OCROTIREA PENALA A VIETII PERSOANEI

IN DREPTUL PENAL COMPARAT

Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele

mai importante obiective ale dreptului penal. Omul este apărat atăt sub aspectul
personalităţii sale fizice (viaţa, integritatea corporală, sănătatea), cât şi a
personalităţii sale morale (demnitatea, onoarea, libertatea), valori care definesc
personalitatea individului în oricare tip de societate.
1. Viaţa omului ocupă locul central în cadrul acestor forme de
ocrotire. Viaţa devine, dintr-o valoare biologică, o valoare socială şi juridică,
adică un drept absolut la viaţa individului, care este ocrotit de orice lege penală
din lume.
2. Două teze teoretice îşi dispută argumentele cu privire la
motivul pentru care dreptul la viaţă este ocrotit de legea penală.
Intr-o opinie se susţine că dreptul la viaţă este ocrotit pentru că
răspunde unui interes al individului în sine. Celălalt punct de vedere consideră că
viaţa este o valoare socială de care este interesată întreaga colectivitate. Acest din
urmă interes ar fi prevalent şi aşa se explică de ce omorul la cerere sau cu
consimţământul victimei, chiar în legislaţiile care admit o atare reglementare, nu
este în afara sancţiunii penale, chiar dacă se prevede o sancţiune mai redusă.
Legislaţia română în vigoare nu admite omorul la cerere sau prin
consimţământ, socotind că în acest caz s-ar putea reţine cel mult o circumstanţă
atenuantă judiciară în favoarea autorului. Este limpede că ocrotirea vieţii are la
bază interesul societăţii, a colectivităţii, fără a fi contestată semnificaţia vieţii
pentru individul izolat.
3. Majoritatea legislaţiilor penale nu incriminează sinuciderea,
adică suprimarea vieţii de către subiectul însuşi, nici dacă acesta ar putea fi
sancţionat în caz de nereuşită a actului de sinucidere. In schimb, acela care
determină ori înlesneşte sinuciderea, dacă sinuciderea sau încercarea de
sinucidere a avut loc, este sancţionat penal (art. 179 C.pen.român).
O soluţie similară este prevăzută şi în legislaţia engleză. Dacă în
trecut sinuciderea era o infracţiune, în present aceste dispoziţii au fost abolite.
Constituie însă infracţiune determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
După legea engleză, cel care săvârşeşte cu intenţie un act spre a
pricinui moartea unei persoane va răspunde pentru omor. Dacă se dovedeşte că
actul victimei a fost o sinucidere şi că făcea parte dintr-o înţelegere dintre autor şi
victimă, cel rămas în viaţă va răspunde pentru ucidere în condiţii atenuante.
In doctrina nord-americană sinuciderea nu constituie o formă de
omucidere, în schimb este incriminată fapta unei persoane de a determina anume
pe alta să se sinucidă, folosinf forţa, constrângerea sau frauda. De asemenea, este
sancţionat penal acela care anume ajută sau solicită pe altul să se sinucidă, dacă

1
activitatea infracţională este urmată de executare, cu sau fără rezultat. Această
faptă este considerată o crimă de gradul II, ori un delict.
Justificarea neincriminării sinuciderii are la bază nu ideea după care
individul ar dispune în mod liber de corpul său, implicit prin autosuprimarea
vieţii, ci ideea după care dreptul nu se implică într-o asemenea hotărâre, deoarece
dreptul reglementează relaţiile sociale, adică relaţiile în care individul intră cu
ceilalţi semeni ai săi, nu cu sine însuşi.
De altfel, se poate observa în norma de incriminare a omorului (art.
174) care vorbeşte de uciderea unei persoane, adică de suprimarea vieţii altei
persoane decât autorul. Idem – şi în doctrina franceză, precum şi în legea penală
franceză care defineşte omorul ca fapta aceluia care provoacă « moartea altuia ».
4. O soluţie legislativă interesantă a adus-o recent legislaţia
olandeză, care a recunoscut (2001), atât dreptul individului la eutanasie
(prin intervenţia medicului care îi administrează substanţa letală), cât şi
dreptul la sinucidere cu asistenţa medicului, bolnavul administrându-şi
singur substanţa letală recomandată de medic. Asemănătoare este situaţia şi
în Columbia.
Desigur există nişte condiţii restrictive pentru a nu fi atrasă
răspunderea penală a persoanelor implicate în moartea subiectului :
- suferinţa să fie ireversibilă (starea pacientului să se înrăutăţească
progresiv) ;
- suferinţa să fie de nesuportat ;
- pacientul să-şi afirme repetat şi voluntar cererea ;
- acţiunea să fie justificată medical;
- să existe şi o a doua opinie medicală din partea unui specialist
independent de cazul respectiv.

Legea olandeză admite şi ea principiul după care dreptul nu

reglementează relaţiile individului cu el însuşi, ci numai relaţiile exterioare ale
acestuia.
Contrar argumentelor de mai sus există autori care susţin că
individul grav bolnav ar avea un drept la autodeterminare, la respectarea voinţei
sale de a muri.
In realitate nu există un asemenea drept, ci există voinţa suverană a
individului de a-şi hotărî soarta ca o stare de fapt.
In ambele ipoteze trebuie să existe o reglemenetare explicită în lege.
De regulă soluţia legislativă este condiţionată de voinţa pacientului exercitată în
condiţiile unei suferinţe de nesuportat constatate medical, voinţă exprimată
precis, explicit, oral sau scris (testament biologic).
5. Revenind la infracţiunea de omor, care presupune suprimarea
vieţii unei persoane, o atare faptă penală în formă consumată nu ar putea fi
concepută decât dacă s-a produs rezultatul cerut de lege. După cum vedeţi,

2
acest rezultat nu este descris explicit în norma de incriminare, ci se desprinde
dintr-o interpretare literală a cuvintelor folosite de legiuitor :
- ucidere – substantiv feminin, provenit din verbul a ucide = acţiunea
de a ucide şi rezultatul ei.

6. O altă temă de discuţie legată de infracţiunea de omor este cea

referitoare la momentul când începe viaţa ca obiect de ocrotire penală. In
doctrina penală s-au exprimat mai multe puncte de vedere în acest sens :
a) Momentul când începe viaţa constituie o chestiune pe care o
rezolvă ştiinţele medicale, de care trebuie să ţină seama şi ştiinţa dreptului penal
(Dongoroz, Vasiliu, Stoica, Loghin). Acest moment nu s-ar putea fixa în mod
abstract, teoretic, deoarece depinde de particularităţile procesului naşterii în
fiecare caz în parte.
b) Aceste opinii au rămas izolate, deoarece doctrina penală şi
legislaţia penală au fost obligate să precizeze momentul începerii vieţii, moment
cu relevanţă penală care deosebeşte infracţiunea de omor de aceea de avort.
c) In final, două teorii au ajuns să se confrunte în legătură cu
momentul cu relevanţă penală al începerii existenţei unei persoane în viaţă. Intr-o
teorie s-a considerat că acest moment este cel al începerii procesului naşterii şi al
desprinderii fătului de uterul mamei. Această poziţie este adoptată de doctrina şi
legea penală italiană şi germană.
Astfel, s-a decis de Curtea de Casaţie italiană că este omor dacă s-a
cauzat moartea fătului între momentul desprinderii de uter şi expulzarea
definitivă.
A doua poziţie este cea adoptată de legea penală franceză şi română.
Momentul apariţiei persoanei în viaţă este acela al desprinderii totale a fătului de
cordonul ombilical al mamei, adică momentul când produsul concepţiei nu mai
este făt ci copil, începând să ducă o viaţă independentă de aceea a mamei.
In raport cu aceste opţiuni legislative s-au conturat şi poziţiile din
doctrină. Probleme serioase se ridică sub aspectul probaţiunii pentru a stabili dacă
fapta este omor sau avort. Nu aceleaşi sunt vătămările fătului sau ale copilului
agresat. Există vătămări ale fătului ce se produc în timp ce acesta străbate filiera
pelvi-genitală spre lumea exterioară (leziuni ale oaselor craciene, fisuri de bose,
înfundări de parietal, luxaţii de coloană, etc).
In cazurile de naştere fără asistenţă medicală leziunile traumatice se
găsesc sub formă de excoriaţii la cap, faţă, gât, echimoze, plăgi bucale prin
tracţiunea fătului cu mâna. Leziunile de la nivelul gâtului pot fi confundate chiar
cu cele produse prin sugrumare.
Aceste realităţi justifică opţiunea legislaţiilor care consideră că ar fi
posibilă infracţiunea de omor când leziunile se produc fătului în procesul
desprinderii acestuia de uterul mamei.
Pentru legea română hotărâtor este momentul desprinderii complete
a fătului de mamă şi începutul unei vieţi independente de mamă.

3
 Este interesantă şi poziţia legislaţiei şi doctrinei engleze potrivit
căreia o persoană este susceptibilă de ocrotire ca fiinţă umană numai din
momentul când este capabilă să ducă o viaţă independentă.
Intr-o speţă în care un bărbat a înjunghiat pe prietena sa însărcinată
distrugând fătul, Camera Lorzilor a decis că nu se poate reţine în sarcina
făptuitorului ci o altă infracţiune (distrugerea produsului concepţiei) deoarece
victima nu se născuse ca fiinţă vie.
In legislaţia nord-americană de asemenea se consideră ca început al
vieţii persoanei momentul desprinderii totale de organismul mamei, altfel fiind
avort, care este o infracţiune contra familiei.
A se vedea legislaţia penală română, care incriminează uciderea
copilului nou-născut, adică a produsului concepţiei care a început o viaţă
extrauterină (art. 177 – pruncuciderea).
Legea penală italiană incriminează infanticidul, dar are în vedere atât
acţiunea mamei asupra propriului copil imediat după naştere, cât şi acţiunea
mamei asupra fătului în timpul naşterii, ceea ce înseamnă cu suprimarea vieţii
poate avea loc chiar înainte de intervenţia vieţii extrauterine. De aici concluzia că
ocrotirea vieţii începe chiar înainte de expulzarea fătului.
Legea penală germană nu precizează momentul începerii ocrotirii
penale a vieţii, el fiind dedus din modul de formulare a infracţiunii de
pruncucidere, care incriminează acţiunea mamei asupra copilului nou-născut în
afara căsătoriei, care are loc în timpul sau îndată după naştere. In anul 1998 în
Germania a fost abrogată infracţiunea de pruncucidere, dar doctrina şi-a păstrat
punctul de vedere cu privire la momentul începerii vieţii.
7. Un alt aspect ce este analizat de doctrină se referă la faptul
dacă persoana în viaţă în momentul uciderii este sau nu viabilă, adică are
sau nu capacitatea de a trăi mai multă vreme. Opinia izolată este în sensul că
nu este suficient ca victima să fi fost în viaţă, ci ar fi trebuit să aibă şi capacitatea
de a trăi.
O problemă deosebită se ridică în cazul uciderii fiinţelor cu grave
malformaţii (două capete, fără braţe, etc) şi care n-ar putea fi considerate ca fiinţe
omeneşti ci monştii. Unii autori consideră că uciderea acestora n-ar constitui
infracţiunea de omor, iar alţii consideră că numai acele fiinţe care au asemenea
malformaţii n-ar putea fi socotite oameni, ceea ce înseamnă că pot fi ucise fără a
se comite infracţiunea de omor. Concluzia este aceeaşi, doar argumentaţia diferă.
8. In privinţa momentului producerii rezultatului, moartea
persoanei, nici legea română, nici legislaţia străină nu oferă nici un termen
legal de referinţă şi nici nu este silit să clarifice acest moment pentru a
distinge infracţiunea de omor de alte infracţiuni.
De regulă legislaţiile folosesc expresii de genul : omor, ucidere,
ucigaş, etc. care, deşi evocă rezultatul acţiunii adică moartea, nu o definesc şi nici
nu precizează momentul când intervine acest rezultat, ceea ce înseamnă că
trebuie să ne adresăm cercetătorilor medicali.

4
 Fără a analiza in extenso etapele procesului parcurs până la moarte,
cum ar fi preagonia, agonia, moartea clinică, moartea cerebrală, ne oprim doar
asupra morţii reale care presupune oprirea metabolismului şi apariţia semnelor
morţii reale, a modificărilor cadaverice ca urmare a acţiunii factorilor de mediu
asupra cadavrului.
Regula este că odată cu instalarea morţii cerebrale se poate afirma că
s-a produs rezultatul cerut de norma care incriminează omorul. Din acest moment
este posibilă efectuarea de transplanturi de organe şi ţesuturi în scop terapeutic,
cu consimţământul defunctului exprimat în scris înainte de moarte sau al soţului
ori rudelor.
Nici în doctrina engleză nu există o definiţie legală a momentului
morţii unei persoane. Intr-o speţă s-a decis că se poate considera că victima a
decedat numai dacă s-a produs încetarea funcţiilor creierului. Acest fapt nu poate
fi stabilit însă de instanţă, ci de la caz la caz apelându-se la cercetarea medicală.
9. Legea penală nu descrie conduita susceptibilă să provoace
rezultatul : orice mijloace, acţiune sau inacţiune, etc. Acţiunea sau inacţiunea
trebuie săfi cauzat moartea victimei pentru a exista infracţiunea consumată de
omor – raportul de cauzalitate. Interesant de comentat o speţă din jurisprudenţa
italiană : provocarea morţii nu ca urmare a loviturilor grave aplicate victimei ci a
îngropării acesteia, autorul crezând că victima a decedat în urma loviturilor,
atrage răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni, respectiv tentativă de
omor şi omor din culpă, soluţie confirmată de doctrină.
In viziunea doctrinei engleze făptuitorul ar putea fi tras la răspundere
pentru omor numai dacă a produs în fapt rezultatul. Speţă : inculpatul a dat
mamei sale o cantitate de otravă, însă până ca otrava să-şi facă efectul victima a
decedat ca urmare a unui atac de cord. Instanţa nu a reţinut infracţiunea de omor.
10. Sub aspect subiectiv este incriminat omorul săvârşit cu
intenţie directă sau indirectă, omorul din culpă. Eroare asupra persoanei şi
devierea loviturii nu influenţează răspunderea autorului pentru omor intenţionat.
Mobilul şi scopul, premeditarea sunt elemente circumstanţiale de agravare (Cod
penal român).
Legea penală italiană incriminează omorul intenţionat, sub forma
unui dol generic care poate fi direct sau indirect. Teza dolului eventual este
acceptată de majoritatea doctrinei italiene şi de jurisprudenţă.
Speţă : acela care îşi face scut dintr-un ostatic care este rănit mortal
de poliţiştii care au deschis focul contra inculpatului, în scopul de a se salva de la
arestare, răspunde pentru omor cu titlu de dol eventual.

Câteva concluzii :
1. Majoritatea legislaţiilor moderne incriminează faptele de
omor simplu, omor agravat şi omor din culpă.

5
2. Pruncuciderea este incriminată numai de unele legislaţii
(română, italiană), alte legislaţii asimilând aceste fapte cu
aceea de omor (franceză, germană, spaniolă).
3. Formele de agravare şi atenuare se regăsesc în majoritatea
legislaţiilor penale moderne, diferind doar sub aspectul
numărului acestora sau a nodalităţilor de realizare a laturii
obiective sau de manifestare a laturii subiective.
4. Diferă de la o ţară la alta pedeapsa legală în funcţie de
infracţiunea de bază, formele de agravare sau de atenuare a
răspunderii penale.