CURS 3

VARIABILITATEA GENETICĂ

Genetica este ştiinţa eredităţii şi a variabilităţii. Dacă ereditatea determină conservarea informaţiei
genetice şi deci a similitudinii biologice dintre părinţi şi copii, variabilitatea creează deosebirile dintre
generaţii. Dar diferenţele fenotipice dintre indivizi pot fi produse fie de modificări ale materialului
genetic, fie de factori din mediul înconjurător. Prin variabilitate genetică se înţelege ansamblul de
fenomene care produc diferenţele genetice între indivizii unei populaţii precum şi între populaţii diferite.
Datorită acestor diferenţe se creează diversitatea, premisă esenţială a evoluţiei.
Consecinţele fenotipice ale diferenţelor ce pot apărea în secvenţa ADN la diferiţi indivizi au un
spectru larg: unele nu au efect fenotipic sau acesta este minim, altele pot produce direct o stare de boală;
între aceste două extreme se plasează variaţiile fenotipice normale determinate genetic ale morfologiei şi
fiziologiei organismului, ale comportamentului şi personalităţii individului, ale răspunsului său la factorii
externi (de la alimente, la agenţi cauzatori de boală sau medicamente). Deci bolile genetice sunt numai
partea cea mai evidentă, extremă, a variabilităţii genetice.

A. SURSELE DE VARIABILITATE
Variabilitatea genetică este produsă prin mutaţii, recombinări şi migraţii. Aceste trei fenomene
sunt interconectate: mutaţiile determină modificări în structura materialului genetic al unui individ şi
creează fondul genetic caracteristic unei populaţii; migraţiile unor persoane dintr-o populaţie în altă
populaţie aduc un potenţial genic nou iar recombinările din gametogeneză şi fecundare produc un
„amestec” al zestrei genetice parentale într-o combinaţie nouă, specifică descendentului. Cert este că
genomul uman nu este o entitate statică, fixă.

1. MUTAŢIILE

Termenul de mutaţie a fost folosit pentru prima oară în genetică de către Hugo de Vries, în 1901.
Prin mutaţie se înţelege orice modificare în secvenţa sau aranjarea nucleotidelor din ADN. Aceste
modificări sunt nenaturale (accidentale), permanente şi ereditare. Dacă interesează ADN genic, ele pot
produce o schimbare detectabilă a fenotipului (dar acest lucru nu este obligatoriu). Celula sau organismul
ce prezintă o astfel de modificare se numeşte mutant.
În funcţie de mărimea materialului genetic interesat – genă, cromosom, genom - mutaţiile se pot
clasifica în trei mari categorii:
(1) Mutaţii genice, care afectează secvenţa nucleotidelor unei gene; ele pot interesa întreaga genă sau o
parte a ei (rearanjări intragenice) sau numai o pereche sau câteva perechi de nucleotide (mutaţii
punctiforme), formând o variantă alelică a genei normale („de tip sălbatic”); frecvenţa mutaţiilor
genice este apreciată la 10-5 – 10-6 /locus/generaţie.
(2) Mutaţii cromosomice, care produc schimbări în structura cromosomilor şi deci în ordinea liniară a
genelor în cromosomi (remanieri cromosomice: pierderea, câştigul sau rearanjarea unor segmente);
mutaţiile cromosomice se produc cu o frecvenţă de 10-4 /diviziune celulară.

1
(3) Mutaţii genomice („de ploidie”), care afectează cantitatea de material genetic şi se traduc printr-o
modificare a numărului diploid de cromosomi întregi; ele afectează fie 1-2 perechi de cromosomi
(aneuploidie), fie toţi cromosomii, prin adăugarea a 1-2 seturi haploide (poliploidie). Mutaţiile
genomice sunt cele mai frecvente mutaţii la om, 10-2 /diviziune celulară.
Ultimele două tipuri de mutaţii sunt reunite într-un singur grup numit anomalii cromosomice.
O altă clasificare a mutaţiilor se bazează pe tipul de celule afectate: germinale (ce vor forma, în
gonade, celule sexuale) sau somatice. În cazul, mutaţiilor germinale, se pot produce gameţi anormali
care (în cazul în care individul este fertil), după fecundare, transmit mutaţia la generaţia următoare,
rezultând un individ ale cărui celule vor fi toate mutante; mutaţiile germinale sunt deci ereditare. În al
doilea caz, cel al mutaţiilor somatice, descendenţii unei celule mutante vor forma o clonă celulară
anormală, prezentă în anumite ţesuturi, rezultând un mozaicism somatic; mutaţiile somatice nu pot fi
transmise generaţiilor viitoare.
În funcţie de cauză, mutaţiile pot fi clasificate în spontane şi induse. Mutaţiile spontane sunt cele
mai numeroase şi se produc prin erori de copiere în cursul replicării ADN. Deşi funcţia de autocorecţie a
ADN polimerazelor reduce semnificativ numărul de erori, mărimea enormă a genomului uman face ca la
orice replicare a celor 3 miliarde de nucleotide să apară erori (10-10). Mutaţiile induse sunt determinate
de agresiunea unor substanţe chimice exogene, a radiaţiilor ionizante sau a metaboliţilor reactivi.
Urmările acestor atacuri genotoxice sunt reduse prin intervenţia unor sisteme eficace de supraveghere,
alarmă şi reparare; dovada nedorită a eficacităţii lor este adusă de mutaţiile genelor implicate în aceste
procese ce cresc semnificativ rata mutaţiilor, producând - cel mai - adesea cancere.
Consecinţele fenotipice ale mutaţiilor formează un spectru foarte larg.
▪ Cele mai multe mutaţii germinale (produse în regiunile necodante ale ADN) nu au un efect fenotipic,
sunt mutaţii neutre. Ele generează variantele alelice ce alcătuiesc polimorfismul ADN, dacă un locus
are mai mult de o variantă (alelă) ce se întâlneşte în populaţie cu o frecvenţă mai mare de 1% (ce face
ca producerea ei întâmplătoare să fie improbabilă). Heterozigoţia medie a ADN genomic la om a fost
apreciată la 0,001 – 0,004 (adică 1:250 – 1:1000 pb diferă prin secvenţele alelice). De notat că unele
gene, şi în special genele HLA, au un polimorfism înalt.
▪ Uneori mutaţiile noi pot avea efecte benefice, producând o mai bună adaptare la mediu şi/sau o
rezistenţă mai mare la agresiunile ecologice sau o creştere a „aptitudinilor reproductive” („fitness”).
Avantajul selectiv al heterozigoţilor (Na), purtători ai unei gene mutante, se poate înscrie în această
categorie. Cert este că mutaţiile reprezintă „combustibilul brut care conduce evoluţia”.
▪ Deseori mutatiile pot fi patogene, producând o modificare fenotipică evidentă (letală, subletală,
morbidă) sau crescând susceptibilitatea la boală.
Până acum ne-am referit la mutaţiile germinale, care sunt ereditare. Deşi mutaţiile somatice nu se
transmit la descendenţi, nu înseamnă că medical nu sunt importante. Evoluţia de la zigot la adult necesită
circa 1015 diviziuni celulare; la o frecvenţă medie de 10-10 erori de replicare per diviziune se produc în
genomul fiecărei celule somatice mii de mutaţii. Efectul lor va depinde de natura mutaţiei, localizarea şi
ţesutul implicat; ele vor produce clonele anormale implicate în cancer, afectări degenerative sau
„îmbătrânire” precoce.
Consecinţele patogene ale mutatiilor, germinale şi somatice, ne permit să afirmăm că mutaţiile
sunt cauza principală de boală la om.

2. RECOMBINĂRILE GENETICE

Prin reombinare genetică înţelegem producerea unor combinaţii genetice noi (recombinanţi), prin
rearanjarea (reasortarea, redistribuţia) materialului genetic cuprins în două unităţi genetice diferite.
Recombinarea genetică este un proces natural şi reprezintă „una din cheile mecanismelor prin
care se formează noi indivizi ce vor fi apoi testaţi, prin selecţie naturală, în marea schemă a evoluţiei
biologice” (Wetzel, 1980).
Procesul de recombinare necesită o asociere intimă şi apoi o interacţiune între două unităţi
genetice diferite; această „condiţie” permite, între altele, diferenţierea dintre recombinările genetice şi
mutaţii. În funcţie de mărimea unităţilor implicate în replicare – genom, cromosom, genă – se pot deosebi
mai multe tipuri de recombinare.

2
 3. MIGRAŢIILE

Prin migraţii se înţelege transferul de gene prin deplasarea unui grup de indivizi dintr-o populaţie
în altă populaţie genetic diferită. Prin imigrare se produce astfel o introducere a unor gene noi în populaţia
gazdă.

B. MUTAŢIILE GENICE
Mutaţiile sunt definite ca modificări permanente şi ereditare în secvenţa nucleotidelor sau
aranjarea ADN. Prin aceste modificări se produc variante alelice ale secvenţei de ADN (genă sau
secvenţă extragenică). Unele dintre aceste variante nu au efect fenotipic sau acesta este mi nim; alte
variante alelice, produse prin mutaţie, pot fi implicate direct în etiologia unor boli.
Introducerea metodelor de analiză a ADN a permis, în ultimii 20 de ani, realizarea unor progrese
remarcabile în identificarea şi studiul mutaţiilor răspunzătoare de producerea unor boli monogenice. S-a
putut defini astfel spectrul mutaţiilor pentru aceste boli, atât calitativ (tipurile şi poziţiile mutaţiilor,
precum şi efectul lor asupra funcţiei genei) cât şi cantitativ (analiza frecvenţei mutaţiilor în diferite
populaţii sau epidemiologia moleculară). Consecinţele au fost multiple şi pot fi grupate în trei categorii:
▪ Cunoaşterea teoretică mai precisă a diversităţii mecanismelor mutaţionale ce operează la om şi
descoperirea unor mecanisme noi (transpoziţii, inversii, expansiuni de repetiţii trinucleotidice);
▪ Înţelegerea mai precisă a mecanismelor patogenice ale unor boli (pierderea totală sau parţială a funcţiei
proteinelor, modificarea sau achiziţia unor proprietăţi noi ale proteinelor codificate de genele mutante);
▪ Ameliorarea calităţii şi eficienţei diagnosticului în numeroase boli monogenice, precum şi a sfatului
genetic şi diagnosticului prenatal.

1. TIPURI ŞI MECANISME DE PRODUCERE ALE MUTAŢIILOR GENICE

Mutaţiile care afectează regiuni mici din genom pot fi împărţite în două mari clase:
▪ modificări ale unei secvenţe unice de ADN sau mutaţii simple; acestea sunt de obicei microleziuni,
interesând unul sau câteva nucleotide;
▪ modificări ce implică schimburi între două secvenţe alelice/nealelice de ADN sau recombinări genice
aberante; ele generează macroleziuni (mari deleţii, inserţii, duplicaţii, inversii mari, fuziuni de gene)
interesând o parte din genă sau chiar întreaga genă
În funcţie de modificarea produsă în secvenţa de nucleotide a ADN se pot deosebi trei mari
categorii de mutaţii:
▪ substituţii nucleotidice – ce implică de regulă înlocuirea unei singure perechi de baze; mai rar pot fi
înlocuite simultan mai multe nucleotide grupate, rezultând o formă de conversie genică;
▪ deleţii – eliminarea (pierderea) unuia sau mai multor nucleotide din secvenţa genei, mai rar părţi din
genă (exoni) sau întreaga genă;
▪ inserţii – introducerea (adiţia) unuia sau mai multor nucleotide în structura genei; rar se pot produce
inserţii largi (prin transpoziţie), amplificarea (expansiunea) unor secvenţe repetitive trinucleotidice sau
duplicaţia genei.
Majoritatea mutaţiilor sunt modificări stabile/fixe ale secvenţei ADN. Recent s-a descris o clasă
nouă de mutaţii numită mutaţii instabile sau dinamice în care anumite repetiţii trinucleotidice suferă
modificări (de obicei expansiuni) atunci când sunt transmise în succesiunea generaţiilor.
În funcţie de tipul secvenţelor din structura genei care sunt afectate, mutaţiile pot interesa
secvenţele codante (exonii) sau necodante (intronii, secvenţele reglatoare), cu efecte variate asupra
expresiei informaţiei ereditare şi implicit asupra sintezei de proteine (alterarea structurii sau cantităţii).
Descrierea diferitelor tipuri de mutaţii se bazează pe o nomenclatură specifică, stabilită de grupuri
de experţi.

3
 Nomenclatura mutaţiilor

Nomenclatura mutaţiilor a fost stabilită de către Genome Database Nomenclature Commitee şi poate fi
accesată la adresa http://www.gene.ucl.ac.uk/nomenclature/ Mutaţiile pot fi descrise în două modalităţi: prin
efectul lor sau prin descrierea secvenţei modificării.
Nomenclatura pe baza efectului alelei mutante este folosită mai ales la organismele de laborator. O alelă
nulă sau amorfă nu produce nici-un efect; o alelă hipomorfă produce o cantitate sau o activitate redusă a
produsului genei; o alelă hipermorfă determină o cantitate sau activitate crescută de produs; o alelă neomorfă este
o alelă cu activitate sau produs nou; o alelă antimorfă este o alelă a cărei activitate sau produs antagonizează
activitatea produsului normal.
Substituţiile de amino acizi. Reziduurile de aminoacizi (desemnaţi prin codul de trei litere sau cel cu o singură
literă1) sunt numărate începând cu metionina (corespunzătoare codonului iniţiator) considerată numărul 1. Astfel
mutaţia cu sens greşit în codonul 6 al genei pentru β-globină şi substituţia acidului glutamic cu valina ce produce
sicklemia se scrie: Glu6Val sau E6V. O mutaţie non sens ce înlocuieşte glutamina din poziţia 39 a β-globinei cu un
„codon stop”, producând o formă trunchiată a β-globinei şi determinând βo-talasemia, se scrie Gln39X sau Q39X
Substituţiile nucleotidice. În descriere se va scrie mai întâi baza originală, numărul nucleotidului cu această bază,
simbolul mai mare (>) şi apoi noul nucleotid din poziia respectivă. Numărul nucleotidului se calculează de la
primul nucleotid A din codonul iniţiator (start) ATG care este +1 (nucleotidul precedent este -1; nu există
nucleotid 0). Dacă este necesar se va folosi g. şi c. pentru a indica o secvenţă de ADN genomic sau ADN
complementar.
De exemplu, o mutaţie cu sens greşit se poate scrie G1444>A (uneori se mai scrie 1444G>A)
Pentru modificări în introni, se va specifica numărul intronului (desemnat cu iniţialele IVS de la „intervening
sequence”), numărul nucleotidului (+1, +2) începând cu situl donor 5’ sau invers (-1, -2) de la situsul 3’acceptor.
D ex., IVS33+2T>A reprezintă o mutaţie în intronul 33 în situsul donor, ăn care T este înlocuită cu A.
Deleţiile şi inserţiile. Deleţiile mici sunt indicate prin termenul „del” scris după numerele nucleotidelor deletate;
de ex., 1524-1527del sau 1524-1527delAGTA – deleţia a 4 nucleotide (AGTA). Pentru a preciza modificarea
aminoacizilor atunci se scrie mai întâi simbolul lor. De ex., F508del semnifică deleţia fenilalaninei în poziţia 508
(această modificare frecventă în mucoviscidoză s-a scris iniţial ΔF508, semnul delta semnificînd deleţie). Inserţiile
mici sunt desemnate similar cu termenul „ins” după cele două nucleotide între care se produce inserţia, urmat de
nucleotidele inserate. De ex., 1277-1278insTATC denotă inserţia a patru baze între nucleotidele 1277 şi 1278, o
cauză comună a bolii Tay-Sachs.

1
Codul cu o literă: A-alanina, C-cisteina, D-acidul aspartic, E.acidul glutamic, F-fenilalanina, G-lizina, H-histidina, I-
isoleucina, K-lizina, M-metionina, N-asparagina, P-prolina, Q-glutamina, R-arginina, S-serina, T-treonina, V-valina, W-
triptofanul, Y-tirozina; X-semnifică un codon stop.