Mutu, care avea să fie primul Vasilică, fusese adus și predat la orfelinat de un podgorean milos,

după ce niște oameni îl găsiseră în pădure. Copilul nu vorbea și nu știa nimeni să spună ce e cu
el și poliția n-a reușit nici mai târziu să-i dea de urmă, de unde vine și al cui poate fi. Orfelinatul
„Regina Maria” avea reguli stricte de la care nu exista abatere, însă domnul director Obadă, cu
tot felul lui uscat și milităros, acceptase mica ființă umană sălbăticită și fără nume și-l pusese
imediat în porție. I se scoseseră zdrențele, cum se făcea cu toți adușii, și, după chemarea lui
Vania, care-l tunsese la zero, fusese expediat la spălător. Aproape toți nou-veniții, la proba cu
apă fierbinte și săpun care intră în ochi și ustură, deveneau violenți și se împotriveau, țipau și
mușcau. Mutu acceptă cuminte și tunsul și spălatul și schimburile curate și-și tăie singur unghiile
cu foarfeca, după ce i se arătă doar o dată cum se face. Cu această ocazie se stabili că nu e
surd, ca alții, adevărații surdo-muți, dar nu reuși nimeni să-l clintească din muțenia lui, nici cu
binele, nici cu bătaia. Înțelegea însă totul, pe loc, chiar și ce e sau pare complicat pentru o minte
de copil, și asta l-a făcut pe director să nu-l expedieze în altă parte, cum se vorbise inițial. A
insistat să-l creștineze în bună regulă, la biserică, și pentru asta i-a fost naş, adică a fost cel care
a dat răspunsurile preotului: botezat Ion, nume la îndemână, întrucât se nimerea să fie pe
aproape în calendar ziua unuia din numeroșii Sfinți Ion, iar nume de familie, cel trecut după
aceea în scriptele orfelinatului, la inspirația nașului, a fost Antonescu, după numele unui ofițer
ceva mai tânăr ca el, cunoștință din război sau de după aceea, zicea el, și căruia îi păstra bună
amintire.

Când am ajuns acolo, mutul Antonescu Ion, viitorul Vasilică, avea vechime și trecuse în clasa
mare a celor care știu scrisul și aritmetica, unde am fost dus și eu, după ce se lămuriseră ce știu
și de câtă râvnă sunt în stare. Se înzdrăvenise, față de cel despre care se povestea că la început
era doar piele și os. Şi crescuse, între timp, era aproape de două ori cât mine, dar, atât cât l-am
putut măsura cu colțul ochiului, mi-am dat seama că, la bătaie, l-aș fi învins. Nu foarte ușor, dar l-
aș fi doborât. Scria cu stânga – și se-nțelege că lovea cu stânga – cum nu mai văzusem pe unul
la fel. Nici nu știa să zâmbească, și poate ăsta era restul sălbăticiei aduse din pădure, iar când
era obligat să spună ceva cu gesturi nici nu scotea mugetul tânguitor al muților adevărați. Pentru
el, eu eram ca și cum i s-ar fi pus un cufăr gol alături. Şi nu doar eu.

Şi totuși semănam, mai mult decât seamănă între ei toți orfanii din lumea asta. Trecerea mea
peste Nistru, din Rusia, păruse tuturor neverosimilă și ar fi fost și suspectă dacă aș fi fost mai
mare. Mă predasem grănicerilor, cum știam că se face, însă de la ei drumul până la orfelinat
fusese ceva mai complicat decât al mutului cules din pădure: avea el ceva în minus sau în plus
față de mine, ceva despre care nu se poate spune cât contează. Asemănarea e însă că, la
fiecare din noi, ceilalți copii se uitau ca la niște fiare abia scoase din cușcă. Alt punct comun,
care ne și despărțise curând, e că niciunul din noi n-avea nevoie de prieteni și ajutoare nici ca să
învețe, nici să se joace cu mingea pe terenul de sport, să se hlizească înghiontindu-se și
fugărindu-se prostește. Gândesc acum: știam amândoi ceva care te scoate definitiv din coconul
dulceag și călduț al copilăriei adevărate.

Mutu nu zâmbea și nici nu observa ce e în jur, nu mă simțise că stau ascuns după grad, la câțiva
pași, nici când l-am zărit lângă automobilul pe care îl spăla cu cârpe și apă de la fântâna de
lângă stupi. L-am urmărit cu un început de invidie rea, încercând să-mi imaginez pe ce cale
ajunsese el să se încrucișeze cu Colonelul și cum anume se pusese de acord cu el asupra unei
lucrări pe care încă nu mai văzusem s-o fi făcut și altcineva. Burduful de pânză cauciucată care,
când se desface, ca la trăsurile elegante, devine acoperiș, fusese strâns și de spălat rămâneau
doar părțile metalice, iar aici el îşi făcea treaba migălos și cu negrabă. Încet-încet, de sub praful
gălbui adunat de pe şleahurile pe unde gonise cu maşina Colonelul, ieşea la iveală negrul
strălucitor ca oglinda, de care atunci luam cunoştinţă şi eu. Vreau să spun că spălarea se
dovedea utilă ca orice înfrumuseţare, mai ales cu o mână de meşter antrenat să desfacă
ceasurile în bucăţele şi să le pună după aceea la loc. Vârât în ascunzişul de sub tufele de lângă
gard, am stat să mă uit la el mai bine de o oră, judecând după soare. În cele din urmă, văzând că
n-are de gând să termine, mi-am pierdut răbdarea, m-am ridicat şi am plecat. Ca să te uiţi până
la capăt la Mutu când face ceva, trebuia să ai aceeaşi sârguinţă neobosită de nebun ca şi el.
Aflasem şi asta, însă fără să-i acord vreo importanţă.

Până să ajung eu în bancă lângă el, trecuseră câţiva ani şi Mutu apucase să dreagă un ceas cu
cuc, ajuns în mâna lui din întâmplare, după ce fusese aruncat la gunoi, reparase şi motorul
pompei de apă, căruia nimeni, până atunci, nu reuşise să-i găsească leacul. La ceas venise
lumea să se uite ca la o minune, cum, la oră fixă, păsărica gălbuie iese din cuşcă şi cântă de
exact atâtea ori câte arată acele ceasului. Primise şi alte ceasuri, mai mari sau mai mici, reparate
toate, astfel că, de la naşul său, directorul Obadă, avea de mai mult timp permisiunea să
meşterească pe un colţ de masă în subsol unde mai erau spălătoriile şi atelierul de lăcătuşerie şi
de unde nu ieşea la lumină decât scos de foame. În cele două clădiri cu etaj, moştenite, după
război, de la ruşi, cu tot cu curtea, până la gardul de scândură, văruit în fiecare an, înainte de
Paşti, pivniţele erau locul cel mai ciudat. Fusese acolo închisoarea cazărmii, celor mici le era
frică să coboare treptele, dar nici alţii nu o făceau cu plăcere. Nopţile, înainte de somn, în
dormitoare se povesteau multe, iar eu începusem să înţeleg aproape tot. În pod, sub grinzi, se
afla un culcuş de bufniţe. Directorul Obadă le proteja, pentru că bufniţele stârpesc şoarecii. Din
pivniţe răsunau noaptea scărţâiturile uşilor în balamalele ruginite. Cineva spunea că se aud şi
gemetele soldaţilor ruşi morţi în chinuri în pivniţă şi cei mai mici, mai fricoşi, îşi trăgeau pătura
peste cap speriaţi. Asta fusese de mult, pe vremea ţarului. Gemeau şi deschideau uşile ca să
iasă strigile, pentru că doar ele rămăseseră aici, înafară de ziduri şi de aleile pavate cu piatră
cubică. Se mai povestea că Regina românilor ne trimite din când în când câte un rând de
aşternuturi albe, care, la primire, erau ştampilate pe un colţ cu stema cu coroană a orfelinatului
iar asta era o poveste verificabilă. De la Regină era şi icoana mare cu Sfântul Gheorghe călare şi
balaurul din sala de mese. Toate astea îmi plăceau, fără să le acord nici lor mare importanţă,
însă, când am coborât prima oară, am simţit vag o oarecare nelinişte, de care m-am şi ruşinat în
aceeaşi secundă. Era ziua când se aprinde focul la cazane şi tot ce e ştergar sau buleandră,
izmene şi cămăşi băieţeşti, obiele, dar şi cearşafurile Reginei, era opărit cu leşie clocotită şi după
primii paşi pe treptele care coboară am recunoscut ca familiar, rusesc, ştiut din copilărie şi apoi
uitat: damful ud şi aburul fierbinte, mirosul de cârpă şi de fier ruginit, poate şi respiraţia grea a
pereţilor vechi de piatră. Undeva, în faţă, răzbătea lumina de afară printr-o ferestruică de aerisire.
Pe uşa atelierului atârna însă lacătul mare, turcesc, scos la iveală tot de Mutu, care-l făcuse să
strălucească, dar îi fabricase, uluindu-i pe toţi, şi cheie potrivită. Am tras în piept aerul dulceag,
ezitând în obscuritate: eram în stare să fac acelaşi lucru, chiar şi fără sârma de oţel trebuitoare la
îndemână. De ce ezitam? Pentru că asta era arma mea, marele secret, şi ţineam să nu-l divulg
grozăvindu-mă fără rost, prosteşte. Încă nu dădusem în România peste o minte care să merite
să mă cunoască.