CURS 1, 2

GENETICA UMANĂ
ŞI IMPORTANŢA EI ÎN MEDICINA
MODERNĂ

CONŢINUTUL GENETICII UMANE

1. GENETICA − ŞTIINŢA EREDITĂŢII ŞI VARIABILITĂŢII

1.1. EREDITATEA
Ereditatea este proprietatea unui individ de a transmite la urmaşi caracterele sale personale precum şi
cele ale speciei căreia îi aparţine. Acest proces realizează similitudinea biologică dintre părinţi şi descendenţi.
Părinţii nu transmit însă la copii caractere ci informaţiile (conţinute în genele din gameţi) necesare
pentru realizarea caracterelor. În acest context, ereditatea este un proces informaţional care presupune stocarea,
expresia şi transmiterea informaţiei ereditare, pentru realizarea caracterelor ale unui individ. Ereditatea este
deci o funcţie, esenţială pentru viaţă.
a). Acidul deoxiribonucleic (ADN) este substratul molecular al eredităţii. Această macromoleculă,
alcătuită din două catene polinucleotidice dispuse spaţial sub forma unei duble spirale helicoidale ("elicea
vieţii"), îndeplineşte trei roluri majore:
▪ ADN deţine informaţia genetică codificată pentru realizarea caracterelor specifice unui organism. Unitatea
fundamentală de informaţie ereditară este gena - un segment de ADN care determină un anumit caracter.
Modificarea structurii unei gene normale, numită mutaţie, produce o variantă genică (“alelă”), normală sau
anormală.
▪ ADN exprimă informaţia ereditară, prin sinteza unor proteine specifice, care vor forma caracterele
morfologice şi funcţionale ale organismului ("o genă → o proteină → un caracter").
▪ ADN conservă informaţia ereditară în succesiunea generaţiilor de celule şi organisme. Procesul se
realizează prin biosinteza a două molecule noi şi identice de ADN prin replicare semiconservativă, urmată de
distribuţia lor egală şi totală, prin diviziune celulară. Replicarea şi diviziunea se efectuează cu mare precizie,
asigurând fidelitatea de transmitere a informaţiei; ele pot suferi totuşi erori, care generează mutaţii.
b). Aparatul genetic al celulei cuprinde structurile celulare ce conţin ADN, nucleul şi mitocondriile.
Elementul principal al aparatului genetic este nucleul, centrul de comandă şi control al majorităţii activităţilor
celulare.
În nucleul interfazic, fiecare moleculă de ADN se asociază specific cu anumite proteine (histone) şi
formează, prin spiralizări şi plieri succesive, o fibră de cromatină. La începutul diviziunii fibra de cromatină
se condensează şi formează un cromosom.
Cromosomii reprezintă substratul morfologic al eredităţii; ei sunt organite permanente ale nucleului dar
vizibile numai în diviziune. Numărul şi forma cromosomilor sunt elemente caracteristice fiecărei specii. La
om, în celulele somatice sunt 46 de cromosomi (2n = număr diploid); în celulele sexuale mature (gameţi)
numărul de cromosomi este redus, prin meioză, la 23 de cromosomi (n = număr haploid). Termenul de genom
uman este folosit, în prezent, pentru a descrie totalitatea informaţiei genetice din celulele umane. El este alcătuit dintr-
un genom nuclear şi un genom mitocondrial. Pentru a face distincţia dintre genomul celulelor somatice şi al gameţilor
se mai folosesc termenii de genom diploid şi genom haploid.
Mitocondriile conţin o mică parte din ADN celular (0.5%).

1
 1.2. VARIABILITATEA
Variabilitatea reprezintă fenomenele care produc diferenţele genetice dintre indivizii unei populaţii,
precum şi între populaţii diferite.
Sursele principale de variabilitate sunt mutaţiile, recombinările genetice (care au loc în meioză, în
timpul formării gameţilor) şi migraţiile unor indivizi dintr-o populaţie în altă populaţie (după încrucişarea lor se
produc modificări în structura genetică a descendenţilor). Datorită proceselor de variabilitate fiecare individ are
o structură genetica unică şi caracteristică..

2. GENETICA UMANĂ - DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ, CLINICĂ ŞI

MEDICO-SOCIALĂ
Genetica umană studiază ereditatea şi variabilitatea fiinţelor umane. Ea este o ştiinţă fundamentală
şi aplicativă, care are un rol major în teoria şi practica medicală.
a). Genetica umană este o disciplină fundamentală deoarece studiază structurile, mecanismele şi
legile de bază ale stocării, transmiterii şi expresiei informaţiei ereditare pentru formarea, dezvoltarea şi
funcţionarea organismului uman. Genetica umană are un rol important pentru baza conceptuală a medicinii
deoarece oferă o nouă perspectivă medicinii moderne, dominată de biologia moleculară a celulei, genetică şi
imunologie.
b). Genetica umană este şi o disciplină clinică deoarece studiază relaţia dintre ereditate şi boală sau,
mai exact, rolul mutaţiilor în producerea bolilor sau predispoziţiei la boală. Se cunosc peste 10.000 de boli
determinate sau condiţionate genetic, care afectează 5-8% din nou-născuţi; ele au o mare diversitate şi se
regăsesc în aproape toate specialităţile medicale. Genetica medicală - ca parte a geneticii umane - este însă o
specialitate clinică distinctă care se ocupă de diagnosticul şi îngrijirea pacienţilor cu boli genetice precum şi de
familiile lor, prin sfat genetic, diagnostic prenatal, screening neonatal sau diagnostic presimptomatic. Genetica
este domeniul de activitate al unor specialişti dar fiecare medic practician trebuie să folosească o abordare
(gândire) genetică în relaţia sa cu pacientul şi familia acestuia.
c). Genetica umană / medicală este şi o disciplină medico-socială deoarece bolile genetice au devenit,
în ultimii 20 de ani, "probleme majore de sănătate publică"1 Ele sunt numeroase, în ansamblul lor frecvente
(peste 5% nou născuţi) şi au deseori consecinţe grave pentru individul afectat şi familia sa. Datorită
caracterului lor cronic şi invalidant, bolile genetice influenţează negativ morbiditatea şi mortalitatea infantilă şi
necesită cheltuieli medicale importante; de aceea, bolile genetice sunt o povară importantă pentru societate; În
aceste condiţii eforturile specialiştilor şi organizatorilor de sănătate publică trebuie să se finalizeze printr-un
sistem naţional de prevenire şi depistare precoce a bolilor genetice.

OMUL, EREDITATEA ŞI MEDIUL

1. INDIVIDUALITATEA GENETICĂ ŞI BIOLOGICĂ

1.1. INDIVIDUALITATEA GENETICĂ

Fiecare fiinţă umană se formează dintr-o celulă iniţială, zigotul, rezultat prin fecundarea gameţilor
haploizi: nucleul spermatozoidului se uneşte cu cel al ovulului şi formează nucleul zigotului, prima celulă a
unei noi fiinţe. La zigot se reface astfel numărul diploid de 46 de cromosomi, caracteristic speciei umane, şi se
stabileşte sexul genetic: XX sau XY. De fapt, se formează 23 perchi de cromosomi omologi, identici ca mărime,
formă şi conţinut genetic dar diferiţi ca origine, unul matern şi altul patern. Rezultă că fiecare caracter este
determinat de o pereche de gene, ce ocupă aceiaşi poziţie (locus) în cromosomii omologi; ele se numesc gene
alele.
Zigotul reuneşte în nucleu genele parentale din gameţi într-o combinaţie nouă, unică şi constantă
denumită individualitate genetică sau genotip. Citoplasma zigotului este exclusiv de origine maternă. Deci,
mitocondriile din zigot, care conţin ADN, şi ulterior mitocondriile tuturor celulelor somatice provin de la

1
Pentru ca o boală sau un grup de boli să fie o "problemă de sănătate publică" trebuie să îndeplinească trei condiţii: să aibe o
frecvenţă mare, să necesite cheltuieli importante pentru îngrijirea bolnavilor şi să poată fi prevenită eficace, prin programe speciale.

2
mamă.
Cromosomii zigotului conţin în genele lor informaţia ereditară necesară pentru formarea caracterelor
noului organism, precum şi pentru programul genetic al dezvoltării sale viitoare: fiecare individ parcurge în
cursul existenţei sale biologice mai multe etape succesive, obligatorii, diferite calitativ şi precis definite în timp,
ce constituie dezvoltare ontogenetică.

CARIOTIPUL UMAN
Primele studii asupra cariotipului uman au apărut la începutul secolului XX. Initial s-a acceptat că
celula umană are 48 de cromosomi, adică 46 de autosomi şi doi cromosomi ai sexului. În anul 1956 doi
geneticieni suedezi, A. J. Tijo şi A. Levan, demonstrează cu ajutorul culturilor de celule că omul are
numai 46 de cromosomi: 44 autosomi şi 2 cromosomi ai sexului. După descoperirea cariotipului uman
cercetările de citogenetică umană au luat un mare avânt, reuşind să stabilească nu numai aspectele normale
ale cariotipului ci şi o serie de aberaţii cromosomale în cazul unor maladii ereditare, ale tumorilor maligne
etc. Cu ocazia conferinţei de citogenetică umană de la Denver California din anul 1960 s-a stabilit un
sistem unic de clasificare a cromosomilor omului, numit sistemul Denver. În conformitate cu acest sistem
cei 46 de cromosomi sunt împărţiţi în şapte grupe, fiecare dintre ele cuprinzând un număr variabil de
cromosomi. Criteriile de grupare au fost lungimea braţelor, poziţia centromerului şi raportul dintre braţe.
Cele şapte grupe sunt următoarele:
-Grupa A - cuprinde trei perechi de cromosomi cu dimensiunile cele mai mari, cu centromerul aşezat
aproape de mijloc. Perechea a 3-a este ceva mai mică decât primele două.
-Grupa B - cuprinde perechile 4 şi 5 de cromosomi cu centromer submedian, greu de deosebit între ei.
-Grupa C - este formată din cromosomi de mărime mijlocie, mai mult sau mai puţin metacentrici,
formând un şir continuu, greu de individualizat. Această grupă cuprinde 7 perechi de autosomi şi
cromosomul sexului X, unul singur la bărbat şi 2 la femeie, deci 15 cromosomi la bărbat şi 16 la femeie.
-Grupa D - cuprinde perechile 13, 14, 15 de cromosomi acrocentrici de dimensiuni medii.
-Grupa E - este formată din trei perechi de cromosomi - 16, 17, 18 relativ scurţi, metacentrici (16) şi
submetacentrici (17,18).
-Grupa F - cuprinde perechile 19 şi 20 alcătuite din cromosomi mici, cu centromeri mediani, greu de
distins între ei.
-Grupa G - este formată, la femeie, din două perechi de cromosomi mici, acrocentrici, cu sateliţi (21 şi
22); la bărbat există încă un cromosom în această grupă şi anume cromosomul Y (specific sexului mascul)
de mărime variabilă, cu centromer nedefinit, fără satelit.

CLASIFICAREA INTERNAȚIONALĂ A CROMOSOMILOR UMANI

❖ După lungime
❖ După poziția centromerului
❖ După prezența/absența sateliților
METODE DE CARIOTIPARE
▪ DIRECTE (nu necesită creșterea celulelor in vitro: măduva hematogenă, țes.tumorale)
▪ INDIRECTE (necesită cultivarea celulelor in vitro 48 h-3 săpt.: amniocite, vilozități coriale, limfocite )
Metoda directă
◼ Analiza țesuturilor cu indice mitotic mare (măduva osoasă hematogenă, ganglioni limfatici, țesuturi
tumorale maligne, lichidul de ascită sau lichidul pleural, vilozități coriale, studiul cromosomilor meiotici
la spermatocite, etc)
Etape:
- puncție biopsie (măduva osoasă hematogenă din stern sau calcaneu la copil), se aspiră apoximativ 1 ml
măduvă într-o seringă în prealabil heparinată
- introducerea probei într-un tub steril care conține mediu nutritiv necesar supraviețuirii celulelor
- blocarea diviziunii celulare (colchicină)
- prelucrarea probei și citirea ei la MO (rezultate în aproximativ 3-12 ore)
Metoda indirectă
◼ Efectuarea de culturi celulare “in vitro”, în vederea introducerii celulelor spre starea blastică (număr
mare de mitoze)

◼ Tipuri de celule care pot fi studiate:

3
 - limfocite din sânge venos periferic
- fibrocite și fibroblaști din țesut embrionar sau tegument
- celule epiteliale fetale (amniocite)
- celule din țesut trofoblastic
- măduva hematogenă
Etapele tehnicii de evidențiere a cromozomilor din limfocite
- recoltarea
- punerea în cultură (mediu de cultură cu ser fetal) - 48-72h; 37gr.celsius
- stoparea diviziunilor celulare în metafază (colchicină)
- hipotonizarea (KCl 0.075M)
- fixarea (metanol : acid acetic glacial = 3:1)
- etalarea lamelor, prelucrarea si interpretarea lor în cariotip

BANDAREA CROMOSOMILOR
- permite identificarea:
- corectă a cromosomilor omologi
- anomaliilor structurale discrete
Benzile cromosomiale:
- particularităţi morfologice
- ocupă aceiaşi poziţie şi au aceiaşi dimensiune în cromosomii omologi
- au formă constantă
- reprezintă un polimorfism transmis conform legilor mendeliene
- se numerotează cu cifre arabe dinspre centromer spre telomer

Metode bandare cromosomială

• bandare G (Giemsa)
• bandare Q (Quinacrină)
• bandare R (reversie)
• bandare C (centromer)
• bandare T (telomer)- bandare Q (Quinacrină)

Tipuri de benzi cromosomiale:

1. Benzile G (Giemsa) se evidenţiază prin:
- denaturare proteolitică (tripsinizare)
- colorare Giemsa
- se evidenţiază zonele bogate în A şi T
- sunt formate din heterocromatina facultativă
- se suprapun cu benzile Q
4
2. Benzile Q se evidenţiază prin:
- tratare cu quinacrină
- evidenţiază secvenţele formate din A şi T
- sunt formate din heterocromatina facultativă
3.Benzile R (reverse) se evidenţiază prin:
- denaturare şi renaturare termică
- colorare Giemsa
- sunt dispuse complementar (în reversie) faţă de benzile G
- evidenţiază secvenţele C = G
4.Benzile C (cromatină constitutivă) se evidenţiază prin:
- denaturare termică şi cu NaOH
- colorare Giemsa
- se evidenţiază centromerii, constricţiile secundare,1/3 (regiunea distală) a Yq

Telomerele sunt formate din:

- secvenţe scurte, repetate în tandem TTAGGG
Funcţiile telomerelor:
- menţin stabilitatea cromosomilor
- asigură replicarea completă a cromosomilor
- pierderea telomerelor→ deleţii terminale, translocaţii

Analiza cromatinei sexuale

Cromatina sexuală X
- starea condensată interfazică a unuia din cei 2 cromozomi X la femei (inactivare genică parțială)
- heterocromatinizarea = mecanism de compensare de doză, echilibrare a materialului genetic intre
cele 2 sexe, apare în embriogeneza timpurie
- aproximativ 40 gene sunt inactivate (X lk) și o zona distală a brațului p rămâne activă (regiunea
pseudoautosomală ce realizează crossing-over cu regiunea pseudoautosomală de pe cr Y)
Consecințele heterocromatinizării:
- compensarea dozajului genic între cele 2 sexe
- expresivitatea variabilă la sexul feminin a genelor X lk
- mozaicismul celular pentru organismele de sex feminin
Testul Barr
▪ Celule epiteliale (frotiu gros din raclaj bucal)
▪ Fixare – alcool metilic absolut
▪ Hidratare – apă distilată
▪ Hidroliza acidă – HCL, apoi clătire apă distilată
▪ Colorare cu soluție Fuxină
▪ Decolorare – alcool metilic câteva secunde
▪ Spălare cu apa și uscare
▪ Interpretare la MO (cu obiectiv de imersie), se numără 100 nuclei (20% nuclei cu corpuscul Barr=test
pozitiv)
Cromatina sexuală Y
▪ Celulele somatice interfazice ale sexului masculin, se evidențiază prin colorație cu quinacrină – se
observă corpusculul F (brațele lungi ale cr Y, bogate în heterocromatină, intens fluorescente)

INDICAȚIILE ANALIZEI CROMOZOMILOR UMANI

• Cariotip la copii cu anomalii congenitale multiple
• Debilități mentale (cr X fragil la bărbați)
• Cupluri cu tulburări de reproducere
• Persoane cu stări intersexuale (stabilirea sexului genetic XX sau XY
• Tulburări de dezvoltare pubertară

5
 • Hemopatii maligne [cr Ph t(9;22)]
• Sindroame cu instabilitate cromozomială (S Bloom, A Fanconi, etc)
• Depistarea efectului mutagen al expunerii profesionale sau accidentale la radiații ionizante
• Diagnostic prenatal

1.2. INDIVIDUALITATEA BIOLOGICĂ

Genetica modernă a demonstrat că fiecare om este unic atât prin structura sa genetică cât şi prin mediul
în care s-a dezvoltat în timp.
Mediul cuprinde totalitatea factorilor ecologici (naturali) şi mai ales psihologici şi socio-culturali, care
acţionează asupra omului, într-o anumită perioadă a dezvoltării sale ontogenetice. El determină unele caractere
ale organismului şi influenţează realizarea caracterelor condiţionate primar de ereditate.
Cele două "forţe" care participă la formarea caracterelor noastre se condiţionează reciproc. Ereditatea
determină un potenţial pentru formarea unor caractere, care se finalizează variat, în funcţie de condiţiile
specifice de mediu socio-economic şi cultural în care se dezvoltă o anumită persoană. Rezultă deci că unicitatea
omului este bio-psiho-socială..
Ansamblul unic de caractere specifice, produse prin interacţiunea permanentă, dar în proporţii diferite,
dintre ereditate (genotip) şi mediu se numeşte individualitate biologică sau fenotip.

1.3. IMPORTANŢA CONCEPTULUI DE INDIVIDUALITATE GENETICĂ ŞI BIOLOGICĂ

Analiza rolului eredităţii şi mediului în determinismul caracterelor umane ne-a permis să precizăm două
idei foarte importante: unicitatea bio-psiho-socială a fiecărei fiinţe şi interacţiunea permanentă, dar în
proporţii variate, a eredităţii şi mediului (între "înnăscut şi dobîndit") în geneza caracterelor umane, normale şi
patologice. Aceste idei de bază ale conceptului de individualitate biologică au influenţe importante în gândirea
şi practica medicală. Dar conceptul în sine are aplicaţii şi în alte sectoare ale activitaţii umane: culturale,
politice şi sociale.
In medicină, individualitatea biologică a fiecărei persoane explică:
▪ diferenţele de răspuns ale fiecărui organism la agresiunile mediului şi, deci, vulnerabilitatea diferită a
oamenilor la îmbolnăvire;
▪ determinismul bolilor comune, prin interacţiunea dintre structura genetică a unui individ (ce determină o
anumită predispoziţie la boală) şi factorii agresivi din mediu;
▪ manifestările variabile şi gravitatea diferită ale aceleiaşi boli la pacienţi diferiţi;
▪ răspunsul diferit, particular, la acelaşi tratament aplicat unor bolnavi diferiţi, suferind de aceeaşi boală2. "Nu
există tratamente general valabile pentru o boală ci terapii adaptate la bolnavi", în funcţie de capacitatea lor
de metabolizare a unui medicament.
Aforismul mai vechi "nu există boli ci numai bolnavi" capătă astfel o explicaţie corectă, eminamente
genetică, şi determină acţiuni precise şi individualizate în diagnosticul şi tratamentul bolnavilor şi, mai ales, în
profilaxia bolilor. În acest ultim domeniu, se ajunge la o prevenţie personalizată şi la o medicină predictivă: în
funcţie de expresia unor elemente ale structurii genetice individuale, moştenită de la părinţi, se va putea stabili
ce riscuri de îmbolnăvire are o anumită persoană. Toate aceste elemente au influenţe importante şi în planul
eticii medicale.
In viaţa socială, diversitatea genetică şi socio-culturală a indivizilor este o premiză valoroasă de
integrare, armonizare şi progres social. Oamenii sunt diferiţi şi aceasta le permite să aibă fiecare un rol social
util şi să se completeze armonios în societate. Diferiţi nu înseamnă însă şi inegali. "Egalitatea este un concept
moral care a fost inventat tocmai pentru că fiinţele umane nu sunt identice" (F. Jacob). Genele nu sunt egale
sau inegale ci pur şi simplu diferite, determinînd calităţi şi aptitudini diferite. Diversitatea este cel mai valoros
capital al speciei umane.
Mediul socio-cultural şi educaţional adecvat este deosebit de important în realizarea potenţialului
genetic individual (Caseta 1). "Spiritul şi cultura îi permit omului să nu fie total dependent de moştenirea sa
ereditară, dobîndindu-şi adevărata libertate de fiinţă bio-psiho-socială" (Wilson). În acest context exagerarea
rolului factorilor genetici, de către aşa numita socio-biologie, considerându-se că structura genetică cu care s-a

2
Recent s-a demonstrat că diferiţi bolnavi cu hipertensiune arterială esenţială răspund diferit la medicamentele de bază folosite în
această afecţiune: beta-blocanţi, inhibitori ACE şi blocanţi de canale de calciu. Necesitatea unei terapii individualizate devine astfel
evidentă.
6
născut un individ va determina (ca un destin implacabil) tot ce va face el în cursul vieţii, precum şi
fundamentarea inegalităţilor sociale pe baza aşa-zisei inegalităţi genetice a oamenilor sunt idei absurde şi
periculoase.

CASETA 1
Individualitatea bio-psiho-socială.

Fiecare fiinţă umană este unică datorită structurii sale genetice şi mediului în care a trăit. Factorii de
mediu socio-economici şi psiho-culturali au o pondere importantă în formarea individualităţii noastre bio-
psiho-sociale. Ea determină cel puţin două consecinţe majore în viaţa socială.
− Metodele educaţionale în familie şi şcoală trebuie reevaluate. Mediul familial în care cresc copiii trebuie
să fie în primul rând cultural. Pentru dezvoltarea lor intelectuală părinţii trebuie să le ofere copiilor
cultură. S-a constatat că în condiţii relativ identice de mediu social, diferenţele de inteligenţă (Q.I.)
dintre copii se corelează semnificativ cu ocupaţia părinţilor şi gradul de cultură al familiei. Devine
evident că nivelul cultural scăzut al unor părinţi sau declinarea obligaţiilor educaţionale pe seama şcolii,
au efecte negative asupra dezvoltării copilor. In şcoală, învăţământul ar trebui diferenţiat în funcţie de
posibilităţile, calităţile şi aptitudinile elevilor. Uniformizarea metodelor educaţionale - generează
inegalităţi individuale.
− Capacităţile şi aptitudinile individuale trebuie folosite adecvat, după formula "omul potrivit la locul
potrivit", deoarece fiecare om poate fi valoros într-un anumit domeniu. Aceasta presupune selecţia,
formarea şi promovarea valorilor, înţelegînd prin "valori" orice calităţi deosebite, utile societăţii. "Curajul
de a recepţiona valoarea şi de a sprijini direct afirmarea ei este o demonstraţie de mare şi adevărat
patriotism" (M. Maliţa).

4. OMUL - SUBIECT DE STUDIU AL GENETICII UMANE

a). Dezavantaje. În comparaţie cu alte organisme, fiinţa umană pare, la prima vedere, un "material" de
studiu genetic care prezintă suficiente inconveniente: diversitatea genetică a indivizilor, mare şi necontrolată;
dificultatea studiilor genealogice; numărul mic al subiecţilor observaţi; dispersia geografică etc; în plus, nu se
pot face experienţe genetice pe om.
b). Avantaje. În realitate omul a devenit rapid un subiect important pentru cercetările genetice deoarece
este fiinţa cea mai bine studiată. Sunt disponibile pentru cercetări populaţii mari, în care se pot analiza
numeroase şi variate tipuri de mutaţii, veritabile "experimente" ale naturii. Prin folosirea unor metode adecvate,
inclusiv a unor tehnici noi de culturi celulare şi analiză moleculară, pot fi depăşite dificultăţile inerente ale
studiilor familiale. Se poate conchide fără rezerve ca omul reprezintă un subiect deosebit de interesant pentru
studiile genetice.

Metode de studiu ale eredității umane

Din motive etice, religioase și socio-economice, la oameni nu pot fi realizate experiențe de analiză genetică

și urmărirea rezultatelor hibridării între diferite variante de încrucișare, așa cum s-a realizat la mazăre, la drosofile

sau la oricare altă specie de viețuitoare. Poate fi însă analizată transmiterea de caracteristici ereditare în cazul

căsătoriilor interrasiale sau al realizării neimpuse de cupluri în care partenerii prezintă trăsături ereditare normale sau

patologice distinctive, asemenea abordări constituind esența studiilor familiale de transmitere de caractere ereditare

la om.

7
 Cu toate aceste impedimente în realizarea unei analize genetice dirijate, ereditatea umană este cel mai bine

cunoscută, datorită înregistrării aspectelor ei încă din cele mai vechi timpuri și, mai ales, datorită impactului enorm

pe care ereditatea îl are asupra stării de sănătate al oamenilor.

Nefiind însă posibilă realizarea de încrucișări dirijate, ereditatea umană poate fi cunoscută prin alte metode

specifice pentru om.

1. Realizarea pedigreului (studiul familial al transmiterii unei trăsături ereditare)

Pedigreul reprezintă diagrama relațiilor genetice dintre membrii unei familii, de-a lungul mai multor

generații. Pedigreul redă modelul de transmitere a unei anumite trăsături ereditare de la străbunici la strănepoți,

acolo unde există o asemenea posibilitate sau de la bunici la nepoți, pe traseul bunici, părinți copii, ceea ce este mai

ușor de realizat.

Un exemplu de trăsătură ereditară transmisă de-a lungul a numeroase generații este prognatismul

habsburgilor (bărbia ascuțită, buza inferioară îngroșată și atârnândă), trăsătură manifestată pe parcursul a peste 500

de ani.
În cazul altor trăsături ereditare se constată că acestea nu se manifestă în fiecare generație, ci ele apar mai
frecvent la copiii unor părinți care sunt înrudiți, ceea ce semnifică natura recesivă a genelor care determină
asemenea trăsături ce "sar peste o generație".
Studiul eredității umane prin metoda pedigreului permite stabilirea naturii dominante sau recesive a
genelor ce determină trăsături ereditare la om, precum și localizarea lor în autozomi sau în heterozomi.
Atunci când în cadrul unei analize de pedigreu în familia studiată este întâlnit un individ afectat de o
anumită boală ereditară, acesta va fi numit proband sau caz index, reprezentând punctul de pornire în realizarea
investigației în ascendență (părinți, bunici) sau la rudele sale.
2. Metoda studiului gemenilor
Gemenii sunt organisme concepute și născute în același timp. Gemenii sunt de două feluri: monozigotici
MZ sau identici și dizigotici DZ sau diferiți. Gemenii MZ iau naștere în urma evoluției independente a primelor
două celule rezultate în urma diviziunii zigotului, aceștia având o ereditate nucleară identică, fiind întotdeauna
de același sex. Când apar unele deosebiri între gemenii MZ acestea se datorează fie eredității extranucleare -
mitocondriale, fie acțiunii unor factori de mediu diferiți: poziția diferită a gemenilor în uter, o infecție virală
care a afectat doar pe unul din cei doi gemeni, etc.
Gemenii DZ au o ereditate nucleară diferită, deoarece ei provin prin fecundarea simultană a două ovule
diferite, sau a unui ovul și a unui globul polar funcțional de către doi spermatozoizi diferiți. Din această cauză,
cu aceeași probabilitate, gemenii DZ sunt fie de același sex, fie de sexe diferite. De fapt, gemenii DZ sunt
frați/surori născuți în aceeași zi.
Diferențele dintre gemenii DZ reflectă rezultatul recombinărilor genetice din meioză care fac ca nici un
gamet să nu fie asemănător cu ceilalți, din punctul de vedere al constelației de gene pe care ei o moștenesc.
Metoda analizei gemenilor permite stabilirea rolului eredității și al mediului în determinarea de trăsături
ereditare la om: când aceeași trăsătură ereditară este exprimată în egală măsură la gemeni, ea este condiționată
genetic, pe când diferențele în exprimarea unui caracter, mai ales la gemenii MZ, sunt condiționate de factorii
de mediu, nefiind ereditare.

3. Studiul izolatelor umane

Izolatele umane sunt comunități izolate de oameni, din populația generală, pe motive religioase, etnice,
politice sau chiar prin bariere geografice (masive muntoase, insule în largul oceanelor etc.). În asemenea
comunități, căsătoriile între rude sunt frecvente, din care cauză este realizată mult mai frecvent condiția în care
genele recesive se pot exprima liber în fenotip.

8
 În izolatele umane, incidența unor defecte ereditare condiționate de gene recesive este de 7 ori mai mare
decât în populația generală, așa cum este cazul maladiei metabolice ereditare fenilcetonuria. De regulă, genele
recesive sunt păstrate neexprimate, în stare ascunsă la indivizii speciei umane care au o structură genetică
heterozigotă. Asemenea persoane care au în structura lor genetică, pe lângă alela dominantă A pentru un anumit
caracter și alela recesivă a, determinatoare în condiție homozigotă aa a unui defect genetic, se mai numesc și
purtători.
Astăzi există metode eficiente de identificare a purtătorilor de alele recesive dăunătoare și o asemenea
operație poartă numele de screening populațional pentru identificarea heterozigoților (purtătorilor). Screeningul
populațional joacă un rol foarte important în acordarea sfatului genetic, prin care medicul apreciază care este
riscul pe care și-l asumă persoanele purtătoare de gene dăunătoare de a da naștere unor copii afectați de boli
genetice.

4. Amniocenteza și diagnosticul prenatal

Tehnica amniocentezei, practicată de medici cu înaltă calificare, permite extragerea cu ajutorul unei
seringi speciale a lichidului amniotic în care se află celulele desprinse din fătul uman. Lichidul amniotic se
centrifughează și supernatantul se aruncă, iar sedimentul celular se introduce într-un mediu special în care
celulele se pot divide. Aceste celule sunt apoi utilizate pentru a fi studiați cromozomii sau pentru a se aplica
metode biochimice, în vederea identificării unor produși genici anormali. Pe această cale se poate stabili ce sex
are fătul și dacă el este afectat de boli cromozomiale sau genice, în funcție de a căror gravitate se poate lua
decizia de întrerupere sau de continuare a sarcinii.

5. Analiza cariotipului uman

Începând din anul 1956, studiul cariotipului uman a devenit o metodă curentă de laborator în clinicile
umane, pentru identificarea cauzelor citogenetice ale unor sindroame grave, manifestate la om și care au drept
cauză primordială existența unor aberații structural sau numeric cromozomale.

6. Studiul dermatoglifelor

Acest studiu oferă posibilitatea analizei transmiterii acestui caracter ereditar morfologic ce conferă
fiecărui individ uman identitatea propie, modelul de amprente digitale fiind caracteristic fiecărei persoane și
constituind o cale de identificare a celor neștiutori de carte și care semnează documente prin lăsarea pe hârtie a
amprentelor digitale.
Și în criminalistică sunt luate amprente digitale de la locul crimei.
Există 3 modele sau pattern-uri de bază de amprente digitale și anume: arcul, bucla și vârtejul. În cazuri
patologice, în care sunt alterate genele care intervin în determinarea acestui caracter morfologic, apar modele
alterate de dermatoglife.

7. Metoda ADN
Tehnologiile ADN recombinant au permis în ultimul timp să se realizeze izolarea de gene umane,
secvențierea de gene și analiza mutației țintite cu situs prestabilit pentru mutație la diferitele gene umane.
Descoperirea unor secvențe repetate în ADN uman, cunoscute sub numele de minisateliți și
microsateliți, a permis să se pună la punct metoda de identificare a invizilor umani după amprenta moleculară,
respectiv după amprenta ADN, fiecare individ uman prezentând o amprentă unică de ADN (modul în care se
repetă în genomul său acești microsateliți) pe care nu o mai are nici o altă ființă umană, din toată populația
globului.
Metoda ADN este esențială în stabilirea paternității și mai ales în identificarea criminalilor.
O singură pată de sânge, spermă sau un singur fir de păr, lăsat la locul crimei, sunt utilizate pentru
extracția ADN a cărui cantitate este mărită prin tehnica PCR, spre a se realiza analiza riguroasă a acestui ADN
și a se stabili indubitabil amprenta moleculară.