Scurtu Gabriela, Grupa A6

ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE PROPRIETATEA DIN DREPTUL

LUI JUSTINIAN ȘI INSTITUȚIA POSESIEI

Proprietatea reprezintă dreptul real, instituția de referință ce se defineşte ca fiind acel

drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun,
atribute pe care le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu
respectarea normelor juridice în vigoare.
Posesiunea este considerată instituția de bază a dreptului roman, ,,inima întregului
sistem de drept continental-european”. Putem defini posesia ca fiind dreptul de a stăpâni, în
formă materială, un lucru, și care acordă posesorului posibilitatea de a se comporta ca și când
el ar fi titular al dreptului de proprietate asupra acelui lucru. Cu alte cuvinte, prin stăpânirea
acesteia, se creează relația dintre persoană și obiect.

Deși se află în strânsă legătură, sunt tratate diferit, întrucât dețin reglementări
diferite. Una din diferențe, poate și cea mai importantă, este reprezentată de faptul că
proprietatea este o stare de drept, pe când posesia este o stare de fapt. Este un lucru discutat și
chiar criticat textul Articolului 1846, alin. (2) din Codul Civil român, care definește
posesiunea: ,,Posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una
sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Cu privire la acest articol, se consideră
că este alcătuit în așa fel încât poate induce în eroare cititorul. Comentariile au fost
următoarele: folosirea terminologiei de deţinere poate crea confuzie, deoarece juridicește
acest termen diferă de cel de posesie. Mai apoi, sintagma “deţinerea unui lucru” ar însemna
deţinerea precară, iar precaristul nu este un posesor veritabil. Se consideră că legiuitorul a
greșit prin faptul că a introdus in definiție ,,folosirea de un drept”, deoarece posesia este o
simplă stare de fapt care se poate exercita chiar împotriva titularului dreptului.
Este un lucru cert ca nu de fiecare dată posesorul are şi un drept asupra lucrului. În
cazul în care posesorul este însuşi proprietarul lucrului, posesia este un atribut al dreptului de
proprietate. În majoritatea cazurilor, posesorul este una și aceeași persoană, însă există și

1
excepții, și anume posesia și proprietatea au titulari diferiți; în primul caz este vorba de
stăpânirea faptică a lucrului, iar în al doilea caz, despre dreptul abstract de proprietate.

Faptele pe care le presupune instituția posesiunii fac posibilă exercitarea integrală a

prerogativelor de stăpânire, de dominare pe care un posesor ar reclama-o. Datorită faptului că
el are o disponibilitate factice de a reține pentru sine un bun, de a-l folosi în mod exclusiv (cu
alte cuvinte, cu excluderea tuturor celorlalți). Această prerogativă a folosinței reprezintă nota
de diferențiere a posesiei și în raport cu proprietatea. Când posesiunea se juxtapune la
proprietate, sistemul de apărare conceput în dreptul roman pentru proprietarul-posesor este
unul total, opozabilitatea dreptului fiind una universală (erga omnes). Cu alte cuvinte, puterea
factuală (de facto) pe care o presupune posesia își are corespondența în puterea de drept (de
jure) pe care o presupune proprietatea (dominium, proprietas).

Ca drept real cu totul deplin, dreptul de proprietate este singurul drept subiectiv care
conferă titularului său cele trei atribute, care intră în conţinutul său: posesia (ius utendi),
folosinţa (ius fruendi) şi dispoziţia (ius abutendi). Posesia este forma de exteriorizare
materială a dreptului de proprietate şi prin ea se mijloceşte utilizarea economică a bunului.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt cele care îl deosebesc de

celelalte drepturi reale. Ele sunt: caracterul absolut şi inviolabil; caracterul deplin şi exclusiv;
caracterul perpetuu şi transmisibil. Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie
evidenţiat şi în comparaţie cu celelalte drepturi reale. El este singurul dintre acestea care
conferă titularului său exerciţiul tuturor atributelor. În acelaşi timp dreptul de proprietate este
un drept absolut, în sensul opozabilităţii sale, toate celelalte subiecte de drept sunt obligate să
nu facă nimic de natură a-l încălca. În virtutea acestui drept, ori de câte ori bunul s-ar afla în
deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare,
care poate fi introdusă împotriva oricărei persoane. Caracterul deplin şi exclusiv. Deplinătatea
conferă titularului plena potestas, adică toate cele trei atribute: posesia, folosinţa, dispoziţia.
Caracterul deplin deosebeşte dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi reale,
care sunt dezmembrăminte ale proprietăţii, care nu sunt depline atâta timp cât nu conferă
decât parţial exerciţiul acestor atribute. De exemplu în cazul uzufructuarului care are doar
atributele posesiei şi folosinţei. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este înţeles în
sensul că durata sa nu are limită în timp, el nu se pierde prin neîntrebuinţare sau prin moartea

2
titularului. Aceasta nu înseamnă că proprietatea este întotdeauna şi tot timpul a aceluiaşi
titular; căci proprietarul poate să moară şi să transmită atunci lucrul său moştenitorului; el îl
poate înstrăina acel lucru unei alte persoane. Prin aceasta dreptul însuşi nu este menit să se
stingă; el se perpetuează, adică se transmite.
Posesia reprezintă un atribut al dreptului de proprietate. Prin propria sa voință,
titularul dreptului, poate decide să restrângă sau să limiteze exercitarea dpretului de
proprietate. Acesta poate constitui un drept de uzufruct asupra unui bun ce alcătuiește obiectul
dreptului de proprietate, cedând folosința și posesia bunului uzufructantului, el rămânând cu
dispoziția. Astfel că, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de titulari diferiți și
asupra unor drepturi diferite. Din exemplul dat în legătură cu uzufructul rezultă, în primul
rând, că asemenea limitări apar în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate.
Atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de titulari diferiţi şi asupra unor drepturi
diferite. Prin aceasta se ajunge la dezmembrarea dreptului de proprietate, în sensul că
dispoziţia rămâne întotdeauna proprietarului, iar celelalte două atribute, posesia şi folosinţa,
sunt exercitate de alte persoane, în condiţii legale.
Încercând o tratare comparativă prin prisma prerogativelor reale recunoscute
titularilor instituțiilor de jus rerum avute de noi în vedere, putem observa urmatoarele
deosebiri:
a)dreptul de proprietate poate fi dobândit de către o persoană în virtutea capacității
sale de folosință (și, grație excepției consacrate de principiul ,,Infans conceptus pro iam nata
habetur quotiens de ejus commodis agitur”, aceasta se poate întâmpla și în perioada cuprinsă
între momentul concepției și momentul nașterii), pe când posesiunea (presupunând în mod
expres prezența elementului său fundamental și volițional-animus) nu putea fi dobândită decât
de o persoană capabilă (excluși fiind pupilii în stare infantilă – de infans- și nebunii -furiosi-,
puși sub tutelă, respectiv curatelă și a căror avere era administrată prin acte specifice gestiunii
de afaceri – negotiorum gestio- de către tutori sau curatori desemnați);
b) legea romană a recunoscut și garantat doar proprietarului valabilitatea deplină a
actelor juridice încheiate (motiv pentru care orice posesor era prezumat, până la proba
contrară, a fi un vere dominus), consecință ce decurge din concepția după care doar
proproetatea este un drept, posesia nefiind decât exercițiul unor puteri factuale; ca atare, în
cazul în care s-a dovedit că cineva (în afara dolului sau culpei proprietarului) s-a bucurat de o
posesie injustă, ar fi trebuit să-l despăgubească pe vere dominus, în viziunea lui Julius Paulus;

3
 c) în sfârșit, pe planul continuării (de către succesorii, legali sau testamentari, ai
posesorului) exercitării atributelor specifice posesiunii, este demn de remarcat faptul că
aceștia trebuiau să efectueze (într-o formă sau alta) o aprehensiune, o luare în stăpânire
efectivă diferită de aceea a antecesorilor lor, pe când transmiterea mortis causa (și chiar aceea
inter vivos) a proprietății nu presupunea astfel de acte noi de aprehensiune; ne aflăm, aici, tot
în prezența unei consecințe a concepției după care proprietatea este un drept, pe când
posesiunea este o sunmă de prerogative de facto.

Între instituțiile analizate întâlnim și asemănări sau complementarități ori, chiar,

intercondiționări, după cum urmează: cu excepția cazurilor de așa-zisă posesiune a
drepturilor, posesiunea și proprietatea presupuneau, în calitate de obiect juridic, bunuri
corporale (res corporales) sau bunuri materiale (quae tangi possunt), sensibile (ex propriis
sensibus), deoarece bunurile insesizabile (incorporale, din mundus imaginabilis, mundus
intelectualis) nu sunt susceptibile de aprehensiune și, pe cale de consecințe, nici de proprietate
și nici de posesiune; bunurile care făceau obiectul posesiunii și al proprietății trebuiau să fie,
invariabil, bunuri susceptibile de apropriere, de aprehensiune (res patrimonio), fie că făceau
parte din categoria celor deja apropriate (res privatae), fie din categoria bunurilor fără stăpân
dar însușibile (res nullius, precum cele abandonate – res derelictae); precariștii, fiind
incapabili de-a poseda pentru sine și în nume propriu (de-a avea o possessio utile), erau în
imposibilitate, a fortiori, de-a dobândi dreptul de proprietate cu privire la bunurile aflate în
precariu, după cum nu puteau, în calitatea lor de detentori precari, să dobândeasă de la
proprietarii bunurilor ceea ce înșiși posesorii bunurilor nu au dobândit; observăm aici o
anumită ierarhizare a acestor titulari de drepturi reale în funcție de întinderea și natura
prerogativelor lor reale.

BIBLIOGRAFIE:
Valerius M. Ciucă, Drept Roman – Lecțiuni, Ediția a II-a, Vol. I, Editura
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drepturi-reale/capitolul-ii-
dreptul-de-proprietate/
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drepturi-reale/capitolul-iv-
posesia/