șa se face că știam tot ce e important. Şi nici nu trecuse prea mult.

De după poarta cea mare,

stând nemișcat ca să nu atrag atenția, urmărisem aproape zilnic aceeași forfotă a uliței sub cerul
decolorat și aceleași voci care răsună ca dintr-o fântână adâncă, fără ecou. Aveam însă răbdare.
Oameni și case, câteva dughene care nu mă ispiteau cu nimic, turla de tablă ruginită a bisericii.
O vreme, când ajungeam într-un loc nou, eram atent la deosebiri. Târgurile, mai ales cele
aruncate departe de mare, seamănă însă izbitor între ele și la culoare și la miros. Între Rusia,
despre care știam destule, și România, unde am fost cărat pe sus dintr-un loc în altul, învârtindu-
mă parcă în cerc, până să fi fost depus la orfelinat, mai era însă și deosebirea de la mare la mic
în toate privințele. De altfel, cine a deschis ochii și a învățat tot ce știe la Odesa, se va uita de
sus în jos la lumea de dincoace de Nistru. Uneori mi se părea că știu chiar prea multe. Atât de
multe care nu-mi sunt de nici un folos. Cunoșteam toate intrările secrete sub Odesa unde puteai
ajunge doar dus de mână de călăuză. Sunt locuri întunecate despre care se spune că seamănă
cu un mormânt de unde nu e deloc sigur că vei găsi calea de întoarcere spre lumină și, la lumina
torței, am călcat printre oasele celor care au sperat zadarnic că se vor salva acolo. Le-am învățat
rapid pe toate, așa cum alții învață alfabetul. Am scăpat teafăr și liber, neprins, de câteva ori,
datorită acestei învățături. Acolo, într-o iarnă, de la alți fugari ca și mine, am aflat despre regula
tigrului galben din Munții Altai. Pare o glumă și o prostie, dar numai cine o știe scapă pentru
totdeauna de frica de moarte. La ce-mi folosesc toate astea acum? mă întrebam uneori
continuând să urmăresc atent forfota de pe ulița mare, cu toate că știam prea bine răspunsul.
Undeva, după colț, era primăria, alt loc unde fusesem dus să se uite câțiva bărbați asudați la
mine, ca la urs. Într-acolo treceau în câte o sâmbătă sau duminică după-masa slujnicele,
mergând la brațetă câte trei, patru, într-o plimbare prelungită până la grădina de tir. Fetele
chicotesc fără rost, prostește peste tot în lume. Nu mă uitam după ele cu plăcerea și interesul
altora. Bălegarul de cal rămas în urma trăsurilor se coace în praf și face viermi roz și miroase la
fel de iute, și el, peste tot. Şi aici, și la malul mării ninge la fel în martie cu puf lânos de la plopi. E
absolut identic liliacul, la fel trandafirii galbeni agățători. N-aveam nici un regret, nu mă chema
nimic deosebit înapoi.

Între timp, proba greutăților trecuse și ea cu bine. O lume străină nu e totuși o probă mai
complicată decât să te descurci cu literele unui nou alfabet, să le citești și să le scrii. Şi nici mult
mai greu decât să înoți sub apă, tras de curenți, noaptea și agățat de un buștean pe care ai pus
legăturica unde sunt pantalonii și o cămașă. Şi să ieși fără zgomot pe celălalt mal, să simți sub
tălpi pământul rece al țării străine, despre care cineva îmi povestise că e presărat cu capcane de
lup cu arc de oțel îngropate sub frunze sau în nisip. Umbra periculoasă mai apărea uneori în câte
un vis, dovadă că existase și de-a-ndăratelea, dar la lumina zilei nu mă gândeam la ea și nici
într-un caz când pândeam la poartă. Astfel că ulița mare, cu toate casele de pe o parte sau
cealaltă, le-aș fi putut descrie, din memorie, fără greșeală, la fel vocile, chiar și de la distantă, pe
care le recunoșteam după un singur cuvânt. Știam, încă de la prima ieșire cu bilet de voie în
oraș, toate încuietorile, din care singura complicată – atât cât se vedea de la distanță de zece
metri – era broasca nemțească cu miez de oțel probabil mai complicat de la ușa băncii. Deși
trecusem pe acolo doar de două ori, fără să intru, aş fi putut să urc cu ochii închiși în clopotniță.
Învățasem cum sună roțile sacalei lui moș Horoba, diferit de cele ale vreunei căruțe încărcate
care trece tot spre piață. Știam că vine, încă înainte de a da colțul. Recunoșteam caii de la
fiecare trăsură și pe întuneric, noaptea, după fornăitul răsunător care se aude din pat, dar și
câinii care latră la lună și în ce curte și încă multe altele, mai multe decât oricare din copiii
născuți aici. Orașul se termina brusc cu câteva coșmelii înghesuite una în cealaltă, de la care se
ridica uneori un fir subțire de fum. Veneau apoi șleahul cu colbul gros de două palme,
pustietatea dealurilor arse de soare și orizontul ca un tăiș de sabie în depărtare. Poate
avusesem noroc, și mă gândeam și la asta adesea: un târg mic, unde-i cunoști chiar și dacă nu-i
știi pe nume pe toți din jur e exact locul pe care-l visasem, să rămân îngropat aici până când se
va arăta și pentru mine semnul cel bun, să învăț tot ce va deveni necesar mai târziu, să adun ca
hârciogul de stepă rezerve pentru pasul hotărâtor, care își va avea sorocul și el cu siguranță într-
o bună zi. După ce nu-mi interzisese iar eu reveneam mereu la poarta mare de fier, locul meu
preferat, directorul Obadă ar fi devenit bănuitor dacă i-aș fi spus că mă joc astfel de unul singur.
Dacă i-aș fi spus că acesta e exercițiul meu de putere, m-ar fi crezut tâmpit sau nebun.

Prima oară când l-am văzut pe Colonel, nu știu ce, dar altceva decât frica a făcut să mi se
răcească pielea: trebuia să mă fac cât mai mic, dacă se poate invizibil și am sperat că nu m-a
observat. Abia după ce a trecut de mine și s-a îndepărtat, mi-a părut rău că n-am țâșnit ca să-l
urmăresc.

Nu vreau să descriu mai în amănunt această curiozitate. Dar era ca și cum trebuia să mă verific,
un fel de examen obligatoriu dat cu mine însumi.

Data următoare eram pregătit. Planul îl făcusem cu de-amănuntul, de câteva ori l-am și visat, și
era exact cum trebuia să se întâmple: pălăria țărănească din pai de secară, cu boruri largi și
ochelarii negri de orb, plasa de fluturi cu coada ei lustruită, cum au biciuștile vizitiilor găgăuzi, și
traista de pânză în care deocamdată nu știam ce păstrează

Așa că, imediat ce a trecut de locul unde stăteam în acea zi, m-am repezit spre spărtura în gard.
Nu era nimeni să mă vadă, a fost simplu. Pe uliță, ascuns în mulțime, m-am luat după el
prefăcându-mă negrăbit, ca unul care pierde vremea fără rost și cască gura în stânga și-n
dreapta. Bănuiam că nu se va opri la piață și nu m-am înșelat. Dădusem eu, în schimb, târcoale
pe acolo, căci mirosurile care se simt de departe te fac să înghiți în sec, pofticios. Vânzătoarele
venite cu smântână și lapte din sat, mai ales rusoaicele gureșe cu curul mare ca o pernă, mă
știau. De acolo, de la tarabe, primisem odată un pumn de cireșe și altădată un măr văratic, cu
miez făinos și dulceag, însă acum am făcut în așa fel să nu mă ia nimeni în seamă. Simțisem
precis despre Colonel că nu e dintre cei care dau o raită prin piață, fără să cumpere ceva,
prefăcându-se doar interesați și nu m-am înșelat. Nu interveni, așadar, nici acolo nimic care să-i
abată atenția spre mine și să bage de seamă că mă țin scai de el.

Vania Golașul e cel care-l zări de departe pe Colonel și se năpusti pe ușa deschisă, din frizerie,
să-i iasă în întâmpinare. Nu-mi plăcea, la Vania, atunci când venea să ne tundă, mirosul greu și
acru al răsuflării, de ceapă și spirt îndoit cu apă. Cred că își știa defectul și el și se opri
prevăzător la doi pași distanță. Eram prea departe ca să-mi dau seama ce vrea, dar era limpede
că i s-a adresat în românește. Colonelul se oprise și el și i-a răspuns scurt, câteva cuvinte. Mi-
am dat seama, și am avut confirmarea și mai târziu, că știa să vorbească și cu bețivii și cu
nebunii pe același ton în care autoritatea e subînţeleasă. Vania, oricum, începuse să spună ceva
strigând în gura mare, însă după puțin l-am văzut râzând fericit, ca și cum ar fi prins o mare
ocazie. Cred că îndruga niște cuvinte aiurea care-i veneau atunci, pe loc, ca și cum ar fi recitat o
poezie pe scenă, în fața unei săli pustii. M-am ascuns după colț, așteptându-l să termine și
încercând să ghicesc ce va fi mai departe.