Poezia Cuvânt este inclusă in volumul Cărticica de seară, publicat în 1935.

Ea poate fi considerată o
artă poetică pentru volumul din care face parte, o prefaţă poetică de autor, pentru că poetul defineşte cu
mijloacele literaturii una din temele creaţiei sale – cea a lumii mărunte – denumită de critică şi “poezia boabei
şi-a fărâmei”. Totodată, Arghezi pune în discuţie şi raportul dintre scriitor – carte – cititor şi defineşte liric şi în
mod original actul creaţiei.
Titlul poeziei este constituit din substantivul “cuvânt”, nearticulat. Având în vedere locul şi rostul
acestui text poetic în volumul din care face parte, titlul poate avea semnificaţia de “prefaţă”, “cuvânt
introductiv”, sau “cuvânt înainte” – toate sinonime între ele. “Cuvântul” arghezian poate fi însă şi cuvântul care
construieşte, care zămisleşte o lume imaginară, poate fi creaţia în sine.
Ţinând cont de acest titlu şi de câmpurile lexicale din textul poetic (referitoare la carte, instrumente
muzicale, lumea micilor vieţuitoare, misterele lumii), tema poeziei poate fi rezumată într-un singur cuvânt ca:
univers (universuri), cartea, creaţie, zămislire, dar, miracol, har, armonii etc.
Fiecare dintre aceste cuvinte poate sintetiza tema poeziei, deoarece, în esenţă, poetul defineşte creaţia
artistică (opera literară) ca o modalitate de reflectare prin diverse procedee a unui univers imaginar, a unei lumi
a esenţelor, greu de definit, evidenţiind totodată armoniile de culori şi de sunete ale acesteia. El este asemenea
unui meşter făurar, înzestrat cu har, care transformă realitatea înconjurătoare într-un adevărat miracol.
De fapt, textul poeziei se structurează pe baza a trei secvente poetice: relaţia autor-cititor, lumea cărţii,
creaţia sau poezia.
Prima secventa poetica este evidenţiată încă de la început prin adresarea directă către cititor, căruia
poetul i se confesează, destăinuindu-i intenţiile sale:
“Vrui, cititorule, să-ţi fac un dar, /O carte pentru buzunar, /O carte mică, o cărticică”.
Între cei doi – autor şi cititor – se interpune eul liric în ipostaza de emiţător, iar adresarea este directă,
sinceră şi făcută cu modestie, dovadă fiind vocativul “cititorule”, sintagmele “o carte pentru buzunar”, “o carte
mică, o cărticică”.
A doua secventa vizeaza lumea cartii. “Cartea”, poezia în esenţă, este viaţă, este armonie de sunete şi
culori. Strădania poetului este de a alege cu migală cuvintele cele mai potrivite care să aibă capacitatea de “a
construi”, de a exprima, cu ingeniozitate, întreaga înţelepciune, întreaga bogăţie de sensuri. Această idee este
exprimată prin metafora “înţelesuri – furnicile”, iar altă metaforă, “suflete de molecule”, vine să sugereze
realitatea înconjurătoare ce va prinde contur în creaţia argheziană – viaţa în miniatură, inedită prin farmecul ei.
Pentru Arghezi, poezia este cântec, este armonie de sunete şi de aceea lumea măruntă trebuie cântată pe
violoncel, pe harpă sau din cimpoi, instrumente muzicale pe care poetul le circumscrie metaforic aceluiaşi
univers miniatural:
“Mi-a trebuit un violoncel: / Am ales un brotăcel /Pe-o foaie de trestie îngustă. /O harpă: am ales o
lăcustă. /Cimpoiul trebuia să fie un scatiu. /Şi nu mai ştiu…”
Apropierea dintre aceste instrumente muzicale şi micile vieţuitoare are la bază unele trăsături comune
de sens, cum sunt sunetele emise sau forma lor, ori a unor elemente structurale componente.
Poetul se vrea un vrăjitor (Farmece aş fi voit să fac), care să-i ofere cititorului o carte a universului
miniatural:
“Şi printr-o ureche de ac /Să strecor pe un fir de aţă /Micşorata, subţiata şi nepipăita viaţă /Până-n mâna,
cititorule, a dumitale”. Ideea de miniatural este sugerată pregnant prin epitetul triplu “micşorata, subţiata şi
nepipăita” antepus substantivului determinat “viaţă”, care se alătură sintagmelor “ureche de ac” şi “fir de aţă”,
folosite în acelaşi sens.
Ultima secvenţa defineşte creaţia poetică prin care se creează o lume fictivă, reliefată prin metaforele
“ţandără de curcubee”, “scamă de zare”, “drojdii de rouă” sugerând armonia de culori, infinitul şi prospeţimea.
Ideea de ficţiune şi de combustie interioară pe care le presupune actul creaţiei este pusă în lumină de metaforele
“parfumul umbrei şi cenuşa lui”, iar prezenţa metaforei “nimicul nepipăit” accentuează asupra dificultăţii
actului creator având rol de a surprinde în cuvinte o lume inedită, ciudată prin manifestările ei, ascunsă, greu de
definit:
“Nimicul nepipăit să-l caut vrui, /Acela care tresare /Nici nu ştii de unde şi cum.”
Epitetul “nepipăit” din cadrul sintagmei menţionate anterior evidenţiază originalitatea actului creator,
iar metafora finală “pulberi de fum” pune în lumină incertitudinea creatoare, căutarea permanentă de a cuprinde
în cuvinte ineditul.
 Cuvânt de Tudor Arghezi – artă poetică 2

Raportul dintre eul liric şi cititor este exprimat prin folosirea unor verbe la persoana întâi singular şi
la moduri diferite (“vrui”, “să fac”, “am ales”, “nu ştiu”, “am voit”, “să umplu”, “aş fi voit”, “să culeg”, “să
caut”, “am răscolit”), a unor pronume personale de persoana întâi şi a doua (“ţi”, “mi”, “dumitale”) şi a
substantivului “cititorule” în cazul vocativ, repetat.
Verbele menţionate au în vedere actul creaţiei, exprimând intenţia creatoare (“vrui”, “am voit”, “aş fi
voit”), căutarea şi selectarea elementelor (“să caut”, “să culeg”, “am răscolit”, “am ales”), îmbinarea lor (“să
umplu”) sau incertitudinea creatoare (“nu ştiu”).
Sub aspect lexical se remarcă folosirea în repetiţii a substantivului “carte” şi a diminutivului său
“cărticică”, anunţat de expresia anterioară “o carte mică”, precum şi prezenţa altor substantive cum sunt
“celule”, “molecule”, “brotăcel”, “crâmpei”, “ţăndări” etc., care sugerează universul mărunt, gingăşia şi
ataşamentul sufletesc al poetului faţă de această lume miniaturală. Neologismele (“molecule”, “celule”) stau
alături de cuvintele populare sau regionale (“brotăcel”, “crâmpeie”, “ţandără”, “scamă”, “niţică”), fiind folosite
fie cu sens propriu, fie cu sens figurat.
Caracterul liric, poetic, al textului este accentuat şi de topica propoziţiilor, în care inversiunile sau
intercalările au menirea de a evidenţia accentul afectiv al construcţiilor: “Farmece aş fi voit să fac”, “Până-n
mâna, cititorule, a dumitale”, “Nimicul nepipăit să-l caut vrui” etc.
La fel de originală este, în această scriere argheziană, şi versificaţia, unde numărul versurilor din
fiecare strofă diferă (13, 5, 10), iar ultimul vers este despărţit prin pauză grafică de restul poeziei. De asemenea,
măsura este inegală, iar tipul de rimă care predomină este rima împerecheată, între care se intercalează, uneori –
la un număr inegal de versuri – câte un vers liber.
Toate elemente prezentate mai sus sunt argumente care demonstreaza ca poezia Cuvant este o
opera lirica.
 Cuvânt de Tudor Arghezi – artă poetică 3

Poezia Cuvânt este inclusă in volumul Cărticica de seară, publicat în 1935. Ea poate fi considerată o
artă poetică pentru volumul din care face parte, deoareceexprimă concepţia poetului despre forţa cuvântului,
despre care Arghezi crede că poate crea sau distruge, cuvântul fiind atotputernic.
Opera este alcătuită din trei strofe inegale şi un vers liber in care apar trei secvente poetice dominante:
relaţia autor-cititor, lumea cărţii, creaţia sau poezia.
Prima secventa poetica este evidenţiată încă de la început prin adresarea directă către cititor, căruia
poetul i se confesează, destăinuindu-i intenţiile sale: “Vrui, cititorule, să-ţi fac un dar, /O carte pentru buzunar, /O
carte mică, o cărticică”.
Între cei doi – autor şi cititor – se interpune eul liric în ipostaza de emiţător, iar adresarea este directă,
sinceră şi făcută cu modestie, dovadă fiind vocativul “cititorule”, sintagmele “o carte pentru buzunar”, “o carte
mică, o cărticică”.
A doua secventa vizeaza lumea cartii. “Cartea”, poezia în esenţă, este viaţă, este armonie de sunete şi
culori. Pentru Arghezi, poezia este cântec, este armonie de sunete şi de aceea lumea măruntă trebuie cântată pe
violoncel, pe harpă sau din cimpoi, instrumente muzicale pe care poetul le circumscrie metaforic aceluiaşi
univers miniatural: “Mi-a trebuit un violoncel: / Am ales un brotăcel /Pe-o foaie de trestie îngustă. /O harpă: am
ales o lăcustă. /Cimpoiul trebuia să fie un scatiu. /Şi nu mai ştiu…”
Ultima secvenţa defineşte creaţia poetică prin care se creează o lume fictivă, reliefată prin metaforele
“ţandără de curcubee”, “scamă de zare”, “drojdii de rouă” sugerând armonia de culori, infinitul şi prospeţimea.

Un prim argument în susţinerea apartenenţei la genul liric îl reprezintă existenta mărcilor lexico-
gramaticale specifice, in care raportul dintre eul liric şi cititor este exprimat prin folosirea unor verbe la
persoana întâi singular şi la moduri diferite (“vrui”, “să fac”, “am ales”, “nu ştiu”, “am voit”, “să umplu”, “aş fi
voit”, “să culeg”, “să caut”, “am răscolit”), a unor pronume personale de persoana întâi şi a doua (“ţi”, “mi”,
“dumitale”) şi a substantivului “cititorule” în cazul vocativ, repetat.
Pe de altă parte, studiind poezia, se observa bogăţia de figuri de stil folosite - metafore, repetiţii,
enumeraţii, epitete, inversiuni. Poetul da viaţa cărţii prin elemente din lumea “fărâmei”, construind metafore
sugestive:”din înţelesuri furnicile’, “celule” şi “suflete de molecule”. Instrumentele muzicale “un violoncel”, “o
harpă”,”cimpoiul” sunt sugestive pentru creaţia artistică armonioasă, poetul dorind să creeze o poezie a jocului,
a boabei şi a fărâmei, specifică liricii argheziene. De aceea el foloseşte, prin metafore, simbolurile acestor
instrumente, luând vieţuitoare din lumea minusculă: “un brotăcel”, ‘o lăcustă”,”un scatiu”, care să realizeze o
muzicalitate feerică, încântătoare. Ideea de miniatural este sugerată pregnant prin epitetul triplu “micşorata,
subţiata şi nepipăita”. Caracterul liric, poetic, al textului este accentuat şi de topica propoziţiilor, în care
inversiunile sau intercalările au menirea de a evidenţia accentul afectiv al construcţiilor: “Farmece aş fi voit să
fac”, “Până-n mâna, cititorule, a dumitale”, “Nimicul nepipăit să-l caut vrui” etc. Sub aspect lexical se mai
remarcă folosirea în repetiţii a substantivului “carte” şi a diminutivului său “cărticică”, anunţat de expresia
anterioară “o carte mică”, precum şi prezenţa altor substantive cum sunt “celule”, “molecule”, “brotăcel”,
“crâmpei”, “ţăndări” etc., care sugerează universul mărunt, gingăşia şi ataşamentul sufletesc al poetului faţă de
această lume miniaturală. Neologismele (“molecule”, “celule”) stau alături de cuvintele populare sau regionale
(“brotăcel”, “crâmpeie”, “ţandără”, “scamă”, “niţică”), fiind folosite fie cu sens propriu, fie cu sens figurat.
La fel de originală este, în această scriere argheziană, şi versificaţia, unde numărul versurilor din
fiecare strofă diferă (13, 5, 10), iar ultimul vers este despărţit prin pauză grafică de restul poeziei. De asemenea,
măsura este inegală, iar tipul de rimă care predomină este rima împerecheată, între care se intercalează, uneori –
la un număr inegal de versuri – câte un vers liber.
Toate elemente prezentate mai sus sunt argumente care demonstreaza ca poezia Cuvant apartine
genului liric.