Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
02 aug. 2020
Din păcate, ura aceasta s-a acutizat în ultimele luni aproape peste tot în lume. Cine
și-ar fi imaginat vreodată că statuile lui Cristofor Columb, Cervantes sau Voltaire
vor fi distruse sau profanate? În anumite zone ale Globului, ura prezentă s-a extins
asupra trecutului (care, bun sau rău, nu mai poate fi schimbat de nimeni!), oamenii
de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale și ulcele, oameni care
vor fi greșit – căci cine nu greșește pe lumea asta? – dar care au și construit, au
inventat, au descoperit, au lăsat opere durabile. Lupta contemporanilor cu statuile
este semn de mare paupertate intelectuală, de lipsă de cultură, de clar infantilism,
de pierdere a limpezii judecăți. Evident că și noi, românii, avem urile noastre,
istorice și actuale, fiindcă trăim printre oameni și nimic din ceea ce este omenesc
nu ne este străin. Suntem și noi, pe fondul slabei pregătiri pentru viață și al
educației precare, supuși manipulării. Această manipulare se pliază bine și pe
prejudecățile noastre istorice, care, însă, nu sunt mai grave decât realitățile
similare ale altor popoare. În plus, în vreme de criză, era aproape inevitabil să se
dea vina pe cei mai slabi, pe străini, pe „bogați”, pe oculta mondială, pe masoni
sau pe „proști”.
1
colindă lumea și se dau români când au interesul s-o facă (zicem noi), unii cerșesc,
alții nu respectă regulile, se războiesc între ei pe clanuri etc.
Momentul 1989 ne-a oferit șansa să fim liberi, dar libertatea venită prea
brusc ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea.
Neglijarea de către toți liderii politici a educației și cercetării – dotate cu cele mai
mici bugete – a fost și este o eroare strategică, o cauză principală a crizei prin care
trece țara. O țară puternică, civilizată și conștientă alocă procentaje substanțiale
din buget educației, cercetării și sănătății. Dar și țările cu nivel de trai mediu sau
scăzut, care s-au ridicat în timp scurt, au avut o strategie bună pentru educație, nu
s-au zgârcit cu aceste domenii capitale pentru viitor. Banii investiți în educație nu
aduc profit imediat și palpabil, dar ei sunt secretul prosperității viitorului. O mare
parte din mojiciile pe care le trăim astăzi în viața cotidiană se datorează lipsei de
2
cultură generală și de pregătire de specialitate serioasă. De aceea, avem în
România oameni cu „meseria” de politician, ceea ce este absurd …
De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este
munca onestă.
Patriotismul se sădește greu și rodește și mai greu. S-a creat o prăpastie între
bunicii albiți de ani și de poveri și nepoții lor.
Din păcate, după 1989, s-a creat un trend în care mulţi îşi vorbesc de rău Ţara, îşi
disprețuiască Neamul și se dispreţuiesc pe ei înșiși. Românii au avut așteptări
disproporționat de mari după 1989, sperând că, în timp foarte scurt, va curge
pentru toți lapte și miere. Viziunea nu era deloc realistă, dar cine să le explice și
cine să asculte? Puținii oameni sceptici sau realiști care au atras atenția că lumea
noastră nu se va schimba de la sine și nici în câțiva ani, au fost ironizați,
discreditați, uitați. Pe de altă parte, înainte de 1989, cine critica regimul era acuzat
că critică țara, era declarat trădător și era pedepsit. România trebuia să fie atunci
slăvită „în vers și cânt”, trebuia să fie mereu aureolată de glorie, cu trecut
imaculat, cu prezent prosper și cu viitor de aur. De aceea, criticile la adresa
românilor și a țării lor – venite deopotrivă din interior și din exterior – au fost
legitime până la un punct. „Lauda de sine nu miroase-a bine”, dar persistența
obstinată întru critică a condus repede la denigrare pe aproape toate planurile.
În cadru mai larg, mai ales după cele două războaie mondiale distrugătoare,
pricinuite – se spunea complet greșit, de națiuni orgolioase și dominatoare – au
apărut mulți „apostoli” ai globalismului, sub diferite forme, chiar de extremă
stângă și de extremă dreaptă. Ideea de planetă complet amestecată, cu oameni
absolut identici, obedienți, cu mințile spălate, un fel de roboți umani, nu este nouă,
dar s-a accentuat în ultimii ani. S-au creat și mijloacele necesare pentru
îndeplinirea acestui scop, mijloace subtile, greu de depistat de către omul de rând,
needucat. Anumiți intelectuali de mare valoare și cu priză la public au fost atrași
– cu metode multiple, în funcție de convingerile și de slăbiciunile fiecăruia – de
partea acestor idei. Pe acest fond, unii apărători ai națiunilor au marșat prea mult,
exagerând și s-au umplut de ridicol. Alții, convinși de legitimitatea valorilor
naționale care, reunite, dau concertul universal, au rămas cu vocile stinse,
marginalizați, jenați de spectacolul trist al lumii.
Dincolo de toate aceste sinuozități, românii nu pot să fie obligați de nimeni să-și
vorbească de bine țara și poporul. Ei trebuie să ajungă să fie convinși singuri că
se poate trăi și în România, că de ei depinde ca să o ducă mai bine cu toții, că
secretul succesului este munca stăruitoare, pregătirea de specialitate, respectul
pentru cel de lângă tine, pentru mediu etc. Conferințele ținute la televizor, online,
5
discursurile patetice în Parlament, clamarea grijii pentru „țărișoară” îi mai pot
impresiona pe unii, dar nu conduc la binele țării. Mulți ne batem cu pumnul în
piept ca patrioți, îi declarăm eroi și martiri pe anumiți antecesori, stabilim zile de
sărbătoare în memoria strămoșilor și a evenimentelor marcante din trecut, dar nu
facem nimic practic pentru prezent, nu ne creștem cum se cade copiii, nu sădim
un pom, nu clădim o casă, nu muncim cu dăruire acolo unde suntem meniți să
muncim. Vrem să câștigăm bani buni pe muncă puțină sau fără muncă, să fim toți
manageri și să lucrăm în multinaționale. În general, românii se supraapreciază și
așteaptă de la Țara Românească răsplăți nu în funcție de realitate, ci de ficțiunea
în care unii trăiesc. Alții ne lamentăm cu gândul la trecutul glorios și ne plângem
că acesta nu este cunoscut. Viața politică a fost acaparată, în parte, de ariviști, iar
o parte din tinerii talentați ai țării își iau lumea în cap, punându-se în serviciul
altor patrii și altor forțe.
Schimbarea în bine se face prin muncă, pasiune și încredere, iar acestea nu se pot
manifesta, nu pot conduce la rezultate fără dragoste. Țara este realitate și ideal în
același timp, nu este un pământ oarecare pe care trăim ca să nu murim. Se spune
că trebuie să ne întrebăm nu ce ne-a dat nouă Ţara, ci ce i-am dat noi Ei[2]. Eu
aș adăuga că ne putem întreba, măcar din când în când, și ce ne-a dat nouă țara,
însă, înainte de asta, nu este rău să-i dăm și noi ei ceea ce se cuvine, atât cât putem
fiecare. Ca să fii patriot este de ajuns să-ți faci datoria acolo unde ești pus: dacă
ești elev, să înveți sârguincios, dacă ești profesor, să ții lecții bune, dacă ești
hornar, să cureți cinstit hornurile, dacă ești contabil să faci calcule corecte etc. Nu
să facem de toate și să credem că ne pricepem la toate. Dacă vom face asta, țara
va fi mai bună pentru locuitorii ei și tot mai mulți români vor ajunge s-o respecte
și s-o iubească.
6
Notă – Adaptare după un dialog al Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul Liviu
Man de la gazeta de Cluj
art-emis.ro