Sunteți pe pagina 1din 3

Spovedania unui preot ateu:

“credința a fost o invenție minunată a omului, dar și o farsă usturătoare”

Un tânăr preot, Ion Aion (Ilie Toader), doctor în teologie și profesor universitar la Facultatea de
Teologie Ortodoxă, se rupe de biserică și deschide o dezbatere îndelung ocolită: decalajul uriaș
dintre biserică și societate.

Împletind seriozitatea discursului cu umor și exemplificări ce întăreau argumentele, Ion Aion a


fascinat publicul. Printre altele, ne-a vorbit despre cum strămoșii noștri aveau acțiuni practice,
bazate pe nevoile lor. Concursul de aruncat sulița avea rost, căci pe atunci era avantajos să
stăpânești astfel de abilități. Spre deosebire de aceștia, ce își explicau fenomenele din jur în funcție
de cunoștințele avute, dându-le un sens, societățile actuale profund religioase nu mai caută
răspunsuri, ci le conservă și încearcă să le impună, spunea Ion Aion. Credința, din punctul său de
vedere, are, în primul rând, o valoare socială. Preot ortodox de 11 ani, doctor în teologie, traducător
publicat de Patriarhia Ortodoxă Română, Ion Aion a renunţat la veştmintele bisericeşti, şi-a dat
demisia din preoţie şi a scris o carte aparuta la Curtea Veche Publishing.

Absolvent de teologie și de limbi clasice, profesor de greacă veche încununat cu performanţe


didactice de excepţie, doctorand în studii literare și culturale, dar mai ales preot, slujind ani de zile la
diferite parohii, Ion Aion — așa cum debutează sub pseudonim — consideră religia depăşită, dar
refuză resemnarea şi propune o noua abordare a ceea ce înseamnă credinţa.

“Spovedania unui preot ateu”, scrisă sub pseudonimul Ion Aion, este o carte în care fostul preot Ilie
Toader își aruncă necredința mărturisită, frustrările personale și nemulțumirile la adresa Bisercii
Ortodoxe Române (BOR) și a ortodoxiei în general. “Spovedania unui preot ateu” caută răspunsuri
simple la ample frământări umane și le propune apoi cu umor și tragism, prin decupaje din viața de
zi cu zi a unui preot care denunță dogmele, dar elogiază credința.

Cartea este o meditatie provocatoare pe tema conditiei umane, dar si o cautare a divinului, a
credintei, dincolo de superstitii, dincolo de dogme, dincolo de orice religie institutionalizata. Nascuta
dintr-o experienta directa de viata, tragica si tulburatoare, cartea refuza resemnarea si postuleaza o
incredere reinnoita in umanitate. Aceasta conferință la un eveniment TEDx utilizând formatul de
conferințe TED, dar organizat în mod independent de o comunitate locală.

Ilie Toader (37 de ani) a fost un preot cu o reputație ireproșabilă, doctor în teologie și asistent
universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă. A slujit vreo 11 ani în parohii din Buzău și Vrancea.
Însă chiar din al 2-lea an de Seminar Teologic, și-a dat seama că ceva e putred în religia creștină și
mai ales în cea ortodoxă. Bănuielile i s-au întărit când a citit în SUA câteva lucrări despre începuturile
creștinismului în lume și când a aflat, printre altele, că euharistia, de exemplu, nu a fost o practică
instituită de Isus, ci era un obicei iudaic vechi.

Trecem peste faptul că, în interviul video realizat de Recorder și în alte declarații online, Toader
(Aion) vorbește de parcă adevăratele lecturi folositoare în practica teologică le-a realizat abia după
ce și-a terminat doctoratul și începuse să predea. Trecem și peste faptul că autorul nu ne dezvăluie
adevărata dramă personală care l-a făcut să renunțe la preoție, dincolo de convingerile sale anti-
BOR. Ajungem la faptul că acest roman este o literaturizare a vieții și activității “părințelului” (termen
des folosit în carte), care află că are cancer și-și înscenează propria moarte.

“Maică, nu așa trebuie să vorbească un preot!”


Cel mai mult m-a amuzat în carte limbajul colorat. Preotul din roman este unul “de lume”, unul care-
și expune trăirile lumești, îndoielile, micile uri față de semeni, dar și rarele puseuri de altruism și
iubire față de enoriași.
Poate cea mai spumoasă scenă este cea în care un purice îl “atacă” pe popă chiar în timpul slujbei.
De altfel, puricii sunt dușmanul aproape invizibil al purtătorului de sutană neagră și sufocantă (citiți
un fragment în acest sens la Historia). Apropo, am apreciat că Aion (Toader) demistifică tot felul de
obiecte, obiceiuri și ritualuri cu care suntem obișnuiți de mici, după botezul nostru obligatoriu în
religia creștin-ortodoxă. Iar celebra mantie pînă-n pămînt nu putea scăpa de puțină terfelire:
De mulți ani port haina preoției. În religia noastră se numește reverendă sau sutană, fiind potrivit
canoanelor, neagră și lungă până-n pământ. “Lungă și neagră ca moartea”, cum ar zice Micu. De
fapt, este o rochie simplă, fără niciun fel de fasoane, uneori sufocantă și mereu căptușită cu purici,
mai ales vara; alteori incomodă, când dau peste vreun ateu încrâncenat, din tipologia ochelaristului
imberb pe care l-aș îmbăta cu o singură împărtășanie; plină de taină și chiar magică pentru unii;
insuficient de lungă să ascundă de alții omul banal de sub ea; mereu prăfuită la colțurile de jos și
călcată prost de nevastă-mea. Am slujit atatea Învieri, an de an, si atâtea morţi, mult mai multe, ori
de cate ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea naşteri şi decese, atatea vieţi… atâtea suflete pe
dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat
gândurile lor, îndoielile, neputinţele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii.
Ale lumii tale, rahatule care te uiţi la mine, ale lumii tale pe care o cunosc acum ca nimeni altul.
Toate păcatele au îngenuncheat rând pe rând înaintea mea, odată cu soţiile, amantele, babele,
moşii, profesorii, studentele, cerşetorii, bolnavii, toţi muribunzii acestei lumi. Preoţia m-a purtat prin
subteranele omenirii. Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii, m-am
maturizat. După primele înmormântări, m-am abrutizat. După atâtea slujbe, m-am plictisit… de
moarte… Se va-ntâmpla ceva rău, simt asta. M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului
religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut totul, mă dezgustă îngrozitor.
Într-un fel, unele fragmente din carte mi-au adus aminte de poveștile lui Creangă despre școala de
catiheți. Însă Aion este un preot cu picioarele pe pămînt, pragmatic, mereu în luptă cu timpul și
empatic pe alocuri. Iar uneori este atît de absorbit de slujba sa încît uită și de mica șpagă pe care
orice popă o primește, indiferent de ocazie:
Părintele, banii, unde ai plecat?
Când am împărtăşit-o prima dată, chiar m-am întors din pridvor după bani, fără să ştiu că baba îmi
întindea mâna goală. Au urmat, bineînțeles, scuze nepregetate, bocete adiacente, căutări artificiale,
promisiuni cu duiumul, aşadar încă vreo câteva minute de inhalații. Acum însă, grație experienței
acumulate și conduitei preoțești desăvârșite, mă mulțumesc doar cu slujirea în sine, fără a nădăjdui
la foloase trecătoare. Ba mă și închin de bucurie în timp ce ies grăbit pe poartă, respirând abundent
aerul curat al dimineții de iarnă. Lumea asta nu ne oferă cât aer am vrea noi să respirăm…
— Săr’ mâna… trage matale zăvorul la poartă…
Din păcate, autorul a dorit să pară mai înțelept decît îi permit experiența și lecturile. De aceea,
cartea este presărată cu așa-zise reflecții despre menirea peotului, despre credință, ba chiar despre
religiile lumii. Însă aceste “perle” cugetătoare nu trec dincolo de nivelul perorației, ca să nu mai zic
că ele conțin și unele inadvertențe științifice și teologice.
Nu mai ştiu ce ziceam… În final, am înţeles că  religia  și  credinţa  sunt două lucruri diferite, iar eu
aveam de gând să predic doar despre cel din urmă.  Religia  este o teorie, o sumă de idei mai mult sau
mai puţin valoroase;  credinţa  este o trăire personală, uneori nespus de preţioasă pentru bietul om
care nu mai are nicio altă speranţă în afară de ea.  Religia  este exterioară;  credinţa, lăuntrică
omului.  Religiile  sunt diferite între ele, vechi sau foarte vechi.  Credinţa  este cam aceeaşi indiferent
de apartenenţa religioasă, se naşte şi moare odată cu fiecare credincios. Să fiu mai pedagogic: când
te vede ursul rătăcit prin pădure şi porneşte spre tine parcă zburând de fericire, nu te agăţi de   religie,
de perihoreza trinitară despre care habar nu ai. Nu te amăgeşti nici măcar cu fericita împărăţie a lui
Dumnezeu (care se apropie scuipând bale) sau cu veşnicia sufletului (cine ştie dacă sufletul sau
veşnicia mai scapă din ghearele fiarei?), ci te agăţi strict de dorinţa de a trăi, de   credinţă, adică tot
de tine. „Stai, ursule, că mă rog la Dumnezeu: Doamne, ajută-mă! Doamne, opreşte-l! Vineee!!!
Doamne, ajută-mă să fug cât mai repede de el!”
Este mai bine dacă vei consuma cartea luînd-o doar ca pe un intermezzo amuzant. Nu neg faptul că
fostul preot a vrut să rupă gura tîrgului cu acest roman, ba chiar el este construit pe un anumit
șablon de marketing, dar graba cu care textul a fost trimis editurii este evidentă în cea mai mare
parte a sa.
Nu e însă nimic rău în a rămîne în minte cu scenele pitorești din ritualurile ortodoxe, precum
“tradiționalul” sărut oferit mortului în biserică:
Sărutul morţii — era şi asta o plăcere mizerabilă de-a mea, să-i văd cum se duc pe rând să pupe
mortul, încolonaţi, unii cu dragoste sinceră, alţii strâmbându-şi mutrele cu dezgust necontrolat, alţii
doar prefacându-se, întinzând din buze perfid, apoi trăgându-le la timp, chiar înainte să atingă ceva
atât de contagios. La sfârşit, groparii o ridicară pe Filofteia, cu tot cu năsălie, şi ieşirăm toţi din
biserică. Cerul înnegurat de vifor şi praf căpătase culoarea pământului, parcă întreg pământul se
înălţa la ceruri. Totul era livid şi rece ca pielea Filofteii. Un tremur nestăpânit îmi scutură fiinţa.
Clopotul bătu rar şi greu anunţând moartea, ecoul nu se mai termina. Dricul vechi tuşi răguşit, apoi
porni cu un oftat înecăcios. Coloana morţii se urni agale, dezordonat. Aceleaşi case şterse, garduri şi
ziduri spăsite, babe uscate pe la porţi, staturi umane povarnite de ani. Doar la colț cu fostul cămin,
două javre rămase cu mendrele îmbârligate împiau gravitatea momentului.
În afara cărții, Toader este lipsit de substanță și interviurile cu el nu trec de unele clișee de manual
de liceu (vezi, de exemplu, un interviu în Adevărul). Contează însă că, în roman, preotul este plin de
viață, sclipitor pe alocuri, pune la îndoială totul și, spre final, vrea să-și testeze limitele și să exploreze
un pic universul uman din jurul său.