă de la 100% la 50% este deficitară din punct de
vedere al folosirii raţionale a căilor de curent,
nefolosirea în regim normal de funcţionare a alimentării de rezervă conducând la
apariţia de pierderi suplimentare de putere şi de energie active.

4.3. Folosirea raţională a transformatoarelor de rezervă

Extinderea introducerii alimentărilor de rezervă şi accentul deosebit care se

pune pe instalaţiile de anclanşare automată a rezervei (AAR), au făcut ca schema
din figura 4.6 să fie extrem de răspândită, ea putând fi consideratăca fiind schema
clasică din staţiile şi posturile de transformatoare prevăzute cu transformatoare de
rezervă. O astfel de schemă este caracterizată prin
aceea că transformatorul constituind alimentarea de
bază preia în regim normal de funcţionare întreaga
sarcină a consumatorului, în timp ce cel de al doilea
transformator constituind alimentarea de rezervă
(ambele transformatoare având în mod obişnuit
aceeaşi putere) este ţinut sub tensiune în gol (fără
sarcină) fiind alimentat pe partea tensiunii primare.
În caz de defectare a transformatorului constituind
AAR alimentarea de bază, întreaga sarcină este preluată de
transformatorul de rezervă, automat prin instalaţia
AAR.
La fel ca şi în cazul liniilor electrice, vor fi luate în
Fig. 4.6 considerare cele patru variante privind situaţiile
diferite în care se poate găsi transformatorul de
rezervă în regim normal de funcţionare şi anume:
1. În prima variantă transformatorul de bază preia în regim normal de
funcţionare întreaga sarcină, iar transformatorul de rezervă este deconectat atât pe
partea primară cât şi pe partea secundară. În această situaţie transformatorul de
rezervă nu are nici o influenţă asupra pierderilor care depind exclusiv de sarcină şi
de caracteristicile transformatorului în funcţiune. Cazul este similar cu cel al
folosirii unei linii de rezervă în varianta 1 tratată în subcapitolul precedent. În caz
de defectare a transformatorului constituind alimentarea de bază, întreaga sarcină
67
este preluată de transformatorul de rezervă, automat prin instalaţii de AAR. Într – o
astfel de situaţie însă, instalaţia de AAR trebuie să acţioneze simultan asupra atât a
întrerupătorului montat pe partea tensiunii primare cât şi a întrerupătorului de pe
partea tensiunii secundare. Instalaţiile AAR care acţionează asupra ambelor
întrerupătoare sunt mai complicate şi mai costisitoare decât instalaţiile AAR care
acţionează asupra unui singur întrerupător.
Conform relaţiei (3.58), pierderile de putere sunt date de relaţia:
2 2
'  S   S 
P P ' P0'  Psc   P0  Psc   , (4.5)
 Sn   Sn 

unde indicele prim corespunde transformatorului care constituie alimentarea de

bază.
2. În a doua variantă, transformatorul de bază preia în regim normal de
funcţionare întreaga sarcină, iar transformatorul de rezervă este menţinut sub
tensiune în gol. În acest caz, pierderile de putere se majorează cu cele
corespunzătoare pierderilor în fier ale transformatorului de rezervă (la pierderile
din transformatorul constituind alimentarea de bază şi care rămân neschimbate,
adică aceleaşi ca şi în prima variantă, se adaugă pierderile din transformatorul de
rezervă, corespunzătoare funcţionării în gol). Rezultă deci că din punctul de vedere
al pierderilor de putere în cazul menţinerii transformatorului de rezervă sub
tensiune în gol, problema se pune în mod diferit faţă de situaţia analoagă din cazul
unei linii electrice, tocmai datorită acestor pierderi în gol care conduc la importante
pierderi de energie electrică (timpul pierderilor în fier este foarte mare, egal cu
durata de conectare a transformatorului de rezervă). Pentru această variantă,
pierderile de putere sunt:
2
 S 
P P '  P ' ' P0'  Psc'    P0' ' , (4.6)
 Sn 

unde indicele secund corespunde transformatorului de rezervă.

Dacă cele două transformatoare sunt stric identice,
' "
P0 P0 P0 şi relaţia (4.6) devine:
2
 S 
P 2 P0  Psc   . (4.7)
 Sn 

3. În cea de a treia variantă, transformatoarele debitează pe o bară secţionată

(fig. 4.7), preluând fiecare în regim normal de funcţionare o parte din sarcina
totală; în caz de defect, transformatorul rămas în funcţiune preia intreaga sarcină.
Pierderile de putere, în această variantă, sunt:
2 2
S1  S 
P P0'  Psc'    P0' '  Psc' '  2  , (4.8)
 Sn   Sn 

68
Dacă cele două transformatoare sunt perfect identice, relaţia (4.8) devine:
S12  S22 . (4.9)
P 2 P0  Psc
S2n

Dacă sarcina pe cele două transformatoare este

aceeaşi, adică S1 = S2 = S/2, relaţia (4.9) capătă
forma:
2
P 2 P0 
1  S
Psc 

 . (4.10)
2  Sn 
AAR
4. În a patra variantă, cele două transformatoare
funcţionează în paralel, debitând pe o aceeaşi bară
întreaga sarcină necesară obiectivului alimentat,
Fig. 4.7
soluţie care presupune o protecţie mai complicată şi o
creştere a curenţilor de scurtcircuit care limitează
puterea transformatoarelor putând funcţiona în paralel. În această variantă,
pierderile de putere sunt:
2 2
 S   S 
   
'  2 ''  2
P P0'  Psc
 Sn
  P0' '  Psc
  Sn
 .

(4.11)
   
   

Dacă cele două transformatoare sunt stric identice, relaţia (4.11) devine
tocmai relaţia (4.10).
Examinând relaţiile de mai sus, corespunzătoare celor patru variante
posibile, rezultă următoarele concluzii:
 Pierderile de putere în fier fiind specifice fiecărui transformator, apar atâta
timp cât transformatorul se află sub tensiune şi sunt aceleaşi la funcţionarea în gol
sau în sarcină, indiferent de valoarea acesteia. Rezultă că în fiecare din variantele
2, 3 şi 4 când ambele transformatoare se află permanent sub tensiune, pierderile în
fier sunt duble faţă de cele corespunzătoare variantei 1 când numai unul din
transformatoare – cel în sarcină – este sub tensiune, în timp ce transformatorul de
rezervă este deconectat atât pe partea primară cât şi pe partea secundară;
 Pierderile în înfăşurările transformatoarelor sunt nule la funcţionarea în gol
şi cresc cu pătratul curentului. Din punct de vedere al pierderilor de putere şi
energie active în înfăşurări, un transformator se comportă ca orice cale de curent,
astfel încât cele arătate în subcapitolul 4.2 referitor la liniile de rezervă sunt
valabile şi pentru înfăşurările transformatoarelor;
 Pierderile în fier cresc cu numărul transformatoarelor sub tensiune, în timp
ce pierderile în înfăşurări scad pe măsură ce sarcina totală este repartizată pe mai
multe înfăşurări. În cazul a două transformatoare identice care preiau în mod egal o
parte din sarcina totală, pierderile în înfăşurările celor două transformatoare vor fi
egale cu jumătatea pierderilor de putere dintr-un singur transformatorcare preia

69
întreaga sarcină (când sarcina scade la jumătate, pierderile în transformatorul
respectiv scad la un sfert);
 În cazul a două transformatoare identice, preluând fiecare jumătate din
sarcina totală, sarcina totală de la care varianta 4 este din punct de vedere al
pierderilor de putere mai avantajoasă decât varianta 1 este cea la care pierderea în
înfăşurările unuia din transformatoare este mai mare decât dublul pierderilor în
fier.
Când sarcina postului de transformare care alimentează un consummator
suferă variaţii mari, pentru obţinerea unui regim de funcţionare cât mai favorabil
din punctual de vedere al pierderilor totale, este recomandabil să se instaleze mai
multe transformatoare. În acest caz, se pune problema conectării sau deconectării
unui transformator, la variaţiile sarcinii totale, astfel încât să se urmărească în
permanenţă graficul mersului economic.
Fie, de exemplu, cazul unui post cu n transformatoare de puteri egale în care, prin
creşterea încărcării se conectează un transformator suplimentar (n + 1). Conectarea
acestuia este interesantă dacă :
Ptot  n 1  Ptot  n  , (4.12)
sau, utilizând relaţia (3.68),
2
P  k e Q sc  S 
 n  1 PFe  k e Q Fe   sc   
n 1  Sn 
2 (4.13)
P  k e Q sc  S 
 n  PFe  k e Q Fe   sc  
n  Sn 

Rezolvând inecuaţia (4.13) în raport cu S, se obţine condiţia de conectare a

unui transformator suplimentar:
PFe  k e Q Fe
S  Sn  n  n  1 . (4.14)
Psc  k e Q sc

În mod similar se obţine condiţia de deconectare a unui transformator, dacă:

Ptot  n  1  Ptot  n  . (4.15)
Rezultă :
PFe  k e Q Fe
S  Sn  n  n  1 . (4.16)
Psc  k e Q sc

70
71
 5

Aplicaţii

Exemplul 5.1.
Staţia de primire a unui mare consumator industrial este alimentată din
sistem prin doi fideri de 6 KV, alcătuiţi fiecare din câte un cablu de 3 x 300 mm 2
Al, de 5 Km lungime. Staţia a fost astfel concepută încât în regim normal de
funcţionare fiderul FB constituie alimentarea de bază preluând întreaga sarcină a
staţiei, iar fiderul FR constituie alimentarea de rezervă, fiind ţinut sub tensiune,
fără sarcină. În cazul defectării fiderului de bază sau a dispariţiei tensiunii pe
barele la care acesta este racordat, fiderul de rezervă preia automat prin instalaţia
AAR întreaga sarcină a staţiei, într-un timp de ordinul secundelor, egal cu pauza de
AAR.
Schema funcţională a staţiei este reprezentată în figura 5.1.
Consumatorul dispune de baterii de condensatoare cu funcţionare
automatizată, ceea ce-i permite să realizeze un factor de putere egal cu unitatea în
oricare regim de funcţionare.

I[A] 400 A

3x300 mm2 Al 3x300 mm2 Al

FB FR
160 A

80 A
6 KV t[h]
2190 4380 2190
6/0,4 KV 6/0,4 KV
8760

Fig. 5.1 Fig. 5.2

Sarcina consumatorului variază în trepte, curba zilnică de sarcină fiind

caracterizată prin trei regimuri de funcţionare şi anume:
6 ore din 24, sarcina este de 400A;
12 ore din 24, sarcina este de 160 A;

71
 6 ore din 24, sarcina este de 80 A.
Se cere:
a. să se calculeze pierderile de putere active pe fideri, corespunzătoare
fiecărui regim normal de funcţionare;
b. să se calculeze pierderea anuală de energie activă pe fiderii de alimentare;
c. să se calculeze cu cât ar scădea pierderea anuală de energie pe fideri, dacă
respectivul consumator ar funcţiona cu o curbă de sarcină perfect aplatizată (
Pmed
KUP  1) .
max Pmax
Rezolvare.
Cablul de 3x300 mm2 Al având o rezistenţă de 0,1 Ω/Km şi fază, rezultă că
rezistenţa unui conductor al fiderului lung de 5 Km va fi:
R R 0  0,1 5 0,5 / fază .

Cu datele din enunţ, graficul anual de sarcină este reprezentat în figura 5.2.

a. Pierderile de putere activă se calculează cu ajutorul relaţiei P 3 R I 2 ,

obţinându-se:
 pentru sarcina de 400 A,

P 400  3 0,5 160000 240000W 240KW ;

 pentru sarcina de 160 A,

P160  3 0,5 25600 38400 W 38,4 KW ;

 pentru sarcina de 80 A,
P 80  3 0,5 6400 9600 W 9,6 KW .

b. Pierderile anuale de energie activă. Din datele problemei rezultă că

pentru diferitele regimuri corespund următorii timpi de funcţionare:
 sarcina 400 A – 6 ore pe zi, respectiv 6 · 365 = 2190 ore/an;
 sarcina 160 A – 12 ore pe zi, respectiv 12 · 365 = 4380 ore/an;
 sarcina 80 A – 6 ore pe zi, respectiv 6 · 365 = 2190 ore/an.
În fiecare din cele trei intervale de timp sarcina fiind constantă (durata de
utilizare a puterii maxime, ca şi timpul de pierderi corespunzătoare unui interval,
sunt egale cu intervalul respectiv), pierderea anuală de energie activă rezultă:
Wan W( 400)  W(160)  W(80) 
P( 400) t  400   P(160) t 160   W(80) t  80  
240 2190  38,4 4380  9,6 2190 714 816 KWh

Pentru curba de sarcină dată, rezultă:

 timpul total,
t = 8760 ore;

72
  durata de utilizare a puterii maxime (relaţia 1.17)

t
I dt 400 2190  160 4380  80 2190 ;
0
T  4380 ore / an
I max 400

 sarcina medie (relaţia 1.13),

t
I dt 400 2190  160 4380  80 2190
200A ;
0 8760
I med  
t

 sarcina medie pătratică (relaţia 1.23),

t
2
I dt
160000 2190  25600 4380  6400 2190 ;
0
I mp    54400 A
t 8760

 coeficientul de aplatizare al curbei de sarcină (relaţia 1.19),

I med 200
K UP   0,5 ;
max I max 400

 factorul de formă al curbei de sarcină (relaţia 1.26),

I mp 54400
Kf    1,36 ;
I med 40000

 timpul de pierderi (relaţia 1.25),

I 2mp 54400
 t 8760 2978,4 ore / an ;
I 2max 160000

 factorul de pierderi (relaţia 1.),

K P K f2 K 2U P 1,36 0,25 0,34 .

max

c. Pierdei anuale de energie activă, reduse prin aplatizarea curbei de

consum. În această situaţie, pierderea de putere activă pe fideri este:
Pmin 3 R I 2med 3 0,5 2002 60000W 60 KW ,

iar pierderea anuală de energie activă este:

Wmin, an Pmin t 60 8760 525600 KWh .

Prin aplatizarea curbei de consum, pierderile anuale de energie activă se reduc cu:
Wan  Wmin, an 714816  525600 189216 KWh .

73
 Exemplul 5.2.
Ce se realizează în cazul exemplului 1.1 prin activarea fiderului de rezervă,
în ipoteza că sarcina poate fi repartizată în mod egal pe cei doi fideri?
Rezolvare. Fie schema din figura 5.3 în care I1 este sarcina fiderului F1 şi I2
sarcina fiderului F2, astfel încât I1 = I2 = I/2, unde I este curentul total absorbit de
consumator.
Prin fiecare fider circulând în orice moment un curent egal cu jumătate din
curentul care circula în exemplul 5.1 prin fiderul de bază, rezultă că pierderile de
putere activă pe fiecare fider vor fi un sfert din pierderile de putere activă calculate

F1 F2

6 KV

6/0,4 KV 6/0,4 KV

Fig. 5.3

în exemplul precedent pentru fiecare regim de funcţionare, pentru fiderul de bază.

În consecinţă, pentru cei doi fideri, se obţin pierderile de putere activă:
 pentru sarcina de 400 A,
P  400   P  400  3 0,5 40000  3 0,5 40000 120KW
1 
 2 
2
 2 
 ;

 pentru sarcina de 160 A,

P  160   P  160 
3 0,5 6400  3 0,5 6400 19,2KW
1 
 2 
2
 2 
 ;

 pentru sarcina de 80 A,
.
P  80   P  80 
3 0,5 1600  3 0,5 1600 4,8KW
1  2 
 2   2 

Curentul repartizându-se în mod egal pe cei doi fideri, alura curbei de

consum se menţine aceeaşi, pentru fiecare fider având ordonatele egale cu jumătate
din ordonatele curbei de consum a fiderului de bază din exemplul precedent.

74
 Durata de utilizare a puterii maxime T ca şi timpul de pierderi τ rămân
aceleaşi ca în exemplul precedent.
Rezultă că pierderile anuale de energie activă pe un fider vor fi egale cu un
sfert din pierderile de energie activă calculate pentru fiderul de bază în exemplul
precedent, sau, pentru ambii fideri, cu jumătate din pierderile anuale de energie
activă, calculate în exemplul precedent:
714816 714816
W1  W2   357408 KWh .
4 4

Prin aplatizarea curbei de consum, pierderile anuale de energie activă se

reduc cu:
714816 525600
 94608 KWh ,
2 2

adică jumătate din cele calculate în exemplul precedent.

Exemplul 5.3.
Un mare consumator industrial este alimentat cu energie electrică prin două
transformatoare identice de 6/0,4 KV, 400 KVA, astfel dimensionate încât să poată
prelua fiecare întreaga sarcină de vârf a consumatorului.
Se cere să se indice când este raţional din punct de vedere al pierderilor de
putere activă să se funcţioneze cu un singur transformator sub sarcină,
transformatorul de rezervă fiind scos de sub tensiune, şi când este raţional din
acelaşi punct de vedere ca sarcina să fie repartizată în mod egal pe cele două
transformatoare.
Se cunosc: ΔPFe = 1,15 KW, ΔQFe = 10,8 KVAR, ΔPsc = 6,85 KW, ΔQsc = 24
KVAR, ke = 0,04.
Rezolvare. Condiţia de conectare a celui de al doilea transformator este dată
de relaţia (4.14), unde n + 1 = 2,
2  PFe  k e Q Fe 
S2  S2n 254 KVA ,
Psc  k e Q sc

iar condiţia de deconectare a celui de al doilea transformator este dată de relaţia

(4.16), în care n = 2,
2  PFe  k e Q Fe 
S2  S2n 254 KVA .
Psc  k e Q sc
Pentru valori ale puterii aparente absorbite mai mari decât 254 KVA este
raţională funcţionarea cu ambele transformatoare în sarcină (sarcina să fie
repartizată în mod egal pe cele două transformatoare), iar pentru valori ale puterii
aparente absorbite mai mici decât 254 KVA, este raţională funcţionarea cu un
singur transformator, cu condiţia ca al doilea transformator să fie scos de sub
tensiune.

Exemplul 5.4.
75
 Un mare consumator industrial este alimentat cu energie electrică potrivit
schemei din figura 5.4. Pentru fiecare fider, R 0 = 0,2 Ω/km şi fază, iar pentru
fiecare transformator, ΔPFe = 12 KW; ΔPsc = 60 KW; i0% = 2 %; usc = 2,5 %.
Fiecare fider şi fiecare transformator de 10/6 KV, 4 MVA este astfel
dimensionat încât poate prelua întregul necesar de putere al consumatorului
(rezervă 100%) cu observaţia că natura procesului tehnologic permite întreruperi în
alimentare astfel încât, în cazul defectării unui fider sau a unui transformator,
realimentarea se poate face manual, nefiind necesare instalaţii de automatizare.
Se cere să se stabilească schema funcţională optimă în funcţie de sarcina
cerută de consumator, în două ipoteze:
 lungimea fiderilor este de 1 Km;

10 KV 10 KV

3x150mm2 Al 3x150mm2 Al

10/6 KV 10/6 KV
4 MVA 4 MVA

6 KV

I/2 I/2
Fig. 5.4

 lungimea fiderilor este de 5 Km.

A. Lungime fideri 1 Km
1. Funcţionarea cu un singur fider activ
Pierderi de putere pe fider:
S2 2 S2
P1f 3 R 0  I 2 3 0,2  2 10  3  10  3 .
3U 1000

Pierderi de putere în transformator:

i 0 S 2 4000
Q Fe   80 KVAR ,
100 100
u sc S 2,5 4000
Q sc   100 KVAR .
100 100

Pentru ke = 0,03, pierderile totale de putere Ptot suportate de sistem se

determină cu relaţia (3.68) şi se obţine:

76
 2
 S 
P1tot P1f  PFe  k e Q Fe   Psc  k e Q sc    
 Sn 
2
2 S2  S 
14,4  10  3  63  
1000  4000 

2. Funcţionarea cu ambii fideri activi

Pierderi de putere pe fideri:
2
I S2
P2f 2 3 R 0     10  3 .
 2 1000

Pierderile totale de putere Ptot suportate de sistem sunt:

2
 S 
P2 tot P2f  2  PFe  k e Q Fe   2  Psc  k e Q sc    
 2 S n 
2
S2  S 
28,8  10  3  126  
1000  8000 

3. Determinarea sarcinii critice de la care, din punct de vedere al

pierderilor de putere, este eficientă activarea celei de a doua alimentări.
Utilizând relaţiile de mai sus, rezultă:
2 2
2 S2  S  S2  S  .
14,4  10  3  63   28,8  10  3  126  
1000  4000  1000  8000 

Efectuând calculele, se obţine:

S = 2202,3 KVA.
B. Lungime fideri 5 Km
1. Funcţionarea cu un singur fider activ
Pierderi de putere pe fider:
S2 10 S2
P1f 3 R 0  I 2 3 0,2 5  2 10  3  10  3 .
3U 1000

Pierderile totale de putere suportate de sistem se determină cu relaţia (3.68):

2
 S 
P1tot P1f  PFe  k e Q Fe   Psc  k e Q sc    
 Sn 
2
10 S2  S 
14,4  10  3  63  
1000  4000 

2. Funcţionarea cu ambii fideri activi

Pierderi de putere pe fideri:
5 S2
P2 f  10  3 .
1000

Pierderile totale de putere Ptot suportate de sistem sunt:

77
 2
 S 
P2 tot P2f  2  PFe  k e Q Fe   2  Psc  k e Q sc    
 2 S n 
2
5 S2  S 
28,8  10  3  126  
1000  8000 

3. Determinarea sarcinii critice de la care, din punct de vedere al

pierderilor de putere, este eficientă activarea celei de a doua alimentări.
Utilizând relaţiile de mai sus, rezultă:
2 2
10 S2  S  5 S2  S  .
14,4  10  3  63    28,8  10  3  126  
1000  4000  1000  8000 

Efectuând calculele, se obţine:

S = 14437,4 KVA.

Exemplul 5.5.
Un consumator industrial este alimentat din sistemul energetic printr-o staţie
de transformare 110/6 KV, cu puterea de 16 MVA (fig. 5.5). Se consideră că durata
de utilizare a puterii maxime este T = 8000 ore/an, iar durata de funcţionare a
bateriilor de condensatoare este Tc = 8000 ore/an.
Se cere să se stabilească varianta optimă de compensare a puterii reactive.
Caracteristicile elementelor din reţeaua analizată sunt prezentate în tabelele
5.1, 5.2 şi 5.3.

I. Determinarea pierderilor de putere şi a puterilor absorbite la capătul

de injecţie, înainte de compensare.
Pentru determinarea pierderilor de putere pe linii ΔP L, ΔQL şi a pierderilor
de putere în transformatoare ΔPtr, ΔQtr se folosesc următoarele relaţii:
P2 P2
PL R L  2 , Q L X L  ;
U n cos 2  U 2n cos 2 

78
 P2 P2 i %
Ptr PFe  R tr  2 2 , Q tr Q Fe  X tr  2 2 ,
Q Fe Sn 0
U n cos  U n cos  100
Tabelul 5.1 – Caracteristicile transformatoarelor
Sn U1/U2 [KV/KV] ΔPFe ΔPînf usc i0
[KVA] [KW] [KW] [%] [%]
630 6/0,4 1,53 9,72 6 2,4

3x3x150Al – 1000m
1000 6/0,4 2,1 11013,5 6 2

2x3x240Al – 500m

3x3x120Al – 800m
KV
2x3x120Al – 500m

3x3x150Al – 800m

3x240Al – 600m
1600 6/0,4 3,516MVA20,2 6 1,7
16000 110/6 24110/6KV97 11 1,2
1 2 3 4 5 6
6 KV
I II

10
7 12
(300+
8 9 1600KVA +j200) 11 2x1000
630 KVA
MVA KVA
M1 M2 1000KW M3 0,4KV 15
0,4 KV 13 14 0,4KV ~
~ ~ cosφ=0,87
2500KW 2500KW
cosφ=0,89 cosφ=0,89
(350+j200)KVA (700+j500)KVA (1300+j900)KVA

Fig. 5.5

Tabelul 5.2 – Caracteristicile cablurilor

S R0 X0 Y0
2
[mm ] [Ω/Km] [Ω/Km] [S/Km]
120 0,257 0,08 0,000144
150 0,204 0,08 0,00017
240 0,133 0,08 0,00033

Tabelul 5.3 – Caracteristicile elementelor schemei electrice

Racord Tipul R[Ω] X[Ω] Y[S] Un[KV]
1–7 Cablu 0,0642 0,02 0,00014 6
7 – 13 Trafo 0,8816 3,428 - 6
2–8 Cablu 0,0544 0,0213 0,000408 6
3–9 Cablu 0,0798 0,048 0,000198 6

79
 4 – 10 Cablu 0,0332 0,02 0,00033 6
10 – 14 Trafo 0,284 1,35 - 6
5 – 11 Cablu 0,068 0,0266 0,00051 6
6 – 12 Cablu 0,0685 0,0213 0,000345 6
12 – 15 Trafo 0,243 1,08 - 6
Trafo 110/6 KV 4,584 83,182 - 110

Astfel, pentru racordul 1 – 13: Cunoscând puterea aparentă complexă, S13 =

= 350 + j200, se determină factorul de putere,
350
cos   0,868
350 2  200 2

şi apoi pierderile de putere pe acest racord:

P2 P2
P1 13 PL1 7  Ptr  R L  2  PFe  R tr  
U n cos 2  U 2n cos 2 

3502
1,53  10  3  0,8816  0,0642 5,811KW ;
6 2 0,8682

P2 P2
Q1 13 Q L1 7  Q tr X L  2  Q Fe  X tr  
U n cos 2  U 2n cos 

2,4 350 2
630  10  3 2  0,02  3,428 30,728 KVAR .
100 6 0,8682

Linia electrică produce o putere reactivă Qc, datorită capacităţii acesteia,

care se determină cu relaţia:
Q c U 2 Y 60002 0,00014 5,04 KVAR .
Prin urmare, puterea aparentă complexă absorbită pe această plecare de pe
barele de 6 KV ale staţiei este:
S1 S13  P1 13  j  Q1 13  Q c  350  5,811  j  200  30,728  5,04 
355,811  j 225,688
În mod similar se determină pierderile şi puterile pe celelalte plecări din
staţie, rezultatele fiind prezentate în tabelul 5.4.

Tabelul 5.4
Elementul ΔP ΔQ Qc
KW KVAR KVAR
1 – 13 5,811 30,728 5,04
2–8 11,923 4,668 14,688
3–9 2,928 1,761 7,128
4 – 10 1,432 0,862 11,88
10 – 14 9,334 54,932 -

80
 5 – 11 14,904 5,83 18,36
6 – 15 25,842 116,515 12,42
Trafo 110/6 62,56 891,76 -
TOTAL 134,734 1107,056 69,516

Puterile reactive absorbite de cele trei motoare asincrone sunt:

Q M1 P tg 2500 0,5123 1275 KVAR ;

Q M 2 P tg 1000 0,56672 566,72KVAR ;

Q M 3 P tg 2500 0,5123 1275 KVAR .

Ţinând seama de puterile consumatorilor (fig. 5.5) şi de pierderile de putere

(tab. 5.4), puterile totale activă şi reactivă pe partea de 6 KV a transformatorului
110/6 KV sunt:
P6 = 350+2500+1000+300+700+2500+1300+72,174 = 8722,174 KW;
Q6 = 200+1275+566,72+200+500+1275+900+215,296–69,516 = 5060,774 KVAR
Prin urmare, puterea aparentă complexă totală pe partea de 6 KV a
transformatorului 110/6 KV este:
S6 = 8722,174 + j 5060,774,
iar factorul de putere corespunzător rezultă:
8722,174
cos   0,8645 .
8722,174 2  5060,774 2

Utilizând aceste rezultate şi valorile din tabelul 5.1 se pot determina

pierderile de putere în transformatorul de 16 MVA:
P62
PT PFe  Pînf PFe  R T 
U 2 cos 2 
8722,17 2
24  4,582  2 2
10  3 62,56 KW
110 0,8645

i0 P2
Q T Q Fe  Q înf Sn  XT 2 6 2 
100 U cos 
1,2 8722,17 2
16 103  83,182  2 2
10  3 891,76 KVAR
100 110 0,8645

Puterea aparentă complexă absorbită din sistemul energetic, pe partea de 110

KV a transformatorului, înainte de compensare, este:
S110 S6  PT  j Q T 8722,17  62,56  j  5060,774  891,76 
8784,73  j5952,534,

iar pentru factorul de putere corespunzător, se obţine cosφ = 0,827.

81
 II. Determinarea puterii totale a instalaţiilor de compensare
Puterea reactivă necesară pentru a ridica valoarea factorului de putere de la
cosφ = 0,827 la valoarea neutrală, cosneutral = 0,92 este:
Q C P110  tg  tg neutral  8784,73 0,677  0,424 2222,5 KVAR .

III. Soluţii de amplasare a puterii instalate în sursele de compensare

Se prezintă trei variante de repartizare a instalaţiilor de compensare în
reţeaua consumatorului şi anume:
Varianta 1. Din puterea aleasă QC ales = 2220 KVAR, o parte se instalează
chiar la bornele motoarelor asincrone de 6 KV şi restul pe barele de joasă tensiune
şi medie tensiune, în secţiile de producţie (fig. 5.6);
Varianta 2. Puterea aleasă QC ales = 2220 KVAR se distribuie numai în
reţeaua de medie tensiune în secţiile de producţie şi la bornele motoarelor
asincrone de 6 KV (fig. 5.7);
Varianta 3. Puterea rezultată QC ales = 2220 KVAR se distribuie la barele de 6
KV ale staţiei coborâtoare 110/6 KV şi la bornele motoarelor asincrone de 6 KV
(fig. 5.8).
IV. Determinarea pierderilor de putere şi a puterilor absorbite la
capătul de injecţie, după compensare.
Utilizând aceleaşi relaţii de calcul, în care puterile aparente iniţiale sunt
modificate datorită puterii reactive debitate de condensatoare, se stabileşte
circulaţia puterilor active şi reactive în reţeaua de distribuţie compensată. Pentru
exemplificare se consideră racordul 2 – 8 care alimentează un motor asincron (M1
sau M3), care în regim necompensat absoarbe puterea aparentă complexă
2500  j1275 . În prima variantă, la bornele lui se conectează condensatoare de
medie tensiune cu puterea de 750 Kvar, obţinându-se:
S81 2500  j 1275  750 2500  j525; cos  0,978
C

110 KV
16MVA
110/6KV
1 2 3 4 5 6
6 KV
I II
750 750
7 Kvar 10
225 Kvar Kvar
8 300+ 11
9 +j200 12
13 M1 M2 14 M3
~ ~ ~
300Kvar
15 195Kvar

350+j200 700+j500 1300+j900

82 Fig. 5.6
 110 KV
16MVA
110/6KV
1 2 3 4 5 6
6 KV
I II
495Kvar
750 750
7 Kvar 10
225 Kvar Kvar
8 300+ 11
9 +j200 12
13 M1 M2 14 M3
~ ~ ~

15
700+j500 1300+j900
350+j200

Fig. 5.7

Pierderile de putere pe racordul 2 – 8 sunt:

25002
P 1 10  3 2 2
0,0544 9,874 KW; Q 1 3,866 K var .
6 0,978

Aportul capacitiv al cablurilor din linia 2 – 8 fiind (tab. 5.4) Q c = 14,688

Kvar, se obţine puterea aparentă care intră în barele de 6 KV:
S21 2509,874  j 514,178.
C

110 KV
16MVA
110/6KV
1 2 3 4 5 6
6 KV II
I
750
7 10 495Kvar
Kvar 225 Kvar 750Kvar
8 300+ 11
9 +j200 12
13 M1 M2 14 M3
~ ~ ~

15

350+j200 700+j500 1300+j900

83
Fig. 5.8
 Procedând similar, se calculează pierderile şi puterile pe toate plecările din
post atât pentru cazul variantei 1 de repartizare a bateriilor de condensatoare, cât şi
pentru variantele 2 şi 3, rezultatele fiind centralizate în tabelul 5.5.
Puterile absorbite din sistemul energetic pe partea de 110 KV, pentru cele trei
variante de compensare, sunt:
1 P  P 1 8768,25 KW; Q 1 Q  Q 1 3590,23 K var
P110 i 110 i ;
 2  8772,5 KW; Q  2  3609,14 K var
P110 110 ;
 3 8772,996 KW; Q  3 3609,495 K var
P110 110

Tabelul 5.5
ΔP (1)
ΔQ (1)
Q 1
C ΔP (2)
ΔQ (2)
Q 2
C ΔP (3)
ΔQ(3) Q C3 
KW Kvar Kvar KW Kvar Kvar KW Kvar Kvar
1-13 5,811 30,728 5,04 5,811 30,728 5,04 5,811 30,728 5,04
2-8 9,874 3,866 14,688 9,874 3,866 14,688 9,874 3,866 14,688
3-9 2,476 1,489 7,128 2,476 1,489 7,128 2,476 1,489 7,128
4-10 1,12 0,675 11,88 1,002 0,603 11,88 1,432 0,862 11,88
10-14 7,694 47,137 - 9,334 54,932 - 9,334 54,932 -
5-11 12,342 4,828 18,36 12,342 4,828 18,36 12,342 4,828 18,36
6-15 23,138 107,063 12,42 25,842 116,515 12,42 25,842 116,51 12,42
Trafo 55,795 768,966 - 55,892 770,73 - 55,896 770,8 -
110/6
Total 118,25 964,75 69,516 122,573 983,691 69,516 123,006 984,015 69,516

V. Determinarea pierderilor anuale de energie activă şi reactivă

1. Varianta fără compensare
Consumul anual de energie activă:
Wa  P110  P  T  8784,73  134,73 8000 69200000 KWh / an ,

unde P110 este puterea activă absorbită din sistemul energetic, pe partea de 110 KV
a transformatorului, înainte de compensare, iar ΔP este pierderea totală de putere
activă (tab. 5.4).
Pentru T = 8000 ore/an şi cosφ = 0,827 se găseşte τ = 7250 ore/an, iar
pierderile de energie activă anuale rezultă:
Wa' 134,734 7250 976821KWh / an .

Diferenţa de energie activă acoperită din sistem, într-un an:

Wa 69200000  97682170176821KWh / an

84
85