Poezia a fost publicata mai intai in „Convorbiri literare", X, nr.

8, 1 noiembrie 1876, si a intrat

ulterior in volumul de Poesii din 1883.

Elaborarea a inceput in perioada studiilor la Berlin din 1872-l874. Formele ulterioare au

suferit modificari pana in perioada ieseana (1875-l876).

Poemul a fost precedat de o varianta in proza, Calin Nebunul. De la aceasta varianta el a

trecut prin mai multe forme, carora Perpessicius Ie-a pus titlul Calin I, II, si III. Prin motivele
la care recurge, poate si prin atmosfera, basmul se inrudeste cu Craiasa din povesti si Dorinta.

Calin are opt „tablouri" si urmareste un fir epic de inspiratie populara. Gazelul aflat in debutul
textului prefigureaza subtil, delicat, tema principala a textului. O atmosfera romantica,
sonoritati specifice cadrelor eminesciene, precum e cantecul de greier, vantul sunand jalnic,
totul intr-o atmosfera de toamna, in care frunzele alearga duium. Ca-ntr-un poem erotic,
versurile sunt adresate. Chipul feminin, situat intr-o asteptare indelungata, sade, inainte de a
adormi, la gura sobei. Pasi in tinda ii anunta in vis sosirea iubitului care-i asaza in fata
oglinda, spre a-si reflecta frumusetea.

Primul tablou este partial descriptiv. Atmosfera e romantica, reiterand motive cunoscute din
poezia de natura eminesciana: rasaritul lunii pe un deal, codrul si castelul singuratic, apele
curgatoare, prapastiile, glasul de clopot. Figurile de stil, imagini metaforice, chiar si atunci
cand sunt epitete, aduc cu ele poezia unui spatiu paradiziac:

„Luna, ca o vatra de jaratic

Rumenind stravechii codri", castelul singuratic, glasul de clopot tanguios. Un voinic urcand
catre castel patrunde ca-ntr-un sanctuar pe care zavoare tainice l-au ascuns de lume dupa
„gratii ruginite", „flori intretesute".
Un spatiu in care luna moale, sfiicioasa si smerita isi varsa razele si in care lumina dominanta
accentueaza si mai mult senzatia de nocturn. Chiar si panzele de paianjen tes intr-o vraja
teritoriul secret, izolat de lume. Nimic inspaimantator in acest spatiu al amortirii definitive,
caci semnele claustrarii poarta, totusi, in ele poezia romantica a unui vis:

„Iar de sus pana-n podele un painjan prins de vraja IA tesut subtire panza stravezie ca o
mreaja;
Tremurand ea licureste si se pare a se rupe
incarcata de o bura, de un colb de pietre scumpe".
in acest alcov natural tanara fiica de imparat doarme inecata de lumina. Albul vinetiu al
matasurilor, trupul alb, curatia de fata, toate definesc puritatea. La ele se adauga un alt miraj,
acela al parului de aur, detaliu de sursa basmica. in vis, postura ei pare decupata dintr-o
pictura renascentista: bratul atarnand peste marginea de pat, fata luminata de zambet, iar patul
si crestetul acoperite de trandafiri. Voinicul o saruta in somn si rapeste de pe degetul cel mic
inelul scump, dupa care pleaca ratacitor prin lume.

In tabloul al doilea fata se trezeste surprinsa de violarea spatiului sau inchis, caci perdelele
sunt rupte, buzele ii sunt vinetii si e deja ratacita, atinsa de „zburator cu negre plete", caruia ii
cere s-o fure la noapte.

Tabloul urmator se desfasoara sub semnul motivului mitologic al zburatorului, indragostirea

de dragoste, indragostirea de sine, poveste a lui Narcis transfigurata intr-o delicata versiune.
Admirandu-se pe sine in oglinda, fata pare vrajita. Ea crede a fi visat un zburator pe care,
strangandu-l in brate, era sa-l ucida. Deschisa ca o floare iubirii, ea devine disponibila
sentimentului dragostei, la care gandeste cu sfiiciune, dar vede in aceasta iubire de sine
incantarea zburatorului:

„«Si mi-s draga mie insami pentru ca-i sunt draga lui»"

In tabloul al patrulea un dialog se infiripa intre fata si zburator. Venit in somn, zburatorul
trezeste pe fata de imparat cu un sarut, iar ea i se adreseaza cu o mult smerita ruga. Prima
replica de aici aminteste de poezia O, ramai:

„O, ramai, ramai la mine, tu cu viers duios de foc" Seducatoare, aceasta chemare incearca sa-l
retina. Tot ademenire este si replica lui, care cere soapte de amor din partea ei, „Dulci cuvinte
nentelese, insa pline de-nteles".
Zburatorul simte in prezenta feminina un stimulent al erotismului; ritualul e compus ca o suita
de gesturi: capul coborat pe piept, sarutarea pe umerii netezi. Un dor si o dulce jele, oximoron
specific limbajului eminescian, invaluie cuplul virtual. Fermecat, parul de aur, balai si moale,
prins dupa grumazul lui, e un fel de fiinta straina de prezenta iubitei. Chiar si zburatorul se
arata imbatat de poezia momentului de iubire. Declaratia e magie a cuvintelor, extaz, soapta.
in scena senzuala, sfiala, ochii in lacrimi, roseata din obrajii fetei marcheaza puritatea
sufletului ei.

Tabloul al cincilea are in centru din nou figura feminina, transfigurata de iubire. Fata a
devenit ca ceara de alba, pielea s-a subtiat, cosita sterge lacrimi, inima e fara nadejde, sufletu-i
batut de vant Ziua se scurge suspinand la fereastra si tacerea ia locul soaptelor de iubire. in
aceasta dulce suferinta si lan-goare fata se afla intr-o continua asteptare, intr-un „tremur
dureros", plangand: Ju-ti arzi ochii si frumseta Dulce noaptea lor se stange, / Si nici stii ce
pierde lumea. Nu mai plange, nu mai plange!"

Dar puritatea aceasta a fetei, care aminteste de povesti biblice, e continuata in tabloul al
saselea prin imaginea fetei alungate de parintele sau. Ascunsa de lume, ea da nastere unui pui
de print. Cautarile imparatului, tarzii, sunt zadarnice.

In tabloul urmator, intr-o seara de toamna, sura, in preajma apei cenusii, langa padurea
suspinand lin, un freamat se strecoara, scuturand frunzele uscate. Atins de lumina lunara,
codrul isi deschide adancul, lasandu-se prada tristetii, o data cu intreaga fire. in acest peisaj,
din care nici izvoarele cu larma lor nu lipsesc, pe poteca, dinspre codri, un voinic acum
coboara, revenind dupa sapte ani: zburator cu negre plete (coborarea are sensul intoarceriI). El
intalneste in campul gol pe copilul care pastoreste un card de boboci. Copilul poarta numele
tatalui sau: Calin. in bordei, intr-o dezordine poetica, ochiul rosu al opaitului anunta demonia
acestei iubiri tainice. Detaliile amintesc, oarecum, de Cuge-tarile sarmanului Dionis: un papuc
sub o grinda, altul dupa usa, rasnita veche haraita si noduroasa intr-un colt, motanul torcand
intr-un cotlon, icoana afumata a unui sfant, candela cu lumina cat un sambure de mac,
busuiocul si menta uscata pe o policioara, peretii coscovi, praporele in loc de sticla la
fereastra. Aici tanara nevasta doarme pe scanduri goale in intunericul mocnit, cu fata catre
fereastra:

„El s-asaza langa dansa, fruntea ei o netezeste, IO desmiarda cu durere, suspinand o

dragosteste,
Pleaca gura la ureche-i, bland pe nume el o cheama"

Tabloul al optulea este partea poate cea mai izbutita artistic, cea care a trecut in manuale, in
antologii si care, sub aspect stilistic si imagistic, ar putea sta independenta. O descriere
deschide tabloul. Celebrele metafore de aici imbina elementul cromatic cu cel sonor:

„De treci codri de arama, de departe vezi albind

Si-auzi mandra glasuire a padurii de argint".
Toate elementele cadrului, dispuse intr-un tablou de o plasticitate remarcabila, fac nota
comuna cu imaginile descriptive din alte texte, cele mai multe care se imbina cu tema erotica.
Asadar, codrul de arama si de argint, izvorul, iarba de omat, florile albastre, vazduhul tamaiet,
trunchii vesnici se afla intr-o miscare cosmica, intr-o rotire de geneza cosmica. E o natura
spiritualizata, stralucitoare, dinamica. Ea uimeste prin aspectul ei paradiziac. Acvaticul si
padurea sunt semne. Pitoresc, tabloul de natura realizeaza anticipativ un cadru premergator
nuntii gazelor, care la randul ei este o imagine de basm, o frumoasa metafora cu iz folcloric,
dar in prelucrare culta. Mirele vine din codru insotit de mireasa. Apropierea lor e anuntata de
fosnetul uscat de frunze atinse de poala rochiei albe. Portretul fetei, ca al unui personaj de
basm, e schematic si stilizat: fata rosie ca marul, parul de aur ajungand la pamant si
invesmantand-o. Element romantic cu valoare simbolica, florile albastre i se asaza in par si,
insemn al unicitatii, o stea ii sta pe frunte. Ca-n folclor, elementele astralului se confunda cu
cele terestre, incat soarele e nunul mare, luna, mandra nuna. Fara prea multe insistente,
schitata sumar, scena ierarhizarii nuntasilor, vizualizata sugestiv, se completeaza si cu
aspectul sonor, caci:

„Lin vioarele rasuna, iara cobza tine hangul".

Secventa urmatoare incheie intr-un mod neasteptat aceasta poezie epico-lirica, printr-o
minunata alegorie a nuntii ai carei protagonisti sunt gazele. Alegoria e introdusa prin
interogatii care sugereaza surprinderea celor aflati la masa nuntiala:

„Dar ce zgomot se aude? Bazait ca de albine?" Din „paienjenisul printre tufe, ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o multime de norod" alaiul soseste la nunta mirelui-fluture. Fiecare
nuntas are rolul bine determinat: furnicile duc in gura sacii de faina, albinele aduc miere si
colb de aur pentru bijuterii, cariul e mester faur, greierul e vornic, puricii sunt saltimbancii, un
bondar e preot, lacustele sunt armasarii. in fine, cuplul mirilor este unul inedit: fluturele cu
mustata rasucita se va insoti cu frumoasa viorica. Nuntasii - „Fluturi multi, de multe neamuri,
vin in urma lui un lant,
Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti.
Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii", insotindu-i. Greierul, crainic sprinten, cere
ingaduinta ca nunta lor sa porneasca alaturi de cea a fetei de imparat.

Usor parodica, descrierea are elemente dinamice, cu delicate sugestii de cromatica si cu

elemente de pitoresc si desen filigranat. Pare sa se asemene unei fabule gratioase care
transfera atentia de pe finalul basmic previzibil al poemului pe o metafora a naturii umanizate,
antropomorfizate, in care detaliul e la fel de atent studiat ca si in partea „grava" a poemului.
Elementul fabulos se imbina cu cel alegoric pur si totul se construieste pe analogii subtile si
situari in imagistica povestilor cu fiinte necuvantatoare. Spre exemplu, puricii sar cu potcoave
de otel, bondarul rotund in pantec glasuieste somnoros pe nas ca popii, lacustele trag o cojita
de aluna scuturand podul, mustata mirelui-fluture e rasucita, mireasa isi asteapta invitatii
indaratul usii, greierul se inchina batand din pinten, tuseste, isi incheie haina plina de sireturi.
Ca o gluma delicata si poetica, file/e din poveste se incheie cu replica greierului:

„Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi".

In partea aceasta limbajul se nuanteaza cu diminutive, cu elemente eufonice care sugereaza un

alt fel de dinamica, miniaturala. Figurile de stil se asociaza cu procedeele artistice la nivel
sintactic si chiar la nivelul topicii: interogatia retorica, figuri ale semanticii, epitetul,
comparatia si metafora, culminand cu simbolul. Este de remarcat juxtapunerea si inversiunea,
repetitiile:

„Toti cu inime_usoare, toti sagalnici" {s.n.) sau de alt tip „Fluturi multi, de multe neamuri"
{s.n.). insusi cuplul nuntial e sugestiv: un fluture casatorit cu o floare, un fel de imagine a
relatiei subtile intre elementele naturii in dependenta unele de altele.

Poemul Calin (file din povestE) aduce, dincolo de fabula unei povesti de iubire, feeria
romantica a cadrelor de natura si a comuniunii inca fertile a omului cu natura.