Testament

de Tudor Arghezi

Moderinsmul este curentul literar, manifestat, în deosebi, în perioada interbelică. Orientarea

artistică promovează o înnoire a literaturii, prin creearea unor modalitați inovatoare de exprimare.

Opera „Testament” de Tudor Arghezi a apărut, în volumul „Cuvinte potrivite” în anul 1927,
dezchizând acest volum, făcând-o o artă poetica. Această carte a reprezentat începutul editorial al
autorului.

Tudor Arghezi, fiind un poet modernist, și în aceasta opera se regăsesc elemente specifice
acestui curent literar cum ar fi: exprimarea relației dintre creator și univers, ambiguitatea mesajului,
realizată în deosebi prin exploatarea metaforei și prezența esteticii urâtului, Arghezi fiind parintele
acesteia în literature romnână. Se remarcă cultivarea înnoirilor prozodice: strofe inegale, măsura și
ritmul variază și rima împerecheată. Totodată, se remarcă asocieri inedite de cuvinte care provin din
registre stilistice diferite (hrișov, rapi, pedesitor).

Titlul, reprezintă o metaforă. În sens denotative, se referă la un act prin care o persoană își
exprimă dorințele postmortem, mai ales cu încredințarea bunurilor materiale, însă testamentul
arghezian consemnează încredințarea bunurilor spirituale.

Tema poeziei se referă la menirea artei și a artistului, care poate fi acompaniată de tema artei ca
meșteșug și ca moștenire.

Din punct de vedere compozițional poezia este alcătuită din șase strofe cu număr inegal de
versuri, organizate în patru secvențe poetice, construite in jurul simbolului central, metafora „carte”.
Poezia este scrisă sub forma unui monolog adresat de tata unui fiu imaginar, căruia îi lasă moștenire
„cartea”: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, dupa moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.”

Din prima secvență este stability faptul că moștenirea pentru urmași este „cartea”, simbol al
creației. Cartea reprezintă o treaptă pe drumul cunoașterii și însumează experiențele strămoșilor care au
urcat pe scara uanității „pe brânci” și „prin râpi și gropi adânci”.

În a doua strofă cartea este văzută ca un „hrișov”, act domnesc care servea ca titlu de
proprietate, ca titlu pentru un privilegiu: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi.”. Construcția „oseminte vărsate
în mine” face referire la idea că eul poetic este intermediar între străbuni și generațiile viitoare.

A doua secvență cuprinde strofa a III-a și se concentrează pe rolul artistului și pe idea că

scriitorul trebuie să depună un efort constant si îndelungat, deoarce cartea înseamnă muncă. Simbolul
„sapei” în „condei” și al „brazdei” în „călimară” ține de prefacerea trudei fizice a străbunilor în munca
intelectuală a artistului: „Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară/ Bătrânii
au adunat printer plăvani/ Sudoarea muncii sutelor de ani.”

Creația se naște din prelucrarea unui limbaj rudimentar folosit de țăranul român: „Din graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”; așadar, limba literară își are izvorul în graiul viu al
neamului. Metafora „cuvinte potrivite” reprezintă fondul lexical pe care poetul îl „șlefuiește” pe interior
până îi scoate la iveală capacitatea de a căpăta noi înțelesuri.
Totodată se remarcă estetica urâtului