Pentru unii, democrația înseamnă libertatea de a fi analfabet,

prost, tupeist, arogant, dar aflat la putere

Acad. Ioan Aurel Pop

02 aug. 2020

Există atâta ură în societatea românească de astăzi: tinerii împotriva bătrânilor,

românii împotriva ungurilor sau ţiganilor, românii din țară contra celor din afara
ei, salariaţii din mediul privat contra bugetarilor, „deștepții” contra proștilor…

Ura prezentă s-a extins asupra trecutului, contemporanii îi urăsc pe oamenii

de demult, morți și deveniți oale şi ulcele, se luptă cu statuile…

Din păcate, ura aceasta s-a acutizat în ultimele luni aproape peste tot în lume. Cine
și-ar fi imaginat vreodată că statuile lui Cristofor Columb, Cervantes sau Voltaire
vor fi distruse sau profanate? În anumite zone ale Globului, ura prezentă s-a extins
asupra trecutului (care, bun sau rău, nu mai poate fi schimbat de nimeni!), oamenii
de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale și ulcele, oameni care
vor fi greșit – căci cine nu greșește pe lumea asta? – dar care au și construit, au
inventat, au descoperit, au lăsat opere durabile. Lupta contemporanilor cu statuile
este semn de mare paupertate intelectuală, de lipsă de cultură, de clar infantilism,
de pierdere a limpezii judecăți. Evident că și noi, românii, avem urile noastre,
istorice și actuale, fiindcă trăim printre oameni și nimic din ceea ce este omenesc
nu ne este străin. Suntem și noi, pe fondul slabei pregătiri pentru viață și al
educației precare, supuși manipulării. Această manipulare se pliază bine și pe
prejudecățile noastre istorice, care, însă, nu sunt mai grave decât realitățile
similare ale altor popoare. În plus, în vreme de criză, era aproape inevitabil să se
dea vina pe cei mai slabi, pe străini, pe „bogați”, pe oculta mondială, pe masoni
sau pe „proști”.

Ungurii au un guvern care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri,

sfidând regulile Uniunii Europene.

Când se creează o psihoză privind un pericol de moarte, apare și lozinca: „Scapă

cine poate!”. De putut, pot tinerii și maturii, nu bătrânii care și-au trăit traiul. Cu
ungurii este o altă poveste, veche și adâncă, derivată din diferendul nostru istoric.
Ungurii au un guvern naționalist, care apără interesele cetățenilor și etnicilor
unguri, sfidând regulile Uniunii Europene. Prin urmare, unii ne îndeamnă să-i
invidiem și chiar să-i urâm. Nu-i vorbă, ne dau și ei, fruntașii unguri, destule
motive de antipatie, sfidând România, vorbind mereu de Ungaria Mare, de
„Bazinul Carpatic”, ca patrie a lor originară, unde pot acționa ca vodă prin lobodă.
Ţiganii sunt „de-ai noștri” de o istorie întreagă (sute de ani i-am ținut ca robi), dar

1
colindă lumea și se dau români când au interesul s-o facă (zicem noi), unii cerșesc,
alții nu respectă regulile, se războiesc între ei pe clanuri etc.

În societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate

felurile

Românii plecaţi în afara Ţării[1] au fost demonizaţi pe vremea comunismului, ca

fiind „transfugi trădători”, iar această percepție nu a dispărut încă, chiar dacă nu
mai mâncăm în țară salam cu soia (mâncăm E-uri pe pâine – n.r.). Ni se repetă
zilnic că România este una dintre cele mai corupte țări din lume. Pe fondul acesta,
este normal ca românul de rând, bugetar și sărac, să creadă că privații s-au
îmbogățit prin fraudă, că au supt sângele poporului… Dincolo de aceste constatări
ale mele, în societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de
toate felurile. Dacă, însă, comparăm scenele publice din alte societăți, atunci nu
trebuie să ne turnăm de pomană cenușă în cap. Nu suntem noi campionii urii!
Ceea ce nu înseamnă că nu se cuvine să devenim mai maturi și mai responsabili,
mai generoși și mai buni.

Momentul 1989 ne-a oferit șansa să fim liberi, dar libertatea venită prea
brusc ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea.

Ministerul Educației Naționale este contestat, iar educația, în general un domeniu

neglijat de statul român postdecembrist indiferent cine a fost la putere. Noi am
avut în țară, vreme de peste patru decenii, un regim comunist care a controlat totul,
inclusiv educația. Deranja mult mai ales controlul acesta de partid și ideologizarea
unora dintre discipline. Eram setoși de libertate, iar momentul 1989 ne-a oferit
șansa de a fi liberi. Libertatea aceasta, venită prea brusc, ne-a amețit și nu am știut
ce să facem cu ea. Am vrut să schimbăm repede totul, și pe cele rele și pe cele
bune. Ministerul educației nu are cum să fie simpatizat, fiindcă el a fost – în
mintea publicului – cauza schimbărilor rapide și, în mare parte, fără noimă. S-au
schimbat și miniștrii la fiecare câteva luni, ducând funcția de ministru în derizoriu.
Reformarea, cel puțin cu numele, a devenit continuă.

Banii investiți în educație sunt secretul prosperității viitorului.

Neglijarea de către toți liderii politici a educației și cercetării – dotate cu cele mai
mici bugete – a fost și este o eroare strategică, o cauză principală a crizei prin care
trece țara. O țară puternică, civilizată și conștientă alocă procentaje substanțiale
din buget educației, cercetării și sănătății. Dar și țările cu nivel de trai mediu sau
scăzut, care s-au ridicat în timp scurt, au avut o strategie bună pentru educație, nu
s-au zgârcit cu aceste domenii capitale pentru viitor. Banii investiți în educație nu
aduc profit imediat și palpabil, dar ei sunt secretul prosperității viitorului. O mare
parte din mojiciile pe care le trăim astăzi în viața cotidiană se datorează lipsei de

2
cultură generală și de pregătire de specialitate serioasă. De aceea, avem în
România oameni cu „meseria” de politician, ceea ce este absurd …

De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este
munca onestă.

Oricât de rău ar fi fost comunismul, a ridicat o pătură de intelectuali care erau

convinși de mici, din familie și din școală, că nu poți reuși în viață fără carte.
Pentru mine, învățătura (organizată sau individuală) a fost o obsesie. De mic mi
s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă.
Cu excepția unor lideri de partid semianalfabeți și aroganți (care erau câteva sute,
poate două-trei mii), atunci erau promovați în funcții administrative oameni cu
rezultate foarte bune la învățătură, care se bucurau de respect în grupul lor și care
înfăptuiseră ceva în viață, în meseriile lor. Evident, nu erau cu toții savanți, dar
erau oameni de valoare mulți dintre ei. De aceea, o societate strâmbă, adusă la noi
pe tancurile sovietice, a și putut dura așa de mult. După 1989, democrația a
însemnat, pentru unii, și libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, agramat, dar
aflat la putere. Oamenii trebuie să trăiască toți pe lumea asta, indiferent de nivelul
de inteligență și de pregătire, dar dacă lăsăm să ne conducă cei cu 3,60 la
bacalaureat vom ajunge cu toții o societate de nota 3,60. Necazul este altul și este
grav: conducerea politică și-a pierdut în asemenea măsură încrederea românilor,
încât cei buni nu se mai avântă în luptă, nu mai vor să conducă, nu se mai înscriu
în partide și nu mai participă la alegeri. Și nu vorbesc de generația mea, care și-a
cam trăit traiul, ci de tineri, de tinerii talentați și blazați, care nu mai cred că se pot
realiza în România. Aici, generația „bătrânilor” are, totuși, un rol important,
anume acela de a-i convinge pe tineri să nu dispere, să aibă încredere în virtuți și
în valori, să lupte, în ciuda descurajării, pentru poporul acesta și pentru
România.

Academia Română a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru

volume, pe câteva mii de pagini – puncte de vedere legate de educație, de
mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.

Academia Română se implică zi de zi, de peste 150 de ani, în procesul de reformă

a învățământului și în cel de schimbare a mentalităților, de modernizare, numai că
nu este întotdeauna ascultată. Sunt, din păcate, români – „educați” în forma
descrisă mai sus – care cunosc mai bine Academia lui Hagi sau Academia de
Poliție decât Academia Română, cel mai important for de consacrare intelectuală
din această țară, din care au făcut parte Ion Heliade Rădulescu și Timotei Cipariu,
Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, Henri Coandă și Grigore Moisil, Lucian Blaga
și David Prodan. Academia a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru
volume, pe câteva mii de pagini (cu o sinteză a acestor volume, pentru cei care
citesc mai puțin sau care înțeleg mai repede), dar nu prea are ecouri ale acestui
efort științific. Asta nu înseamnă că rămânem pasivi. Aproape săptămânal
3
trimitem expertize ale noastre forurilor politice, puncte de vedere legate de
educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.

Din necunoașterea istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu

romanele și cu statuile, cu monumentele și cu filosofii.

Istoria, ca disciplină școlară, nu are nu renume bun. „Toceala” de date și fapte,

practicată de unii elevi pe vremuri, prin obligații impuse de profesori care se
credeau zei și care puneau accent pe memorare mecanică, nu a fost de bun augur.
În plus, istoria a fost și printre materiile politizate înainte de 1989, cea ce i-a
înrăutățit percepția. Numai că istoria nu înseamnă nici toceală și nici politică, ci
ea este viața oamenilor. Pe lumea asta, de când există ea, sunt mai mulți oameni
morți decât vii, dar morții au fost și ei vii și au construit lumea. Dacă îi ignorăm
și îi disprețuim, ne nimicnicim pe noi înșine, ne declarăm singuri nevrednici. Din
necunoașterea istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu romanele și cu
statuile, cu monumentele și cu filosofii. Istoria națională nu înseamnă extremism,
ci viața părții noastre de lume. Dacă nu știm viața părții noastre de lume, cum
putem să înțelegem și să iubim lumea în ansamblul ei? Prin urmare, istoria trebuie
să aibă în orice loc de pe pământ locul ei ca disciplină școlară și ca segment al
educației. Dar nu se mai poate istorie ca în secolul al XIX-lea, cu profesori care
dictează lecții, care scriu câte un cuvânt cu creta la tablă, care aduc câte o hartă
sub braț și care au satisfacția să-i prindă și să-i „ardă” pe elevii care nu știu anii
de domnie ai vreunui prinț anonim … S-au dus vremurile acelea! Avem nevoie
de profesori mobili, moderni, mobilați la minte, care să știe că aleagă din trecut
(nu se poate studia totul!) firescul vieții, elementele perene, etern umane, care
ajută să meargă lumea mai departe. Dacă istoria înseamnă viață, atunci ea trebuie
să fie fireasca precum viața.

Patriotismul se sădește greu și rodește și mai greu. S-a creat o prăpastie între
bunicii albiți de ani și de poveri și nepoții lor.

Sentimentul patriotic este o trăire delicată și discretă. El trăiește în suflete. Îl

compromitem ușor dacă devenim aroganți. Dragostea de locul de naștere a
noastră, a părinților, a bunilor și străbunilor (sentimentul patriotic este unul de
dragoste!) se naște treptat, prin educația din familie și din clasele primare. Dacă
ești fericit în familie, dacă părinții se înțeleg între ei și dacă te răsfață din când în
când bunicii, atunci nici nu este nevoie de vorbă lungă. Un vers de doină, un sunet
de fluier, o poveste cu Făt-Frumos, o pară pârguită din pomul livezii de la țară, o
unduire de fată îmbrăcată cu ie, o frunză ruginită, căzută pe trotuar toamna
devreme sunt adesea îndeajuns ca să ne creeze rădăcini și să ne dea avântul de a
cunoaște lumea, de a înțelege piramidele, de percepe un templu grec sau de a ne
bucura de basmele lui Ispirescu. Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea
înțelege și iubi patriile altora. Patriotismul acesta, perceput de mine ca dragoste,
se sădește greu și rodește și mai greu. Din păcate, azi s-a creat o cezură, un fel de
4
prăpastie între bunicii albiți de ani și de poveri (plini de prejudecăți, zic unii) și
nepoții lor internauți (impulsivi și nerăbdători). Întotdeauna au fost conflicte între
generații, dar a biruit mereu buna înțelegere. Prăpastia se va putea umple cu
înțelepciunea bătrânilor, cu setea de nou a tinerilor și cu munca stăruitoare a
maturilor. Toți oamenii au niște datorii față de comunitate. Dacă ne înțelegem
fiecare „datoria vieții noastre”, nimic nu este pierdut, deși avem uneori impresia
că am rătăcit calea.

Persistența obstinată pentru critică a condus la denigrare Ţării pe aproape

toate planurile.

Din păcate, după 1989, s-a creat un trend în care mulţi îşi vorbesc de rău Ţara, îşi
disprețuiască Neamul și se dispreţuiesc pe ei înșiși. Românii au avut așteptări
disproporționat de mari după 1989, sperând că, în timp foarte scurt, va curge
pentru toți lapte și miere. Viziunea nu era deloc realistă, dar cine să le explice și
cine să asculte? Puținii oameni sceptici sau realiști care au atras atenția că lumea
noastră nu se va schimba de la sine și nici în câțiva ani, au fost ironizați,
discreditați, uitați. Pe de altă parte, înainte de 1989, cine critica regimul era acuzat
că critică țara, era declarat trădător și era pedepsit. România trebuia să fie atunci
slăvită „în vers și cânt”, trebuia să fie mereu aureolată de glorie, cu trecut
imaculat, cu prezent prosper și cu viitor de aur. De aceea, criticile la adresa
românilor și a țării lor – venite deopotrivă din interior și din exterior – au fost
legitime până la un punct. „Lauda de sine nu miroase-a bine”, dar persistența
obstinată întru critică a condus repede la denigrare pe aproape toate planurile.

În cadru mai larg, mai ales după cele două războaie mondiale distrugătoare,
pricinuite – se spunea complet greșit, de națiuni orgolioase și dominatoare – au
apărut mulți „apostoli” ai globalismului, sub diferite forme, chiar de extremă
stângă și de extremă dreaptă. Ideea de planetă complet amestecată, cu oameni
absolut identici, obedienți, cu mințile spălate, un fel de roboți umani, nu este nouă,
dar s-a accentuat în ultimii ani. S-au creat și mijloacele necesare pentru
îndeplinirea acestui scop, mijloace subtile, greu de depistat de către omul de rând,
needucat. Anumiți intelectuali de mare valoare și cu priză la public au fost atrași
– cu metode multiple, în funcție de convingerile și de slăbiciunile fiecăruia – de
partea acestor idei. Pe acest fond, unii apărători ai națiunilor au marșat prea mult,
exagerând și s-au umplut de ridicol. Alții, convinși de legitimitatea valorilor
naționale care, reunite, dau concertul universal, au rămas cu vocile stinse,
marginalizați, jenați de spectacolul trist al lumii.

Dincolo de toate aceste sinuozități, românii nu pot să fie obligați de nimeni să-și
vorbească de bine țara și poporul. Ei trebuie să ajungă să fie convinși singuri că
se poate trăi și în România, că de ei depinde ca să o ducă mai bine cu toții, că
secretul succesului este munca stăruitoare, pregătirea de specialitate, respectul
pentru cel de lângă tine, pentru mediu etc. Conferințele ținute la televizor, online,
5
discursurile patetice în Parlament, clamarea grijii pentru „țărișoară” îi mai pot
impresiona pe unii, dar nu conduc la binele țării. Mulți ne batem cu pumnul în
piept ca patrioți, îi declarăm eroi și martiri pe anumiți antecesori, stabilim zile de
sărbătoare în memoria strămoșilor și a evenimentelor marcante din trecut, dar nu
facem nimic practic pentru prezent, nu ne creștem cum se cade copiii, nu sădim
un pom, nu clădim o casă, nu muncim cu dăruire acolo unde suntem meniți să
muncim. Vrem să câștigăm bani buni pe muncă puțină sau fără muncă, să fim toți
manageri și să lucrăm în multinaționale. În general, românii se supraapreciază și
așteaptă de la Țara Românească răsplăți nu în funcție de realitate, ci de ficțiunea
în care unii trăiesc. Alții ne lamentăm cu gândul la trecutul glorios și ne plângem
că acesta nu este cunoscut. Viața politică a fost acaparată, în parte, de ariviști, iar
o parte din tinerii talentați ai țării își iau lumea în cap, punându-se în serviciul
altor patrii și altor forțe.

Educație pentru locul natal se face prin toate materiile școlare.

Educarea românilor pentru dragostea de Neam și Ţară se realizează greu în

mijlocul unui popor dezamăgit, dar se poate face. Ea trebuie făcută fără lozinci,
fără discursuri sforăitoare, fără mustrări și apostrofări. Românii trebuie lăsați să
se convingă singuri că au nevoie și ei (ca oricare popor) de o țară, adică de o casă
și că prosperitatea acestei case depinde, în primul rând, de ei. Familia și școala au
un rol hotărâtor în educație. Dar educația acesta trebuie să fie una făcută din
convingere, lin, „ca vântul ce-adie pe poteci”. Educație pentru locul natal se face
prin toate materiile școlare. Este de ajuns ca la Fizică să fie pomeniți Aurel Vlaicu
și Henri Coandă, la Științele Naturii Emil Racoviță și George Emil Palade, la
matematică Grigore Moisil și Solomon Marcus și câți alții! Din anumite prestații
publice, elevii și studenții înțeleg că toți românii din România au fost, sunt și vor
fi proști. Ca să se poată schimba țara în bine – mă îndoiesc că dorim cu toții asta!
– nu avem altă soluție decât s-o iubim.

Să dăm Ţării ceea ce se i se cuvine, atât cât putem fiecare!

Schimbarea în bine se face prin muncă, pasiune și încredere, iar acestea nu se pot
manifesta, nu pot conduce la rezultate fără dragoste. Țara este realitate și ideal în
același timp, nu este un pământ oarecare pe care trăim ca să nu murim. Se spune
că trebuie să ne întrebăm nu ce ne-a dat nouă Ţara, ci ce i-am dat noi Ei[2]. Eu
aș adăuga că ne putem întreba, măcar din când în când, și ce ne-a dat nouă țara,
însă, înainte de asta, nu este rău să-i dăm și noi ei ceea ce se cuvine, atât cât putem
fiecare. Ca să fii patriot este de ajuns să-ți faci datoria acolo unde ești pus: dacă
ești elev, să înveți sârguincios, dacă ești profesor, să ții lecții bune, dacă ești
hornar, să cureți cinstit hornurile, dacă ești contabil să faci calcule corecte etc. Nu
să facem de toate și să credem că ne pricepem la toate. Dacă vom face asta, țara
va fi mai bună pentru locuitorii ei și tot mai mulți români vor ajunge s-o respecte
și s-o iubească.
6
Notă – Adaptare după un dialog al Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul Liviu
Man de la gazeta de Cluj

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

art-emis.ro