V. I.

Lenin
Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste[1]
19 iulie - 7 august 1920

Raportul comisiei pentru problema naţională şi problema colonială

26 iulie[2]
Tovarăşi, mă voi mărgini doar la o scurtă introducere, iar apoi tov. Maring, care a fost
secretarul comisiei noastre, vă va prezenta un raport amănunţit cu privire la modificările
aduse tezelor. După el va lua cuvîntul tov. Roy, care a formulat teze suplimentare. Comisia
noastră a adoptat în unanimitate atît tezele iniţiale, cu modificările respective, cît şi pe cele
suplimentare. Am reuşit astfel să ajungem la o deplină unanimitate în toate problemele
importante. Voi face acum cîteva scurte observaţii.

În primul rînd, care este ideea cea mai importantă, ideea fundamentală a tezelor noastre?
Deosebirea dintre naţiunile asuprite şi naţiunile asupritoare. Noi subliniem această
deosebire, în opoziţie cu Internaţionala a II-a şi democraţia burgheză. În epoca
imperialismului, pentru proletariat şi pentru Internaţionala Comunistă este extrem de
important să constate faptele economice concrete şi, în rezolvarea tuturor problemelor
coloniale şi naţionale, să nu pornească de la teze abstracte, ci de la fenomenele realităţii
concrete.

Trăsătura caracteristică a imperialismului, după cum vedem, constă în aceea că în momentul

de faţă întreaga lume se împarte într-un mare număr de naţiuni asuprite şi un număr infim
de naţiuni asupritoare care dispun de bogăţii imense şi de o puternică forţă armată.
Covîrşitoarea majoritate a populaţiei, numărînd peste un miliard de oameni, după toate
probabilităţile un miliard şi un sfert, adică aproximativ 70% din populaţia globului, dacă
considerăm că numărul total al locuitorilor globului este de un miliard şi trei sferturi, o
formează popoarele asuprite, care ori sînt în situaţie de dependenţă colonială directă, ori
sînt state semicoloniale, ca, de pildă, Persia, Turcia, China, ori, fiind învinse de armata unei
mari puteri imperialiste, potrivit tratatului de pace, sînt într-o foarte mare măsură
dependente de această putere. Această idee a deosebirii, a împărţirii naţiunilor în
asupritoare şi asuprite străbate toate tezele, nu numai primele, care au apărut sub
semnătura mea şi au fost publicate mai înainte, dar şi tezele tov. Roy. Acestea din urmă sînt
scrise mai ales din punctul de vedere al situaţiei Indiei şi al celorlalte popoare mari din Asia
asuprite de Anglia, şi în aceasta constă marea însemnătate pe care o prezintă ele pentru noi.
A doua idee conducătoare a tezelor noastre constă în aceea că în actuala situaţie mondială,
după războiul imperialist, relaţiile dintre popoare, întregul sistem mondial al statelor sînt
determinate de lupta unui mic grup de naţiuni imperialiste împotriva mişcării sovietice şi a
statelor sovietice, în fruntea cărora se află Rusia Sovietică. Dacă vom pierde din vedere acest
lucru, nu vom putea pune în mod just nici o problemă naţională sau colonială, chiar dacă ar fi
vorba despre cel mai îndepărtat colţ al lumii. Numai pornind de la acest punct de vedere,
partidele comuniste, atît cele din ţările civilizate cît şi cele din ţările înapoiate, pot pune şi
rezolva în mod just problemele politice.

În al treilea rînd, aş vrea să subliniez în mod special problema mişcării burghezo-democratice

din ţările înapoiate. Această problemă a dat naştere unor divergenţe. Au fost controverse în
jurul chestiunii dacă este just, sub raport principial şi teoretic, să declarăm că Internaţionala
Comunistă şi partidele comuniste trebuie să sprijine mişcarea burghezo-democratică din
ţările înapoiate; în urma acestei discuţii am ajuns la hotărîrea unanimă ca în loc de mişcare
„burghezo-democratică“ să se spună mişcare naţional-revoluţionară. Nu încape nici cea mai
mică îndoială că o mişcare naţională nu poate fi decît mişcare burghezo-democratică,
deoarece principala masă a populaţiei din ţările înapoiate o formează ţărănimea, care este
un reprezentant al relaţiilor burghezo-capitaliste. Ar fi o utopie să credem că partidele
proletare, dacă în general pot apărea în aceste ţări, vor putea, fără a avea anumite relaţii cu
mişcarea ţărănească, fără a o sprijini în mod efectiv, să aplice tactica comunistă şi să ducă o
politică comunistă în aceste ţări înapoiate. Dar, în legătură cu aceasta, s-au adus obiecţii că,
dacă vom vorbi despre mişcarea burghezo-democratică, se va şterge orice deosebire între
mişcarea reformistă şi cea revoluţionară. Or, în ultima vreme, în ţările înapoiate şi coloniale,
această deosebire se manifestă cît se poate de evident, căci burghezia imperialistă face toate
eforturile pentru a dezvolta mişcarea reformistă şi în rîndurile popoarelor asuprite. Între
burghezia din ţările exploatatoare şi cea din ţările coloniale s-a produs o anumită apropiere,
astfel încît foarte adesea — poate chiar în majoritatea cazurilor — burghezia din ţările
asuprite, deşi sprijină mişcările naţionale, în acelaşi timp, în înţelegere cu burghezia
imperialistă, adică împreună cu ea, lupta împotriva tuturor mişcărilor revoluţionare şi
împotriva claselor revoluţionare. În comisie acest lucru a fost demonstrat fără putinţă de
tăgadă, şi am socotit că singurul mod just de a proceda este să luăm în considerare această
deosebire şi aproape pretutindeni să înlocuim expresia „burghezo-democratică“ cu expresia
„naţional-revoluţionară“. Sensul acestei înlocuiri este că noi, comuniştii, trebuie să sprijinim
şi vom sprijini mişcările burgheze de eliberare din ţările coloniale numai atunci cînd aceste
mişcări sînt într-adevăr revoluţionare, cînd reprezentanţii lor nu ne vor crea piedici în
educarea şi organizarea în spirit revoluţionar a ţărănimii şi a maselor largi ale celor
exploataţi. Dacă însă nu există şi aceste condiţii, atunci comuniştii din ţările respective
trebuie să lupte împotriva burgheziei reformiste, din care fac parte şi eroii Internaţionalei a
II-a. În ţările coloniale există deja partide reformiste şi uneori reprezentanţii lor îşi zic social-
democraţi şi socialişti. Deosebirea despre care am vorbit este făcută acum în toate tezele şi
cred că, datorită acestui lucru, punctul nostru de vedere este formulat acum mult mai precis.
Aş mai vrea să fac o observaţie în legătură cu Sovietele ţărăneşti. Munca practică a
comuniştilor ruşi în coloniile care înainte aparţineau ţarismului, în ţări înapoiate, cum este
Turkestanul etc., a pus în faţa noastră problema modului în care trebuie să aplicăm tactica şi
politica comunistă în condiţiile precapitaliste, căci o trăsătură caracteristică extrem de
importantă a acestor ţări este aceea că acolo domină încă relaţii precapitaliste şi de aceea
nici nu poate fi vorba despre o mişcare pur proletară. În aceste ţări aproape că nu există
proletariat industrial. Cu toate acestea, şi acolo ne-am asumat, şi trebuie să ne asumăm,
rolul de conducători. Munca noastră ne-a arătat că în aceste ţări avem de biruit greutăţi
uriaşe, dar rezultatele |practice ale muncii noastre au arătat de asemenea că, în pofida
acestor greutăţi, poate fi trezită în mase năzuinţa spre o gîndire politică de sine stătătoare şi
spre o activitate politică de sine stătătoare şi acolo unde aproape nu există proletariat.
Pentru noi această muncă a fost mai grea decît pentru tovarăşii din ţările Europei apusene,
deoarece proletariatul din Rusia este supraîncărcat cu munca în aparatul de stat. Este lesne
de înţeles că ţăranii care se află într-o stare de dependenţă semifeudală pot foarte bine să-şi
însuşească ideea organizării sovietice şi s-o aplice în viaţă. De asemenea, este clar că masele
asuprite, care sînt exploatate nu numai de capitalul comercial, dar şi de feudali şi de statul
organizat pe baze feudale, pot folosi această armă, acest mod de organizare şi în condiţiile în
care trăiesc. Ideea organizării sovietice e simplă şi poate fi aplicată nu numai la relaţiile
proletare, dar şi la relaţiile ţărăneşti feudale şi semifeudale. Deocamdată experienţa noastră
în acest domeniu nu este prea mare, dar discuţiile care au avut loc în comisie şi la care au
participat cîţiva reprezentanţi ai ţărilor coloniale ne-au dovedit în mod absolut incontestabil
că în tezele Internaţionalei Comuniste trebuie să se menţioneze că Sovietele ţărăneşti,
Sovietele de exploataţi, reprezintă un mijloc valabil nu numai pentru ţările capitaliste, ci şi
pentru ţările în care există relaţii precapitaliste, şi că datoria necondiţionată a partidelor
comuniste şi a elementelor care sînt gata să înfiinţeze partide comuniste este propagarea
ideii Sovietelor ţărăneşti, a Sovietelor de oameni ai muncii de pretutindeni, atît în ţările
înapoiate, cît şi în colonii, iar acolo unde condiţiile permit, ele trebuie să pornească de îndată
la încercarea de a crea Soviete ale poporului muncitor.

În această problemă avem în faţa noastră un domeniu foarte interesant şi foarte important
al muncii practice. Deocamdată experienţa noastră comună în această privinţa nu este prea
mare, dar, încetul cu încetul, vom acumula tot mai multe materiale. Nu încape discuţie că
proletariatul din ţările înaintate poate şi trebuie să ajute masele muncitoare înapoiate şi că
dezvoltarea ţărilor înapoiate va putea depăşi stadiul ei actual cînd proletariatul victorios din
republicile sovietice va întinde acestor mase mîna şi le va putea acorda sprijin.

În comisie au avut loc discuţii destul de vii în jurul acestei probleme nu numai în legătură cu
tezele semnate de mine, dar în şi mai mare măsură, în legătură cu tezele tov. Roy, pe care el
le va susţine aici şi la care au fost adoptate în unanimitate unele amendamente.
Problema s-a pus în modul următor: putem noi oare considera justă afirmaţia că stadiul
capitalist de dezvoltare a economiei naţionale este inevitabil pentru popoarele înapoiate
care se eliberează acum şi în rîndul cărora acum, după război, se observă o mişcare pe calea
progresului? Noi am dat un răspuns negativ la această întrebare. Dacă proletariatul
revoluţionar victorios va duce o propagandă sistematică în rîndul acestor popoare, iar
guvernele sovietice vor veni în ajutorul lor cu toate mijloacele de care dispun, atunci ar fi
greşit să considerăm că pentru popoarele înapoiate stadiul capitalist de dezvoltare este
inevitabil. Trebuie nu numai să formăm în toate coloniile şi ţările înapoiate cadre proprii de
luptători, organizaţii de partid proprii, trebuie nu numai să desfăşurăm fără întîrziere
propagandă în favoarea organizării Sovietelor ţărăneşti şi să căutăm să le adaptăm la
condiţiile precapitaliste, dar Internaţionala Comunistă trebuie să elaboreze şi să
fundamenteze din punct de vedere teoretic teza potrivit căreia, cu ajutorul proletariatului
din ţările înaintate, ţările înapoiate pot păşi spre orînduirea sovietică şi — parcurgînd
anumite trepte de dezvoltare — spre comunism, fără să treacă prin stadiul capitalist de
dezvoltare.

Nu se poate indica dinainte care sînt mijloacele necesare în acest scop. Ele ne vor fi sugerate
de experienţa practică. Dar s-a stabilit în mod precis că ideea Sovietelor este familiară
tuturor maselor muncitoare ale popoarelor celor mai îndepărtate, că aceste organizaţii,
Sovietele, trebuie adaptate la condiţiile orînduirii sociale precapitaliste şi că în întreaga lume
activitatea partidelor comuniste în această direcţie trebuie să înceapă imediat.

Aş mai vrea să relev importanţa activităţii revoluţionare desfăşurate de partidele comuniste

nu numai în propria lor ţară, ci şi în ţările coloniale şi, îndeosebi, în rîndurile trupelor folosite
de naţiunile exploatatoare pentru a ţine în supunere popoarele din coloniile lor.

Tov. Quelch, din Partidul socialist britanic, a vorbit în comisia noastră despre acest lucru. El a
spus că muncitorul englez de rînd ar considera ca o trădare ajutorul dat popoarelor înrobite
în răscoalele lor împotriva dominaţiei engleze. Este adevărat că aristocraţia muncitorească
din Anglia şi America, cu starea ei de spirit jingoistă[3] şi şovină, prezintă cea mai mare
primejdie pentru socialism şi cel mai puternic sprijin al Internaţionalei a II-a şi că aici avem
de-a face cu cea mai mare trădare din partea conducătorilor şi muncitorilor care fac parte
din această Internaţională burgheză. Şi în Internaţionala a II-a a fost discutată problema
colonială. Manifestul de la Basel vorbea şi el cît se poate de limpede despre acest lucru.
Partidele din Internaţionala a II-a au făgăduit să acţioneze în mod revoluţionar, dar nu se
vede ca partidele din Internaţionala a II-a — şi cred că nici majoritatea partidelor care au
ieşit din Internaţionala a II-a şi vor să adere la Internaţionala a III-a — să desfăşoare o
adevărată activitate revoluţionară şi să acorde ajutor popoarelor exploatate şi dependente în
răscoalele lor împotriva naţiunilor asupritoare. Trebuie să spunem acest lucru în auzul
întregii lumi; el nu poate fi contestat. Vom vedea dacă se va face o încercare de a-l contesta.
Toate aceste considerente au stat la baza rezoluţiilor noastre, care sînt, fără îndoială, prea
lungi, dar cred că vor fi totuşi folositoare şi vor contribui la dezvoltarea şi la organizarea unei
activităţi cu adevărat revoluţionare în problema naţională şi în problema colonială, ceea ce
constituie, de altfel, principala noastră sarcină.