Curs 6

FENOMENE DE TRANSPORT IN SOLUTII

În cazul în care într-un sistem există gradienţi de concentraţie, potenţial sau presiune,
are loc un transport de substanţă orientat spre atingerea unei stări de echilibru termodinamic.
Transportul de substanţă în cazul soluţiilor se poate face prin două moduri: prin difuzie şi
osmoză. Cele două fenomene pot fi simultane.

Difuzia

Definiţie. Este procesul fizic de întrepătrundere a particulelor unei substanţe printre

particulele altei substanţe.
Difuzia poate fi simpla si prin membrane.
Difuzia simplă constă în transportul de substanţă din regiunile cu concentraţie mai mare spre
cele cu concentraţie mai mică, realizat exclusiv prin mişcările de agitaţie termică. Difuzia
simplă se produce datorita gradientului de concentratie.
Difuzia prin membrane se realizeaza cu ajutorul membranelor care sunt pelicule subtiri cu
grosime neglijabila fata de suprafata, ce separa doua medii cu proprietati fizico-chimice
diferite.

Procesul de difuzie
Observatii:
ce are loc în dublu sens si decurge cu o
viteză de difuzie

1.Difuzia este un proces cinetic este datorat agitaţiei termice

are ca efect egalarea concentraţiei

sistemului
2. Deşi moleculele fluidelor au viteze foarte mari, viteza lor de difuzie este mică, pentru că
drumul parcurs de fiecare moleculă este mic, ea suferind un număr mare de ciocniri cu alte
molecule.
2.1. Mărirea vitezei de difuzie are loc prin creşterea temperaturii şi a presiunii (la gaze).

Legile difuziei

Fenomenul de difuzie este caracterizat de două legi, cunoscute sub numele delegile lui Fick.
1.Viteza de variaţie a masei (viteza de difuzie) este proporţională cu produsul dintre
suprafaţa de difuzie şi gradientul de concentraţie:
dm/dt= -DS(dc/dx)
unde constanta de proporţionalitate, D, poartă numele de coeficient de difuzie.
2. A doua lege a lui Fick face legătura între variaţia concentraţiei în timp
şi în spaţiu, fiind de fapt extinderea primei legi si putandu-se obtine astfel, valoarea
absoluta a coeficientului de difuzie.
dc/dt= -D∆c
∆c reprezinta laplaceanul concentratiei.

Coeficientul de difuzie depinde de natura substanţei, de temperatură şi de forma şi

dimensiunea particulelor ce difuzează. Pentru particule sferice de mici dimensiuni,
coeficientul de difuzie se scrie sub forma:
D =kT/6πηr
Unde, T este temperatura absolută, k este constanta lui Boltzmann, η este vâscozitatea şi r
este raza particulelor.
Viteza de difuzie este influenţată şi de masa moleculară a particulelor. Cu cât aceasta este
mai mică, moleculele difuzează mai uşor. De aceea, hidrogenul este cel mai difuzibil gaz.
Expresia vitezei de difuzie este:
x c
 D  S 
t l

Unde: dx - cantitatea de substanţă care difuzează în unitatea de timp (dt) pe unitatea de

suprafaţă S; D - constanta de difuzie(coeficientul de difuzie); dc - reprezintă variaţia
concentraţiei pe unitatea de lungime dl; (-) - semnul minus indică variaţia concentraţiei până
la echilibru.

Observatie. Fenomenul de difuzie stă la baza a numeroase schimburi de substanţăcare au loc

în natură între organisme sau în interiorul unui organism. În toate aceste cazuri însă,
substanţele care difuzează nu sunt în contact direct, ci sunt despărţite printr-o membrană

Osmoza şi presiunea osmotică

Osmoza

Definiţie1. Osmoza reprezintă difuzia unui solvent într-o soluţie a sa printr-o membrană
semipermeabilă.

Procesul de osmoză
Definiţie2. Osmoza este o difuzie selectiva care are loc in cazul a doua solutii de concentratii
diferite.
Observatii:
1.În cazul a două soluţii de concentraţii diferite, separate printr-o membrană semipermeabilă,
difuzia are loc de la soluţia mai diluată spre cea mai concentrată.
2.Punerea în evidenţă a osmozei se face folosind o celulă osmotică, ce constă dintr-o pâlnie
semisferică cu coadă lungă, pe circumferinţa căreia se leagă o membrană semipermeabilă,
naturală sau artificială.
Exemplu: se introduce o soluţie concentrată de zaharoză sau glucoza în apă, intr-un tub. La
începutul experimentului, cele două lichide sunt la acelaşi nivel. După câteva ore, lichidul
urcă în tub până când presiunea hidrostatică produsă este suficient de mare pentru a opri
pătrunderea apei prin membrană.

3. Membrana semipermeabila: membrana are o permeabilitate selectiva fiind permeabila

pentru moleculele solventului si impermeabila pentru moleculele dizolvatului/solutului (care
au o dimensiune mare comparativ cu cele ale solventului/dizolvantului).

Presiunea osmotica

In urma procesului de osmoza nivelul solutiei din tub creste fata de nivelul apei din vas
pana la atingerea starii de echilibru, cand presiunea osmotica π, devine egala cu diferenta de
presiune hidrostatica.

H2O
Solutie de zahar

P Membrana
semipermeabila
P0

Osmometrul Pfeffer

Presiunea osmotica are rolul de a se opune tendintei solventului de a trece prin

membrana semipermeabila in solutie.
Definiţie 1. Presiunea osmotică este presiunea care trebuie aplicată unei soluţii ca
să oprească pătrunderea solventului în soluţia sa prin membrana ce separă cele două
lichide.
Definiţie 2. Presiunea osmotică este presiunea suplimentară necesară realizării
echilibrului dintre soluţie şi solvent.
Presiunea osmotică este o măsură a tendinţei de diluare a soluţiei. Ea se măsoară prin
diferenţa dintre presiunea hidrostatică a soluţiei ps şi cea a solventului pur p0.
π = ps – p0
 Observatie. Osmoza ilustreaza tendinta naturala, generala, a tuturor sistemelor de a-si
mari entropia, starea de dezordine si probabilitatea maxima.
Tipuri de membrane
O membrană semipermeabilă este acea membrană care permite trecerea selectivă a
particulelor.
Membranele sunt sisteme geliforme a căror grosime depăşeşte dimensiunile
moleculare şi care posedă o anumită rezistenţă la rupere.
Datorită porilor foarte fini, membranele semipermeabile permit trecerea moleculelor
mici de solvent (apă) dar opresc trecerea moleculelor mai mari de solut.

O membrană semipermeabilă artificială este cea de hexacianoferat II de cupru Cu2[Fe(CN)6].

Obţinerea ei este relativ simplă. Un vas de porţelan poros se umple cu o soluţie de sulfat de
cupru, apoi se scufundă într-o soluţie de hexacianoferat II tetrapotasic:

2 (Cu2+ + SO42-) + {4K+ + [Fe(CN)6]4-} → Cu2[Fe(CN)6] + 2(2K+ + SO42-)

Hexacianoferatul II cupric ce precipită în porii vasului de porţelan este o substanţă
gelatinoasă, brună, insolubilă în apă.

Mai recent a luat amploare folosirea ca membrane a diferitelor tipuri de frite foarte
subţiri, cu diametrul porilor de 0,7∙10-6 m.
Se folosesc şi membrane de natură organică, macromoleculară, obţinute din esteri ai
celulozei (de exemplu, acetatul de celuloză) sau din alcool polivinilic etc. Macromoleculele
de celuloză sunt alcătuite dintr-un număr mare de unităţi de glucoză unite prin legături eterice
1-4
OH

OH H O OH
H
OH H
O OH
H
H O H
H O H
OH H OH
H O
H H
OH
HO H H OH

H OH
n-2

Celuloza
 În funcţie de specia botanică n = 300- 3300
Primul material folosit la confecţionarea membranelor semipermeabile a fost acetatul
de celuloză, obţinut în condiţii speciale (celofan cu calităţi speciale).
Cele trei grupe hidroxil din fiecare unitate de glucoză, care intră în constituţia
macromoleculei de celuloză, pot fi acetilate.

CH - OH + (CH 3CO) 2O CH - O - CO CH 3 + CH 3COOH

Prin tratarea celulozei cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu rezultă aşa

numita alcaliceluloză care reacţionează cu sulfura de carbon, formând o masă vâscoasă
numită vâscoză; aceasta este trecută prin orificii foarte fine într-o baie de soluţie de H 2SO4,
regenerând fire de celuloză modificată, numită mătase – vâscoză.
Celofanul se fabrică, de asemenea, din vâscoză. Nitraţii de celuloză se obţin prin
tratarea celulozei cu amestec de HNO3, H2SO4.

CH - OH + HONO 2 CH - O - ONO 2 + H 2O

Ulterior s-au obţinut şi membrane semipermeabile din materiale polimerizate stabile

(poliamide, esteri micşti de acetat - butirat de celuloză, amestecuri de acetat şi nitrat de
celuloză).

Legile presiunii osmotice (van’t Hoff)

Presiunea osmotică a unei soluţii depinde de temperatură şi presiune, fiind astfel

aplicabile legile gazelor.
La temperatură constantă, presiunea osmotică a unei soluţii creşte proporţional cu
concentraţia.

Variatia presiunii osmotice cu concentratia pentru o solutie de zaharoza in apa

Concentratia c, molala Presiunea osmotica π, π/C=constant
(moli/1000 g apă) (atm la 25•C)
0,1 2,63 25,3
0,3 7,73 25,8
0,5 12,94 25,9
Deoarece concentraţia C este invers proporţională cu volumul V, în conformitate cu legea
Boyle – Mariotte, putem scrie relaţia:
π ∙ V = constant
În acelaşi mod, presiunea osmotică variază cu temperatura conform legii Charles:

Din cele două legi, van’t Hoff a formulat ecuaţia generală a presiunii osmotice:
π = C∙R∙T
în care: C - concentraţia molală a soluţiei; R – constantă caracteristică substanţei
dizolvate şi a cărei valoare este egală cu constanta universală a gazelor (8,314 J/mol∙K); T –
temperatura soluţiei în grade Kelvin.
Înlocuind C cu 1 / V, V fiind volumul soluţiei, această expresie se poate scrie şi ca:
π ∙V = R∙T
 Definiţie 1. La aceeaşi temperatură, soluţii diferite dar cu acelaşi număr de
molecule dizolvate în volume egale de solvent au întotdeauna aceeaşi presiune osmotică.
Definiţie 2 . Presiunea osmotică a unei soluţii diluate este egală cu presiunea pe
care ar exercita-o substanţa dizolvată, dacă ar fi în stare gazoasă, ar ocupa acelaşi volum
ca soluţia şi ar avea aceeaşi temperatură.
Observatii:

1. Pe baza acestei legi, van’t Hoff a asemănat soluţiile diluate cu amestecuri în care
moleculele solventului se comportă ca un gaz perfect.
2. Prima lege a presiunii osmotice arată că la volum constant şi la aceeaşi temperatură,
valoarea presiunii osmotice depinde numai de numărul de molecule dizolvate şi nu de
natura substanţei dizolvate.
Exemplu: o soluţie care conţine 342 g zahăr (1 mol) în 10 litri de apă are o presiune
osmotică egală cu o soluţie care conţine 74 g acetat de metil (1 mol) în 10 litri de apă.
3. Soluţiile cu aceeaşi presiune osmotică se numesc izotonice.
4. A doua lege este valabilă doar pentru soluţii ideale; soluţiile diluate o urmează cu
aproximaţie.

Osmoza inversă

Este procesul de osmoză ce are loc atunci când asupra soluţiei din celula osmotică
acţionează o presiune exterioară mai mare decât presiunea osmotică
Osmoza inversa

În osmoza inversă, solventul existent în soluţie trece prin membrană în compartimentul cu

solvent pur. Procesul de curgere a lichidului are loc de la soluţia concentrată spre solvent, in
final obtinandu-se solutii de concentratii din ce in ce mai mici.
Membranele semipermeabile ce se folosesc în procesul de osmoză inversă sunt confecţionate
din acetat de celuloză, nylon, poliamidă etc.
Aplicaţiile osmozei inverse pentru tratarea apelor uzate sunt satisfăcătoare în următoarele
condiţii:
 reducerea cantităţilor de ape uzate prin obţinerea unor soluţii concentrate cu volum
mai mic decât al celor de ape uzate;
 dacă există posibilitatea recuperării de materiale utile;
 dacă se impune recuperarea apei în zonele sărace în apă;
 dacă se poate realiza concentrarea poluanţilor în volume mici de apă, reducându-se
cheltuielile pentru evacuarea lor.
Osmoza inversă este folosită pentru concentrarea sucurilor de fructe, pentru obţinerea
concentratelor de struguri şi pentru desalinizarea si filtrarea apei.
 Importanţa difuziei şi osmozei

Difuzia şi osmoza joacă un rol foarte important în natură. Pereţii celulelor vegetale
şi animale sunt constituite din membrane semipermeabile şi funcţionează ca adevărate
osmometre.
Introducând o celulă într-o soluţie a cărei presiune osmotică este mai mare decât
cea a lichidului celular, adică într-o soluţie hipertonică (mai concentrată), se observă cum
celula se contractă şi apoi se zbârceşte, în final având loc plasmoliza. Acest fenomen este
datorat difuziei apei din interiorul celulei spre soluţia hipertonică.
Dacă celula este introdusă însă într-o soluţie mai diluată decât lichidul celular,
adică într-o soluţie hipotonică, celula se umflă (fenomen numit turgescenţă) şi poate crăpa
(celuloliză), din cauza apei care pătrunde în interiorul celulei prin membrana celulară.

Acest proces este folosit în industrie, de exemplu la extragerea zahărului din

sfeclă. Sfecla este mărunţită şi introdusă în vase mari cu apă, numite difuzoare. Datorită
presiunii osmotice, celulele de sfeclă crapă şi zahărul difuzează în apă, de unde se separă şi se
purifică.
În timpul depozitării sfeclei, au loc o serie de transformări biochimice:
- pierderi de masă prin transpiraţie;
- pierderi de zahăr prin respiraţie, conform reacţiilor:
C12H22O11 + H2O invertază C6H12O6 + C6H12O6
Zaharoză → Glucoză Fructoză

C6H12O6 + 6O2 → 6H2O + 6CO2 + 674 kcal

- pierderi de zahăr prin fermentaţie.
C6H12O6 → 2C2H5OH + 2CO2 + 22 kcal

În mod asemănător se comportă şi celulele corpului animal. Concentraţia plasmei sanguine,

lichidul din sânge, este egală cu cea a unei soluţii 0,86% NaCl. Cele două soluţii au presiuni
osmotice egale, deci sunt izotonice. Soluţia de NaCl 0,86% mai poartă numele de ser
fiziologic.Datorită presiunii osmotice, apa se ridică în trunchiul copacilor până la înălţimi de
zeci de metri.
Specie de planta π (atm)
plante de uscat 5 -11(exceptie, eucalipt, 20 atm)
plante marine 17 – 25
celulele unor ciuperci >100
 CAPITOLUL V
ELECTROCHIMIA

Obiectul de studiu al electrochimiei

Electrochimia
studiaza

transformările pe care proprietatile

le produce curentul solutiilor de
electric asupra electroliti
substanţelor chimice

formarea energiei
electrice din reacţiile
chimice

Proprietăţi coligative

În metale, curentul electric este transportat cu ajutorul electronilor, iar în soluţiile de

electroliţi, cu ajutorul ionilor.
Definiţie. Se numesc proprietăţi coligative acele proprietăţi ale soluţiilor care variază
proporţional cu concentraţia lor, deci cu numărul de particule dintr-un volum dat de
solvent.
Exemple: presiunea de vapori, crioscopia, ebulioscopia, presiunea osmotică.

Factorul de corecţie van’t Hoff

S-a constatat ca soluţiile de electroliţi (acizi, baze, săruri) au presiuni osmotice mai mari decât
cele calculate după legea lui van’t Hoff, π = R∙T∙C.
De aceea, în ecuaţia de mai sus s-a introdus un factor de corecţie i numit factorul lui van’t
Hoff care reprezintă raportul dintre presiunea osmotică măsurată şi cea calculată.
π = i∙R∙T∙C
În cazul soluţiilor de neelectroliţi(uree, zaharoza), a caror presiune osmotica observata este
egala cu presiunea osmotica calculata, i = 1. În soluţiile de acizi, baze, săruri, valoarea lui i
este mai mare decât 1; ea diferă cu natura soluţiei şi creşte cu diluţia.

Exemplu: NaCl → Na+ , Cl- i≈2

MgCl2 → Mg2+, 2 Cl- i≈3
FeCl3 → Fe3+, 3 Cl- i≈4

Interpretarea corectă a abaterilor observate pentru soluţiile de electroliţi a fost făcută de

Svante Arrhenius (1887) care a semnalat pentru prima oară existenţa în soluţie a ionilor,
particule independente încărcate cu sarcini electrice.
 Coeficientul osmotic

Factorul van’t Hoff nu ia valori întregi decât în soluţii foarte diluate. El scade cu creşterea
temperaturii.
Definiţie. Se numeşte coeficient osmotic (fo) raportul dintre valoarea factorului i efectiv
măsurată şi numărul maxim de ioni (n) ce se pot forma dintr-o substanţă la diluţie infinită.

La diluţie infinită, i = n şi fo = 1.
Coeficientul osmotic reprezintă fracţiunea din cantitatea totală de substanţă care există în
soluţie sub formă de ioni sau alte particule ce pot produce o modificare a proprietăţilor
coligative ale soluţiei.
O parte din ionii din soluţie formează perechi şi sunt indisponibili pentru producerea acestor
fenomene. Într-o soluţie apoasă ce conţine ioni, cei mai mulţi rămân separaţi şi se comportă ca
particule independente. Totuşi, unii dintre ei se atrag şi formează perechi de ioni de semn
contrar (+,-).

Activităţi. Coeficienţi de activitate

Soluţiile a căror comportare corespunde legilor lui Raoult sau van’t Hoff sunt considerate
ideale. În aceste soluţii, moleculele de solut sunt înconjurate la fel de molecule de solvent şi
nu se influenţează reciproc.
Această condiţie este îndeplinită doar în soluţii foarte diluate (la diluţie infinită).
În soluţiile de electroliţi, fiecare ion este înconjurat de un nor ionic de semn contrar. Pentru a
îndepărta un ion de acest nor, este nevoie de energie pentru învingerea forţelor electrostatice.
Fracţiunea de ioni eliberaţi de norii ionici reprezintă concentraţia efectivă, reală, a ionilor în
soluţie, adică activitatea ionilor (a).
Activitatea unui ion este egală cu produsul dintre concentraţia sa (c) şi coeficientul de
activitate (fa).
a = fa ∙ c
Această relaţie reflectă interacţiunile ce au loc în sistem. Cu cât o soluţie este mai diluată cu
atât creşte distanţa dintre ioni, care interacţionează mai slab.
Pentru soluţii foarte diluate, fa = 1.
Coeficientul de activitate reflectă abaterea unei soluţii de electrolit de la comportarea ideală.

Electroliza. Legile lui Faraday. Electroliţi tari şi slabi.

Michael Faraday - fizician şi chimist englez, enunţă legea electrolizei, lege ce stă la baza
electrochimiei si introduce termenii de: ion, catod, anod, anion, cation echivalent
electrochimic.
La trecerea curentului electric printr-un electrolit au loc două procese:
• transportul propriu-zis;
• transformările suferite de ioni la electrozi.
Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial celor doi electrozi ai unei celule electrice ia naştere
între electrozi un câmp electric. Sub acţiunea acestuia, ionii pozitivi (cationii) migrează la
catod, iar cei negativi (anionii) la anod.
Definitie: Procesul care are loc sub influenţa curentului electric în soluţia unui electrolit se
numeşte electroliză.
Principiul electrolizei

Soluţiile de electroliţi (acizii, bazele şi sărurile) conduc curentul electric prin ioni, a căror
existenţă în soluţie se bazează pe procesul de disociere electrolitică (acest proces, elucidat de
Arrhenius în 1887, are loc spontan la dizolvarea electrolitului într-un solvent polar, cum ar fi
de exemplu apa):
KA ® K+ + A-
În timpul electrolizei, cationii K+ migrează spre catod iar anionii A- spre anod.

Schema procesului de electroliză

Legile electrolizei

Legea 1:Masa de substanta depusa la catod este proportionala cu intensitatea curentului

electric si cu timpul cat este inchis circuitul.

m = k·I·t , dar, I·t =q, deci m = k· q

q - cantitatea de sarcina transportata de ioni in timpul electrolizei, I- intensitatea curentului

electric, A, t- timpul, s, k = m/q, k se exprima in g/C (gram/coulomb), k = m/I·t, k se exprima
in g/A·s(gram/Amper·secunda), k se numeste echivalent electrochimic al substantei.

Legea 2:Echivalentul electrochimic al unui element este proportional cu echivalentul lui

chimic.

k = C·A/n, dar, C = 1/F, deci k = (1/F)·A/n

C- constanta, n - valenta elementului, A - masa atomica, F- Constanta sau numarul lui Fara
day = 96500 Coulombi (C)

Prin unirea celor doua legi determinate experimental, rezulta, legea generala a electrolizei:
Masa de substanta care se depune in timpul t la un electrod este proportionala cu cantitatea de
electricitate ce trece prin electrolit si cu echivalentul chimic al elementului depus.

m = masa de substanţă depusă la elecrod (g), Q = cantitatea de electricitate consumată (C), F

= 96 500 C, numărul lui Faraday, A = masa atomică, n = valenta, A/n = echivalent chimic,
A/nF = echivalent electrochimic.
 Observatii:

1.În cazul ionilor monovalenţi, cantitatea de 1 Farad este transportată de cei NA ioni din
ionul gram, fiecare dintre ei având sarcina e = 1,6 × 10 -19 C:
1F 96500
q  e    1,602 10 19 C
N Avogadro 6,023 1023

2.În cazul ionilor polivalenţi, cantitatea de electricitate de 1F este transportată de NA/n ioni din
echivalentul gram, fiecare ion având sarcina n - e.

3.Sarcina transportată de atom este un multiplu al unei sarcini elementare q.

Importanta electrolizei.

Prin electroliza se obtin mai multe produse chimice importante: hidroxidul de sodiu
rezulta prin electroliza unei soluti apoase de clorura de sodiu odata cu clorul si hidrogenul; tot
pe cale electronica se prepara hipocloritii de potasiu si de sodiu (KClO3, NaClO3),
permanganatul de potasiu (KMnO4); prin descompunerea electrolitica a apei se obtin cantitati
mari de oxigen si hidrogen etc. In metalurgie se aplica electroliza pentru extragerea unor
metale din compusi, de exemplu Na, Al, sau la rafinarea Cu, Zn, Pb etc.

Mobilitatea

Deoarece viteza de migrare a ionilor depinde de mai mulţi factori (temperatură,

distanţă între electrozi, caracteristicile curentului electric) a fost introdusă noţiunea de
mobilitate (µ), definită ca raportul între viteza de migrare şi intensitatea câmpului electric.
Mobilitatea unui ion este deci egală cu viteza lui la o diferenţă de potenţial de 1 V între doi
electrozi situaţi la distanţa de 1 cm.
Mobilitatea unui ion variază cu natura ionilor de semn contrar din soluţie. Ea scade cu
creşterea concentraţiei, când formarea perechilor de ioni este frecventă.

Conductibilitatea echivalentă

O altă mărime importantă este conductibilitatea echivalentă (λc) a unui electrolit, definită ca
raportul dintre conductibilitatea specifică (γ) şi concentraţia (c). Deoarece valoarea lui γ
scade cu scăderea concentraţiei, se foloseşte conductibilitatea echivalentă în compararea
soluţiilor de electroliţi.
În funcţie de valoarea conductibilităţii echivalente, electroliţii se împart în:

 electroliţi tari – la care conductibilitatea nu variază decât foarte puţin cu concentraţia.

Exemplu: sărurile (NaCl, KBr, KNO3, Na2SO4, Na2CO3, CH3COONa etc.), hidroxizii metalici
solubili (NaOH, KOH, Ba(OH)2, Ca(OH)2), acizi minerali (HCl, HI, H2SO4, HNO3, HClO4).

 electroliţi slabi – a căror conductibilitate creşte mult la diluarea soluţiei.

Exemplu: acizi organici (CH3COOH, C6H5-COOH, HCN), unii acizi anorganici (H2S, H2Se,
H2CO3, H3BrO3, H2SO3, H2SiO3), amoniacul şi derivaţii săi organici, amine primare,
secundare, terţiare etc.
 Coeficienţi de conductibilitate

Dacă în soluţia unui electrolit toţi ionii ar fi independenţi şi nu s-ar influenţa reciproc,
toţi ar lua parte la transportul curentului electric şi conductibilitatea echivalentă a soluţiei ar
trebui să fie independentă de concentraţie.
Faptul că la diferite concentraţii, conductibilităţile măsurate au valori mai mici decât
conductibilitatea la diluţie infinită dovedeşte faptul că nu toţi ionii iau parte la transportul
curentului.

Definiţie. Se numeşte coeficient de conductibilitate (fc) raportul dintre conductibilitatea la

o concentraţie oarecare (λc) şi conductibilitatea la diluţie infinită (λ∞).
fc = λc / λ∞
Coeficientul de conductibilitate reprezintă acea fracţiune din numărul total posibil de ioni,
care sunt liberi într-o soluţie de concentraţie C şi iau parte efectiv la transportul curentului
electric.
Coeficientul de conductibilitate este o mărime ce caracterizează electroliţii tari. La electroliţii
slabi, echilibrul reacţiei de ionizare este mult deplasat spre forma neionizată şi valorile
coeficientului de conductibilitate sunt mici.
Exemplu: pentru aceeaşi concentraţie de 0,001 n, valorile coeficientului de conductibilitate
pentru câţiva electroliţi sunt:
 electroliţi tari: HCl (0,993); HNO3 (0,997); H2SO4 (0,960);
 electroliţi slabi: H-COOH (0,368); CH3COOH (0,126); HCN (0,0011).