INTERACŢIUNI ALE LUI CONSTANTIN NOICA

CU FENOMENUL POLITIC ŞI CULTURAL NAŢIONALIST

DIN ROMÂNIA INTERBELICĂ*

ADRIAN MIRCEA DOBRE**

Dacă generaţiile dinaintea Primului Război Mondial mai aveau de împlinit

marile idealuri istorice ale naţiunii, generaţia ce urma marii conflagraţii avea în faţă
un alt ideal: înălţarea culturală şi politică a neamului. Generaţia ’27 avea în ea
vitalitatea, voluptatea începutului. Ei ştiau că „încep ceva şi întreg suflul tinereţii
lor se risipea în acest ceva”. Cioran a numit acest început „adamismul românesc”.
„Totul trebuie început, spunea el, absolut totul.”1 Eliade vorbea de o „primăvară”,
referindu-se la acest început, în fluidul căreia cu toţii ar fi trebuit să se îmbete2; sau
de o tinereţe fără bătrâneţe care trebuie cucerită. Un tânăr, afirma Eliade, „este
obsedat de eternitate, de libertate, de fericire; fragmentarul, moderatul,
confortabilul, convenţionalul, compromisul sunt cuceririle vârstei mijlocii”3. Iar
Noica îşi exprima nemulţumirea astfel: „Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai
istoriei”4. Energia lor spirituală, într-adevăr, depăşea cu mult limitele obişnuite ale
setei de a construi. Afirmaţia unui intelectual din vechea generaţie că ei, cei
bătrâni, ar putea schimba faţa societăţii prin raţiune şi organizare era în mod
categoric sortită respingerii. Tânăra generaţie se săturase de atâta înţelepciune şi
raţiune, voia schimbări radicale, simţea că nu mai are timp, că se sufocă în absenţa
marilor confruntări. Pe undeva aveau, într-adevăr, dreptate. Deşi ţara se afla într-o
epocă de înflorire cum nu se mai cunoscuse până atunci, impulsionată şi de
reîntregirea graniţelor şi a neamului, totuşi rânjetul ameninţător al falimentului
moral şi economic, ce nu ocolea nicio formă de organizare politică, avea să
cuprindă în ultimii ani de până la Al Doilea Război Mondial întreaga Românie Mare.

* Lucrare realizată în cadrul proiectului „Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări,

dezbateri, perspective”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social
European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013,
POSDRU/89/1.5/S/56 815.
** Pentru o privire de ansamblu asupra fenomenului politic şi cultural naţionalist din România
interbelică, vezi Adrian Mircea Dobre, Filosofie socială în context interbelic la C. Rădulescu-Motru,
Bucureş;ti, Editura Academiei Române, 2011.
1
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 42.
2
Mircea Eliade, „Linii de orientare”, în vol. Profetism românesc, Bucureşti, Editura Roza
Vânturilor, 1990, p. 20.
3
Idem, „Mitul generaţiei tinere”, în vol. cit., pp. 108−110.
4
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 7.
112 Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a IV-a

„Tânăra generaţie” interbelică sau „generaţia ’27”, cum mai este numită,
după anul apariţiei Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade, avea orgoliul de a se
erija în pioni ai reconstrucţiei istorice şi culturale a României, respingând uneori
eforturile celor de dinaintea lor, considerând că ei şi-au încheiat misiunea
(reîntregirea neamului). Afirmarea ţării în lume era sarcina lor.
Ideea unei noi primăveri apare explicit în discursul tuturor apropiaţilor lui
Nae Ionescu. Acest nou start, crearea unui sens istoric şi cultural pentru România,
nu-i sperie, nu-l resimt ca pe o povară, ci ca pe o binecuvântare. Iată ce scria
Constantin Noica într-un articol apărut în Vremea, în 1936 (nr. 438): „Nu e o
binecuvântare să ştii că arunci sămânţa într-un pământ tânăr şi plin de vlagă, în
timp ce, la alte popoare, nu numai sufletele, ci şi pământurile sunt ostenite?”5. De
aceea, şi România este binecuvântată, iar „cine e tânăr în ea astăzi nu are decât a se
ferici”6. Emil Cioran este, de asemenea, direct, tranşant, în această problemă, în
Schimbarea la faţă a României: trebuie să o luăm de la capăt, întrucât o mie de ani
am fost subistorie7. El declară mai departe: „România are un sens întrucât o
începem. Trebuie să o creăm lăuntric pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea
acestei ţări să ne fie singura obsesie”8.
Naţionalismul lui Emil Cioran apare în acest cadru drept unic, original,
desfăşurat pe două niveluri: 1) evidenţierea aspectelor „negative” ale poporului
român în vederea reparării lor şi 2) proiectul său utopic de reconstrucţie a
României. Spre deosebire de „românismul” profesorului Rădulescu-Motru, care se
înfăţişa tot pe două niveluri şi era susţinut şi de date ştiinţifice, la Cioran, „critica
negativă” este un discurs plin de acuze, invective, tristeţi etc., iar „opera
constructivă” este un discurs total utopic, aproape „iraţional”.
Prin urmare, „noua «generaţie» este deci caracterizată, înainte de toate, de o
adevărată hipertrofie a vieţii interioare, absolut necunoscută generaţiilor
precedente, marcate de suficienţa pozitivismului şi a optimismului ştiinţific.
Bogăţia mistuitoare a vieţii interioare reprezintă şansa «generaţiei» care se vede
astfel chemată să se diferenţieze de precursoarele ei. Diferenţa se cristalizează deja
prin descoperirea puterii creatoare a iraţionalului şi prin acceptarea tentaţiei misticii
creştine”9. Această generaţie trebuia să se constituie, în cele din urmă, ca o nouă
generaţie culturală.
Se cuvin precizate câteva aspecte generale ca motivaţii ale actului de
convertire naţionalist-culturală a noii generaţii:
1) Aspiraţia acestei generaţii spre purificare morală;
2) Aplecarea ei spre spiritualitate şi ortodoxie;

5
Constantin Noica, „Despre o Românie binecuvântată”, în Eseuri de duminică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992, p. 10.
6
Ibidem.
7
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 40.
8
Ibidem, p. 40.
9
Florin Ţurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003,
pp. 139−140.
Interacţiuni ale lui Constantin Noica cu fenomenul politic şi cultural naţionalist din România 113

3) Tinerii noii generaţii erau efectiv obsedaţi de destinul ingrat al apartenenţei

la o ţară mică (aspirau la idealuri misionar-politice sau culturale);
4) Profesorul Nae Ionescu (autoritatea lui a reprezentat un puternic factor de
presiune morală).
Majoritatea acelor tineri s-au angajat printr-un act de credinţă.
Dintre toate concepţiile naţionaliste, se impune cea a lui Nae Ionescu. El
practica un autohtonism ortodoxist. Se spune despre Nae Ionescu că a avut o
deosebită forţă psihologică „de a suci” minţile unor tineri geniali. Se pune
întrebarea însă: cât de mare a fost influenţa acestui personaj asupra unor oameni a
căror notorietate culturală a fost recunoscută, uneori, pe plan mondial? Discipolii
săi, printre care se remarcă, aşa cum se ştie, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu,
Constantin Noica sau Emil Cioran, au practicat şi teoretizat un naţionalism destul
de apropiat cu cel al profesorului.
Constantin Noica se evidenţiază în acest context prin mai multe articole şi
conferinţe. Cea mai relevantă conferinţă în acest sens este „Ce e etern şi ce e istoric
în cultura românească”, de unde reiese că trebuia ca o Românie a spiritului să
prindă contur în tiparul geografic al României materiale. Astfel, trebuiau să facă o
Românie puternică şi respectată, o Românie al cărei destin îl voiau hotărât aici, în
ţară, iar nu în altă parte din afara graniţelor. Aveau în sfârşit o Românie Mare,
odată cu Marea Unire, iar acum trebuiau să încerce să-i dea şi un spirit pe măsură,
având conştiinţa unei mândrii fireşti şi de nimeni contestate. Aşadar, şi pentru
Noica exista obsesia destinului naţional, chiar dacă din perspectiva sa este mai
moderată decât la colegii de generaţie: „Filosofia este, pentru Noica, calea de
soluţionare a marii probleme a epocii – destinul românesc; (...) Noica nu se va
îndepărta de această convingere întreaga sa viaţă, deşi, cu timpul, tendinţei spre
împăcare şi armonie îi va ceda şi el. Încrederea în rolul pe care filosofia îl are de
jucat în cultura română i-a hrănit însă optimismul...”10.
În ceea ce priveşte utilitatea culturii, fără îndoială, în existenţa unui popor
este indispensabilă, iar pentru Noica aceasta este cheia reuşitei istorice. Astfel,
C. Noica a manifestat un interes constant pentru problematicile culturii,
considerând-o ca o permanenţă în viaţa unui popor. El condiţionează apartenenţa
culturii la istorie, pe temeiul că o cultură valoroasă în viaţa unui popor este
necesară: „În fapt, noi mergem către forme istorice. Când un neam sau o cultură
încep să coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea
că nu vor putea înfăptui dintr-odată forme istorice superioare”11.
Şcoala lui Nae Ionescu intră în conflict cu venerabilul Motru pe tema
orientării lor mistico-filosofice. Rădulescu-Motru respinge şi atacă ideea de mister
din filosofia lui Blaga sau concepţia lui Nae Ionescu. Odată atacat Nae Ionescu,

10
Dragoş Popescu, „Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Constantin Noica despre prezenţa
spiritului românesc în istorie”, în Simpozionul naţional Constantin Noica, ediţia a III-a, Pagini despre
sufletul românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 167.
11
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 9.
114 Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a IV-a

discipolii săi se simt şi ei vizaţi. De exemplu, Mircea Vulcănescu „s-a detaşat de

Rădulescu-Motru întrucât acesta respingea, iar în câteva rânduri a atacat, în lucrări
sau prin presă, misticismul. Aşa a făcut-o, printre altele, în Personalismul energetic
sau în articolul Vocaţia, în care combate misticismul şi trivialitatea, piedici în
pregătirea copilului dotat din naştere”12.
De fapt, şi unii, şi alţii urmăresc acelaşi scop, doar metodele sunt diferite, şi
anume: o cultură reprezentativă pe plan european. Prin urmare, Constantin Noica
credea că: „Economiceşte şi politiceşte, culturaliceşte ori spiritualiceşte, simţim că
de mult nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne
mai mulţumeşte România eternă; vrem o Românie actuală” 13. Tensiunea aceasta
reprezintă drama generaţiei tinere.
Pentru a fi edificatori, redăm un citat în acest sens: „Deci trebuie să renunţăm
la cultura populară, care, în fond, nu e cultură deliberată, «ci ţine de o anumită
spontaneitate creatoare care o apropie mai mult de natură decât de cultură».
Mioriţa nu mai trebuie considerată culmea creaţiei artistice româneşti şi trebuie
depăşită, spune Noica într-un prim moment, după care găseşte că, chiar în aşa-numitul
«suflet pastoral», poate fi găsită o cale de evadare”14.
Iar Emil Cioran visa până la disperare, aşa cum o spune el însuşi, la o
redescoperire sau, mai degrabă, o redefinire pe temelii noi a României. Aşa s-a născut
cartea Schimbarea la faţă a României, o analiză a trecutului cultural şi istoric, un studiu
comparativ al acestuia cu alte culturi şi istorii, precum şi un proiect utopic de viitor
pentru România.
Viziunea lui Cioran despre o viitoare Românie este următoarea: „nu vreau o
Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie,
furioasă şi ameninţătoare. Sunt prea mult patriot, ca să doresc fericirea ţării mele.
Spirala istorică a României se va înălţa până acolo unde se pune problema
raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici încolo ne vom
ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în
România”15.

12
Mircea Vulcănescu, „Filosofie ştiinţifică, universitate şi ortodoxie”, în Mircea Vulcănescu, Opere,
I, Dimensiunea românească a existenţei, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, prefaţă de Eugen Simion,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, 2005,
pp. 1153−1154.
13
Constantin Noica, „Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”, în Revista Fundaţiilor
Regale, Bucureşti, anul X, nr. 9, septembrie 1943, p. 528.
14
Marius Dobre, „Eternul ţăran român la judecata lui Noica şi Cioran”, în Simpozionul
naţional Constantin Noica, ediţia a III-a, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2011, p. 172.
15
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 207.