Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
contemporane.
Dezvoltarea economica şi politică este indispensabil legata de spaţiu. Spaţiul reprezintă o coordonata a
dezvoltării, analiza căruia ar da răspuns la una dintre intrebările vitale pentru ştiinţa şi practica economică:
unde să se producăbunurile economice cu cheltuieli minime şi efecte maxime. Intreaga istorie a omenirii
poate fi redusă la o luptă perpetuă pentru spaţiu. „Goana” după spaţiu a fost o preocupare de bază pentru toţi
subiecţii geopolitici. Spaţiul poate fi structurat din punct de vedere geopolitic, geoeconomic, iar elementele de
baza ale acestuia sunt: statul, teritoriul economic, acvatoriul, zona economică, enclava, coridoarele de
transport etc.
Cea mai importantă unitate teritorială in Geoeconomie şi Geopolitică o reprezintă statul. Argumentele aduse
in favoarea statului sunt:
In perimetrul hotarelor statale sunt amplasate toate structurile administrative şi economice,
conducerea ţării care asigură unitatea teritorială in organizarea forţelor şi relaţiilor de producţie prin
intermediul reglementărilor statale şi sociale;
Statele – subiecte de drept internaţional, reprezintă unităţi spaţiale supuse analizei şi cercetării
conform indicatorilor statistici de bază. In acelaşi timp, trebuie de menţionat dificultatea analizei şi
tipologiei structurilor statale datorită inegalităţii statelor ca dimensiune teritorială, ca efectiv numeric al
populaţiei, ca potenţial, ca nivel de dezvoltare economică etc.
Statul reprezintă un spaţiu organizat politic, economic şi geografic care nu poate exista decat pe o bază
teritorială bine precizată din punct de vedere geografic. Pe ea se suprapune factorul politic, demografic şi
istoric. Elementele principale care definesc statul sunt: teritoriul, forma de guvernămant şi organizarea
economică.
Evoluţia noţiunii de stat poate fi urmărită din cele mai vechi timpuri şi pană in prezent. Evolutia statului a
decurs paralel cu evoluţia societăţii umane. Deşi primele state au apărut incă din antichitate statul naţional
modern s-a cristalizat abia in Europa feudală.
Statele s-au format de-a lungul istoriei in rezultatul mai multor evenimente: prin războaie şi cuceriri teritoriale,
prin partaj succesoral (moştenire), prin lupta pentru independenţă naţională, prin destrămarea unor imperii,
prin dezmembrarea unor state federative, prin separarea unor colonii de metropole etc. Numărul statelor a
evoluat continuu, in 1890 erau 46 de state pe glob, 1914 - 62 de state, 1946 - 74 de state.
In prezent exista circa 200 de state, avand calitatea de subiect de drept internaţional cu capacitatea deplină,
indiferent de intinderea lor teritorială, mărimea populaţiei, gradul de dezvoltare economică. In
esenţă statul reprezintă o entitate distinctă, fiind determinat de poziţia sa geografică pe glob, continente,
regiuni geografice. Toate aceste caracteristici conferă statului o personalitate geografică. Evoluţia sa a fost
una destul de complexă şi controversată.
Statul este o intruchipare politică a naţiunii şi, de regulă, a evoluat odată cu naţiunea respectivă. Astfel, putem
exemplifica statele naţionale europene: ţările scandinave, Ţările de Jos, Polonia, Romania, Portugalia,
Grecia, Franţa, Italia, avand o structură omogenă a populaţiei, ceea ce reprezintă un factor in plus de
stabilitate geopolitică, dovedind o coeziune extrem de mare a statului naţional. Există in lume şi state
binaţionale cum ar fi: Canada (Canada francofonă şi anglo-saxonă), Belgia (valonă şi flamandă), precum şi
state multinaţionale Federaţia Rusă, India, SUA etc.
Statul naţional reprezintă forma cea mai inaltă de organizare politico-teritorială a naţiunii. Statul naţional se
defineşte ca o suprapunere dintre stat şi naţiune, fiind considerat ca formă ideală a organizării politico-
teritoriale. Sunt şi excepţii cand statele au apărut in absenţa unor naţiuni prealabile, prin voinţa unor puteri
regionale sau mondiale: Albania (1913), Libia (1954), Malaysia (1969).
In cazul Romaniei, statul naţional roman este delimitat intre anumite frontiere, iar naţiunea romană este
revărsată in exterior, indeosebi in est şi nord-est. R. Moldova tot mai des, in cercurile diplomatice este
recunoscută ca al 2-lea stat romanesc, prin ponderea majoritară a populaţiei de origine romanească (deşi cea
mai mare parte se intitulează moldoveni). Printre alte unităţi geospaţiale frecvent intalnite in literatura de
specialitate se inscriu: areal, zonă, provincie, regiune, enclavă etc.
Areal - teritoriul in limitele căruia sunt răspandite anumite fenomene şi procese, inclusiv cele cu caracter
economic. Exemplu: arealul de recrutare a forţei de muncă pentru un oraş; arealul de distribuire a unor
mărfuri (piaţa de desfacere) etc.
Zonă - o altă unitate geospaţială, utilizată pe larg in geoeconomie, care cuprinde o suprafaţă cu caracteristici
diferite in raport cu spaţiul inconjurător, deosebindu-se de areal prin faptul că zona indică intensitatea
fenomenului, arealul indicand doar prezenta fenomenului. Exemplu: zona economica liberă (zona
antreprenoriatului liber) - spaţiu geoeconomic cu un regim fiscal diferit de cel al spaţiului economic naţional
din componenţa căruia face parte.
Provincie - un termen folosit incă in Roma Antică, pentru a identifica teritoriile ocupate de Imperiul Roman.
Actualmente este folosit in calitate de unitate teritorialadministrativă (Canada, Italia, Argentina etc.)
Regiune – ca termen geoeconomic este utilizat in sensul unei suprafeţe in cadrul spaţiului economic
naţional sau internaţional cu o structură specifică, capabilă să funcţioneze independent, deşi are legături
stranse cu restul teritoriului economic.
Ex.: Euroregiunile - o formă specifică de cooperare transfrontalieră. In UE actualmente există circa 75 astfel
de regiuni de bună vecinătate şi cooperare regională.
Enclava şi / sau exclavă - termen utilizat in geopolitică şi geoeconomie,semnificand teritoriul sau o parte a
teritoriului unui stat, izolat din toate părţile de teritoriul altui stat sau de către apele neutre. In relaţia cu
teritoriul căruia ii aparţine se numeşte exclavă.
Ex: regiunea Kaliningrad (Federaţia Rusă) in raport faţă de Polonia şi Lituania - enclavă, iar faţă de Federaţia
Rusă - exclavă. Semnificative in acest sens sunt şi enclavele etnice din Transcaucazia: Nahicevan, Nagorno-
Karabah, (Ajerbaidjan) Osetia de Sud, Abhazia (Georgia) etc. Encalve sunt şi statele / teritoriile izolate
totalmente de alte state (Vatican, San-Marino, Lesotho, Swaziland).
In componenţa teritoriului statal se include şi suprafaţa de uscat din interiorul graniţelor, apele (interioare şi
teritoriale), precum şi spaţiul aerian, bogăţiile subterane din perimetrul hotarelor statale.
Printre teritoriile preţioase care oferă avantaje geoeconomice şi geopolitice se inscriu şi teritoriile de litoral,
(zone de litoral) care pe langă resursele naturale, de regula, oferă condiţii avantajoase pentru construirea
porturilor, asigurand ieşirea statelor la Oceanul Planetar.
Cea mai mare parte a statelor lumii (circa 100) au apele teritoriale in limitele de 3-12 mile maritime1, iar 22 de
state – 200 mile maritime, de facto regimul apelor teritoriale al acestora fiind mult mai mic. In aceste ape
statele naţionale au drepturi suverane de a exploata resursele naturale sau de a le folosi in alte scopuri
economice. Statele naţionale riverane Oceanului Planetar dispun şi de spaţiul Geoeconomic al ş elfului
continental2 care se prezintă doar ca teritoriu economic nu şi politic. Conform Convenţiei Internaţionale
pentru Dreptul Marin, statele au drepturi exclusive asupra exploatării şelfului continental nu şi dreptul politic
asupra acestei acvatorii.
Aceste zone de contact dintre spaţiul terestru şi oceanic a fost o forţă motrică in dezvoltarea civilizaţiei umane
pe tot parcursul existenţei ei. In aceste zone sunt concentrate importante resurse umane şi cu potenţialul
economic statelor lumii. Zonele de litoral au devenit zone de interes economic şi politic a statelor mari. Zonele
de litoral concentrează şi un potenţial enorm militar. Rolul acestor spaţii in timp s-a schimbat. In sec. XV –
XVIII se considera că cine controlează marea controlează lumea, (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa şi
Olanda) au beneficiat de poziţia avantajoasă la litoral. Ulterior situaţţia geopolitică şi geoeconomică s-a
schimbat şi in favoarea părţii continentale, conform principiului cine controlează continentul (rimlendul) acela
controlează lumea (Mongolia in sec. XII, Rusia in sec. XX). Sfirşitul sec. XX inceputul celui de-al XX-lea a
schimbat esenţial concepţia geopolitică de dominare a lumii. Rolul dominant umană l-a căpătat linia de litoral
şi corespunzător rolul acestor spaţii a crescut foarte mult.
Aceste zone economice uneori intrec suprafaţa uscatului unor ţări si pot mări considerabil potenţialul
resurselor acestor ţări. Statele intracontinentale (circa 30) sunt dezavantajate din acest punct de vedere.
In studiile geoeconomice actuale un loc deosebit il ocupă şi alte unităţi taxonomice cum ar fi zonele
economice libere, tehnopolisele, zonele offshor, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, acestea fiind analizate in
ambele capitole ce urmează.
Teritoriul geoeconomic al unei ţări – este teritoriul geografic administrat de guvernul acelei ţări (nu neapărat
identic cu teritoriul din interiorul graniţelor politice), unde persoanele, bunurile şi capitalul circulă
liber. Teritoriul geoeconomic al ţării cuprinde spaţiul aerian (aerotoruil), apele teritoriale (acvatoriul) şi
geotoriul (teritoriu de sinteză al spaţiului aerian, acvatic şi terestru) asupra cărora ţara are drepturi exclusive.
Hotarele geoeconomice, in acest sens, nu coincide cu hotarele politice (statale). Ele sunt hotarele
convenţionale trasate de activitatea subiecţilor geoeconomici:
economiile naţionale,
corporaţiile transnaţionale,
organizaţiile economice internaţionale,
grupările integraţioniste.
Spaţiul geoeconomic este supus unor transformări continue. Astfel, spaţiul geoeconomic european este
supus actualmente unor tendinţe, ce necesită a fi luate in consideraţie de factorii de decizie din R. Moldova:
Ca rezultat al interferenţei intereselor şi factorilor geoeconomici, financiari, tehnologici, informaţionali,
legislativ-naţionali, etnopsihologici etc., spaţiul geoeconomic european devine tot mai dinamic şi
„agresiv”. Aceste evoluţii sunt determinate de progresul tehnico-ştiinţific, care a creat posibilităţi noi
pentru depăşirea spaţiului;
Relaţiile internaţionale tot mai mult sunt dominate de subiecţi privaţi (corporaţii transnaţionale, nuclee
industriale, persoane particulare şi alte structuri noi in economia mondială) şi tot mai puţin sunt
controlate de către state. In legătură cu aceasta, DIM treptat va fi substituită de diviziunea corporativă
a muncii. Pe de altă parte, diminuarea rolului statului pe plan economic extern şi intern va conduce la
deteriorarea suveranităţii, iar pe de altă parte, va inlesni ascensiunea intereselor geoeconomice in
varful ierarhiei intereselor strategice;
Economia europeană se transformă intr-un sistem supraintegrat şi compact care fa ignora existenţa
frontierelor naţionale. Majoritatea statelor nu vor mai putea fi garanţi ai suveranităţii naţionale şi se vor
transforma in agenţi economici, avand interese economice proprii, tinzand să ocupe o nişă in
economia mondială şi „fuzionand” cu companiile transnaţionale;
Economia europeană a devenit foarte dinamică, iar cu timpul va deveni şi imprevizibilă. Globalizarea
conferă economiei europene caracteristici calitative absolut noi, care nu mai sunt egale cu „suma”
economiilor naţionale. O dată cu formarea organismelor economice şi financiare internaţionale şi
constituirea marilor corporaţii transnaţionale, economia europeană nu mai este limitată de valorile
culturale sau politice naţionale. Intereselegeoeconomice predomină asupra intereselor politice şi
reduc importanţa componentelor geostrategice.