Cartoful (Solanum tuberosum) este o plantă erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau

violete și tulpini subterane terminate cu tuberculi de formă rotundă, ovală sau alungită. Planta este
cultivată pentru acești tuberculi care sunt comestibili, bogați în amidon, motiv pentru care sunt
folosiți în alimentație, dar și ca furaj.

Cartofii sunt originari din America de Sud, din regiunea Munților Anzi. În perioada precolumbiană, în
zonele aflate azi în Chile, Peru, Ecuador și Columbia, se cultivau circa 200 de specii de cartof.
După orez, grâu și porumb, cartofii reprezintă a patra sursă de energie alimentară.

Cartofii sunt cultivați în peste 120 de țări și sunt consumați zilnic de peste un miliard de oameni.[2] În
anul 2007, recolta totală de cartofi a fost de 300 de milioane de tone.[2]

Etimologie[modificare | modificare sursă]
În limba română, „cartof” derivă din germanul Kartoffel, cuvânt care derivă prin intermediul limbii
italiene din latinescul tuber („umflătură”).

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Istoria cartofului în Europa și Istoria cartofului în imperiul incaș.

Cartoful a fost descoperit în Peru, de către spanioli, cam pe la 1530 și introdus, puțin după aceea,
în Spania și în Italia.

Portretul lui Parmentier

Originar din Chiloè, arhipelag al Pacificului, la sud de Chile, Patata incașilor a fost importată în

Spania și în țările din sudul Europei către 1540. Patruzeci de ani mai târziu, amiralul englez Raleigh
o introduce în Insulele Britanice și în Țările de Jos. În vremea aceea, cartoful trecea drept toxic
pentru om, riscând să-i dea lepra, și nu servea decât la hrănirea vitelor.

Un farmacist al armatelor franceze, prizonier în Germania, îl descoperă la fiecare masă în gamela

lui. Întors în Franța, în 1763 „spițerul Armatelor”, Antoine-Augustin Parmentier, se încumetă să facă
tot posibilul ca leguma să fie adoptată în Franța, încercând să găsească un leac al foametei. Însă, o
violentă opoziție se declanșează și, în anumite provincii, se interzice cultivarea „plantei dăunătoare”.
Parmentier a izbutit, totuși, să-i convingă pe Franklin, pe Lavoisier și pe rege, care își împodobește
butoniera cu flori de cartofi.[3]
Planta nu era apreciată în Franța decât pentru calitățile ei ornamentale. În secolul al XVIII-lea,
Parmentier s-a străduit s-o introducă în alimentație și nu fără greutăți: primii cartofi aveau un gust
acru. Parmentier a perfecționat metodele de semănat și a înmulțit speciile, ceea ce, în cele din
urmă, i-a permis să obțină varietăți cunoscute în zilele noastre. Totuși, populația rămânea
neîncrezătoare. În 1771, Academia de Medicină din Paris conchide că tuberculul e nedăunător și
recomandă folosirea sa.

Pentru a trezi interesul, chibzuit susținut de Ludovic al XVI-lea, Parmentier a recurs la numeroase
subterfugii. El a intervenit pentru plantarea de terenuri cu cartofi la periferia Parisului (astăzi
cartierele la Porte Maillot și Grenelle) și „a pus să fie păzite în mod ostentativ ziua, ca să îndemne
populația să le fure noaptea”.[4]

Conținut[modificare | modificare sursă]
Cartofii conțin amidon, vitamina C, fibre, proteine și mult potasiu.[5]

Cartoful conține glicoalcaloizi, cum ar fi solanina și ciaconina. Acești alcaloizi, care protejează

planta, se găsesc în special în frunze, germeni, vlăstari și fructe.[6] Expunerea la lumină, deteriorarea
fizică și îmbătrânirea cresc conținutul de glicoalcaloizi din tuberculi,[7] concentrațiile lor puternice
aflându-se imediat sub piele. Gătitul la temperaturi de peste 170 °C distruge parțial aceste
substanțe. Glicoalcaloizii pot produce dureri de cap, diaree, crampe, iar în cazuri severe coma sau
decesul, ceea ce se întâmplă însă foarte rar. Expunerea la lumină produce înverzire prin sinteză
de clorofilă, aceasta indicând cazurile în care tuberculii devin mai toxici; totuși acest indicator nu
este sigur, deoarece înverzirea și acumularea de glicoalcaloizi se pot petrece una fără cealaltă.

Plantele înrudite cu cartoful: atropa belladona, capsicum annum, datura stanonim, nicotiana

tabacum.

În România[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria cartofului în România.

Flori de cartof

Istoria cartofului în Țara Românească, Moldova și Transilvania ca plantă cultivată începe, probabil,
la începutul secolului al XIX-lea. Totuși este posibil să fi fost cultivată mult mai devreme la scară mai
mică prin grădini, cel puțin în Transilvania. În Transilvania s-a cultivat prima oară cartoful, de aici s-a
răspândit și în Țara Românească și în Principatul Moldovei.
În România se cultivă în special următoarele soiuri de cartofi:[8]
Soiuri timpurii
 Gloria 'N' D Sc 1988
 Ostara X 1981
Soiuri semitimpurii
 Semenic R 17 O 1976
 Sucevița R 12 O 1982
 Adretta D A 1978
 Koretta D A 1989
 Anosta 'N' NL Sc 1989
 Concorde 'N' NL Sc 1989
 Timate 'N' NL Sc 1991
Soiuri semitârzii
 Cașin R 17 O 1991
 Mureșan R 17 O 1984
 Super R 17 O 1979
 Nicola 'N' D A 1985
 Roxy 'N' D Sc 1988
 Sante 'N' NL Sc 1989
 Desiree X 1965
Soiuri târzii

 Manuela D A 1976
 Eba NL Sc 1973
 Procura 'N' NL Sc 1976

Monumente și muzee[modificare | modificare sursă]

 În Belgia există un muzeu despre cartofi. Printre exponatele sale se numără mii de
articole despre istoria cartofilor - de la timbrele poștale cu imaginea lui la faimoasele
picturi pe aceeași temă (Mâncătorii de cartofi a lui Van Gogh).
 În orașul Mariinsk, regiunea Kemerovo, monumentul Cartof a fost deschis în 2008.