Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Costin Andreea, Limba și literatura română - Literatură universală și comparată, Anul II, Semestrul II
costinandreea98@yahoo.ro

Metode de stimulare a lecturii la elevi

Cum îi ajutăm pe elevi să citească mai mult și chiar să iubească timpul
petrecut cu o carte în mână

Secolul XXI aduce noi provocări pentru profesori, aceștia fiind puși în postura de a găsi
modalități prin care să-și convingă elevii să citească, modalități de a le inocula acestora
importanța lecturii, de a-i convinge că este un act nu doar util, ci și plăcut. Procesul este cu
atât mai greu astăzi întrucât elevii sunt mai sceptici, nu mai sunt dispuși să accepte o idee, un
sfat doar pentru că vine din partea profesorului (poate și pentru faptul că dascălul nu mai este
privit ca modelul absolut), ei vor să simtă că ceea ce li se spune că „trebuie” să facă (în speță,
să parcurgă bibliografia minimală, obligatorie) este cu adevărat util în formarea lor, că le va
folosi în viitor; profesorul are nevoie de un discurs persuasiv.
Consider că întrebarea următoare este oportună în cazul de față: cum convingi tânăra
generație, suprasaturată de false modele promovate în mass-media, de oameni fără o cultură
decentă ajunși să ocupe posturi importante sau să obțină venituri la care alții nici nu
îndrăznesc să viseze, să dețină bunuri ce întrec orice limită a normalității, a bunului-simț,
exemplul individului care reușește ușor; în acest peisaj dezolant, cum îi mai vorbești elevului
despre cărți, biblioteci, mari cărturari sau despre lectura înțeleasă ca element vital, despre
setea de lectură? Cum contraargumentezi când elevul îți spune răspicat că a citi este ceva
învechit, depășit, demn de dat uitării?
Cred că într-o primă etapă indicată ar fi demontarea și ulterior anihilarea acestor non-
modele, dar, foarte important, dacă vor să își atingă țelul, profesorii ar trebui să contituie ei
însiși „modele”, surse de inspirație pentru elevi. Un dascăl de care elevii se conving că este
pasionat de lectură, un profesor ce face trimitere în permanență la alte opere decât cele
discutate la clasă, care este capabil de analogii va fi mai credibil, deci și mai „molipsitor”
decât unul care nu întărește prin fapte ceea ce susține verbal. În opinia mea, și în cazul acesta
primul pas este bine să-l facă profesorul, să se apropie de elevi, să încerce să-i înțeleagă, să se
conformeze și la dorințele acestora, chiar dacă asta presupune să facă mici compromisuri.
Prima și probabil cea mai des aplicată metodă la clasă, o metodă concretă de a-i determina
pe copii să citească este clasicul test de lectură, mai exact spus, testul prin care se verifică
dacă s-a realizat lectura și în ce proporție aceasta a fost una atentă, minuțioasă sau mai
degrabă sumară, omițându-se unele pasaje (adesea fragmentele descriptive pun răbdarea la
încercare, cei mai mulți elevi refuzând să le parcurgă) etc. Teama de a nu obține note slabe îi
determină pe unii copii să citească, iar acest exercițiu constant le poate crea deprinderea, în
cazuri fericite chiar plăcerea de a citi mai des. Cu toate că este o modalitate eficientă pentru
profesor întrucât îi relevă acestuia mai multe aspecte despre fiecare elev în parte, faptul că are
la bază o constrângere mă determină să am anumite rezerve.
Metode mai prietenoase și, tind să cred, cu probabilitate mai mare de a fi fructuoase sunt
diferitele tipuri de recompense pentru elevii care citesc (recompense fie prin notă, fie prin

1
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Costin Andreea, Limba și literatura română - Literatură universală și comparată, Anul II, Semestrul II
costinandreea98@yahoo.ro

mici cadouri la sfârșit de an sau semestru constând în cărți etc, dezavantajul fiind că
profesorul trebuie să suporte de unul singur sacrificiul financiar), selectarea de către profesor
în prealabil a pasajelor cu potențial de a trezi curiozitatea elevilor, lectura expresivă în clasă
(la început dascălul va fi cel care le va citi cu intonație elevilor, urmând ca, ulterior, aceștia să
îi ia locul), dramatizări.
Cunoscând dificultățile pe care mulți elevi le întâmpină în ceea ce privește capacitatea de a
sta 50 de minute fără să se miște și de a urmări lecția, profesorul le poate promite (și să nu
rămână doar la stadiul de promisiuni) că vor merge în unele zile în care vremea va fi prielnică
să citească în curtea școlii (dacă este un spațiu propice) sau în parcul din apropiere, iar lunar
să aibă o activitate ce presupune o deplasare puțin mai lungă (dacă elevii și părinții acceptă,
poate avea loc și într-o zi de weekend sau în alte zile de vacanță): vizite la bibliotecile din
împrejurimi, la casele memoriale ale scriitorilor studiați și nu numai, excursii având ca traseu
locurile descrise într-un anumit roman, mers la lansări de carte și conferințe pentru a-i întâlni
pe scriitorii contemporani, vizionarea în sala de clasă și comentarea ulterioară a filmelor
realizate pe baza unei cărți sau, atunci când este posibil, să meargă tot colectivul de elevi
însoțit de profesor și câțiva părinți voluntari la teatru pentru a vedea cum a fost pusă în scenă
o anumită piesă discutată la oră.
Profesorul le poate permite elevilor să propună o carte pe care ei o îndrăgesc spre a fi
analizată la clasă, astfel încât aceștia să simtă că și preferințele lor sunt importante, că nu sunt
ignorate. Oricum, un profesor pasionat este mereu în căutare de cărți interesante pentru elevi
din dorința de a le oferi o bibliografie care să îi stimuleze să citească. „Secretul” constă în a
face din elevi aliați în demersul educativ și nu adversari. Toate metodele pe care le-am
prezentat presupun un efort mult mai mare din partea profesorului, însă satisfacțiile pe termen
lung sunt dovada că merită, bucuria reușitei, fie ea și parțială, estompează semnificativ urmele
oboselii. Să ajutăm copiii să iubească lectura, să aștepte cu nerăbdare, cu entuziasm momentul
în care urmează să țină iarăși cartea în mâinile lor, cartea - far călăuzitor în mersul prin viață!