Sfârşitul şcolii poate aduce zâmbete pe feţele multor copii, însă pe a mea a adus doar tristeţe.

Nu voiam să se termine şcoala, deoarece asta însemna să-mi petrec tot timpul acasă, ceea ce chiar nu-mi
doresc.
Ultima zi de şcoală, ultima zi de clasa a 8-a a trecut. Nu eram eu chiar aşa de apropiată de ceilalţi
colegi, însă îmi vor lipsi. Singurii mei prieteni sau, mai bine zis, singurele mele prietene au fost sora mea
Melanie şi prietena mea cea mai bună, Irina. Din discuţiile noastre, după ce am dat examenul de clasa a
8-a, a reieşit că vom urma acelaşi liceu, ceea ce este chiar bine. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez în
vechea şcoală, darămite la liceu...
Eu şi Melanie am plecat de la şcoală împreună cu Irina acum vreo 10 minute. Cum eu şi sora mea
nu suntem chiar din Constanţa, suntem mai degraba de undeva de pe la ţară, iar cum Irina are
apartament şi aici, în oraş, a fost mai mult ca binevoitoare să ne primească la ea, cel puţin până găsim un
apartament în care eu şi sora mea putem sta pentru a putea merge la liceu. Am emoţii în ceea ce
priveşte prima zi de liceu. Nu e ca şi cum ar fi o zi banală de şcoală. Mulţi adolescenţi îşi doresc ca prima
zi de liceu să fie cea mai frumoasă zi din toţi anii care vor urma acolo, printre care mă aflu şi eu, dar nu
trag mari speranţe că va fi aşa. Sigur va fi o zi la fel de urâtă ca toate celelalte.
Păşind în curtea liceului printre numeroşii elevi care aşteptau, ca şi noi, să intre, cu greu mi-am
stăpânit emoţiile. M-am simţit bine din nou, după atâta timp. Cărţile sunt singurele lucruri care-mi pot
readuce zâmbetul pe buze, zâmbetul de mult pierdut. De mică obişnuiam să-mi petrec timpul cu nasul în
cărţi, pe când Melanie se juca de dimineaţa până seara cu copiii vecinilor. Întotdeauna am fost retrasă şi
considerată un copil bolnav, asta pentru că nu ştiam ce e aia joacă, distracţie sau socializare. Părinţii mei,
mai ales tata, nu au crezut în mine, îmi spuneau că învăţ degeaba, că nu-mi voi putea construi un viitor
doar din nişte cărţi, că-mi irosesc copilăria şi viaţa pe nişte hârtii, vorbele lor făcându-mă să-mi pierd
încrederea în mine. Am tot sperat că viaţa mea se va schimba, că părinţii mei vor fi normali, că visul meu
de a avea o familie fericită se va adeveri, că voi găsi şi eu pe cineva care să mă accepte şi să mă sprijine
aşa cum sunt, fără să-mi amintească zilnic de defectele pe care le am şi să-mi menţioneze calităţile pe
care le-aş putea avea. În momentele în care aveam nevoie de linişte, mă închideam în cameră şi
desenam ceea ce simţeam, asta până acum câţiva ani. Când tata a început să ţină mai mult la alcool
decât la propria familie, creionul şi hârtia mi-au fost din ce în ce mai străine, deoarece în sufletul meu nu
mai era aceeaşi dragoste şi bucurie.. Fiecare scandal al său mă ducea la disperare, mama şi sora mea
ţinându-mă tare până acum...

-Stăm şi noi undeva jos? spune Melanie, plictisită, privindu-şi telefonul.

-Hai acolo, spune Irina, arătând spre o bancă mai retrasă.

Mergem împreună către bancă, aşezându-ne. Până acum totul a mers bine. Nu s-a întâmplat nimic
naşpa, astfel încât să mă fac de râs din prima zi. Ciudat... Aşa s-a întâmplat în primele zile, oriunde am
fost. Când am început şcoala, pe clasa I şi am mers cu mama şi Melanie, m-am bucurat enorm de mult.
Mă simţeam super bine în compania atâtor copii, unul singur atrăgându-mi atenţia în mod special. Era un
băiat, unul şaten cu ochii negri. Având în vedere faptul că desenam foarte des în perioada aia, m-a bătut
gândul să-i fac un portret. Am muncit super mult la el şi, într-adevăr, ieşise destul de frumos, astfel că
trăsăturile băiatului erau destul de bine marcate. Mă simţeam foarte bine în noua clasă, asta până când
portretul a ieşit din posesia mea. L-am căutat în vreo două pauze, găsindu-l în banca unei colege. Atunci
când am vrut să-l iau, m-a văzut şi, remarcând faptul că era al meu, l-a arătat întregii clase, inclusiv
băiatului. M-am simţit foarte aiurea, făcându-mi sora de râs. Tot râzând colegii de mine,

Tot râzând colegii de mine, o singură persoană s-a împotrivit, aceea fiind Irina. Ea a fost singura din
clasă care a avut curajul suficient pentru a contrazice restul. În acest mod m-am apropiat atât de mult de
ea, devenind acum cele mai bune prietene. De la ea a luat şi Melanie tupeul pe care îl deţine astăzi, fiind
mult mai arţăgoasă şi mai răzvrătită decât mine şi Irina la un loc. Nu am şi nici nu am avut intenţia să o
schimb, pur şi simplu ăsta-i modul ei de a-şi ascunde durerea, spre deosebire de mine, care sunt retrasă
şi timidă.

Văd cum toţi copii se îndreaptă spre terenul de sport al liceului, asta însemnând că festivitatea
începe. Eu şi fetele ne ridicăm de pe bancă şi ne pornim către profesorii şi copii ce s-au adunat acolo.
Discursul profesorilor şi al directoarei este unul obişnuit pentru mine, dar chiar dacă ştiu deja ce se va
spune, continui să fiu atentă la vorbele profesorilor. Odată ce discursurile se termină, urmează strigarea
claselor şi anunţarea diriginţilor. O doamnă tânără, înaltă şi destul de atrăgătoare ne va fi dirigintă timp
de patru ani mie, cât şi lui Melanie şi Irinei, deoarece toate trei suntem la profil de filologie intensiv. Ne
ducem odată cu diriginta în clasa noastră, iar aceasta începe să se prezinte şi să ne vorbească mai multe
despre cum vor fii următorii ani. Ne ridicăm toţi în picioare şi ne spunem numele, localitatea sau comuna
şi şcoala de unde venim. Majoritatea vin de la ţară, ca şi mine, Melanie şi Irina.

Drumul spre casă a fost scurt, deoarece mama Irinei a venit după noi şi ne-a dus acasă. Ziua
aceasta a fost bună, nimic rău nu s-a întâmplat, dar ce-i mai greu de acum începe. Se pare că aici, orele
se încep de la şi jumătate după-amiaza. Eu şi Melanie vom dormi în aceeaşi camera, dar nu mă
deranjează, deoarece şi acasă tot aşa dormeam. Îmi fac un duş după ce mâncăm, după care mă pun în
pat, mâine mă aşteaptă o nouă zi, care sper că va decurge la fel de bine ca şi aceasta.