UNIVERSITATEA DE STAT UMANISTICĂ DIN IZMAIL

Facultatea de limbi străine

Catedra de Filologie Romano-Germanică

REFERAT
La disciplina «Introducere în Filologie Romanică»
subiect: « Latina populară »

Elaborat de studentul Dunav Maxim

gr.16-BI

Izmail 2020
 Cuprins:
1.Modul de răspândire a limbii latine
2. Limba vulgară
3. Latina populară
4. Lexicul latinesc
5.Extinderea limbii latine
6. Literatura întrebuințată

1.Modul de răspîndire a limbii latine

Modul de răspîndire a limbii latine a determinat configurarea unor trăsături
specifice ale aspectului ei vorbit în provinciile imperiului. În marea majoritate a
cazurilor, latina se impunea populaţiilor cucerite de romani prin admnistraţie,
religie şi armată. Între latina clasică şi latina vorbită de soldaţii, funcţionarii şi
coloniştii trimişi din diverse regiuni pentru a romaniza provincile cucerite nu
existau deosebiri esenţiale. Limba vorbită, cotidiană, familiară, era însă ma puţin
atentă la normele „corecte”, fapt care deschidea drum liber inovaţiilor, formelor ma
expresive. Toate aceste forme dădeau un anumt specific, p o p u l a r, aspectului
vorbit al latinei provinciale.
Pe intreg teritoriul Imperiului Roman, limba latina s-a raspandit pe doua cai: a) ca
limba literara scrisa (latinitas, sermo scriptus urbanus), utilizata de scriitori in
lucrarile lor literare, in .coli, in actele oficiale (la romani, ca .i la greci, varianta
vorbita, populara a limbii nu aparea in alte lucrari scrise decat in comedii; b) ca
limba vorbita a osta.ilor, negustorilor, meseria.ilor, a maselor largi ale populatiei,
in general. Aceasta era cea mai importanta cale de raspandire a limbii latine in
provinciile romane. Astfel, in afara de limba scriitorilor .i a documentelor oficiale,
adica de limba literara, formata, indeosebi, sub influenta limbii literare greceşti, in
toate perioadele existentei limbii latine s-a utilizat, de asemenea, şn latina vorbita
vulgara, varianta mai putin cizelata a limbii latine. Latina vulgara este vorbirea
orala a acelor paturi ale populatiei care nu au trecut prin educatia şcolara şi n-au
fost supuse in.uentei literaturii artistice (1). Ea era limba vorbita, cotidiana a
majoritatii coloni.tilor stabiliti pe intreg teritoriul Imperiului Roman in calitate de
propagatori activi ai limbii .i culturii latine (2). Latina folosita de masele largi ale
populatiei se deosebea de limba lui Vergilius, Cicero, Horatius şi a altor scriitori
atat prin lexic şi frazeologie, cat şi prin morfologie şi sintaxa, de.i lexicul de baza .i
structura gramaticala a ambelor variante ale latinei erau aceleaşi. Latina literara s-a
pastrat, conform traditiei, in şcoli, unde a capatat forme stabile, osificate, atestate
in operele scriitorilor clasici, .xate apoi in lucrarile gramaticilor.Gramaticul latin
Varro scria: Latinitas est incorrupte loquendi observatio secundumRomanam
linguam–„latinitas inseamna respectarea regulilor limbii conform normelor vorbirii
din Roma”. Iar in a.a-numitul tratat „Rhetorica ad Herennium” (autorul anonim, 85
i.e.n.), acelaşi aspect literar al limbii este determinat astfel: Latinitas est quae
sermonem purum conservat ab omni vitio remotum – „latinitas inseamna pastrarea
vorbirii curate, fara nici un fel de gre.eli”. Latina vorbita, dimpotriva, putea fi
auzita prin piete, in atelierele meşteşugarilor (sermo vulgaris), la sate (sermo
rusticus), printre osta.i (sermo militaris). In familie şi in comunicarea cu slugile, şi
scriitorii, desigur, foloseau limba latina vorbita (sermo cotidianus sau consuetudo).
Quintilianus, scriitor din perioada clasica, recuno.tea ca el utilizeaza limba
cotidiana in comunicarea cu sotia .i copiii, cu slugile: Quidam nullam esse
naturalem putant eloquentiam, nisi quae sit cotidiano sermoni simillima, quo cum
amicis, coniugibus, liberis, servis loquamur (De institutione oratoria, XII, 10, 40)
„Unii considera ca nu este o alta elocinta mai naturala, decat cea foarte apropiata
de limba cotidiana in care comunicam cu prietenii, sotiile, copiii şi sclavii”. Hugo
Schuchardtsustinea ca la Roma una şi aceeaşi persoana folosea un aspect al latinei
atunci cand se sfatuia cu sclavul sau privitor la cumparaturile pentru ospatul ce
urma sa aiba loc, un altul cand, printr- un biletel, i.i invita prietenul la ospat .i un al
treilea aspect al limbii, daca scria o oda elogiind o persoana de vaza (3). Aceasta
varianta a limbii, supusa unei evolutii libere .i nemijlocite, este cunoscuta ca limba
latina populara sau vulgara (de la lat. vulgus „popor”). Latina vulgara este atestata
in monumente scrise din perioada de pana la secolele VII-VIII e.n., adica pana la
aparitia limbilor romanice. In latina vulgara este evidenta tendinta de a schimba
pronuntia unor sunete sau imbinari de sunete, de a uni.ca anumite mijloace
gramaticale şi imbinari de cuvinte in contextul propozitiei. In latina vulgara, pe de
o parte, s-au pastrat unele constructii disparute .i un lexic invechit, pe de alta parte,
dimpotriva, au aparut multe formatiuni lexicale noi. Scriitorii latini afirmau adesea
ca vorbirea populara din timpul lor avea mari afinităţi cu latina veche. De ex.,
Cicero (De oratore, III, 12, 44) scria: „Cand o ascult pe ea (pe soacra Lelia), am
impresia ca ii aud pe Plautus .i pe Naevius”. Acela.i Cicero .i alti scriitori (de ex.,
Quintilianus) opuneau bona consuetudo sau urbanitas (adica latina Romei)
idiomurilor din afara Romei (rusticitas, rustica vox). Urbanitas, cui… contraria sit
rustice „urbanitas, care… este opusa vorbirii rusticitas” (Quintilianus,De
institutioneoratoria, VI, 3, 17). Acest aspect popular vorbit al latinei, care nu
corespundea normelor latinei literare, la diferiti scriitori purta nume diferite. De
notat ca romanii niciodata nu numeau aspectul vorbit al limbii lingua, ci numai
sermo „vorbire, vorba”. In perioada preclasica, Plautus ii zice sermo plebeius
„vorbirea plebeilor”, iar in perioada clasica, Quintilianus il nume.te vulgaris sermo
„vorbirea populara”, vulgi sermo „vorbirea poporului”. La Cicero, lui plebeius
sermo i se opune nobilis sermo; rustica vox, rusticum vocabulum, sonus
subrusticus, vox subagrestis(4), spre deosebire deurbanus sermo„vorbirea urbana”.
Vorbirea militarilor se numea militaris sermo, militaris vulgarisque sermo
(Hieronymus),verba castrensia(Plinius) (5). Altfel spus, latina literara .i latina
vulgara trebuie privite nu doar ca varietati stilistice (6) ale limbii latine, ci .i ca
variante sociale .i teritoriale ale ei. Numai a.a devin clare notiunile sermo urbanus,
sermo rusticus, sermo plebeius, sermo nobilis, sermo militaris,sermo vulgaris.
Majoritatea romani.tilor considera ca latina vulgara, ca aspect vorbit al limbii
latine, a existat in toate perioadele istoriei limbii latine. In acest context, trebuie
mentiona.i, mai intai de toate, W. Meyer-Lubke, G. Rohlfs, H. Schmeck ..a. E.
Richter caracterizeaza latina vulgara ca pe o „limba a tuturor paturilor sociale,
vorbita in toate perioadele” (7). Romanistul latinoamerican S. Silva Neto pune
semnul egalitatii intre latina vulgara şi latina uzuala, cotidiana, vorbita. Vestitul
medievist francez F. Lot, de asemenea, considera latina vulgara latina vorbita,
latina utilizata de toate paturile sociale ale societatii romane. C. Grandgent sustine
ca latina vulgara este doar latina paturilor de mijloc ale populatiei. Iar P. Savi-
Lopez vorbe.te despre latina vulgara ca despre singura latina vie (11). Aşadar,
latina clasica sau literara trebuie privita ca o varianta a limbii latine, in general, ca
un aspect scris, grafic, bine şlefuit din punctul de vedere literar al limbii latine.
2.Latina vulgară
Latina vulgara este aspectul vorbit al limbii latine in general, varianta ei vie, care
se a.a mereu in evolutie .i a devenit premisa aparitiei limbilor romanice actuale.
Deosebirea dintre latina literara, cizelata mai ales in perioada clasica (sec. I i.e.n. –
I e.n.) .i latina vulgara, a.ata mereu in evolutie, devine tot mai mare pe masura
departarii de perioada clasica. La sfar.itul secolului IV e.n., diferentele dintre latina
literara şi cea vulgara devin .i mai evidente. Despre acestea vorbesc gramaticii
latini, analizand diferite niveluri ale limbii (lexical, fonetic, morfo-sintactic). In
studiile de romanistica, aspectul popular, vorbit al limbii latine poarta adesea
denumirea de latina vulgara. In sec. XIV, vestitul poet italian Dante Alighieri .i-a
intitulat tratatul De vulgari eloquio (eloquentia); acest termen apare in diferite
lucrari de romanistica; cf. fr. latin vulgaire, it. vulgare lingua, port. latin vulgar,
germ. Vulgarlatein, engl. the vulgar latin, rus. вульгарная латынь, ceh. latiny
vulgarni,srb.-cr. vulgarni latinitet . Intrucat adjectivul vulgar are doua sensuri: 1)
„grosolan, vulgar, necioplit” (cf.Ges vulgar, expresie vulgara, comportare
vulgara) .i 2) „simplificat pana la limita, simplu pana la denaturarea sensului”
(latina vulgara), unii romani.ti din fosta URSS (şi nu numai) au preferat termenul
latina populara (14), argumentand prin faptul ca este vorba de patrunderea unor
forme populare vorbite in textele latinei vulgare. Uneori se respinge ideea ca latina
vulgara sta la baza formarii limbilor romanice. Romanistul elvetian A. Burger (15)
scrie ca ceea ce Quintilianus numea sermo vulgaris este „vorbirea de fiecare zi”.
Pentru notiunea „baza limbilor romanice”, A. Burger propune termenul roman
commun, care, din punct de vedere cronologic, corespunde perioadei sec. III-VIII
e.n. De notat ca procesul diferentierii limbii latine a inceput cu mult inainte de
secolul III e.n. A.adar, datele initiale ale aparitiei limbilor romanice trebuie cautate
cu mult inainte de perioada indicata. In afara de aceasta, este recunoscut de
majoritatea romani.tilor (I. Iordan, Al. Graur ..a.) ca anume vorbirea latina
populara a servit drept baza a formarii limbilor romanice. Romanistul ceh M.
Krepinsky (16) considera ca latina vulgara este un concept inutil, care dauneaza
chiar tratarea corecte a problemei formarii limbilor romanice. In acest context este
oportuna opinia romanistului italian C. Battisti, care sustine ca, in calitate de
ipoteza de lucru, chestiunea latinei vulgare ramane a fi o permanenta. Latina
vulgară nu trebuie confundata cu a.a-numita latina medievala (fr.Latina medieval,
germ.Mittellatein, engl.medieval latin), care nu mai este o limba vorbita a unui
anumit popor, ci latina pe care o utilizau savantii Evului Mediu (19). In masura
cuno.tintelor lor, savantii epocii date respectau normele latinei literare. In acela.i
timp, ei introduceau elemente noi din limbile romanice pe care le vorbeau. Acest
lucru se refera mai ales la pronuntie. După W. Meyer-Lübke, E. Bourciez, Ramón
Menéndez Pidal ş.a., deosebirea cea mai importantă dintre latina clasică şi cea
populară constă în opoziţia scris/vorbit. În programatica sa, Meyer-Lübke afirmă:
„Alături de limba latină scrisă, există la Roma limba convetrsaţiei folosită de
oamenii cultivaţi şi în special de popor, care, o dată cu trecerea timpului ş cu
extensiunea latinei, s-a îndreptat din ce în ce mai mult de limba scrisă”. Pentru cei
care consideră caracterul vorbit ca esenţial, latina populară este mai veche decît
latina literară (Pidal). Într-adevăr, aspectul vorbit a apărut o dată cu formarea
limbii latine şi a cotinuat să existe ca unica formă de realizare a comunicării
lingvistice pînă la apariţia scrisului. Accepţia aceasta nu este greşită, dar este
incompletă şi creează posibilitatea confuziei între latina arhaică şi cea vorbită în
epoca imperiului, precum şi între latina populară vorbită de oameni puţin cultivaţi
şi aspecul vorbt în şcoală, senat sau în cercurile oamenlor de cultură. Pentru alţi
lingvişti, latina populară se defineşte ca un aspect opus atît latinei clasice, cît şi
aspectelor dialecte sau argotice. Prima dată, ipoteza aceasta apare la Emil
Seelmann: „În diferite domenii ale limbii trebuie să deosebim trei sfere de
paricularităţi lingvistice: limba curat artistică sau scrisă, limba cotidiană sau
populară şi limba vulgară”. Aşadar, deosebirea fundamentală dintre latina populară
şi cea clasică nu se bazează numai pe opoziţia vorbit/ scris, ci izvorăşte şi din
deosebirile dintre gradele de cultură ale vorbitorilor, din împrejurările diferite în
care în care se realizează fiecare: latina populară cuprindea sfera familiei, a
conversaţiei curente, era vorbită de păturile mijlocii; cea clasică se vorbea în senat,
la şcoală, în politică etc. Caracterul expresiv, neglijenţa în pronunţare, lipsa de
afectare, atenţia mai slabă la „normele” gramaticale, iată cîteva dintre trăsăturile
comune latnei arhaice şi cele populare care sau manifestat prin efecte identice, ca,
de pildă, căderea consoanelor finale -m, -s, -t, preferinţa pentru diminutive, cuvinte
cu o încărcătură afectivă sporită etc. Datorită corespondenţelor nomeroase dintre
aspectul popular ş alte aspecte (arhaic, argotic, dalectal) ale latinei, datorită
evoluţiei diferite după epoci, A. Meillet considera latina populară ca „un ansamblu
de tendinţe care s-au realizat în grade diferite după condţia şi educaţia diferitelor
subiecte vorbitoare, după timp ş loc”. Deosebirile dintre latina clasică şi unele
trăsături romanice comune au origini foarte variate, şi afirmaţia că latina populară
este limba vorbită de majoritatea claselor mijlocii pare insuficientă pentru
caracterizarea ei. Să ne oprim asupra lor. O serie de fenomene, inovaţii latineşti,
care interesează evoluţia idiomelor romanice îşi au originea în aspectele ale limbii
latine. De pildă, trecerea lui ae la ε începe în jurul Romei încă din secolul al II-lea
î.e.n. După unii cercetători, ştergerea opoziţiilor fonologice bazate pe cantitatea
vocalelor porneşte din centrul Italiei şi are la bază substratul osco-umbric. Altă
serie de fenomene „romanice” încep să se manifeste încă din latina arhaică şi
continuă să acţioneze neîntrerupt, cuprinzînd şi latina clasică:
qu>c(cf.lat.arh.quom>lat.cl.cum,lat.cl.equus>lat.pop.ecus). Latina din epoca
imperială a fost transplantată în condiţii sociale culturale şi lingvistice foarte
variate de la o provincie la alta. Aproape toate popoarele supuse de Roma, cu
excepţia oscilor şi umbrilor, vorbeau limbi diferite de latină. Unele dintre ele, ca de
pildă etrusca, nu erau nici măcar de origine indo- europeană. Faptele acestea,
împreună cu cele amintite mai sus, au contrbuit, pe de o parte, la accelerarea
ritmului de regulizare a structurii gramaticale latine, iar pe de alta, la introducerea
unor elemente specifice provinciale din limbile popoarelor cu care românii şi apoi
populaţiile romanizate au venit în contact. Totalitatea influenţelor din limba
populaţiilor care au adoptat limba latină în diversele provincii ale Imperiului roman
alcătuieşte substratul viitoarelor limbi romanice. Ele se manifestă îndeosebi în
structura fonologică. După M. Krepinsky, acţiunea substratului ar fi fost atît de
puternică, încît se poate vorbi de apariţia fiecărui idiom romanic din momentul
cuceririi şi romanizării provinciei respective. Acest lingvist exagerează mult rolul
substratului şi desconsideră evoluţia internă a limbii latine. Apariţia unor trăsături
fonetice şi lexicale distincte pe care îşi bazează el argumentarea nu pot anunţa
existenţa unor no limbi, ci procesul de formare a unor dialecte provinciale. Cît
timp se păstrează unitatea economică, politică şi administrativă a imperiului,
dialectele primesc influenţe constante de la centru, fapt care asigură o unitate
relativă în inovaţii pe întregul teritoriu de limbă latină. Cu toate că îngloba
elemente atît de variate (trăsături arhaice, numaroase împrumuturi greceşti,
provincialisme, particularităţi argotice), latina populară a avut, după majoritatea
cercetătorilor ei, un aspect unitar. Ca limbă oficială, latina provincială se conformă
aspectului ei de la Roma, graţie existenţei legăturilor dintre provincii şi capitala
imperiului, care asigurau o iradiaţie permanentă de la centru spre periferie şi, prin
aceasta, o unitate relativă în ceea- ce priveşte inovaţiile. Mărturie stau inscripţiile
latineşti în care se găsesc numai rarejri fenomene lingvistice specifice unei anumite
regiuni. Încercările de a stabili, cu ajutorul inscrpţiilor, caracterele latinei dintr-o
provincie dată, de a descoperi elemente care să anunţe evoluţia particulară a limbii
romanice respective au rămas infructuoase. Astfel, în inscripţii din regiunea Romei
apare proteza lui i la cuvintele cu simpur iniţial (isperabi, iscola). Dar italiana nu
cunoaşte această proteză, care, în schimb, este generală în Franţa şi Peninsula
Iberică. Exagerînd caracterul unitar al latinei populare, romanişti ca G.Mohl sau
A.Philippide au identificat-o cu latna comună, care, în condiţiile de viaţă din
Imperiul roman, a evoluat liber, mai repede, şi astfel s-a depărtat de stadiul mai
vechi, fixat prin scrierile latineşti clasice.
Părerea lor se întemeiază pe faptul că ambele aspecte aparţin aceleiaşi limbi şi că
în provincii a fost transplantatăatît latina literară (prin şcoli, înalţifuncţonari din
administraţie), cît şi cea populară (prin armată, comerţ). Către sfîrşitul epocii
imperiale, cînd organizaţia politico- socială se zdruncină, culminînd cu dispariţia
oficială a stăpînirii romane, elementele unificatoare ale limbii latine populare
(adică administraţia, armata, şcoala) îş pierd tot mai mult forţa, în schimb cele
diversificatoare se înmulţesc şi se întăresc. Astfel, deosebirile existente în latina
vorbită de la o provincie la alta al imperiului devin tot mai mari, pînă cînd locul ei
îl iau limbile romanice. Existenţa limbii latine populare se întinde, după aprecierile
specialiştilor, de-a lungul unui interval de aproximativ 800 de ani (200 î.e.n. – 600
e.n.).

3.Latina populară

Latina populară nu este acelaşi lucru cu latina medievală. Acest ultim aspect al
limbii latine n-a fost niciodată vorbit, ci mai scris, dar nu în epoca clasică şi nici
curînd după aceea, ci în evul mediu, de către oameni care cunoşteau latina din
cărţi, stăpîneau mai mult ori mai puţin bine gramatica şi vocabularul latinei clasice,
dar fără s-o poată mînui cum se cuvine, şi de aceea amestecau în ea elemente
existente în limba vorbită de ei, adică în latina populară de la începutul perioadei
medievale, devenită apoi limba romanică a provinciei repective. În timpul lui Carol
cel Mare, cînd are loc un fel de renaştere culturală, latina medievală face progrese
sub raportul corectitudinii, graţie cunoaşterii mai adînci a latinei clasice. În
vocabularul limbilor romanice occidentale apar de timpuriu împrumuturi latineşti
culte, printre care multe dublete ale cuvintelor transmise direct (cause „cauză” şi
chose „lucru”) sau forme refăcute după model latinesc (cf.fr.mod.honorer şi
v.fr.ondrer).
Dacă latina populară a fost numai limbă vorbită, nu şi scrisă, însemnează că ea nu
ni s-a transmis direct prin nici un fel de texte. Aşa este. Atunci, cum o putem
cunoaşte, măcar aproximativ? Din diverse izvoare, cele mai multe tot scrise, dar
dintre acelea care, au putut primi, cu sau fără intenţie din partea acestora, elemente
populare. Cunoştinţele noastre despre latina populară sînt, din această cauză,
fragmentare, nu prea bogate şi nici prea sigure.ele servesc mai mult ca un mijloc de
orientare, care ne ajută să ne imaginăm, aproximativ, cum se înflaţişa, în linii mari,
acest aspect al limbii latine. Inconvenientul, pentru scopul nostru, care este acela
de a cunoaşte izvorul principal şi de bază al idiomurilor romanice, nu-i grav,
întrucît latina populară se confundă, în fond, cu latina clasică, vrem să spunem că
între una şi alta nu existăă deosebiri esenţiale, sistemul lor fonematic şi
morfematic, precum şi o bună parte din elementele lor lexicale fiind identice.
4.Lexicul latinesc
Lexicul latinesc popular era mult mai sărac decît cel clasic deoarece cunoştinţele
de tot felul ale maselor erau reduse în comparaţie cu ale clasei conducătoare,
deţinătoarea culturii. Viaţa sărăcăcioasă, adesea mizerabilă, pe care o ducea marea
majoritate a populaţiei Imperiului roman se reflecta în marea sărăcie a
vocabularului folosit de ea în relaţiile zilnice. Totodată se constată o predominare a
termenilor concreţi faţă de cei abstracţi, ceea ce se expilcă tot prin condiţiile de
viaţă, reduse în mod obişnuit la satisfacerea nevoilor strict materiale. Este vorba,
fireşte, de vocabularul propriu-zis, fiindcă fondul principal de cuvinte era, în
general, identic cu al latinei clasice. În fonetică, modificările suferite de latina
tîrzie sînt multe şi importante. Ele se datoresc evoluţiei fireşti a limbii, căci
izvorăsc din natura fiziologică a sunetelor şi din relaţiile dintre ele, fără nici o
legătură cauzală cu dezvoltarea societăţii. Limba vorbită se mişcă mult mai liber
decît cea scrisă, la care intervine adesea tradiţia, adică conştiinţa, mai exact spus
voinţa celor care o utilizează şi o cultivă. La aceasta s-a adăugat pentru fiecare
provincie în parte, influenţa exercitată de populaţiile autohtone care şi-au însuşit
limba latină şi au vorbit-o cu deprinderile fonetice ale limbii lor de baştină. În ce
priveşte morfologia, constatăm două tendinţe, care merg oarecum paralel, în sensul
că au un izvor comun , şi anume nevoia vorbitorului de a comunica între ei cu cît
mai mare uşurinţă, de a se înţelege fără dificultăţi provocate de complexitatea
sistemului morfologic. Avem, mai întîi, o simplificare a flexiunii: la substantiv,
împuţinarea declinărilor şi a formelor cazuale, iar la verb, dispariţia conjugării
perifrastice, apoi reducerea numărului categoriilor flexionarea. A doua tendinţă
constă în dezvoltarea pînă la maximum a folosirii formelor aşa-zise analitice,
alcătuite din două cuvinte, dintre care unul (prepoziţie la declinare, verb auxiliar la
conjugare) îndeplineşte funcţiunea desinenţei formelor sintetice din latina clasic. Şi
sintaxa se simplifică, datorită aceleiaşi tendinţe a vorbitorilor de a adapta limba la
nevoile gîndirii puţin complicate şi strîns legate de realităţile concrete ale vieţii.
Predomină, în aspectul popular al limbilor, coordonarea, exprimată prin
juxtapunere sau cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare. Subordonarea apare mai
rar şi se limitează la raporturile locale, temporale şi atributive. Acuzativul cu
infinitiv şi ablativul absolut sînt înlocuite prin construcţii conforme cu conţinutul
pe care îl exprimau. Şi topica latinei populare diferă de a cele clasice, tot în sensul
că este mai logică, mai naturală, fără acele inversiuni care fac fraza latinească, aşa
cum o cunoaştem din operele scriitorilor, atît de întortocheată şi greoaie. Aşezarea
cuvintelor în această frază nu se deosebeşte prin nimic de aceea din limbile
romanice, de unde posibilitatea de a face o traducere literară, cuvînt cu cuvînt, fără
a schimba ordinea elementelor alcătuitoare ale frazei

5.Extinderea limbii latine

Extinderea limbii latine Cuceririle romane realizate de-a lungul a trei veacuri
transforma limba Romei in limba oficiala a unui vast imperiu. In cursul secolilor al
5-lea si al 3-lea i.n.e., este supusa intreaga peninsula italica.Sicilia este declarata
provincie romana in anul 240 i.e.n.,Macedonia si Epirul in anul 168 i.n.e.,Iberia
este cucerita la inceputul sec.al 2-lea i.n.e.,(197).Rind pe rind cad sub stapinirea
romana Ilirea,incepind din anul 167 i.e.n.(transformata in provincial romana in
anul 59 i.e.n.,ia numele de Dalmatia in anul 40 i.e.n. ),Afrika de nord la 146
i.e.n.,Galia meridionala la 120 i.e.n.,Galia de nord la 50 i.e.n.,Noricum la 16
i.e.n.,Moesia in jurul anului 15 i.e.n., Panonia este declarata provincie dupa anul
9,Dacia din anul 106 e.n.Desi parti integrate Imperiului Roman,Grecia si Asia
Mica nu intereseaza discutia noastra,fiindca datorita culturii eline au rezistat
asimilarii la cultura si limba cuceritorilor. Aceasta extindere rapida a limbii latine
nu trebuie insa confundata cu romanizarea lingvistica integrala. Limba oficiala a
statului, administratiei si armatei,latina va trebui sa treaca printr-un lung proces de
infiltrare din centrele urbane si militare spre asezarile rurale de Vici si Pagi.
Cercetari arheologice au dovedit ca in sec.I e.n.intr-un atelier de olarie din sudul
Frantei se vorbea inca limba galilor,iar la tara ea a continuat, cum rezulta din
diverse indicii,sa fie vorbita si sec.al II-lea, al III-lea si chiar al IV-lea.
Romanizarea. Luarea in stapinire a unei tari straine urmarea,pentru
romani,obiective multiple,pe care le putem rezuma printr-un singur
cuvint:exploatarea(economica,in primul rind,si apoi,drept consecinta
inevitabila,subjugarea politica,culturala etc.).Pentru atingerea acestui tel,ei luau
toate masurile necesare.Mai intii trimeteau acolo armata,cu care impiedicau,la
nevoie,eventualele incercari de revolta in interior si de navala din afara. O data cu
armata mergeau furnizori de toate categoriile(negustori,mestesugari etc.),care
trebuiau sa satisfaca necesitatile de ordin alimentar,vestimentar etc.al
trupelor.Pentru organizarea exploatarii propriu-zise utilizau un mare numar de
functionari de toate gradele,care conduceau si administrau,potrivit cu interesele
motropolei,intreaga viata economica a provinciei cucerite.La acestea se
adaugau,dupa imprejurari,colonisti in sensul strict al cuvintului,oameni care nu
apartineau la nici una dintre categoriile amintite si care,obisnuit,se instalau pentru
todeauna in provincial respective,unde si formal si de fapt(prin abuzuri fat de
populatia bastinasa)se bucurau de adevarate privelegii.Si trimiterea acestor
colonisti se facea in mod organizat in sensul ca se fixau dinainte numarul lor
aproximativ si categoriile profesionale dupa conditiile specifice ale fiecarei
provincii.Veneau,in sfirsit,ceia ce am putea numi aventurierii de tot soiul(fara vrio
nuanta numaidecit peiorativa),oameni pe care indiferent de ocupatie,ii atragea o
tara noua,unde sperau ca-si vor aranja o situatie mai buna. Toate categoriile de
oameni care se duceau in provinciile cucerite de romani semanau intre ele prin
faptul ca vorbeau latineste si erau astfel purtatori ai culturii romane.Unii aveau in
urma lor generatii intregi de romanitate,altii erau romani foarte proaspeti,recrutati
din provincii cucerite ceva mai inainte.Aceasta deosebire cronologica n-are
importanta pentru chestiunea in discutie.Esentialul este ca toti aveau drept limba
materna limba latina,pe care o duceau cu dinsii si o impuneau,intentionat si
neintentionat,populatiei nou cucerite. Mijloacele prin care limba latina se raspindea
in provinciile cucerite de romani erau numeroase si felurite.Cel mai important avea
la baza necesitatile vietii economice:intre stapinitori si stapiniti se stabileau in
primul rind relatii de ordin economic.De astfel simpla imprejurare ca
oamenii,indiferent de origine,preocupari etc;veneau in contact unii cu altii,impinsi
de nevoile curente ale vietii zilnice favoriza procesul de latinizare a populatiilor
din provincii se adaugau la aceasta administratia si armata,care reprezenta,in
realitate,forma legala a exploatarii,si, intr-o slaba masura,data fiind epoca istorica
la care ne referim,scoala,mai ales in Peninsula Iberica si in Galia.Acest ultimo
factor conta numai pentru clasa conducatooare bastinasa,care,spre asi mentine
macar partial situatia privelegiata,se arata,ca totdeauna si pretutindeni,foarte
devotata stapinirii celei noi,pentru a participa la exploatare,mai ales cind isi da
seama ca aceasta s-a instalat in mod definitiv si nu mai putea fi
inlaturata.Romanii,ca vechi colonialisti,cel putin de la o vreme,erau buni psihologi
si stiau cum sa atraga pe exploatatorii indigeni.Alaturi de scoala,care apparent
reprezenta o favoare pentru acestea ,intervenea religia,desi in alt sens.Nu numai ca
erau lasati sa creda in vechiile lor divinitati,dar primeau chiar indemnuri,sub
diverse forme,de la cuceritori sa se inchine asa cum apucasera din mosi-stramosi
stim doar ca romanii au adoptat,cu timpul,numeroase elemente religioase de la
popoare straine,printre care figurau mai ales cele stapinite de dinsii. Dupa ivirea
crestinismului, latina populara primeste un sprijin puternic de la biserica,deoarece
limba ei oficiala era latina.Scriitorii crestini chiar cind erau,cum se intimpla
adesea,oameni de mare cultura,intrebuintau elemente populare in operile
lor,fiindca se adresaumaselor in propaganda pe care o faceau pentru noua
credinta.Oficial,primul act al operei de romanizare este legea Iulia (din anu 90
i.e.n.),prin care capata drept de cetatenie romana orasele ramase credincioase
Romei in timpul razboiului aliatilor din Italia(90- 88 i.e.n). Epoca imperiului se
caracterizeaza printr-o politica de atragere a aristrocatiei din provincii in vederea
unei mai bune organizari a perceperii impozitelor.In timpul lui Vespasian sec I
e.n,aristrocatia locala din provincii primeste cetatenie latina.Fostii magistrati ai
provinciilor devin cetateni romani,unii sunt primiti chiar in ordinal cavalerilor.
Punctul culminantal acestei politici il constituie legea lui Caracalla,Constitutio
Antoniana,din anul 212 al e.n.,prin care dreptul de cetatenie romana se extinde
aproape asupra intregii populatiei libere din cuprinsul imperiului. Politica juridical
dusa de imparati fata de aristrocatia provinciala,diversele reforme ale armatei din
sec.I si al II-lea e.n.(Vespasian,in sec.I e.n.,Septimius Severus in sc.al II-lea al III-
lea e.n.),care permit integrarea masiva a barbarilor in rindurile legiunilor
romane,schimbarea lor dintr-o regiune in alta,legaturile comercile dintre apusul si
rasaritul Imperiului,precum si dintre populatia locala si castrele romane raspindirea
crestinismului,toate acestea asigura un contact permanent intre limba latina si
limbile popoarelor cucerite,pe deoalta parte,si intre limba romei si intreaga limba
latina, vorbita in provincii,pe de alta parte.
 Literatura întrebuințată
1. https://pdfslide.net/documents/introducere-in-filologia-
romanica-zgarcibaba-edoc-562a6f823e994.html