Cât m-am înșelat!

Cât m-am înșelat!

Am montat pătuț, tu ai vrut în pat, lângă mine, lângâ mama, te-ai fi băgat la loc
în burtica mea, de-ai fi putut. Între coaste, între artere, în inimă.

Cât m-am înșelat!

Am zis că alăptatu-i floare la ureche, dar a fost crâncen să-i găsesc cusurul.

Am zis că tu n-o să ai colici, că o să le fac față, dar la patru dimineața în multe

nopți la rându-mi, credeam că-i sfârșit de lume, plimbându-te în podul palmelor.

Am zis că eu nu o să te las să plângi, dar uite că mi s-a-ntâmplat. Să nu mai pot.

Să plec de lângă tine, neștiindu-ți graiul lacrimilor.

Cât m-am înșelat!

Credeam că eu calmă mereu voi fi, că nu voi țipa, că nu voi trânti, că nu-mi voi
mușca limba, că nu voi greși, că eu perfectă voi fi, nu ca ea și ea și ea. Și câte
dintre noi, naive și prostuțe, au gândit-o, nu?

Cât m-am înșelat! 

Am râs prostește. Cine-s eu? O Lizucă zlobie ce-și caută căminul. O tânără
Lolita fugind în brațe de nevoi.

Și acum? Cine-s eu acum? O mamă doar, o mamă în țara minunilor tale, copile.

Of, de nu m-aș înșela și acum!...

Sursa: Micul Marc