Frizeria lui Vania Golașul se afla într-o intersecție, nu departe, unde de obicei veneau trăsurile cu

care străinii străbăteau cei douăzeci de kilometri până la gară, să stea la umbră sub șirul de tei.
Imediat, cum o iei la dreapta, câțiva pași mai departe, era sala unde se dădeau filme duminica și,
peste drum, era sinagoga. Tot acolo se afla casa doctorului Rauch, cu firmă la intrare, deasupra
ușii, și cele mai frumoase perdele la geamuri de după care, vineri seara, se ghicea licăritul
pâlpâitor al lumânărilor: trecusem și pe acolo, o singură dată, ca să-mi fac o idee. Casa
învățătorului Filat era în direcția opusă și o cunoșteam pentru că acolo locuia cu chirie directorul
Obadă. Nevasta învățătorului lucra la Poștă, aveau doi copii, Mihăiță și Oltiţa, un cățel,
Samurache, și niciunul din ei nu părea să aibă ceva în comun – așa cum nu ai cu un dulap gol –
cu fostul militar ciung, care vine acasă doar ca să doarmă. Un om fără păcate de care să-ți poți
da seama și pe care nu știi de unde să-l apuci. În nopțile cu zăpușeală de la începutul verii, dintr-
o livadă vecină cu cea unde diminețile se jucau Mihăiță și Samurache, țâșnea domnul Dulfu, fost
notar cândva și pe care-l lăsase nevasta. Venea spre piață vorbind singur în întuneric, strigând și
cântând răgușit, până îl dobora somnul. Şi știam și locul unde se trântește în iarbă să doarmă,
lângă bazinul de răcire al uzinei electrice, peste drum de grădina de tir.

Ce a urmat la întâlnirea celor doi în față la frizerie s-a petrecut foarte repede, într-o secundă.
Salutul milităresc al lui Vania, la care observasem dinainte că e nesigur pe picioare, mai întâi.
Colonelul nu cred că i-a răspuns, salutându-l și el, fie și dacă era un gest glumeț de bețiv, la care
nu se supără nimeni. Oricum, ce era de spus, dacă putem presupune așa ceva, fusese spus. Mă
mai întrebasem înainte, ca unul care cunoaște doar ziduri și caldarâm, în afară de mare, dacă
există un loc anume unde să prinzi fluturi. În dreapta, după uzina electrică erau dealurile și stepa.
După grădinile de unde ieșea domnul Dulfu, în cealaltă direcție, urmau, la două sute de metri,
cimitirul și crucile lui văruite. Unde se află locul unde, ajungând, vei găsi cu siguranță niște fluturi,
ca să nu zici că ai făcut atâta drum degeaba?

Secunda trecuse și, când mi-am luat seama, Colonelul nu mai era. Chiar dacă e incredibil și
absurd, dispăruse. Din locul unde mă pitulasem se vedea perfect în toate direcțiile: nu era nici o
urmă de pieton cu ceva care să semene a biciușcă într-o mână și cu pălărie țărănească de pai
pe cap. Cam așa a fost prima oară.

2.
Domnișoara învățătoare Halip știa rusește destul de bine, o auzisem vorbind din gât, aspru, cum
vorbesc tătarii, dar mie, din capul locului, nu mi s-a adresat decât românește

– Elevul Antonescu Ion nu vorbește, mi-a explicat ea când m-a dus de mână, ca pe o păpușă,
spre ultima bancă unde era locul liber. Nu poate, a mai simțit ea nevoia să precizeze, urmărindu-
mă prin sticla foarte groasă a ochelarilor, care-i deformau pupilele și-i dădeau o expresie de
mască. Înțelegi?
Folosise cuvinte simple, rostite clar, răspicat, dar avea și răbdarea să repete când e necesar.
Ținea să-mi arate locul meu de aici înainte, care va fi lângă elevul căruia ceilalți îi spuneau Mutu:
un rus și un mut, cuvinte pe care ea le evitase. Amândoi în banca din fundul clasei.

– Înțeleg, am spus.

Viitorul meu vecin privea fix drept înainte, neinteresat nu doar de prezența mea ci de tot ce e în
jur. Auzea perfect, poate chiar prea bine, aflasem dinainte de la ceilalți care săriseră să mă
pipăie și să mă descoase. Era desigur mai înalt, cu trei ani mai mare, cu o figură bălană de popă,
cum sunt pe cărțile de joc și când i-am dat un ghiont eram pregătit să-mi răspundă la fel:

– Poți să-mi spui și tu Rusu.