Întrebarea i-am pus-o la o altă vizită în beci, nedispus să renunţ, întrebare bine înmuiată în

viclenia despre care eram sigur că nu va da greş. Ştia să se protejeze însă perfect – aici,
semănam iarăşi – şi mi-a răspuns cu o privire care trece prin tine, nici da, nici nu şi mi-am dat
seama că n-are rost nici să sar la bătaie şi nici să insist rugător. Nu era fiinţa de la care să scoţi
ceva cu forţa, chiar şi dacă îi pui cizma pe gât. Fără nici o îndoială, eram învins. Şi a trebuit să
fac pasul de retragere al învinsului, deşi nu-mi place şi nu se face uşor. Apăru însă tot atunci ca
din cer şi viitoarea Maricuţă, prima, la drept vorbind, şi n-am mai avut răgaz pentru gânduri
negre.
Alionka, aşa cum spunea că îi e numele de botez şi era strigată de celelalte fete, n-aveam să-i
spun niciodată. Veni la un an după mine, culeasă de un jandarm din piaţă, unde fusese găsită
dormind printre coşurile golite, sub o masă, şi dusă la post iar acolo a fost chemat urgent Vania
s-o tundă, pentru că era plină de păduchi până-n ochi. S-a aflat că e dintr-un cătun din judeţul
Ismail şi că fugise de acasă. Când am dat eu cu ochii de ea, se ştia că a fost luată de milă de
doctorul Ghelber, slujnică pentru cele două gemene mici, ca două pisici grase, ale sale. Şi se
mai spunea că atunci când te ia un doctor la el, înseamnă măcar două lucruri: că n-ai râie şi că
nu tuşeşti şi nu scuipi sânge ca alţi vagabonzi. Foarte repede, fata reuşi să-i convingă pe cei mai
bănuitori că e întreagă la minte şi se poate avea încredere în ea. Am văzut-o ducând coşul cu
ştiucă prospătă după doamna doctorului Ghelber. I se încredinţa uneori şi căruciorul cu
gemenele pe care îl împingea înaintea soţilor Ghelber, ieşiţi la plimbare. Umbla tot tunsă la zero,
cu ţeasta rotundă ca o bilă pe care, de sub tulpanul de pânză albă, apărea puful gălbui ca de pui
de găină, crescut ca lumea ceva mai târziu. Viitoarea Maricuţă nu era făcută să placă. Era
slăbănoagă, numai piele şi os, ochi spălăciţi pe o faţă cârnă şi lătăreaţă, cu pomeţi de calmâc,
după care-i recunoşti pe cei veniţi din vastok. Nu-mi plăcea, dar era aşa cum nu-mi plăceau
niciuna din fetele care se perindau prin faţa porţii, slujnice care duminica îşi toarnă în cap o
jumătate de sticlă de odicolon, e caraghios să întorci capul după ele şi să oftezi. Nu mă interesa!
Prin ce anume îi atrăsese totuşi atenţia doctorului? m-am întrebat de multe ori, ulterior. Cum de a
căzut zarul pe ea? Pentru că eu, privind de după poartă şirurile de fete ieşite să se plimbe la
braţetă spre grădina de tir, nici măcar n-o luasem în seamă mult timp, ca la un examen unde n-ai
cum trece cu vederea ceva dacă e într-adevăr deosebit şi merită atenţie. În schimb ea a
recunoscut că nu mă slăbise o clipă din ochi. A evitat cu grijă să adauge motivul: eram piticul
nemişcat de după poarta înaltă de fier…