Blaga Maria

Legenda numelui “Maria”

Zilele începeau să i se pară infinite în barca sa sărăcăcioasă, ce ajunsese să semene cu o coajă scorțoasă de nucă

plutind fără de lege pe talazurile sclipitoare ale mării. Pierduse demult șirul zilelor și orice încercare de a iși aduce aminte cât

timp trecuse cu exactitate călătorind singur era răsplatită cu același răspuns “Negreșit nu mai durează mult până ajung”. Însă

semnificația termenulului ”mult” se risipea odată cu soarele sângeriu al verii, care parcă fugea de pe bolta cerească, doar să nu

mai privească cu milă imaginea tristă și solitară a călătorului.

Deodată, privirea începuse să i se limpezească și ce părea a fi un gând neclar se transformase într-

un fapt cât se putea de real – în fața lui se arăta țărmul. Nu i-a luat mult să ajungă la ceea ce părea a fi o
plajă pustie lipsită de orice vietate sau formă de viață. Începuse să își spună că poate așa i-a fost dat să iși
trăiască restul zilelor, că cel care i-a conceput firul destinului avea un simț al umorului neobișnuit de
sinistru și că singuratatea sa nu era aleatorie. Ceva i-a atras în schimb atenția din momentul in care a pășit
în afara bărcii: o stea de mare de culorea cojii de portocală uscată își ondula extremitățile într-o încercare
de a ajunge din nou în apă. Călătorul o luă cu grijă de pe nisipul ud și o dădu înapoi mării, care cu toată
puterea ei binefăcătoare o preluase și o aduse din nou la viață.

„Pe aici li se zice maria .” O voce caldă de fata spusese, cu o intensitate atât de mică, încât
vorbele sale parcă se confundau cu sunetul valurilor, zdrobindu-se de stânci. O tânără firavă și palidă,
îmbrăcată într-o rochie de pânză albă, precum un spirit trimis a-l bântui o viață întreagă, își cufunda
degetele de la picioare în apă. Părul ei de nuanța ciocolatei amărui se juca împreună cu briza mării,
ridicându-se ușor de pe umerii ei și revenind la loc după ce curentul se oprea. Călătorul era convins că un
fragment al imaginației lui îi juca feste și că tot ce se întâmpla în fața sa era doar o altă glumă de prost
gust a destinului. Însă în momentul în care tânăra și-a întors chipul spre el și privirile lor s-au conectat
pentru câteva secunde, ar fi dat orice ca acea clipă să dureze o veșnicie. Ochii ei azurii îi spuneau povești
despre lumea întreagă, despre cele mai îndepărtate meleaguri la care poți numai visa, despre câtă
frumusețe zace în această lume fără margini , despre iubire și a fi iubit, despre curaj și luptă. Mintea
călătorului era ținută captivă într-o ceață deasă, blocată printre întrebări fără răspuns și nedumeriri, toate
fără rost. Atingându-i mâna plină de vânătăi și ridicandu-se să plece tânăra îi șoptește, asemenea unei
incantații numai de ea înțeleasă “Caută până vei găsi”.

De atunci, călătorul și-a petrecut restul vieții rătăcind prin lume spre a o cauta pe ea . Se spune că
a parcurs mări și țări, întrebând trecătorii de așa-zisa lui “Maria”, o stea de mare în întregul ocean ce
reprezintă universul, a cărei ochi nu varsă lacrimi de tristețe ci dragoste și pasiune pentru tot frumosul
lumii care o înconjoară și o primește cu brațele deschise. Până la ultima suflare, a impărtășit multor
meleaguri numele “Maria” care s-a strecurat în diverse generații până în zilele noastre, pâstrându-i pe veci
aminitirea vie..