SCOALA POSTLICEALA SANITARA SFÂNTUL VASILE CEL MARE, PLOIEȘTI

Profesor :Sima Dragos

Elev :Stan Georgiana

AMG I 2019-2020

ROLUL COMUNICĂRII ÎN EDUCAȚIA PENTRU

SANATATE
Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia generală a populaţiei însetul
continuu al generaţiilor. Această secvenţă a culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de
sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de
sănătate,în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire continuă”, de „educaţie premanentă”, de
„perfecţionare” pe un fond pregătit general în sistemul instrucţiei publice a populaţiei. Veriga principală
pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pentru a avea rezultate bune, pe
termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, este educaţia pentru
sănătate.Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare şi
participarea, educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale
populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea
unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei poziţii active faţă de
sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacitării maselor la
participarea activă în vederea realizării şi consolidării sănătăţii. Medicul este un educator de specialitate
şi este normal să fie utilzat pentru cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la
nivelul unei demnităţi financiare echitabile pentru acţiunea de educator în cadrul elementelor Educaţiei
Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând partedin obligaţiile instrucţiei naţionale.După Ch. Gernez-
Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţiede scopul urmărit:

♦ preventiv – temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru prevenirea

îmbolnăvirilor;

♦ constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;

♦ curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale.Putem considera

educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramurăa culturii umane, una
din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinutfavorabil sănătăţii, în
realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru
acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii.Educaţia pentru sănătate,
la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un fond material, fizic, care să stea la baza
cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar atunci cândexprimarea teoretică este susţinută de
un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate practică.Educaţia pentru sănătate presupune
acceptabilitate, respect reciproc, informare, mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene,
cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept alomului şi o obligaţie a societăţii, concretizată
printr-o programă analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe
mesaj educativ de cultură sanitară, imagini deexemplificare şi demonstraţii practice).Educaţia pentru
sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de comunicare, ca element
fundamental. Datorită faptului că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care transmite
informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în activităţile de comunicare cei
doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie
să asculte. El trebuie să accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a
avea loc un dialog cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi, ţinând cont, permanent, de
comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală. Pot apare bariere
în comunicaţie care ţin de deosebirea socio-culturală dintre educator şi receptorul informaţiei,
receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă de medic sau educator, înţelegere limitată
sau transmiterea de mesaje contradictorii.

Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj adecvat
auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune logică, numărul acestora/şedinţă
să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea
lor de către auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate. În practica medicală, foarte frecvent educaţia
pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în care comunicarea este mai adecvată nevoilor de
formare. Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene. În cadrul transmiterii
informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o serie de tehnici în educaţia pentru sănătate:

♦“tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii pentru

identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;

♦“tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte nevoile educative
într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa grupului;

♦“tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură cu o problemă,
iar educatorul grupează ideile comune.În cadrul modernizării mijloacelor de comunicare, Organizaţia
Pan-Americană a Sănătăţii a iniţiat şi difuzat în anul 1989 un program de educaţie pentru sănătate prin
sateliţi (privind situaţia sanitară în America Latină, mortalitatea infantilă, rolul femeii în serviciile de
sănătate, toxicomania,etc.)

Tipuri de educaţie pentru sănătate

Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală:

1.educaţie pentru sănătate formală

care este rezultatul unui proces planificat de transmitere deexperienţe, cunoştinţe, ce vizează toată
populaţia (socializare secundară a individului), necesităefort de predare-învăţare şi educatori;

2.educaţia pentru sănătate nonformală

vizează componentele din conduita individului care seformează prin experienţă sau imitaţie (socializarea
primară a individului); nu necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este
realizată de familie şi comunitate;

3.educaţie pentru sănătate comportamentală

cuprinde educaţia pentru sănătate conformnormelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii
publice şi promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând
dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea. Pentru
prevenirea acţiunii factorilor de risc asupra sănătăţii populaţiei serviciile medico-socio- psiho-pedagogice
trebuie să fie adaptate nevoilor resimţite de diverse categorii de populaţie. Testarea acestor nevoi
necesită investigaţii suplimentare pentru decelarea problemelor existente în populaţia considerată
sănătoasă, prin metode specifice Sănătăţii Publice ca ştiinţă a protejării oamenilor şi a sănătăţii, a
promovării şi redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii. Educaţia pentru sănătate face
parte din viaţa culturală a fiecărei ţări, deci organizarea şi propagarea noţiunilor de ocrotire a sănătăţii, a
sanogenezei, nu revine exclusiv sectorului sanitar ci, în egală măsură, trebuie să participe şi alte sectoare
ca: învăţământul, organizaţii civice, biserica, diverse asociaţii, unităţi productive sau comerciale de stat
ori particulare, toate având anumite responsabilităţ iîn acest sens.

Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate

Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul:

1.creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul prevenţiei bolilor, alsanogenezei, al

protecţiei mediului ;

2.formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;

3.antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin crearea unei poziţii activefaţă
de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii publice.

Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:

1.al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai timpurii cu atât rezultatele înstarea
de sănătate a populaţiei sunt mai bune;

2.al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane specializate are impact mai
mare asupra comportamentului sanogenetic;

3.al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a statului.După alţi autori
(L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt următoarele:

a) principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o componentă a fondului cultura

lgeneral şi a ştiinţelor medicale;

b) principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului medical necesită adaptarea la
individ în combaterea stresului bolii;

c) principiul de influenţare a individului şi grupului în schimbarea comportamentului spre un cadru

sanogen;
d) principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de instrucţie legiferat şi stratificat
pe etapele instrucţiei generale şi de consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea
aducerii informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan mondial, sau în situaţia recrudescenţei
unor stări morbide anterioare;

e) principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i se adresează;

f) principiul de informaţie şi instrucţie teoretică şi de aplicabilitate practică prin demonstraţii;

g) caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate. Este important de menţionat că

educaţia pentru sănătate este diferită de educaţia sanitară, care vizează igiena personală.

Cerinţele educaţiei pentru sănătate sunt:

♦ largă accesibilitate;

♦ orientare (spre prevenţie) profilactică;

♦ participare activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi;

♦ caracter optimist;

♦ să fie convingătoare;

♦ exprimare accesibilă;

♦ caracter ştiinţific;

♦ tematică adecvată auditoriului. Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia pentru

sănătate sunt următoarele:

1. abordarea medicală

– medicul urmăreşte la pacient formarea unor atitudini, comportamente,conforme cu principiile sale

pentru sănătate;

2. abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile sau

defavorabile sănătăţii, iar cel care primeşte informaţiile este liber să aleagă şi să facă ceea ce doreşte
(facilitează adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament);

3. abordarea orientată spre individ (personalizare) – profesionistul (educatorul) explică persoanelor care
doresc să ştie şi să ia o a anumită decizie;

4. abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar
societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea comportamentului. Direcţiile de orientare ale
educaţiei pentru sănătate se referă la:

♦ dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei;

♦ antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi evitarea poluării;

♦ extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitarii îmbolnăvirilor profesionale;